Conflict between press freedom and private life rights in published videochat imagery: limits on journalist liability for satirical criticism of public figures

Şedinţa publică din data de 29 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 07.12.2021, sub dosar nr. x/2021, pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi Redacţia Publicaţiei "D.", a solicitat să se constate încălcarea demnităţii, a onoarei şi reputaţiei reclamantei, precum şi caracterul defăimător şi caracterul ilicit al faptelor săvârşite de către pârât prin publicarea articolului în publicaţia online www ziardecluj.ro, "Actriţa A. din filmuleţele lui E. s-a lansat şi în muzica populară! Astăzi, vă prezentăm noul ei cântec:

"F. mi-i cucu cu floci"; să se dispună obligarea pârâtului la încetarea acestor acte denigratoare, interzicându-i-se pentru viitor săvârşirea acestor fapte, care produc în continuu o gravă atingere a drepturilor nepatrimoniale; să se dispună obligarea pârâtului, autor al faptelor ilicite, la publicarea, pe cheltuiala acestuia, a prezentei hotărâri, într-un cotidian de răspândire naţională, precum şi într-un cotidian local şi în publicaţia on line ziardecluj.ro timp de 5 zile în mod consecutiv; obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 50 000 RON, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1951/07.04.2022, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Cluj, secţia Civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 512/29.09.2022, Tribunalul Cluj a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârât şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă, în temeiul art. 134 C. proc. civ. a suspendat judecarea cauzei şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Cluj, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 95/F/CC din 23.11.2022 Curtea de Apel Cluj a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secţia Civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 210 din 24.04.2023, Tribunalul Cluj a respins, ca nefondate, excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de interes cu privire la petitul II al acţiunii, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi Redacţia Publicaţiei "D.", a constatat, în parte, caracterul ilicit al afirmaţiilor referitoare la reclamantă făcute de pârâtul B. în articolul "Actriţia A. din filmuleţele lui E. s-a lansat şi în muzica populară! Astăzi, vă prezentăm noul ei cântec:

"F. mi-i cucu cu floci", publicat la 02.09.2021 pe site-ul www.x.ro, a obligat pârâtul la încetarea încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei şi a interzis, pentru viitor, publicarea articolului "Actriţia A. din filmuleţele lui E. s-a lansat şi în muzica populară! Astăzi, vă prezentăm noul ei cântec:

"F. mi-i cucu cu floci", publicat la 02.09.2021 pe site-ul www.x.ro. A obligat pârâtul la publicarea, pe cheltuiala acestuia, a hotărârii, într-un cotidian local şi în publicaţia online ziardecluj.ro timp de 5 zile, în mod consecutiv, şi la plata către reclamantă a sumei de 8.000 RON cu titlu de daune morale. A respins, în rest, cererea ca neîntemeiată şi a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 3.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial şi taxă judiciară de timbru.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei decizii civile, pârâtul B. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 326/A/2023 din 22 noiembrie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia a I civilă a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 210 din 24.04.2023 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi Redacţia Publicaţiei D., ca nefondată, a respins cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata de cheltuieli de judecată şi a menţinut, în rest, sentinţa.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 22 ianuarie 2023, a declarat recurs reclamanta, solicitând, în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., casarea deciziei recurate şi reţinerea cauzei, spre rejudecare.

În argumentarea incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a arătat că prin decizia atacată, instanţa de apel a apreciat, în mod total contradictoriu, faptul că, deşi în articolul publicat expresiile utilizate de către intimat sunt inadecvate răspândirii publicului de toate vârstele şi nu corespunde unor minime standarde educaţionale, folosindu-se un vocabular vulgar, imoral, cu toate acestea, reprezintă o expresie a libertăţii de exprimare a jurnalistului, exercitată în limitele convenţionale, în acord cu art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu jurisprudenţa aferentă Curţii europene.

