Consumer protection: Implicit renunciation of subsidiary claims and deficient appellate reasoning regarding non-conforming car features and moral damages

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe Tribunalului Iaşi la 18.10.2018, sub numărul x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii S.C. B. S.R.L. Iaşi, C. S.R.L. şi D. solicitând instanţei obligarea pârâtei D., în calitate de producător, să facă funcţională şi în România dotarea "integrare smartphone prin Mirrorlink" şi a pârâtelor B. S.R.L. Iaşi şi C. S.R.L. să-i asigure buna funcţionare a bunului achiziţionat E., aşa cum a fost informat că va funcţiona cu privire la cele trei dotări "Integrare smartphone prin Mirrorlink", "F." şi "G.", dotări care sunt în totalitate sau parţial nefuncţionale; pentru ipoteza în care cele trei dotări nu vor putea fi făcute funcţionale, a solicitat obligarea pârâtelor B. S.R.L. Iaşi şi C. S.R.L. să îi instaleze gratuit orice alte dotări care să îndeplinească aceleaşi funcţii; reclamantul a mai solicitat obligarea la plata de daune morale în cuantum de 1 leu şi obligarea la publicarea hotărârii într-o revistă de specialitate auto la nivel naţional, pe pagina de internet a celor 3 pârâte şi pe paginile de facebook. În subsidiar, pentru situaţia în care pârâtele nu pot să îi asigurare buna funcţionare a produsului achiziţionat, reclamantul a solicitat instanţei să constate că termenul de 15 zile prevăzut de art. 13 O.G. nr. 21/1992, cu referire la teza produselor necorespunzătoare, s-a împlinit şi să oblige pârâtele la înlocuirea produsului cu unul similar, funcţionabil.

La 3 decembrie 2018, înainte de primul termen de judecată, în baza dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ., reclamantul şi-a modificat acţiunea, solicitând instanţei a dispune în principal, obligarea pârâtelor la înlocuirea produsului, autoturism, cu unul similar, funcţionabil din toate punctele de vedere iar, în condiţiile în care acest lucru nu se impune, obligarea pârâtei D. în calitate de producător să facă funcţională şi în România dotarea "integrare smartphone prin Mirrorlink", obligarea pârâtelor S.C. B. S.R.L. Iaşi şi C. S.R.L. să-i asigure buna funcţionare a produsului achiziţionat E. cu privire la dotările "integrare smartphone prin Mirrorlink", "F." şi "G." şi obligarea pârâtelor la plata daunelor morale în cuantum de 1 leu, precum şi la publicarea hotărârii într-o revistă de specialitate auto la nivel naţional, pe pagina lor de internet şi de facebook.

La termenul din 14.10.2019, în baza dispoziţiilor art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 14 O.G. nr. 21/1992 reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii bunului achiziţionat, iar în baza art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. raportat la art. 3 lit. d) şi art. 16 din O.G. nr. 21/1992, respectiv art. 27 alin. (1) lit. d) Legea nr. 296/2004 a solicitat majorarea cuantumului daunelor morale la suma de 10.000 euro. Prin încheierea de şedinţă din 11.11.2019, instanţa a calificat în drept cererea reclamantului A., de majorare a câtimii daunelor morale la suma de 47.000 RON, pe dispoziţiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.. Faţă de precizarea reclamantului făcută oral în şedinţa publică din 14.10.2019, instanţa s-a considerat legal învestită cu soluţionarea cererii având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 47.000 RON.

Totodată, a calificat în drept cererea reclamantului A. de solicitare a contravalorii bunului achiziţionat, ca fiind o modificare a cererii de chemare în judecată, aplicând sancţiunea decăderii reclamantului din dreptul de a-şi modifica cererea de chemare în judecată.

Prin acţiunea formulată la 12 decembrie 2019, înregistrată sub nr. x/2019 şi conexată la prezenta cauză prin încheierea din 23.09.2020, reclamantul A. a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. rezoluţiunea contractului nr. x/14.02.2018 încheiat cu S.C. B. S.R.L. Iaşi, obligarea pârâtei să-i restituie prestaţiile efectuate în baza acestui contract, respectiv să-i restituie suma de 47.092 euro pe care a achitat-o, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Aşadar, tribunalul s-a considerat învestit de reclamant cu soluţionarea unei acţiuni prin care solicită obligarea pârâtei B. S.R.L. la înlocuirea produsului, autoturism, cu unul similar, funcţionabil din toate punctele de vedere iar, în condiţiile în care acest lucru nu se impune, obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. Iaşi să-i asigure buna funcţionare a produsului achiziţionat E. cu privire la dotările "integrare smartphone prin mirrorlink", "internet in the car" şi "G.", obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 47.000 RON, publicarea hotărârii într-o revistă de specialitate auto la nivel naţional, pe pagina lor de internet şi de facebook, dar şi rezoluţiunea contractului nr. x/14.02.2018 încheiat cu Societatea B. S.R.L. Iaşi, obligarea pârâtului să-i restituie prestaţiile efectuate în baza acestui contract, respectiv să-i restituie suma de 47.092 euro pe care a achitat-o, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin încheierea de şedinţă din 11 noiembrie 2019, Tribunalul Iaşi a calificat în drept cererea reclamantului A., de majorare a câtimii daunelor morale la suma de 47.000 RON, pe dispoziţiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Faţă de precizarea reclamantului făcută oral în şedinţa publică din 14.10.2019, instanţa s-a considerat legal învestită cu soluţionarea cererii având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 47.000 RON.

A calificat în drept cererea reclamantului A., de solicitare a contravalorii bunului achiziţionat, ca fiind o modificare a cererii de chemare în judecată.

A constatat că această cerere este formulată după primul termen la care reclamantul a fost legal citat, motiv pentru care a aplicat sancţiunea decăderii reclamantului din dreptul de a-şi modifica cererea de chemare în judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 28 septembrie 2020, Tribunalul Iaşi a lămurit dispozitivul încheierii de şedinţă din 22 aprilie 2019, în sensul că, în baza art. 406 C. proc. civ., reclamantul a renunţat la judecată în contradictoriu cu pârâta D. în ceea ce priveşte acţiunea în întregul său.

În baza art. 64 alin. (2) C. proc. civ., a admis în principiu cererea de intervenţie în interes alăturat reclamantului formulată de H..

A amânat judecarea cauzei şi a stabilit termen de judecată, a dispus citarea intervenientei în interes alăturat H..

În baza dispoziţiilor art. 65 alin. (2) C. proc. civ., intervenientei i s-a adus la cunoştinţă că va prelua procedura în starea în care se află, dar va putea solicita administrarea de probe cel mai târziu până la termenul din 26.10.2020.

