Caducity of Expropriation Decree and Applicability of O.U.G. No. 94/2000 to Religious Cult Properties

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele aspecte:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secţia I civilă la 25 noiembrie 2021, reclamanta Comunitatea Evreilor Brăila a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat prin D.G.R.F.P. Galaţi-A.J.F.P. Brăila, să se constate caducitatea Decretului nr. 278/20.11.1987, în ceea ce priveşte imobilul situat în municipiul Brăila, str. x (fosta str. x, fosta str. x), în suprafaţă de 561 mp teren, din care suprafaţă construită de 407 mp, menţionat la poziţia nr. 17 din Decret, în sensul că exproprierea nu şi-a produs efectele juridice, imobilul rămânând neîntrerupt în proprietatea reclamantei.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin încheierea de şedinţă din 11 aprilie 2022, Tribunalului Brăila, secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin sentinţa civilă nr. 660 din 21 septembrie 2022, Tribunalul Brăila, secţia I civilă a admis cererea şi a constatat caducitatea Decretului nr. 278/1989, cu privire la exproprierea imobilul înscris la poziţia 17 din Anexa la Decret, situat în mun. Brăila, str. x (fostă str. x, fostă str. x), format din teren în suprafaţă de 920 mp, clădire cu suprafaţă construită de 1.223,13 mp şi suprafaţă utilă de 934,95 mp, şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată de 1.420 RON.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva încheierii de şedinţă din 11 aprilie 2022 şi a sentinţei civile nr. 660 din 21 septembrie 2022, a declarat apel pârâtul.

Prin decizia civilă nr. 9 din 20 ianuarie 2023, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a admis apelul, a schimbat, în parte, încheierea de şedinţă din 11 aprilie 2022, respectiv în ce priveşte soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii, şi a schimbat, în tot, sentinţa civilă nr. 660 din 21 septembrie 2022, în sensul că a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de către pârât prin întâmpinare, şi a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

4. Hotărârea pronunţată în recurs

Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs reclamanta.

Prin decizia nr. 2618 din 13 decembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

5. Hotărârea pronunţată în apel (în rejudecare)

Prin decizia civilă nr. 100 din 23 mai 2024, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de către pârât.

6. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii, la 29 mai 2024, a declarat recurs pârâtul, solicitând casarea deciziei recurate şi, rejudecând apelul, admiterea acestuia şi schimbarea încheierii de şedinţă din 11 aprilie 2022 şi a sentinţei civile nr. 660 din 21 septembrie 2022, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal, ca inadmisibilă, în subsidiar, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă sau ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 7 alin. (1), art. 12 şi art. 35 din Legea nr. 33/1994, precum şi ale art. 35 din C. proc. civ., învederând următoarele:

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost respinsă în mod greşit, întrucât terenul se prezumă că aparţine Municipiului Brăila, potrivit art. 7 alin. (1) şi art. 12 din Legea nr. 33/1994, din moment ce nu face parte din domeniul public sau privat al Statului, ci se află în domeniul privat al Municipiului Brăila şi ar fi trebuit înscris în inventarul centralizat al bunurilor care alcătuiesc domeniul acestei unităţi administrativ-teritoriale.

Potrivit art. 36 din Legea nr. 18/1991, terenurile aflate în proprietatea Statului, situate în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea primăriilor, la data legii, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau a municipiilor, iar această transmitere a dreptului de proprietate operează în temeiul legii. Conform art. 645 din fostul C. civ., proprietatea bunurilor se putea dobândi şi prin lege, iar înscrierea în cartea funciară nu era constitutivă de drepturi, fiind necesară doar pentru opozabilitate faţă de terţi.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă în mod greşit, instanţa de apel reţinând eronat că Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 10/2001 stabilesc măsuri referitoare la imobile ce au fost preluate de Stat în mod efectiv.