Totodată, a mai arătat că este contradictorie reţinerea curţii de apel conform căreia, pe de o parte, constată că modalitatea de redactare a materialului de presă este de natură a şoca şi a deranja un cititor rezonabil, iar pe de altă parte, consideră că acesta nu reprezintă un temei suficient pentru a califica articolul ca fiind o faptă ilicită, atât timp cât nu au fost făcute aprecieri personale de natură a jigni sau de a divulga informaţii confidenţiale.

Recurenta a mai arătat că în cuprinsul articolului, intimatul a făcut judecăţi de valoare proprii şi personale, defăimătoare, fără nicio legătură cu activitatea de videochat. Astfel, în ceea ce priveşte afirmaţiile intimatului din cadrul articolului, acesta a folosit un limbaj licenţios şi injurios, având drept scop denigrarea, şi nu informarea opiniei publice despre anumite activităţi din trecutul acesteia.

Afirmaţiile şi imaginile publicate au vizat persoana reclamantei, nefiind vorba de o satiră privind activitatea practicată în trecut şi au avut ca scop crearea unei imagini negative, prin raportare absolut nejustificată la o situaţie din trecut, din viaţa privată, favorizând denigrarea în mediul on-line, în scopul amplificării acestei situaţii.

Or, aceste fapte constituie o gravă leziune asupra demnităţii şi o imixtiune in viaţa privată, intimatul neputând intra sub protecţia libertăţii de exprimare.

În dezvoltarea incidenţei motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit prevederile 10 din CEDO, respectiv art. 70 şi art. 75 din C. civ., reţinând că nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a jurnalistului în raport de limitele convenţionale stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materia particulară a libertăţii de exprimare a presei, având în vedere că, în cauza dedusă judecăţii, nu se reţine depăşirea acestor limite.

Contrar reţinerilor instanţei de apel, art. 10 din CEDO nu instituie un drept de exprimare absolută, ci, prin voinţa concordată a statelor semnatare ale CEDO, acest drept jurnalistic este limitat de alin. (2) al art. 10, printre altele, de către imperativul protecţiei sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.

Prin urmare, orice efort de echilibrare a intereselor legate de viaţa privată şi de libertatea de exprimare trebuie, în cele din urmă, să ia în considerare conceptul de interes public, instanţele subliniind că interes public nu înseamnă neapărat ceea ce interesează publicul.

De asemenea, art. 75 alin. (2) din C. civ. impune ca exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale să aibă loc cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte. Or, doar în această situaţie de legalitate, exercitarea dreptului de exprimare, parte componentă a oricărui demers jurnalistic, nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute de acest text normativ.

Instanţa de apel a omis a aplica astfel coroborat dispoziţiile normative interne cu cele cuprinse în art. 8 al CEDO.

În contextul în care anumte videoclipuri au fost făcute publice, adăugarea de comentarii denigrante sau alte acţiuni ale jurnalistului care vizează amplificarea impactului negativ al acestor materiale se impune a fi interpretată ca o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private. Chiar dacă informaţiile au devenit publice, CEDO recunoaşte că există o limită la interferenţa ulterioară în sfera privată a individului şi că autorităţile ar trebui să protejeze persoanele împotriva atacurile inutile la adresa reputaţiei sau intimităţii lor.

Alin. (2) a art. 8 instituie o limitare a exerciţiului acestui drept, prin permiterea ingerinţei unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept doar în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsura care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii şi a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".

În interpretarea şi aplicarea art. 8, pentru a determina dacă ingerinţa autorităţilor în viaţă privată era necesară într-o societate democratică şi dacă s-a menţinut un just echilibru între diferitele interese în joc, CEDO, în jurisprudenţa sa constantă, cercetează dacă aceasta ingerinţă era prevăzută de lege, dacă urmărea unul sau unele scopuri legitime şi dacă a fost proporţională cu aceste scopuri (Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 59320/00) 24,06.2004, Gurgenidze împotriva Georgiei (nr. 71678/01) 17.10.2006, Limited împotriva Marii Britanii (nr. 39401/04)18.01.11).