Prin încheierea de şedinţă din 23 noiembrie 2020, Tribunalul Iaşi a amânat pronunţarea judecării cauzei la 09.12.2020.

Prin sentinţa nr. 2/2021 din 7 ianuarie 2021, Tribunalul Iaşi a constatat că prin încheierea de şedinţă din 11.03.2019, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei C. S.R.L. şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesual pasivă.

A admis în parte acţiunea, aşa cum a fost modificată prin conexarea la prezenta cauză a dosarului x/2019, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.

A obligat pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantului A. suma de 25.000 RON cu titlu de daune morale.

A respins celelalte cereri formulate de reclamant, ca fiind neîntemeiate.

A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 20 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca fiind neîntemeiată. A admis cererea de intervenţie în interes alăturat formulată de intervenienta H..

Împotriva încheierilor de şedinţă din 14 octombrie 2019, 28 septembrie 2020 şi 23 noiembrie 2020 şi a sentinţei civile nr. 2/2021 din 7 ianuarie 2021 au formulat apel reclamantul A. şi intervenienta H..

Împotriva încheierii de şedinţă din 11 noiembrie 2019 şi a sentinţei nr. 2/2021 din 7 ianuarie 2021 a formulat apel pârâta S.C. B. S.R.L.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 116 din 14 martie 2022, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a dispus următoarele:

A respins apelurile formulate de reclamantul A. şi intervenienta H. împotriva încheierilor de şedinţă din 14 octombrie 2019, 28 septembrie 2020 şi 23 noiembrie 2020.

A respins apelul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 11 noiembrie 2019.

A respins apelurile formulate de reclamantul A. şi intervenienta H. împotriva sentinţei nr. 2/2021 din 7 ianuarie 2021, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă;

A admis apelul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 2/2021 din 07 ianuarie 2021, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, hotărâre pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta B. S.R.L. să-i plătească reclamantului A. suma de 2.000 RON, cu titlu de daune morale, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 116 din 14 martie 2022 pronunţate de Curtea de Iaşi, secţia civilă au declarat recurs reclamantul A. şi pârâta B. S.R.L.

i)În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant A. a invocat, în esenţă, următoarele aspecte întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.:

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul - reclamant susţine că instanţa de apel nu a soluţionat apelurile declarate împotriva încheierii din 23.11.2020, încheierii din 14.10.2019 şi încheierii din 28.09.2020, reţinând că "a ascultat cu ocazia deliberării înregistrările, iar consemnarea defectuoasă a declaraţiilor martorilor din fata primei instanţe este astfel lipsită de consecinţe", soluţie neprevăzută de C. proc. civ., deşi recurentul a arătat în motivele de apel că au fost respinse în mod nejustificat întrebări esenţiale adresate martorilor audiaţi şi nu s-au consemnat toate aspectele discutate în cadrul şedinţei, fiindu-i încălcat dreptul de a proba pretenţiile.

A mai susţinut că instanţa de apel, în mod eronat, a reţinut că prin precizările depuse de către recurentul-reclamant în faţa primei instanţe, la termenul din 10.12.2018, acesta a renunţat în mod implicit la pretenţia iniţială, fiind încălcate prevederile legale referitoare la principiul disponibilităţii părţilor (art. 9 C. proc. civ.), respectiv cele privind renunţarea la judecată (art. 406 C. proc. civ.).

S-a mai arătat că instanţa de apel nu a soluţionat calea de atac formulată împotriva considerentelor primei instanţe, nici nu le-a înlăturat, nici nu a motivat menţinerea lor. Recurentul-reclamant arată că a criticat în motivele de apel considerentele de la fila x a sentinţei civile nr. 2/2021 pronunţate de Tribunalului Iaşi cu privire la opţiunea "Integrare smartphone prin Mirrorlink". Cu toate că prima instanţă a reţinut că "legislaţia la nivelul Uniunii Europene restricţionează utilizarea unei astfel de aplicaţii" fără să indice care ar fi acea normă a Uniunii Europene sau naţională de interzicere şi, deşi a arătat că nu există nici o normă europeană sau naţională care să restricţioneze utilizarea unei astfel de aplicaţii pe sistemul media al maşinii, ataşând în acest sens şi adresele Direcţiei Rutiere din IGPR, instanţa de apel nu a soluţionat acest motiv de apel.

Instanţa de apel nu a înlăturat din considerentele sentinţei nr. 2/2021 a Tribunalului Iaşi reţinerea că, "în cauză nu există o neconformitate a produsului deoarece cumpărătorul este obligat să verifice în momentul preluării bunului conformitatea produsului, altfel bunul se consideră a fi fost predat conform", cu încălcarea practicii CJUE de interpretare a Directivei nr: 1999/44. Recurentul arată că potrivit Hotărârii Curţii în cauza cu nr. C-497/13, Froukje Faber împotriva Autobedrijf Hazet Ochten BV, "Articolul 5 alin. (3) din Directiva 1999/44 trebuie interpretat în sensul că trebuie să fie considerat o normă echivalentă unei norme naţionale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de normă de ordine publică şi că instanţa naţională are obligaţia de a aplica din oficiu orice dispoziţie care asigură transpunerea acestuia în dreptul intern, instituind un termen de 6 luni de la predarea bunului în care consumatorul poate proba că bunul vândut nu este conform cu contractul, iar consumatorul nu are obligaţia de a proba cauza acestei neconformităţi şi nici de a dovedi că originea acesteia este imputabilă vânzătorului."

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea recurată nu cuprinde răspunsul dat de judecător fiecăruia dintre argumentele invocate în cererea de apel.

În esenţă, recurentul arată că prin decizia nr. 116/2022, Curtea de Apel Iaşi nu a răspuns criticilor formulate împotriva sentinţei nr. 2/20211.

Astfel, prima instanţă a reţinut în mod greşit la fila x din sentinţa nr. 2/2021 că "reclamantul a solicitat înlocuirea produsului în ansamblul său, a autoturismului (nu doar a sistemului de navigare) iar, în subsidiar, aducerea în stare de funcţionare a acestui sistem - lucru imposibil, în condiţiile în care această opţiune a şi fost scoasă din oferta Mercedes".

Susţine că aceste reţineri sunt în contradicţie cu cele solicitate prin cererea de chemare în judecată, respectiv pârâta "să îmi instaleze gratuit orice alte dotări care să îndeplinească aceleaşi funcţii".

În mod eronat, prima instanţă a reţinut că în cauză nu există o neconformitate a produsului, deoarece cumpărătorul este obligat să verifice în momentul preluării bunului conformitatea produsului, altfel bunul se consideră a fi fost predat conform, .