Conform art. 35 din Legea nr. 33/1994, dacă imobilele expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declaraţie de utilitate publică. În contextul introducerii acţiunii după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta nu poate fi admisă în temeiul Legii nr. 33/1994, întrucât decizia în interesul legii nr. 53/2007 este obligatorie şi nu distinge între acţiunea în revendicare sau alt tip de acţiune, ci împiedică orice tip de acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 şi introdusă ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001.

Or, prin art. 11 din Legea nr. 10/2001 sunt reglementate toate cazurile de expropriere a imobilelor ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă exproprierea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizat inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994. Nu se poate considera că exproprierea dispusă prin Decretul nr. 278/1987, cu referire la imobilul din Brăila, str. x, nu ar fi de natura celor reglementate de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, atât timp cât există actul normativ de expropriere, iar imobilul nu a fost demolat, fiind fără relevanţă faptul că imobilul a continuat să fie folosit de fostul proprietar, care a deţinut titlu valabil până la expropriere. Prin urmare, reclamanta a avut o acţiune în realizare, pentru recunoaşterea dreptului asupra imobilului în litigiu, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 35 din C. proc. civ., pentru a fi admisibilă acţiunea în constatare.

7. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în baza art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., inclusiv asupra motivului de ordine publică invocat din oficiu, Înalta Curte îl va admite, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, pentru următoarele considerente de drept:

Preliminar, se constată că, deşi recurentul-pârât a indicat doar motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., totuşi unele dintre argumentele invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât aduc în discuţie modalitatea în care instanţa de apel a interpretat anumite dispoziţii de drept procesual (art. 35 şi art. 36 din C. proc. civ.), astfel că recursul va fi analizat din perspectiva acestor două motive de casare.

De asemenea, în raport cu susţinerile apărătorului intimatei-reclamante din cadrul dezbaterilor, în sensul că, dacă ar fi fost aplicabilă o lege specială de retrocedare, aceasta nu este Legea nr. 10/2001, ci O.U.G. nr. 94/2000, întrucât Comunitatea Evreilor Brăila este un cult religios (mozaic), Înalta Curte a invocat şi a pus în discuţie motivul de ordine publică constând în incidenţa în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000.

Sub un prim aspect, recurentul-pârât a susţinut că motivul de apel privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost dezlegat în mod greşit, în condiţiile în care terenul în litigiu nu face parte din domeniul public sau privat al Statului, astfel că, potrivit art. 7 alin. (1) şi art. 12 din Legea nr. 33/1994, precum şi art. 36 din Legea nr. 18/1991, se află în domeniul privat al Municipiului Brăila şi ar fi trebuit să fie înscris în inventarul centralizat al bunurilor care alcătuiesc domeniul acestei unităţi administrativ-teritoriale.

Înalta Curte constată că această critică de recurs nu poate fi primită.

Astfel, soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a fost confirmată prin decizia nr. 2618 din 13 decembrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în primul ciclu procesual, la pagina 11 a deciziei reţinându-se următoarele aspecte relevante:

"Susţinând că deţine posesia imobilului şi considerându-se proprietara acestuia, rezultă că ceea ce reclamanta a urmărit, prin promovarea acţiunii, a fost constatarea caducităţii decretului de expropriere şi, prin urmare, a calităţii sale de proprietar asupra bunurilor de referinţă. Acest fundament al acţiunii justifică, neîndoielnic, poziţia procesuală a pârâtului Statul Român, în calitate de emitent al decretului de expropriere analizat şi de persoană care ar putea pretinde proprietatea asupra aceloraşi bunuri."

Din moment ce instanţa de recurs a reţinut că Statul Român are calitate procesuală pasivă în litigiu, fiind emitentul Decretului nr. 278/1987 şi putând pretinde dreptul de proprietate asupra imobilului, această chestiune de drept nu mai poate fi repusă în discuţie în al doilea ciclu procesual.