Aşadar, atât în viziunea instanţei europene, dar şi a instanţelor naţionale, dreptul la liberă exprimare trebuie corelat întotdeauna cu respectarea reputaţiei şi drepturilor altor persoane, condiţie ce a fost încălcată flagrant de către pârât.

Neexistând niciun temei pentru încălcarea acestor drepturi (dimpotrivă libertatea de exprimare fiind cert limitată de interzicerea prejudicierii demnităţii, onoarei, vieţii particulare a persoanei şi dreptul la propria imagine, în conformitate cu prevederile art. 30 alin. (6) din Constituţie), este cert că insultele şi calomniile la adresa oricărei persoane lezează dreptul la imagine şi demnitate şi trebuie sancţionate în consecinţă.

Protecţia pe care Convenţia EDO o garantează în cadrul judecăţilor de valoare impune respectarea a două condiţii cumulative: opinia să fie exprimată fără a folosi termeni injurioşi, abuzivi şi în acelaşi timp, să se bazeze pe un set de fapte, să aibă o bază factuală.

Or, nu se poate reţine că termenii folosiţi de intimat reprezintă un vocabular adecvat şi demn. Modul eronat în care se califică un atare comportament rezultă din analiza întregului demers denigrator, a videoclipurilor, a fotografiilor si comentariilor anexate, dar si prin prisma tipului de articole publicate de către jurnalistul pârât, care au un caracter politic, social, cel mult sarcastic, dar nicidecum satiric.

Instanţa nu a avut nicio bază factuală care să considere că activitatea desfăşurată în urmă cu 20 de ani reprezintă o activitate de natură publică şi asumată, în condiţiile în care aceasta s-a derulat într-o perioadă în care reclamanta nu deţinea un real discernămând format şi nu era o persoană publică, iar accesul la respectivele videoclipuri era una controlată prin acordarea unui cod care putea fi accesat doar de către client.

Maniera tendenţioasă în care au fost formulate calomniile demonstrează cu certitudine că nu sunt incidente prevederile legale care reglementează dreptul la libertarea de exprimare, de informare a publicului, astfel cum, în mod greşit, se reţine de către instanţa de apel, intimatul acţionând dincolo de limitele oricărei bune credinţe, articolul astfel publicat neavând rolul de a informa publicul, ci eminamente de a proceda la defăimarea reclamantei.

Prin urmare, demersul jurnalistic al intimatului nu poate fi apreciat ca fiind de bună-credinţă, neputându-se reţine că acesta a dorit să publice un articol în care să informeze publicul despre activitatea de videochat a reclamantei, ci a procedat la folosirea de cuvinte şi expresii jignitoare doar pentru a orienta opinia publică spre sentimente de dezaprobare, ataşând şi imaginile obţinute în condiţii de vădită nelegalitate.

Prin urmare, sunt întrunite condiţiile legale pentru a fi reţinută fapta ilicită a pârâtului de a emite judecăţi de valoare care denigrează, prin crearea unei imagini negative, prin raportare nejustificată la o situaţie care ţine de trecutul şi de viaţa privată a reclamantei.

Neexistând temei pentru încălcarea demnităţii, onoarei, dreptul la propria imagine, în conformitate cu prevederile art. 30 alin. (6) din Constituţie, este indubitabil că insultele şi calomniile la adresa oricărei persoane lezează dreptul la imagine şi demnitate şi trebuie sancţionate în consecinţă.

Contrar reţinerilor instanţei de apel, în cauză sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii delictuale a intimatului, astfel cum sunt reglementate de art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357-1371 C. civ., texte normative pe care instanţa de apel nu le mai analizează, reţinând astfel, în mod nelegal, incidenţa art. 10 din CEDO.