Mai arată că prin sentinţa menţionată, prima instanţă nu a motivat: înlăturarea probelor depuse la dosar din care reiese că dotarea "Integrare smartphone prin Mirrorlink" nu este o preinstalare, respectiv contractele în care firma Mercedes face această precizare; înlăturarea din probaţiune a declaraţiei angajatului pârâtei, "Coordonator de vânzări I.", J.; înlăturarea criticii reclamantului referitoare la faptul că echiparea opţională "Modul de comunicaţii UMTS pentru utilizarea serviciilor de conectare G.", înscrisă în contractul de vânzare cumpărare nr. x din 14.02.2018, nu este gratuită, ci inclusă în costul pachetului de bază de 36.925 euro.

Prima instanţă a aplicat în mod greşit prevederile legale, reţinând că în cauză este vorba de un "viciu ascuns" (conform motivării de la filele x, ale sentinţei civile nr. 2/2021), iar prin decizia recurată nu s-a răspuns la această critică.

Prima instanţă a reţinut, în mod neîntemeiat, că în cauză practica comercială a pârâtei nu a fost una incorectă, înşelătoare, motivând că "vânzătorul nu a ascuns cu intenţie reclamantului faptul că acest sistem (opţiunea 15U Integrare smartphone prin Mirrorlink) nu este funcţional".

Recurentul reiterează criticile aduse soluţiei primei instanţe cu privire la sistemul "MirrorLink", opţiunea "15U Integrare smartphone prin Mirrorlink", aplicaţia "G.", aplicaţia "F." şi asupra cărora Curtea de Apel Iaşi nu s-a pronunţat.

Cu referire la probatoriul administrat, recurentul arată că instanţa de apel a înlăturat, fără să motiveze, toate probele solicitate cu privire la nefuncţionarea conform contractului şi informaţiilor primite de la pârâtă a opţiunii "Modul de comunicaţii UMTS pentru utilizarea serviciilor de conectare G.", încălcând dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 CEDO.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor legal, menţionate în cererea de chemare în judecată.

Din acest punct de vedere, făcând referire la considerentele de la fila x a deciziei atacate, recurentul arată că instanţa de apel a apreciat, pe de o parte, ca fiind incidente prevederile art. 1349 şi art. 1373 C. civ. şi a înlăturat prevederile speciale ale art. 2, 6, 7 şi 11 din Legea nr. 363/2007 din 21 decembrie 2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor care transpune în dreptul intern Directiva 2005/29/CE, care definesc practica comercială ilicită, iar pe de altă parte, a reţinut că prepuşii pârâtei au săvârşit o faptă ilicită constând în neinformarea reclamantului-recurent cu privire la funcţionalitatea sistemelor "15U Integrare smartphone prin Mirrorlink" şi "Modul de comunicaţii UMTS pentru utilizarea serviciilor de conectare G.". Recurentul arată că s-a încălcat interpretarea noţiunii de "practică comercială" şi "practică comercială înşelătoare", astfel cum a fost reţinută în cauza 388/13 Nemzeti împotriva UPC Magyarorszag Kft (considerentele 34 şi 39).

Raportat la considerentele de la fila x a deciziei recurate, potrivit cărora prima instanţă nu a fost investită cu o "cerere de reducere adecvată a preţului", recurentul susţine că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 478 C. proc. civ. şi nu pe cele ale art. 10 raportat la art. 13 din Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora, care transpune în dreptul naţional Directiva 1999/44/CE, contrar interpretării CJUE în cauza C-32/12 Soledad Duarte Hueros împotriva K. S.A., L. S.A.

Cu privire la considerentele de la fila x din decizia atacată, instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dreptul material incident reprezentat de art. 5, 9, 10, 11, 13, 16, 17 şi 18 din Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora care transpune în dreptul naţional Directiva 1999/44/CE, Ordonanţa nr. 21/1992 din 21 august 1992 privind protecţia consumatorilor şi practica CJUE - Cauza C32/12, Soledad Duarte Hueros împotriva K. S.A., L. S.A., cu privire la caracterul minor sau major al neconformităţii.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant A. a formulat şi o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare pe tema protecţiei consumatorilor.

ii)Prin cererea de recurs formulată, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a invocat, în esenţă, următoarele aspecte, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.:

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că decizia instanţei de apel prin care s-a respins apelul formulat de aceasta împotriva soluţiei instanţei de fond de admitere în parte a cererii reclamantului-intimat, respectiv de majorare a cuantumului daunelor morale de la 1 leu la 47.000 RON, este nelegală şi criticabilă, atât sub aspectul neobservării încălcării regulilor de procedură, cât şi prin prisma aplicării greşite a normelor de drept material cu privire la nerespectarea termenului imperativ, procedural, prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.. Recurenta susţine că, în mod nelegal, instanţa de fond a admis cererea reclamantului-intimat de majorare a cuantumului daunelor morale de la 1 leu la 47.000 RON, considerând că reclamantul-intimat are posibilitatea de a-şi modifica cererea cu privire la majorarea cuantumului daunelor morale până la închiderea dezbaterilor, cu încălcarea prevederilor at. 204 alin. (1) şi art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Mai arată că instanţa de apel a menţinut, în mod greşit, soluţia instanţei de fond, decizie pe care o consideră nelegală întrucât încalcă dispoziţiile art. 204 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. care nu permit părţii să îşi modifice cuantumul pretenţiilor după primul termen de judecată la care aceasta este legal citată, depăşirea acestui termen fiind sancţionată în mod expres cu decăderea, conform prevederilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Susţine că orice modificare a cererii de chemare în judecată se poate realiza doar până la primul termen la care reclamantul a fost citat (termen depăşit în cadrul judecării dosarului la fond), iar o modificare a cererii de chemare în judecată, ulterior acestui termen, se poate realiza numai cu acordul expres al tuturor părţilor.

Recurenta arată că nu a fost de acord cu o modificarea cererii de chemare în judecată de către reclamant la momentul respectiv, iar prevederile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. trebuie interpretate prin corelare cu prevederile de la alin. (1) ale art. 204 şi nu în mod distinct, ca o excepţie de la reglementarea expresă cu privire la termenul până la care se poate modifica cererea de chemare în judecată.

În acest sens, condiţia esenţială, imperativă, ca cererea de modificare a cererii de chemare în judecată să fie formulată până la primul termen la care partea a fost legal citată, îşi menţine efectele, sub sancţiunea decăderii, partea având obligaţia de a formula cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, chiar şi în situaţiile prevăzute la pct. 1-4 ale alin. (2) ale art. 204 C. proc. civ., până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată.