În al doilea rând, recurentul-pârât a susţinut că excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă în mod greşit, instanţa de apel reţinând eronat că Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 10/2001 stabilesc măsuri reparatorii doar pentru imobilele care au fost preluate de Stat în mod efectiv. Odată cu această critică, urmează a fi analizat şi motivul de ordine publică, invocat din oficiu, constând în incidenţa în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

Prealabil, se constată că, prin decizia nr. 2618 din 13 decembrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în primul ciclu procesual, s-a admis recursul declarat de reclamantă, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, pentru ca aceasta să procedeze la calificarea corectă a cererii de chemare în judecată, iar, subsecvent, să aprecieze cu privire la incidenţa în cauză a deciziei în interesul legii nr. 53/2007, la admisibilitatea acţiunii, la eventuala intervenire a caducităţii Decretului Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 278/20.11.1987, precum şi la posibilele efecte ale acestei caducităţi.

În rejudecare, sub aspectul calificării cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a reţinut că, având în vedere invocarea de către reclamantă a faptului că imobilul a rămas neîntrerupt în proprietate sa şi că a deţinut posesia imobilului, rezultă că, în mod întemeiat, prima instanţă a apreciat că ceea ce reclamanta a dedus judecăţii este o acţiune în constatare, întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din C. proc. civ., scopul urmărit de către reclamantă fiind acela al constatării caducităţii decretului de expropriere şi, implicit, a dreptului său de proprietate asupra bunului din litigiu.

În acest context, instanţa de apel a reţinut că excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârât în considerarea deciziei în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, a fost, în mod corect, respinsă de către prima instanţă, întrucât, din moment ce acţiunea introductivă îmbracă forma unei cereri în constatare, reglementate de art. 35 din C. proc. civ., iar nu a unei cereri în retrocedare, prevăzute de art. 35 din Legea nr. 33/1994, nu este incidentă în cauză decizia obligatorie invocată de către pârât.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de către pârât în considerarea faptului că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 35 din C. proc. civ., întrucât reclamanta avea la îndemână o acţiune în realizare, întemeiată fie pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, fie pe cele ale Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a respins-o, reţinând că, în situaţia în care imobilul expropriat nu a fost preluat efectiv de la fostul proprietar, iar decretul de expropriere nu a fost pus în executare, imobilul netrecând în proprietatea Statului, proprietarul expropriat nu putea să uzeze de prevederile Legii nr. 33/1994 sau ale Legii nr. 10/2001. În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere şi prevederile art. 4 din Decretul nr. 467/1979 (în vigoare la data emiterii Decretului nr. 278/1987), conform cărora "imobilele expropriate trec în proprietatea Statului pe data preluării efective a acestora în vederea demolării". În baza mijloacelor de probă administrate, instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu, deşi a făcut obiectul Decretului nr. 278/1987, nu a ieşit din proprietatea reclamantei, exproprierea neproducându-şi efectele juridice, astfel că reclamanta nu poate cere realizarea dreptului său, potrivit dreptului comun sau în baza unor legi speciale, context în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 35 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât a criticat acest raţionament juridic al instanţei de apel, susţinând că reclamanta a avut la îndemână o acţiune în realizare, pentru recunoaşterea dreptului pretins asupra imobilului în litigiu, întemeiată fie pe prevederile Legii nr. 33/1994, fie pe cele ale Legii nr. 10/2001, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 35 din C. proc. civ., acţiunea în constatarea caducităţii Decretului nr. 278/1987 fiind inadmisibilă.

Sub un prim aspect, nu pot fi primite referirile recurentului-pârât la prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, conform cărora "dacă imobilele expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declaraţie de utilitate publică".

Aceasta, întrucât, având în vedere decizia nr. 2618 din 13 decembrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în primul ciclu procesual, precum şi prevederile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că acţiunea îmbracă forma unei cereri în constatare, reglementate de art. 35 din C. proc. civ., iar nu a unei cereri în retrocedare, prevăzute de art. 35 din Legea nr. 33/1994, context în care nu este incidentă în cauză decizia în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, prin care s-a statuat că "dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 se interpretează în sensul că nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001".