Acţiunile concrete ale intimatului, concretizate în utilizarea de expresii jignitoare şi cadrul în care au fost utilizate, au încălcat dreptul la imagine, reputaţia publică şi profesională a reclamantei, care desfăşoara activitatea ca actriţă, cunoscută la nivel local şi naţional.

Circumstanţele iniţierii conflictului în mediul online, au favorizat răspândirea susţinerilor calomnioase ale intimatului, determinând amplificarea impactului acţiunilor denigratoare ale acestuia, cu atât mai mult cu cât imaginile şi afirmaţiile defăimătoare au fost preluate şi de către alte ziare online, fiindu-i refuzat dreptul la replică.

Consecinţele faptelor denigratoare s-au răsfrâns şi asupra activităţii profesionale a reclamantei care a fost nevoită să încheie colaborarea cu E., să urmeze un tratament medicamentos împotriva depresiei şi să înceteze colaborarea cu agenţia de casting de la care primea o remuneraţie de 7000 RON.

5. Apărările formulate în cauză

La 01 aprilie 2024 2023, intimatul-pârât B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii prin raportare la solicitaea recurentei de admitere a recursului şi reţinerea cauzei spre rejudecare, excepţia nulităţii recursului în condiţiile în care pe de o parte, criticile formulate nu pot fi circumscrise motivelor de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar pe de altă parte, motivele de recurs nu au fost invocate pe calea apelului, conform art. 489 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor".

Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, iar părţile o pot critica doar pentru motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Este de menţionat că unele critici din memoriul de recurs vizează netemeinicia deciziei civile recurate, astfel că nu pot fi analizate, întrucât în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

Având a analiza, aşadar, doar motivele de nelegalitate prevăzute de lege, Înalta Curte constată că, sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a susţinut existenţa unor deficienţe în considerentele instanţei de apel, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., din perspectiva în care, deşi reţine că în articolul publicat, expresiile utilizate de către intimat sunt inadecvate răspândirii publicului de toate vârstele şi nu corespunde unor minime standarde educaţionale, folosindu-se un vocabular vulgar, imoral, cu toate acestea, constată că acesta reprezintă o expresie a libertăţii de exprimare a jurnalistului, exercitată în limitele convenţionale, în acord cu art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu jurisprudenţa aferentă Curţii europene.

Un alt argument, subsumat aceleiaşi critici de nelegalitate, a vizat pretinsul caracter contradictoriu al considerentelor deciziei curţii de apel care, pe de o parte, constată că modalitatea de redactare a materialului de presă, care, prin expresiile vulgare utilizate, este de natură a şoca şi a deranja un cititor rezonabil, iar pe de altă parte, consideră că acesta nu reprezintă un temei suficient pentru a califica articolul ca fiind o faptă ilicită, atât timp cât nu au fost făcute aprecieri personale de natură a jigni sau de a divulga informaţii confidenţiale.

Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs este nefondat.

Examinând decizia recurată, se constată că, în evaluarea circumstanţelor factuale ale cauzei, instanţa de apel a reţinut faptul că, fapta imputată apelantului, constă în publicarea unor texte cu conţinut licenţios asociate unor videoclipuri preluate de pe site-uri destinate adulţilor, prin utilizarea de expresii inadecvate răspândirii publicului de toate vârstele, şi a unui vocabular vulgar, imoral, care deşi nu corespunde unor minime standarde educaţionale, cu toate acestea, reprezintă o expresie a libertăţii de exprimare a jurnalistului, exercitată în limitele convenţionale".

S-a mai reţinut că persoana reclamantei face parte din categoria artiştilor locali cunoscuţi publicului larg, fiind atât cântăreaţă de muzică populară, cât şi actriţă, cunoscută fiind pentru colaborarea cu E. în intervalul 2017-2021, context în care informaţiile publicate privesc un interes general întrucât se referă la ˝artişti ai scenei˝ şi se raportează la o persoană ˝publică˝. De asemenea, a mai reţinut că diseminarea articolului în spaţiul virtual a fost generată de publicarea de către reclamantă a unor videoclipuri de tip videochat pe site-uri pentru adulţi, imagini din viaţa intimă a persoanei în cauză şi care, în mod natural, s-ar fi impus a fi protejate pe tărâmul dreptului la viaţă privată al persoanei, dacă aceasta nu le-ar fi făcut publice, context în care protecţia efectivă a vieţii sale private se reduce în mod semnificativ."