Apreciază că din cuprinsul art. 204 alin. (2) C. proc. civ. nu rezultă că reclamantul îşi poate preciza cererea de chemare în judecată ulterior primului termen de judecată la care a fost legal citat, argumentul instanţei de fond fiind o adăugare la lege.

Recurenta concluzionează că decizia instanţei de apel este nelegală, având în vedere că cererea reclamantului-intimat nu a reprezentat o simplă precizare a cererii, ci o veritabilă modificare a unui capăt de cerere accesoriu sub aspectul obiectului şi cauzei civile şi a intervenit într-un moment procedural la care reclamantul era decăzut din dreptul de a mai formula o astfel de cerere.

Prin al doilea motiv de recurs, întemeiat pe motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta învederează că decizia instanţei de apel este nelegală în ceea ce priveşte soluţia de obligare a societăţii la plata către reclamant a daunelor morale în cuantum de 2000 de RON.

Recurenta critică hotărârea instanţei de apel pe două linii: se susţine nesocotirea normelor imperative de procedură reglementate de art. 30 C. proc. civ. şi încălcarea principiului non opţiunii între răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală, principiu reglementat de art. 1350 C. civ.

Recurenta susţine că, în raport de dispoziţiile imperative ale art. 30 C. proc. civ., cererea reclamantului de a i se acorda daune morale este o cerere accesorie a cărei soluţionare depinde de modul de soluţionare a capătului principal de cerere, respectiv înlocuirea produsului, autoturism, cu unul similar funcţionabil din toate punctele de vedere.

Or, instanţa de apel, pe de o parte, a respins apelul formulat de către reclamant împotriva sentinţei prime instanţe şi a validat raţionamentul acesteia, iar pe de altă parte, a admis capătul de cerere accesoriu (cel referitor la acordarea de daune morale) în condiţiile în care, pe fond, au fost respinse toate celelalte capete de cerere ca fiind neîntemeiate, cu încălcarea prevederilor imperative ale art. 30 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta pretinde că printr-o astfel de soluţie s-a ajuns la situaţia în care, pe de o parte, reclamantului i s-a respins pretenţia principală, aspect care, implicit, atestă că societatea pârâtă nu este în culpă în raport de pretenţiile formulate, iar, pe de altă parte, s-a admis cererea accesorie de acordare a daunelor morale, deşi nu s-a reţinut o culpă contractuală a societăţii pârâte.

Recurenta arată că reclamantul şi-a întemeiat, în conformitate cu art. 9 C. proc. civ., acţiunea exclusiv pe contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu societatea B. S.R.L., astfel încât singurul temei al atragerii răspunderii societăţii este cel contractual. În acest context, instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 1350 alin. (3) C. civ., a stabilit în sarcina societăţii recurente o răspundere delictuală ca temei al acordării daunelor morale reclamantului, în afara obligaţiilor convenite de către părţi prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul-reclamant A., raportat la prevederile art. 489 alin. (1) şi (2) şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., şi în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Totodată, a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii recurentului - reclamant de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare pe tema protecţiei consumatorilor. Recurenta-pârâtă a susţinut că argumentele recurentului reprezintă o reluare a susţinerilor formulate atât la fondul cauzei, cât şi în apel, simple nemulţumiri ale părţii relativ la modul de soluţionare de către instanţa de apel a fondului cauzei, fără a fi evidenţiate motive concrete de nelegalitate a hotărârii atacate. Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii formulată de către recurentul reclamant de a sesiza Curtea de Justiţie Europeană cu întrebări preliminare, intimata arată că întrebările preliminare nu au menirea de a solicita clarificări cu privire la interpretarea tratatelor Uniunii Europene sau cu privire la validitatea şi interpretarea unor norme comunitare. întrebările fac trimitere exclusiv la aspecte de fapt ale speţei deduse judecăţii şi nu se încadrează in condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 267 din TFUE.

Recursul a fost comunicat intimatelor-pârâte C. S.R.L. şi M. (cu denumirea anterioară D.) la 15.02.2024 .

La data de 15.03.2024, în termen procedural, intimatele-pârâte au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia lipsei calităţi procesuale pasive şi au solicitat scoaterea lor din cauza dedusă judecăţii.

Recurentul A. nu a depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 31 octombrie 2024, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului declarat de către reclamant, invocată de recurenta-pârâtă prin întâmpinare.

A admis, în principiu, recursurile declarate de către reclamantul A. şi de către pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 116 din 14 martie 2024 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

A fixat termen pentru judecata recursurilor la 23 ianuarie 2025, ora 9:00, în şedinţă publică, complet C4, cu citarea părţilor.

La termenul de judecată din 23 ianuarie 2025, Înalta Curte a constatat că în cauză nu au calitate de parte intimatele-pârâte C. S.R.L. şi M. (cu denumirea anterioară D.), iar prin încheierea din 23 ianuarie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul asociat nr. x/2018 a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de către petentul A..

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1. Recursul formulat de reclamantul A.

Un prim motiv de casare invocat de recurentul reclamant se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Potrivit acestui temei legal casarea hotărârii se poate cere numai când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat şi analizat, Înalta Curte reţine că, în actuala reglementare, formularea art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este una mult mai acoperitoare decât în reglementarea anterioară din vechiul C. proc. civ., întrucât textul nu mai distinge în funcţie de sursa încălcării, încălcarea de către instanţă a regulilor de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, indiferent dacă sunt cazuri de nulitate absolută sau relativă, de nulitate expresă sau virtuală, condiţionată sau necondiţionată, sau care privesc atât condiţiile extrinseci, cât şi pe cele intrinseci ale actului de procedură, determinând incidenţa acestui motiv de recurs.

Astfel, textul acoperă şi cazurile în care nulitatea este necondiţionată de existenţa unei vătămări, prin urmare, partea nu va fi obligată să demonstreze existenţa unei vătămări, lăsând, desigur, dreptul părţii adverse să facă dovada contrară.

Printr-o primă critică subsumată acestui caz de casare, recurentul reclamant susţine, în esenţă, că, în mod nelegal, instanţa de apel nu a soluţionat calea de atac ordinară exercitată de acesta împotriva încheierilor de şedinţă din 14 octombrie 2019, 28 septembrie 2020 şi 23 noiembrie 2020. S-au criticat, de asemenea, unele considerate avute în vedere de instanţa de apel în analiza căii de atac formulate împotriva acestor încheieri.

Critica este nefondată.

