Res judicata effect of interlocutory dismissal of limitation defense and prohibition of ex officio qualification as incidental appeal
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Romania admitted the appeal, set aside the Court of Appeal’s decision, and remanded the case for retrial, ruling that the State (through the Ministry of Finance) prevailed on procedural grounds while the underlying merits regarding the property value dispute remain unresolved. The litigation involved the State’s claim against a national restitution authority for the difference between an initial property valuation and a re-evaluated market price, where the first instance had dismissed the defendant’s statute of limitations defense via an interlocutory order and subsequently dismissed the claim on the merits. The Court of Appeal had erationally converted the defendant’s response into an "incidental appeal" to reverse the interlocutory order and dismiss the claim as time-barred. The Supreme Court held that the Court of Appeal violated the principle of res judicata (Article 430 of the Code of Civil Procedure) because the interlocutory order dismissing the limitation defense had become final and unappealable, and it further breached the principle of adversarial proceedings (Article 14) and the right to a fair trial by re-examining the exception ex officio without allowing the plaintiff to defend against this new procedural shift.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, art. 477 alin. (1) C. proc. civ, art. 2528 C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 431 alin. (2) C. proc. civ, art. 430 C. proc. civ; Res judicata effect of interlocutory dismissal of limitation defense and prohibition of ex officio qualification as incidental appeal: The litigation involved the State’s claim against a national restitution authority for the difference between an initial property valuation and a re-evaluated market price, where the first instance had dismissed the defendant’s statute of limitations defense via an interlocutory order and subsequently dismissed the claim on the merits. The Court of Appeal had erationally converted the defendant’s response into an "incidental appeal" to reverse the interlocutory order and dismiss the claim as time-barred. The Supreme Court held that the Court of Appeal violated the principle of res judicata (Article 430 of the Code of Civil Procedure) because the interlocutory order dismissing the limitation defense had become final and unappealable, and it further breached the principle of adversarial proceedings (Article 14) and the right to a fair trial by re-examining the exception ex officio without allowing the plaintiff to defend against this new procedural shift.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedThe provisions cited in the dispositive that serve as the main ground for admitting the appeal, setting aside the lower court's decision, and ordering the case for retrial.
Full text
Şedinţa publică din data de 26 februarie 2025
Asupra cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele litigiului:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată la 2 august 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3.575.068 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea 4.257.143 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/11.11.2008 şi valoarea de 682.075 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren intravilan, în suprafaţă de 4.492 mp situat în Staţiunea Saturn, judeţul Constanţa, actualizată cu indicele de inflaţie, de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective a debitului, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.
La 29 octombrie 2021, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin încheierea din 06 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 474 din 20 aprilie 2023 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, la 22 septembrie 2023 a declarat apel reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauzei cu minori şi de familie la 25 septembrie 2023.
La 24 octombrie 2023, intimata-pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, pe de o parte, respingerea apelului ca nefondat, iar pe de altă parte, a reluat susţinerile din primă instanţă privind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a solicitat să se respingă acţiunea, ca fiind prescrisă.
Dat fiind că pârâta nu a formulat o simplă apărare prin invocarea excepţiei, ci a solicitat schimbarea hotărârii primei instanţe cu consecinţa admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, la termenul din 21 februarie 2024, la care părţile nu au răspuns, solicitând judecata cauzei în lipsă, curtea de apel a calificat această solicitare ca fiind un apel incident.
3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:
Prin decizia civilă nr. 155 A din 21 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul incident formulat de apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 474 din 20 aprilie 2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a schimbat, în tot, încheierea din 06 octombrie 2022 şi sentinţa civilă apelată, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă şi a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva aceleiaşi sentinţe civile.
4. Calea de atac formulată în cauză şi motivele de casare invocate:
Împotriva deciziei civile nr. 155 A din 21 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.
Recurentul-reclamant a invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.
Cu privire la primul motiv de casare invocat, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a calificat din oficiu întâmpinarea formulată de Autoritatea pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) în calea de atac, ca fiind apel incident.
În susţinerea motivului de casare invocat, a învederat că o cale de atac trebuie formulată în mod explicit şi nu dedusă din poziţia părţii.
Mai mult, a arătat că Statul Român a formulat apel exclusiv împotriva sentinţei civile nr. 474 din 20 aprilie 2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi nu şi împotriva încheierii de şedinţă din 06 octombrie 2022 prin care a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Recurentul a concluzionat că, având în vedere că încheierea de respingere a excepţiei prescripţiei nu a fost contestată de către nici o parte în termenul de apel prevăzut de lege, aceasta a intrat în puterea lucrului judecat, fiind o încheiere definitivă şi chiar şi în ipoteza calificării ca apel incident a întâmpinării, nu se putea critica decât actul de procedură din cererea principală de apel, dat fiind caracterul accesoriu al apelului incident.