Examinând contextul şi scopul în care au fost făcute afirmaţiile pârâţilor, instanţa de apel a concluzionat că prin comentariile ataşate videoclipurilor nu s-a încălcat dreptul la viaţă privată, demnitate şi reputaţie ale persoanei, ci în limitele devoalării unor aspecte ale vieţii intimate de însăşi reclamantă, s-a ironizat, într-o manieră satirică şi licenţioasă, imaginile vulgare publicate, în limitele permise ale libertăţii de exprimare ale jurnalistului. Astfel, instanţa de apel a examinat în detaliu circumstanţele de fapt ale speţei şi a concluzionat că "versurile vulgare publicate în acest articol sunt impersonale, iar asocierea videoclipurilor cu roluri din piese de teatru sau alte opere din literatura universală nu antamează în mod particular calităţi sau defecte privind aspectul fizic, intelectual al persoanei în cauză, de natură a genera răspunderea delictuală a jurnalistului" reţinând în acest sens că " modalitatea de redactare a materialului de presă, care, prin expresiile vulgare utilizate este de natură a şoca şi de a deranja un cititor rezonabil, nu reprezintă un temei suficient pentru a califica articolul ca fiind o faptă ilicită, atât timp cât nu au fost făcute aprecieri personale de natură a jigni sau de a divulga informaţii confidenţiale, iar asocierea unor videoclipuri vulgare a cărei protagonistă este intimata cu roluri din opere literare adaptate limbajului vulgar-licenţios nu au natura unor afirmaţii injurioase, după cum nu poate fi reţinută nici reaua-credinţă a jurnalistului."

Instanţa de apel a mai reţinut, în acord cu jurisprudenţa CEDO, că "libertatea de exprimare este protejată nu doar atunci când sunt relevate informaţii decente sau inofensive, ci şi atunci când informaţiile ofensează, şochează sau îngrijorează, neputându-se pune semnul egalităţii între furnizarea unor informaţii ofensatoare şi reaua credinţă a jurnalistului.".

Curtea de apel a concluzionat că scopul declarat în cuprinsul articolului a fost acela de a amenda ipocrizia unor persoane publice.

Prin urmare, nu pot fi primite alegaţiile reclamantei privind existenţa unei motivări contradictorii în sensul că instanţa de apel ar fi constatat că unele afirmaţii ar fi fost exagerate şi că nu au o bază factuală, iar pe de altă parte ar fi concluzionat că acestea se înscriu în sfera unei fapte civile delictuale.

Astfel, instanţa de apel a arătat motivele pentru care a exclus din sfera ilicitului civil activitatea intimaţilor, chiar dacă a reţinut că publicarea acestui articol de presă, prin imaginile asociate, i-a afectat în mod profund reputaţia şi imaginea reclamantei. În acest sens, instanţa de apel a arătat că "antrenarea răspunderii civile delictuale a jurnalistului are în vedere limitele convenţionale stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materia particulară a libertăţii de exprimare a presei şi, în cauza dedusă judecăţii, nu se poate reţine depăşirea acestor limite", considerând că " textele cuprinse în articol nu reprezintă o faptă ilicită în sensul susţinut de către intimată, în speţă nefiind probată săvârşirea vreunei fapte ilicite pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtului C.".

În contextul expus, nu poate fi reţinută pretinsa contradictorialitate a argumentelor instanţei de apel, aceasta evaluând conduita imputată intimaţilor în raport de circumstanţele de fapt ale speţei iar împrejurarea că, în urma acestei evaluări, instanţa a ajuns la o altă concluzie decât cea dorită de parte nu presupune o deficienţă a motivării.