Astfel, sub un prim aspect, contrar susţinerilor recurentului reclamant, Înalta Curte constată că primul paragraf din dispozitivul deciziei care formează obiectul recursului de faţă consacră soluţia dată de instanţa de prim control judiciar apelului exercitat de reclamant împotriva celor trei încheieri de şedinţă evidenţiate în precedent.

Pe de altă parte, nemulţumirea recurentului faţă de motivele pentru care instanţa de apel a respins apelul exercitat împotriva celor trei încheieri nu poate determina casarea hotărârii pe acest temei. Aceasta pentru că, prin considerentele criticate, în mod pertinent instanţa de apel a sugerat faptul că, fiind invocat un caz de nulitate a încheierilor condiţionat de dovedirea unei vătămări în sensul art. 175 alin. (1) C. proc. civ., prin ascultarea înregistrării şedinţelor de judecată, încuviinţată de instanţa de apel la solicitarea reclamantului apelant, în baza art. 231 alin. (6) C. proc. civ., prin încheierea din 24.11.2021, acesta din urmă nu a fost vătămat, iar dreptul său la apărare în componenta care vizează proba pretenţiilor a fost astfel respectat, în acelaşi sens fiind, de altfel, şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 832/2021.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiaşi caz de casare, se susţine nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul statuării de către instanţa de apel în sensul că precizarea cererii de chemare în judecată din data de 10.12.2018 are semnificaţia unei renunţări implicite la pretenţia iniţială vizând montarea unui sistem clasic de navigare.

Critica este fondată în considerarea celor ce succed.

Neregularitatea invocată de recurent presupune încălcarea principiului disponibilităţii părţilor reglementat art. 9 C. proc. civ., ce guvernează procesul civil.

Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părţile sunt cele care sesizează instanţa cu cereri şi apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunţe şi tot acestea au dreptul de a pune capăt procesului prin renunţarea la judecată sau la însuşi dreptul pretins.

În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce i-au cerut părţile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăşi limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege.

În cauza de faţă, curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt şi în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanţă de fond, în raport de care, printre altele, a constatat că reclamantul a renunţat "implicit" la pretenţia iniţială vizând montarea unui sistem clasic de navigare.

Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanţe sub aspectul obiectului demersului judiciar promovat de reclamant.

Astfel, analizând cererea introductivă de instanţă se constată că reclamantul a formulat o sesizare complexă care cuprindea mai multe solicitări principale şi subsidiare, printre altele, pretinzând ca pentru ipoteza în care cele trei dotări nu vor putea fi făcute funcţionale, pârâta să fie obligată să îi instaleze gratuit orice alte dotări care să îndeplinească aceleaşi funcţii.

Cererea de chemare în judecată a fost precizată de mai multe ori în timpul judecăţii la prima instanţă, după cum se arată în sinteză la pct. I.1. din prezenta decizie, fără ca prin aceste precizări reclamantul să mai evoce solicitarea anterior arătată.

Renunţarea la judecată este reglementată în art. 406-407 C. proc. civ. şi reprezintă un act procesual de dispoziţie unilateral, individual şi, în principiu, irevocabil, prin care, de regulă, reclamantul îşi manifestă voinţa de a se desista de la judecată. Raţiunea acestui act de dispoziţie rezultă din principiul disponibilităţii (art. 9 alin. (3) C. proc. civ.), astfel că, dacă reclamantul este cel care a demarat procesul, tot el este în măsură să-i pună capăt, fără a conta care sunt motivele care l-au determinat să acţioneze astfel.

În ceea ce priveşte modalitatea prin care se poate renunţa la judecată, art. 406 alin. (1) C. proc. civ. prevede că renunţarea se poate face oricând în cursul judecăţii, fie verbal în şedinţă publică, fie prin cerere scrisă. Aceste dispoziţii legale impun, aşadar, ca manifestarea de voinţă a titularului actului de dispoziţie să fie expresă, clară şi fără echivoc, nefiind permis a fi dedusă din alte susţineri ale părţii care pot avea alt înţeles decât cel al unei renunţări la judecată.

Or, în cauza de faţă, după cum mai sus s-a anticipat, deşi reclamantul şi-a precizat cererea de chemare în judecată de mai multe ori succesiv pe parcursul judecăţii la prima instanţă, prin nici una din aceste precizări nu a susţinut că renunţă la judecata pretenţiei prin care solicita ca, în cazul în care cele trei dotări nu vor putea fi făcute funcţionale, pârâta S.C. B. S.R.L. Iaşi să fie obligată să îi instaleze gratuit orice alte dotări care să îndeplinească aceleaşi funcţii.

Concluzionând în sens contrar, respectiv că prin precizarea succesivă a cererii de chemare în judecată reclamantul ar fi renunţat "implicit" la unul dintre capetele de cerere subsidiare formulate prin cererea iniţială, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile procedurale care stabilesc regimul juridic al renunţării la judecată ca act de dispoziţie al părţilor, nedând eficienţă principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, criticile de nelegalitate cu referire la greşita statuare de către instanţa de apel în sensul renunţării reclamantului la capătul subsidiar de cerere prin care solicita obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. Iaşi să îi instaleze gratuit orice alte dotări care să îndeplinească aceleaşi funcţii, cu consecinţa neanalizării acestei pretenţii a reclamantului, se vădesc a fi întemeiate şi atrag incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 lin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

În fine, referitor la acelaşi caz de casare analizat, Înalta Curte constată că recurentul reclamant critică decizia curţii de apel susţinând nelegalitatea acesteia pentru motivul că instanţa de prim control judiciar nu a soluţionat apelul formulat împotriva considerentelor primei instanţe care, "deşi criticate prin apelul formulat, nu au fost înlăturate de către Curtea de Apel Iaşi şi nici menţinerea lor nu a fost motivată."

Cu privire la aceste din urmă susţineri, Înalta Curte reţine că potrivit art. 461 alin. (1) C. proc. civ. calea de atac se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii. Aşadar, deşi un apel declarat împotriva soluţiei va cuprinde întotdeauna şi o combatere a raţiunilor avute în vedere de hotărârea apelată, totuşi un astfel de apel nu poate fi considerat ca fiind îndreptat împotriva considerentelor, iar prevederile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. nu i se aplică. În condiţiile în care apelantul tinde la schimbarea soluţiei, dar aceasta este menţinută fie şi pentru alte considerente decât cele reţinute de instanţa anterioară, apelul se respinge, ca nefondat

Dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. sunt, aşadar, de strictă interpretare şi aplicare. Ele privesc situaţia în care partea care a câştigat (sau care nu vrea să atace o soluţie parţial nefavorabilă) atacă doar considerentele ("în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări..."), nu şi aceea în care partea nemulţumită de soluţie atacă această soluţie, contestând, totodată, în mod firesc şi necesar şi raţionamentul (motivarea) care a stat la baza soluţiei a cărei schimbare ori anulare se urmăreşte.