Susţinerile cuprinse în întâmpinarea depusă de pârâta ANRP nu pot fi calificate drept apel incident, câtă vreme prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat.
Soluţia dată de Tribunalul Bucureşti a intrat sub puterea de lucru judecat având în vedere că pârâta ANRP nu a exercitat apel împotriva încheierii prin care, în mod corect, prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Cu privire la al doilea motiv de recurs, recurentul-reclamant a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi ale art. 2528 C. civ., motiv ce se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
În argumentarea acestei critici, recurentul a arătat că, în mod, eronat instanţa de control judiciar a apreciat că termenul de prescripţie de 3 ani ar fi început să curgă după împlinirea unei perioade de 3 ani de la emiterea actelor contestate.
A mai precizat că argumentele instanţei de control judiciar nu satisfac cerinţele normei materiale, respectiv art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât de la momentul indicat de instanţa de apel nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, deoarece eventualele abateri de la legalitatea şi regularitatea întocmirii rapoartelor iniţiale de evaluare nu generau prin ele însele un prejudiciu.
Recurentul a mai invocat dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, arătând că regula instituită de acest articol se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripţia şi anume, un moment subiectiv constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, şi un moment obiectiv, constând în data judecătoreşte stabilită când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
A afirmat că simpla încălcare a dreptului subiectiv nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut în mod efectiv actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici după împrejurări nu trebuia să le cunoască. În egală măsură, dacă titularul dreptului la acţiune nu are cunoştinţă de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv, actul sau faptul juridic licit sau ilicit şi cel care este ţinut să răspundă, atunci nu poate acţiona, astfel încât dacă prescripţia ar începe să curgă, aceasta ar fi nejustificată, întrucât aceste elemente pot să nu fie cunoscute la data încălcării dreptului subiectiv.
A mai arătat că în speţă, nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu a condus în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuţie, aşadar în absenţa unei supraevaluări nu se poate vorbi despre existenţa unui prejudiciu.
A concluzionat că nu exista posibilitatea obiectivă ca recurentul să fi putut identifica existenţa pagubei în termen de 3 ani de la emiterea documentelor contestate la care se adaugă termenul de prescripţie de 3 ani, aşa cum în mod greşit, a reţinut instanţa de apel şi că totodată, reclamantul-recurent era în imposibilitatea de a cunoaşte existenţa prejudiciului la momentul indicat de instanţa de control judiciar în apel.
În consecinţă, prin prisma considerentelor invocate, a apreciat că nu a existat posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de 18 februarie 2020, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x GB emisă de autoritatea pârâtă, prin care au fost înştiinţaţi despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a expus o scurtă circumstanţiere a cauzei şi a arătat că recurentul nu a motivat temeinic cererea de recurs.
Totodată, intimata a susţinut că reclamantul înţelege să se folosească de un argument asupra căruia s-a statuat în mod definitiv într-o speţă similară (decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021), unde instanţa de recurs a menţinut hotărârea instanţei de fond prin care s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă prin admiterea excepţiei dreptului material la acţiune.
S-au mai invocat prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ce reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat, arătând că oricare dintre părţile unui litigiu are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.
A solicitat respingerea cererii de recurs ca inadmisibilă şi neîntemeiată.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1), pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că recursul declarat este fondat, pentru considerentele care succed:
Prevalându-se de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 dib C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanţei de apel arătând, pe de o parte, că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, dată prin încheierea din 06 octombrie 2022 de Tribunalul Bucureşti, secţia a Va civilă, în dosarul nr. x/2021, având în vedere că respectiva încheiere nu a fost atacată cu apel de intimata-pârâtă ANRP, iar, pe de altă parte, a pretins că au fost încălcate normele de procedură, prin reanalizarea şi admiterea, de către instanţa de apel, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în condiţiile în care soluţia de respingere a excepţiei, în etapa fondului, prin încheierea menţionată a rămas definitivă, prin neapelare.
Punându-se problema încălcării autorităţii lucrului judecat a încheierii din 06 octombrie 2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă reglementată în art. 430 C. proc. civ., cât şi încălcarea unor dispoziţii de ordin procedural, Înalta Curte va examina, prin considerente comune, susţinerile recurentului-reclamant din perspectiva incidenţei motivelor de casare înscrise în art. 488 alin. (1), pct. 5 şi 7 C. proc. civ., care se vădesc a fi întemeiate.
Astfel, Înalta Curte reţine că, prin demersul judiciar care face obiectul prezentului dosar, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3.575.068 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea 4.257.143 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/11.11.2008 şi valoarea de 682.075 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren intravilan, în suprafaţă de 4.492 mp situat în Staţiunea Saturn, judeţul Constanţa, actualizată cu indicele de inflaţie, de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective a debitului, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie care a fost pusă în discuţia părţilor în etapa fondului la termenul de judecată din 05 octombrie 2022, ocazie cu care tribunalul, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la 06 octombrie 2022, când a dispus respingerea acesteia.