În ce priveşte baza factuală, care în opinia recurentei nu îndeplineşte condiţiile unei satire privind activitatea practicată în trecut de aceasta, se constată că sub acest aspect criticile vizează, de fapt, modalitatea de evaluare a probatoriului administrat în cauză.

Or, modalitatea în care instanţele fondului au administrat şi evaluat probele, reţinând o bază factuală suficientă pentru afirmaţiile făcute de către pârâţi, vizează elementele de fapt ale pricinii, iar nu controlul de legalitate ce poate fi exercitat în condiţiile stricte ale dispoziţiilor art. 488 din C. proc. civ.

La fel, este sustrasă controlului de legalitate aprecierea instanţei de apel cu privire la atitudinea subiectivă a pârâţilor, câtă vreme concluzia bunei credinţe este dedusă din reţinerea unei baze factuale suficiente şi credibile, ceea ce a impus concluzia reţinerii unui demers care să evidenţieze ipocrizia unor persoane publice, care presupune limite ale libertăţii de exprimare mai largi decât în cazul persoanelor particulare.

Susţinerile recurentei reclamante referitoare la modalitatea de interpretare a probatoriului excedează analizei ce poate fi realizată în faza procesuală a recursului, instanţele de fond şi de apel având plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză. O eventuală greşeală în stabilirea situaţiei de fapt rezultând din interpretarea probelor administrate în cauză nu poate forma obiect de analiză în faza procesuală a recursului întrucât acesta este o cale extraordinară de atac nedevolutivă, prin care se poate invoca doar nelegalitatea hotărârii atacate, pentru cazurile indicate în art. 488 din C. proc. civ.. În consecinţă, criticile exprimate de recurentă faţă de hotărârea atacată trebuie să se încadreze în motivele fixate de lege iar instanţa de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficienţă uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reţinute de instanţa de fond ori de instanţa de apel, şi nici nu poate să verifice modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probele administrate în cauză.

În continuare, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de drept material, sens în care a indicat art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa aferentă, art. 70 şi art. 75 din C. civ.

Sub un prim aspect, se constată că unele dintre argumentele prezentate în susţinerea acestui motiv de recurs aduc în discuţie aspecte de netemeinicie, recurenta-reclamantă făcând referire la modul în care instanţa de apel a apreciat mijloacele de probă administrate în cauză şi a stabilit situaţia de fapt. Or, după cum s-a arătat deja, recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, astfel că instanţa de recurs are a răspunde, în continuare, doar acelor critici care se pot circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest scop, plecând de la criticile de recurs invocate, se constată că litigiul de faţă impune soluţionarea unui conflict între două drepturi/libertăţi fundamentale, garantate de legislaţia internaţională, europeană şi internă, respectiv dreptul la viaţă privată şi dreptul la liberă exprimare, context în care se impune a fi pus în balanţă dreptul intimatului-pârât de a comunica fapte sau idei în mod liber cu dreptul recurentei-reclamante de a se bucura de protecţia reputaţiei, imaginii şi demnităţii sale, ca elemente ale vieţii sale private.

Conform art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului: "(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. (2) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."

Dispoziţii similare sunt cuprinse în art. 19 din Declaraţia universală a drepturilor omului, în art. 19 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice şi în art. 11 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Potrivit art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului: "(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. (2) Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a morale, protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".