Prin urmare, fără temei susţine recurentul reclamant că o parte a apelului său a vizat doar considerentele sentinţei primei instanţe, iar calea de atac ordinară exercitată în aceste limite nu a fost soluţionată. În realitate, apelul reclamantului a vizat soluţiile din dispozitivul sentinţei tribunalului, criticile sale extinzându-se, evident, şi asupra considerentelor pentru care prima instanţă a respins unele pretenţii sau le-a admis în parte, iar acestea şi-au găsit rezolvarea în soluţia dată de curtea de apel asupra căii de atac cu care a fost învestită.

În acelaşi context, Înalta Curte remarcă faptul că susţinerile relevante ale recurentului vizând nesoluţionarea de către instanţa de apel a părţii din calea de atac care viza considerentele sentinţei evidenţiază mai degrabă critici vizând nemotivarea corespunzătoare de către curtea de apel a deciziei pronunţate încât vor fi cercetate cu ocazia analizării motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, printr-un alt motiv de recurs, fundamentat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul reclamant a susţinut, în esenţă, nelegalitatea deciziei atacate întrucât, deşi a formulat o cerere de apel prin care a criticat punctual hotărârea pronunţată de prima instanţă, hotărârea dată în apel nu cuprinde răspunsul la fiecare dintre argumentele relevante din cererea de apel.

Potrivit temeiului legal pe care au fost întemeiate aceste argumente, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, aşadar, ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc sau insuficient motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reţine că din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, nu este îndeplinită după cum mai jos se va detalia.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Invocând acest caz de casare recurentul reclamant susţine că decizia recurată este motivată deficitar.

Astfel, recurentul arată că, deşi a formulat o cerere de apel prin care a criticat punctual hotărârea pronunţată de prima instanţă, decizia dată căii sale de atac nu cuprinde răspunsul la fiecare dintre argumentele relevante din cererea de apel, curtea de apel neţinând seama de diversitatea capetelor de cerere şi de motivele formulate în calea de atac. Se mai susţine că instanţa de apel nu a arătat clar motivele pe care îşi întemeiază decizia şi nu a analizat efectiv problemele esenţiale exprimate clar pe care le-a supus aprecierii sale.

În acord cu susţinerile recurentului, Înalta Curte constată că, într-adevăr, decizia atacată nu corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Examinând cererea de apel formulată de reclamant, cum de altfel este şi sintetizată în cuprinsul deciziei instanţei de apel, Înalta Curte constată că reclamantul a susţinut mai multe critici relevante care necesitau analiză, cenzură proprie şi răspuns adecvat din partea instanţei de apel.

Astfel, prin cererea de apel reclamantul a criticat sentinţa tribunalului sub aspectul respingerii capetelor de cerere care vizau rezoluţiunea contractului, respectiv antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei(înlocuirea produsului, asigurarea funcţionării aplicaţiilor, reducerea preţului) susţinând netemeinicia acesteia din perspectiva constatării conformităţii produsului livrat, atât sub aspectul reţinerii unei prezumţii judiciare(dedusă din absenţa obiecţiilor la preluarea maşinii), cât şi din perspectiva caracteristicilor produsului, argumentând explicit aceste susţineri prin trimiteri la probele administrate în cauză cu privire la care a afirmat că au fost ignorate sau greşit apreciate de către judecătorul de primă instanţă, invocând incidenţa prevederilor Legii nr. 449/2003.

De asemenea, a susţinut greşita interpretare de către prima instanţă a dispoziţiilor legale relative la existenţa viciilor ascunse şi legătura acestora cu neconformitatea produsului, făcând, de asemenea, trimitere la probele administrate în cauză, pretinzând aplicabilitatea prevederilor Legii nr. 449/2003, O.G. nr. 21/1992 şi O.U.G. nr. 34/2014.

Totodată, reclamantul a criticat sentinţa tribunalului sub aspectul statuărilor primei instanţe relative la practicile comerciale ale pârâtei, evidenţiind probe încuviinţate şi administrate în dosar, invocând incidenţa prevederilor Legii nr. 449/2003.

Apelantul reclamant a mai susţinut prin apel critici vizând îndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale a pârâtei, precum şi cu privire la aplicaţiile nefuncţionale ale maşinii cumpărate şi relevanţa acestora pentru cumpărător.

Totodată, a invocat critici extinse sub aspectul soluţiei dată de tribunal cererii sale vizând obligarea pârâtei la plata daunelor morale.

Analizând decizia instanţei de apel în partea care vizează considerentele pentru care curtea a respins apelul reclamantului din perspectiva criticilor care vizau soluţia dată de tribunal pretenţiilor arătate supra, Înalta Curte constată atât caracterul lacunar al acestora, cât şi lipsa propriei analize a curţii de apel asupra motivelor de apel relevante susţinute de apelant, ca şi absenţa referirii la probele administrate în cauză în raport de care a fost respins apelul reclamantului, precum şi la dispoziţiile legale pretins incidente de apelant.

În acest sens, Înalta Curte remarcă faptul că răspunsurile sumare oferite de instanţa de apel criticilor relevante ale apelantului reclamant reprezintă, în fapt, copierea unor paragrafe din sentinţa tribunalului. Astfel, motivarea curţii de apel de la fila x, paragraful 9, până la fila x, paragraful 5 inclusiv, reprezintă o copiere a paragrafelor 4-6 fila x, respectiv paragraful 1 de la fila x din sentinţa tribunalului, în paragrafele 6-7 de la fila x din decizie este reprodusă partea introductivă a paragrafului 1 de la fila x din sentinţă, iar paragrafele 9-11 de la fila x din decizie redau paragraful 4 de la fila x din hotărârea tribunalului, iar dacă sunt excluse din decizie aceste paragrafe copiate se evidenţiază din plin caracterul laconic al motivării deciziei recurate.

În plus, se remarcă în argumentaţia curţii de apel, prin care se răspunde criticilor apelantului reclamant, absenţa oricărei referiri la actele normative invocate de apelant, ca şi la probele administrate în cauză a căror reapreciere a fost solicitată de către reclamant prin apelul promovat, cu excepţia unei trimiteri generale, expeditive, la "amplul probatoriu administrat" care, în opinia instanţei de prim control judiciar, ar susţine situaţia de fapt apreciată ca fiind corect reţinută de către prima instanţă, dar care a făcut obiect de critică în apel.