În al doilea rând, recurentul-pârât a învederat că art. 11 din Legea nr. 10/2001 reglementează toate cazurile de expropriere a imobilelor ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă exproprierea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, neputându-se considera că exproprierea dispusă prin Decretul nr. 278/1987, cu referire la imobilul în litigiu, nu este de natura celor reglementate de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, atât timp cât există actul de expropriere, iar imobilul nu a fost demolat, fiind lipsit de relevanţă faptul că imobilul a continuat să fie folosit de către fostul proprietar.

Aceste susţineri ale recurentului-pârât nu se mai impun a fi dezlegate, întrucât, după cum s-a arătat, în condiţiile în care Comunitatea Evreilor Brăila este un cult religios (mozaic), Înalta Curte a invocat motivul de ordine publică constând în incidenţa în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000.

Sub acest aspect, se constată că, prin precizările depuse la dosarul de fond, intimata-reclamantă a învederat că este o instituţie de cult (mozaic), recunoscută potrivit Legii nr. 489/2006 şi Statutului Federaţiei Comunităţii Evreieşti din România-Cultul Mozaic, ce a fost aprobat prin H.G. nr. 999/2008, iar la filele x a depus înscrisuri relevante sub acest aspect.

Se reţine că Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România este înscrisă la poziţia 16 din Lista cultelor recunoscute în România, ce constituie Anexa la Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.

Conform art. 1 alin. (1) din acest Statut, "Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România-Cultul Mozaic, denumită în continuare Federaţia, este organizaţia care reuneşte, în mod liber consimţit, Comunităţile Evreilor- Cultul Mozaic de pe teritoriul ţării, denumite în continuare Comunităţi, fiind recunoscută de statul român. Federaţia se organizează şi funcţionează în mod autonom, în baza prevederilor Constituţiei României şi ale Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, ale reglementărilor în vigoare privind minorităţile naţionale, precum şi ale legislaţiei internaţionale la care România este parte", iar, potrivit art. 2, "Federaţia este organizaţie apolitică, nonprofit, persoană juridică de utilitate publică, cu profil religios de cult mozaic, etnic, cultural, social-caritabil şi educaţional".

De asemenea, conform art. 4 alin. (1) din acest Statut, "Federaţia este continuatoare de drept a Federaţiei Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România, înfiinţată în anul 1936, reorganizată în anul 1949, potrivit Statutului Cultului Mozaic, aprobat prin Decretul nr. 589/1949, şi este continuatoare de drept a tuturor formelor de organizare comunitară evreiască care au funcţionat înainte de anul 1918 în România şi în celelalte teritorii devenite după 1918 parte componentă a României, precum şi a tuturor organizaţiilor, societăţilor, asociaţiilor, aşezămintelor, fundaţiilor şi altele asemenea lor, evreieşti/israelite/mozaice care au funcţionat pe teritoriul României anterior anului 1949 şi care au desfăşurat activităţi de cult, sociale, de învăţământ, sănătate, cultură, sport, filantropice şi de cult pentru persoanele decedate".

Dat fiind că imobilul în litigiu a aparţinut unui cult religios (mozaic), sunt incidente prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora "regimul juridic al imobilelor care au aparţinut cultelor religioase preluate de Stat este reglementat prin O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România", context în care devine lipsită de relevanţă analiza instanţei de apel cu privire la procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul nu intră în domeniul de aplicare al acestei legi, regimul său juridic fiind reglementat printr-un alt act normativ special, şi anume O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, "imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea Statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă". Conform art. 1 alin. (3) din acelaşi act normativ, "sunt imobile, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, construcţiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităţilor, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

În considerarea celor expuse, se impune ca, pentru justa soluţionare a litigiului, instanţa de apel, după administrarea mijloacelor de probă necesare, să verifice incidenţa în cauză a legii speciale, respectiv a O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, şi subsecvent, în raport cu consecinţele rezultate dintr-o atare verificare, aplicabilitatea dreptului comun, reprezentat de prevederile art. 35 din C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 497 din C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 79 din 5 decembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, dat fiind că situaţia de fapt nu este pe deplin lămurită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brăila, împotriva deciziei civile nr. 100/A din 23 mai 2024, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 februarie 2025.