Pe fondul cauzei, prin sentinţa civilă nr. 474 din 20 aprilie 2023 a Tribunalului Bucureşti, secţia V-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca nefondată
Conform art. 235 C. proc. civ., încheierea prin care instanţa soluţionează o excepţie procesuală constituie o încheiere interlocutorie, de care instanţa de judecată este legată, fără posibilitatea de a reveni asupra celor decise în cuprinsul acesteia.
Împotriva încheierilor interlocutorii se poate face apel, potrivit art. 466 alin. (4) raportat la art. 248 alin. (5) C. proc. civ., numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel.
În speţă, încheierea din 06 octombrie 2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă nu a fost atacată de pârâtă pe calea apelului principal sau a apelului incident (prin care să urmărească schimbarea hotărârii primei instanţe, care să corespundă interesului acesta, fie în sensul de a surmonta, fie în sensul de a consolida situaţia juridică stabilită prin hotărârea supusă căii de atac) şi, ca atare, soluţia instanţei de fond, privind respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune a dobândit, prin neapelare, autoritate de lucru judecat relativ la această chestiune litigioasă, conform art. 430 C. proc. civ.
Singura modalitate de desfiinţare a încheierii prin care a fost soluţionată chestiunea litigioasă era cea a exercitării căilor de atac, astfel încât, în lipsa declarării unui apel principal/incident de către pârâtă, aceasta nu putea obţine desfiinţarea încheierii din 06 octombrie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin reiterarea excepţiei în cuprinsul întâmpinării depusă în calea de atac a apelului, declarată de partea adversă.
Cu toate acestea, prin decizia recurată, instanţa de apel la primul termen de judecată şi singurul acordat în vederea soluţionării apelului exercitat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului, constatând că părţile nu au răspuns la apelul nominal, dar au solicitat judecata cauzei în lipsă, în raport de prevederile art. 411 alin. (1) pct. 2 teza a doua din C. proc. civ., a reţinut că aspectele relevate prin întâmpinarea formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor privitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, se constituie în critici care vizează dezlegarea dată de tribunal acestei chestiuni, şi, drept consecinţă, din oficiu, a dispus calificarea acestora ca apel incident.
Astfel, în pronunţarea soluţiei, în ceea ce priveşte critica pârâtei din apelul incident referitoare la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune prin încheierea din 06 octombrie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, Curtea de Apel, a reţinut că aceasta este întemeiată, oferind astfel o dezlegare exclusivă acestei excepţii, apreciind, totodată, că urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, apelul principal exercitat de reclamant nu se mai impune a fi analizat.
Înalta Curte reţine că legea procesual civilă stabileşte că autoritatea de lucru judecat se ataşează hotărârii prin care se soluţionează în tot sau în parte fondul procesului, dar şi atunci când se statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural (art. 430 alin. (1) C. proc. civ.), precum şi asupra unei chestiuni litigioase, dezlegate în cuprinsul considerentelor (art. 430 alin. (2) C. proc. civ.). Având în vedere că o excepţie procesuală, un incident procedural sau o chestiune litigioasă poate fi soluţionat(ă) şi printr-o încheiere interlocutorie, efectul autorităţii de lucru judecat operează şi în privinţa acestora, încheierile fiind hotărâri ale instanţei, astfel cum prevede art. 424 alin. (5) C. proc. civ., iar art. 235 C. proc. civ. dispune, în mod expres, că instanţa este legată de încheierile interlocutorii.
Aşadar, întrucât excepţia a fost invocată în faţa primei instanţe şi a fost respinsă printr-o încheiere interlocutorie, ce nu a fost atacată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în scopul de a obţine schimbarea soluţiei date excepţiei, în raport cu poziţia ei procesuală şi cu drepturile pretinse în cadrul litigiului, rezultă că problema de drept tranşată, privind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a dobândit caracter definitiv, potrivit art. 634, alin. (1), pct. 3 C. proc. civ.
Nelegalitatea deciziei recurate este atrasă şi de incidenţa cazului de casare înscris în art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ. din perspectiva nesocotirii normelor de drept procesual care garantează principiul contradictorialităţii, reglementat prin art. 14 din C. proc. civ., în privinţa nepunerii în prealabil, în discuţia contradictorie a părţilor, a măsurii dispuse, din oficiu, referitoare la calificarea, ca apel incident, a aspectelor legate de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune din cuprinsul întâmpinării formulate de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Or, modalitatea în care a procedat curtea de apel la termenul de judecată din 21 februarie 2024 a avut drept consecinţă încălcarea dreptului la apărare al reclamantului, care a fost lipsit de posibilitatea de a formula apărări privitoare la reluarea analizei excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în contextul tranşării definitive a acestei chestiuni, prin încheiere neatacată, cât şi privat de analiza criticilor formulate în apelul principal propriu, referitoare la îndeplinirea condiţiilor privind angajarea răspunderii civile delictuale.
În cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel s-a rezumat practic să îmbrăţişeze doar susţinerile pârâtei relativ la efectul prescripţiei dreptului material la acţiune, fără a examina şi răspunde criticilor invocate de către reclamant, singura parte litigantă care declarase apel împotriva sentinţei civile nr. 474 din 20 aprilie 2023.
Este adevărat că între principiile care guvernează materia dreptului civil există o strânsă legătură, iar dreptul de dispoziţie al părţilor trebuie corelat şi cu dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la rolul judecătorului în aflarea adevărului, în conformitate cu care "Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor sau faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă", însă manifestarea rolului activ al judecătorului nu se poate realiza decât în contextul respectării celorlalte principii fundamentale ale procesului civil, în măsura în care nu sunt incompatibile cu regulile de judecată specifice momentului procesual respectiv.
Însă, în contextul în care instanţa de apel nu a fost învestită cu un apel declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva încheierii din 06 octombrie 2022, prin care a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe (din perspectiva propriului interes, opus părţii potrivnice), rezultă că excepţia soluţionată de prima instanţă nu putea fi reiterată direct în întâmpinarea formulată la apelul părţii adverse, calificată, din oficiu, de instanţă, în apel incident.
Procedând în această manieră, instanţa de apel, în mod nelegal, a reanalizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, substituind motivarea hotârârii primei instanţe, care a analizat, pe fond, pretenţiile reclamantului, a dat eficienţă acestui fine de neprimire. Reformând soluţia dată excepţiei, instanţa de apel a încălcat normele imperative înscrise în art. 430 C. proc. civ., respectiv autoritatea de lucru judecat a soluţiei dispusă prin încheierea din 06 octombrie 2022.
Examinând pricina şi din perspectiva convenţională, Înalta Curte reţine că în cauza Caracas împotriva României (Hotărârea din 29 iunie 2006), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "excepţia autorităţii de lucru judecat urmăreşte un scop legitim, deoarece vizează, fără îndoială, să garanteze securitatea raporturilor juridice în materie civilă. Aceasta nu satisface neapărat, în sine, exigenţele impuse de art. 6 alin. (1): mai trebuie examinat, în lumina ansamblului circumstanţelor cauzei, dacă modul în care jurisdicţiile naţionale au respins a doua acţiune a reclamanţilor, aplicând dispoziţiile legale privind autoritatea de lucru judecat, a respectat dreptul lor de acces la o instanţă, având în vedere principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică".
De asemenea, instanţa europeană a mai arătat că autoritatea de lucru judecat face parte din limitările justificate ale dreptului de acces la o instanţă, contribuind la respectarea securităţii raporturilor juridice şi a echităţii procedurii (cauza Brumărescu împotriva României), şi că dreptul de acces la justiţie nu este absolut; el poate permite restricţii admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat (cauza Golder împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975, parag. 37 şi 38). Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, restricţiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa. În plus, aceste restricţii nu sunt conforme cu art. 6 parag. 1 din Convenţie decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat (cauza F.E. împotriva Franţei, Hotărârea din 30 octombrie 1998, cauza Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, Hotărârea din 6 decembrie 2001, cauza Lungoci împotriva României, Hotărârea din 26 ianuarie 2006.
Cum nesocotirea puterii de lucru judecat, dar şi nerespectarea normelor de drept procesual care reglementează principiul contradictorialităţii şi a dreptului la apărare ce formează obiect de critică în recurs, nu respectă cerinţele de natură a oferi garanţiile procesuale impuse de exigenţa dreptului la un proces echitabil, Înalta Curte va reţine că, în lipsa unei examinări reale şi concrete a criticilor reclamantului şi a unui răspuns specific şi explicit la cererea de apel formulată, critica recurentului se vădeşte a fi întemeiată şi va atrage incidenţa motivului de casare evocat.
Referitor la motivul de casare invocat de recurent şi întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se critică admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte constată că, aşa cum s-a mai arătat, excepţia prescripţiei a fost rezolvată în mod definitiv prin încheierea de şedinţă a Tribunalului Bucureşti din 6 octombrie 2022, care, neapelată fiind, a dobândit autoritate de lucru judecat, motiv pentru care nu mai poate face obiect al analizei instanţei de recurs.
Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 5, şi 7 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 155 A din 21 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 155 A din 21 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 februarie 2025.