Prin urmare, Înalta Curtea consideră că motivele redate în cuprinsul deciziei recurate care au justificat respingerea apelului reclamantului nu au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs nu respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză, instanţa de prim control judiciar neluând în considerare şi nerăspunzând în mod coerent tuturor apărărilor relevante afirmate de reclamant prin actele procedurale îndeplinite, Înalta Curte constată că susţinerile invocate şi încadrate de recurent în motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt întemeiate, cazul de casare astfel invocat fiind incident în cauză.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat, de asemenea, de reclamant, prin care se susţine aplicarea greşită a unor reglementări din Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora, O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, respectiv din Legea 296/2004, acesta nu va mai fi analizat de către instanţa de recurs.

În acest sens, faţă de argumentele pentru care a fost găsit întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv lipsa argumentelor esenţiale din decizia atacată cu referire la incidenţa acestor acte normative şi relevanţa lor pe fondul litigiului, Înalta Curte constată că nu poate proceda ea însăşi la verificarea modului de aplicare a dispoziţiilor legale invocate atât timp cât instanţa de apel nu a statuat asupra acestor aspecte.

II.2. Recursul formulat de pârâta S.C. B. S.R.L.

Printr-o primă critică recurenta pârâtă invocă nelegalitatea deciziei instanţei de apel sub aspectul soluţiei date apelului formulat de aceasta împotriva încheierii tribunalului din 11.11.2019 prin care a fost încuviinţată cererea reclamantului de majorare a câtimii obiectului cererii vizând daunele morale afirmând că instanţa de prim control judiciar a nesocotit dispoziţiile art. 204 alin. (1), alin. (2) pct. 2 şi alin. (3) C. proc. civ.

În esenţă, recurenta susţine că efectuarea actelor de procedură prevăzute la art. 204 alin. (2) C. proc. civ. este subordonată, fie momentului procesual reglementat la alin. (1) al aceluiaşi articol, fie acordului părţilor adverse prevăzut la alin. (3) al art. 204 C. proc. civ., pretinzând astfel că majorarea cuantumului obiectului cererii nu poate fi făcută de reclamant decât până la primul termen la care acesta este legal citat, iar ulterior acestui moment, numai cu acordul expres al tuturor părţilor.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta pârâtă a încadrat aceste argumente în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la termenul şi condiţiile modificării cererii de chemare în judecată, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidenţă nu se verifică în cauză, în raport de criticile analizate, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 204 C. proc. civ. reclamantul are dreptul să îşi modifice cererea de chemare în judecată formulată iniţial, sub aspectul oricărora dintre elementele esenţiale care configurează demersul său judiciar în instanţă - părţi, obiect şi cauză - şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii. Ca moment procesual, cererea trebuie formulată de reclamant numai până la primul termen la care acesta este legal citat, situaţie în care instanţa va dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării care, sub sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat.

Alineatul al doilea al aceluiaşi articol enumeră situaţiile în care cererea nu se consideră modificată, astfel că procedura reglementată la alin. (1) nu se aplică, legea permiţând chiar invocarea orală, în şedinţă, caz în care sunt trecute în încheierea de la termen declaraţiile verbale făcute în instanţă, atunci când reclamantul: îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii; măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii; solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului; înlocuieşte o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă (acestea din urmă constituind o preluare a cazurilor reglementate de art. 132 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, într-o reglementare mai riguroasă).

Date fiind cazurile limitativ reglementate de art. 204 alin. (2), pct. 1- 4 C. proc. civ., rezultă că orice altă modificare a pretenţiilor, care nu se include în această sferă delimitată legal, trebuie apreciată ca fiind o veritabilă modificare a cererii de chemare în judecată, supusă regimului juridic statuat la art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Cum "modificarea cererii de chemare în judecată" reclamă schimbarea unui element esenţial din cuprinsul cererii iniţiale prin care a fost sesizată instanţa (părţi, pretenţii/obiect, motive de fapt, motive de drept), reiese că cererea reclamantului formulată la 14.10.2019 a fost corect calificată drept cerere precizatoare a acţiunii iniţiale, prin intermediul căreia reclamantul nu a procedat la schimbarea unor elemente esenţiale ale cererii sale primordiale.

Astfel, din examinarea cererii din 14.10.2019, ce a fost fundamentată pe dispoziţiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., reiese că reclamantul solicită doar majorarea cuantumului obiectului cererii privind obligarea la plata daunelor morale de la 1 leu la 10.000 euro(47.000 RON) fără a fi modificate părţile a căror răspundere a solicitat să fie antrenată ori natura pretenţiei sau cauza acţiunii. În plus, se reţine că în cazul analizat legea operează cu un anumit criteriu în raport de care se califică o cerere drept adiţională, şi anume cel al obiectului, în înţelesul de pretenţie concretă dedusă judecăţii. Or, în cazul de faţă reclamantul a schimbat doar valoarea despăgubirilor solicitate pentru acelaşi prejudiciu, iar nu însuşi obiectul cererii.

Prin urmare, Înalta Curte reţine, cum în mod corect a apreciat şi instanţa de apel prin decizia recurată, că cererea în analiză nu constituie o veritabilă modificare a acţiunii iniţiale, aceasta având natura juridică a unei cereri precizatoare care poate fi formulată în tot cursul judecăţii de primă instanţă până la închiderea dezbaterilor, fără a fi supusă limitărilor procedurale prevăzute de art. 204 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, nu pot fi primite susţinerile recurentei potrivit cărora şi cererea adiţională întemeiată pe dispoziţiile art. 204 alin. (2) C. proc. civ. trebuie formulată cel mai târziu la primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat. Interpretarea propusă de parte ignoră regimul juridic diferit al cererilor întemeiate pe aceste dispoziţii procedurale, ca şi raţiunile pentru care legiuitorul a reglementat deosebit cele două categorii de modificări ale cererii de chemare în judecată, cererea precizatoare normată prin art. 204 alin. (2) C. proc. civ. fiind în relaţie cu sesizarea iniţială în raport de care pârâtul a avut posibilitatea să se apere în termenul prevăzut de lege pentru formularea întâmpinării. În plus, soluţia legislativă adoptată în cuprinsul art. 204 C. proc. civ. reprezintă opţiunea legiuitorului, care a dorit atât disciplinarea părţilor prin instituirea unor termene în care trebuie exercitate drepturile procesuale avute în vedere de articolul în analiză(în cazul modificării reale a cererii de chemare în judecată), precum şi asigurarea celerităţii procesului(în cazul cerii precizatoare), permiţând astfel o bună desfăşurare a judecăţii, într-un termen optim şi previzibil, în sensul art. 6 din C. proc. civ., element component al termenului rezonabil, reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Printr-o altă serie de critici recurenta pârâtă susţine nelegalitatea deciziei curţii de apel sub aspectul soluţiei date apelului formulat de aceasta împotriva sentinţei tribunalului prin care a fost admisă cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 2000 RON.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta susţine că decizia instanţei de apel cu privire la acordarea de daune morale reclamantului în cuantum de 2.000 RON este criticabilă prin prisma aplicării greşite a normelor imperative de procedură reglementate de art. 30 C. proc. civ., decizia pronunţată apărând astfel ca fiind nelegală.

În acest context al analizei, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta pârâtă a încadrat aceste argumente în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la calificarea cererii de obligare a pârâtei la plata daunelor morale ca fiind un capăt de cerere principal sau accesoriu, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidenţă nu se verifică în cauză, în raport de susţinerile invocate, pentru motivele ce succed.

Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanţe sub aspectul cauzei demersului judiciar promovat de reclamant cu privire la daunele morale.

Astfel, din motivarea cererii introductive rezultă că reclamantul a afirmat că a fost prejudiciat prin aceea că "pârâtele nu au respectat obligaţia de a-l informa complet, corect şi precis, asupra caracteristicelor esenţiale ale produselor, obligaţie prealabilă încheierii contractului, motiv pentru care a cumpărat un produs care poate să îi prejudicieze viaţa, sănătatea şi securitatea sa şi a familiei sale afectându-i drepturile şi interesele economice(…)". De asemenea, a susţinut că a fost supus unui tratament discriminatoriu, precum şi că "daunele morale (…) au fost solicitate ca urmare a faptului că i-a fost pusă în pericol sănătatea, integritatea fizică şi chiar viaţa sa şi a familiei prin refuzul pârâtelor de a face produsul funcţional conform specificaţiilor, ceea ce a determinat o oboseală accentuată."

De asemenea, pe parcursul judecăţii la prima instanţă, astfel cum şi recurenta pârâtă recunoaşte, reclamantul a administrat proba cu martori pentru a dovedi daunele morale pretinse.

Or, contrar susţinerilor recurentei, în cauza de faţă, în acord cu statuările instanţei de apel, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prejudiciul invocat de reclamant are un caracter mai complex, depăşind neconformitatea produsului, pe care acesta o susţine în principal şi care are temei contractual. Astfel, după cum anterior s-a arătat, prin cererea formulată reclamantul susţine săvârşirea de către pârâtă a unor fapte prejudiciabile care nu se află în mod necesar în relaţie cu obligaţiile contractuale convenite de părţi.

Prin urmare, din perspectiva analizată, Înalta Curte consideră că în mod legal instanţele de fond au calificat pretenţia reclamantului de obligarea a pârâtei la plata daunelor morale ca reprezentând un capăt principal de cerere şi l-au soluţionat ca atare.

În ce priveşte critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care se susţine nelegalitatea deciziei curţii de apel, sub aspectul aceleiaşi soluţii vizând daunele morale solicitate de reclamant, pentru motivul că aceasta a fost dată cu încălcarea principiului "non opţiunii" între răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală, principiu reglementat de art. 1350 alin. (3) C. civ., Înalta Curte consideră că aceasta este inadmisibilă în această etapă procesuală, astfel că nu poate fi analizată de instanţa de recurs. Aceasta pentru că observaţia de referinţă nu a fost invocată prin apel şi nu a făcut obiectul examinării instanţei de prim control judiciar.

În acest sens, se reţine că prin cererea de apel pârâta a criticat sentinţa tribunalului prin prisma a două motive de nelegalitate(vizând aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 204 şi art. 30 C. proc. civ.) şi a unui motiv de netemeinicie(vizând neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale reţinută de prima instanţă).

Or, potrivit art. 459 alin. (2) teza I C. proc. civ., în cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil. Inadmisibilitatea la care se referă temeiul juridic anterior precizat este incidentă, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., şi în situaţia care criticile de nelegalitate încadrabile în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deşi puteau fi formulate prin motivele de apel ori în cursul judecării apelului, acest lucru nu s-a întâmplat.

În acest sens, art. 488 alin. (2) C. proc. civ. face o aplicare riguroasă a principiului non omisso medio, statuând că motivele prevăzute la alin. (1) al aceluiaşi articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Aşadar, partea care vrea să-şi conserve dreptul de critică asupra judecăţii urmate şi soluţiei date în primă instanţă inclusiv în recurs trebuie să formuleze criticile corespunzătoare şi în apel, ocazionând, aşadar, un control judiciar efectiv în al doilea grad de jurisdicţie în fond, şi doar dacă acest demers rămâne fără succes poate reitera criticile corespunzătoare şi în recurs.

Prin urmare, întrucât obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, nu pot fi supuse controlului instanţei de recurs, omisso medio, neregularităţi ivite în primă instanţă şi care nu au fost deduse cenzurii instanţei de apel.

Or, în cauza de faţă, cel târziu la momentul declarării apelului, pârâta avea toate datele necesare asupra temeiurilor pentru care prima instanţă a obligat-o la plata daunelor morale şi a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, fiind, aşadar, în măsură să critice prin motivele de apel o pretinsă incidenţă a dispoziţiilor art. 1350 alin. (3) C. civ.

Ignorând formularea acestor critici prin motivele de apel şi antamarea lor direct în recurs, determină calificarea acestora ca fiind făcute omisso medio, ceea ce art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu permite.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant împotriva deciziei instanţei de apel, pe care o va casa, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea integrală a apelului acestei părţi de către aceeaşi instanţă.

Referitor la recursul pârâtei, având în vedere că motivele de recurs ale acesteia au fost găsite neîntemeiate, admiterea căii de atac a acestei părţi se va face doar formal, instanţa de recurs luând în considerare pentru a dispune această măsură faptul că ambele părţi au formulat prin apelurile promovate critici cu privire la cuantumul daunelor morale cuvenite reclamantului, rejudecarea apelului pârâtei urmând a se face exclusiv din perspectiva acestui din urmă aspect.

Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date prin prezenta decizie asupra chestiunilor care au format obiect de critică în recurs.

În ce privesc cheltuielile de judecată solicitate de recurenta pârâtă pentru recurs, având în vedere că soluţia ce se va dispune este de casare a cauzei şi trimiterea acesteia pentru rejudecare la curtea de apel, în limitele arătate, acestea urmează a fi avute în vedere cu ocazia soluţionării apelurilor, în raport de soluţia ce se va da pe fondul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 116 din 14 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimitere cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 februarie 2025