În ce priveşte conflictul dintre libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată, Ct. E.D.O. a dezvoltat mai multe principii jurisprudenţiale, dintre care relevante în prezenta cauză sunt următoarele: dreptul la reputaţie este un element al vieţii private, astfel că intră în sfera de protecţie a art. 8 din Convenţie (cauza Polanco Torres şi Movilla Polanco c. Spaniei); noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane (cauza Von Hannover c. Germaniei), iar reputaţia reprezintă o parte din identitatea personală şi fizică, inclusiv în cazul unei critici în contextul unei dezbateri publice (cauza Timciuc c. României); art. 8 din Convenţie impune nu numai obligaţia negativă a autorităţilor publice de a se abţine de la orice ingerinţe în viaţa privată, ci şi obligaţii pozitive, ce constau în adoptarea de măsuri vizând respectarea vieţii private până la relaţiile indivizilor între ei (cauza Petrina c. României); pentru verificarea incidenţei art. 8 din Convenţie, trebuie ca atacul asupra reputaţiei unei persoane să atingă un anumit nivel de gravitate şi să fie realizat într-o manieră care să prejudicieze beneficiul personal al dreptului la viaţă privată (cauza A. c. Norvegiei); necesitatea existenţei unei ingerinţe în dreptul la liberă exprimare, în vederea asigurării respectării reputaţiei unei alte persoane, reclamă păstrarea unui echilibru între protejarea celor două valori aflate în conflict (cauza Hachette Filipacchi Associés c. Franţei).

Sub acest ultim aspect, referitor la necesitatea păstrării unui just echilibru între protejarea celor două valori aflate în conflict, soluţionarea acestui conflict nu permite o analiză separată a libertăţii de exprimare sau a dreptului la viaţă privată, ci impune o cântărire concomitentă a intereselor aflate în joc, în misiunea de a acorda preferinţă unuia dintre ele.

În ce priveşte punerea în balanţă a libertăţii de exprimare şi a dreptului la viaţă privată, criteriile care decurg din jurisprudenţa C.E.D.O. pot fi grupate în mai următoarele categorii (cauza Axel Springer AG c. Germaniei): contribuţia informaţiilor la o dezbatere de interes general; notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului; comportamentul anterior al persoanei vizate; modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea lor; conţinutul, forma şi consecinţele publicării; gravitatea sancţiunii aplicate.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, se constată că instanţa de apel a aplicat, în mod corect, principiile dezvoltate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa, prezentând, în mod detaliat, argumentele pentru care a apreciat că fapta imputată intimatului-pârât nu se încadrează în sfera ilicitului civil.

Din perspectiva contribuţiei informaţiilor publicate la o dezbatere de interes general, instanţa de apel a constatat că informaţiile publicate privesc un interes general întrucât se referă la ˝artişti ai scenei˝ şi se raportează la o persoană ˝publică˝. În acest sens, instanţa de apel a reţinut că persoana reclamantei face parte din categoria artiştilor locali cunoscuţi publicului larg, fiind atât cântăreaţă de muzică populară, cât şi actriţă, cunoscută fiind pentru colaborarea cu E. în intervalul 2017-2021.

În ceea ce priveşte comportamentul anterior al persoanei vizate, instanţa de apel a constatat că articolul a fost generat de publicarea de către reclamantă a unor videoclipuri de tip videochat pe site-uri pentru adulţi, cuprinzând imagini din viaţa intimă a persoanei în cauză şi care, deşi, în mod natural, s-ar fi impus a fi protejate pe tărâmul dreptului la viaţă privată al persoanei dacă aceasta nu le-ar fi făcut publice, comportamentul persoanei vizate de articolul de presă care difuzat publicului acest tip de imagini, a redus protecţia efectivă a vieţii sale în mod semnificativ

Susţinerile recurentei-reclamante, în sensul că nu poate reprezenta bază factuală activitatea desfăşurată de aceasta într-o perioadă în care nu deţinea un discernamând adecvat şi format, fiind o persoană necunoscută publicului, accesul la respectivele activităţi de videochat fiind una restricţionată pe bază de cod care nu putea fi accesat decât de către client etc., nu pot face obiectul analizei în recurs, întrucât aduc în discuţie, în mod evident, valoarea probatorie a videoclipurilor şi modalitatea în care instanţa de apel a coroborat-o cu celelalte mijloace de probă administrate, aspecte care nu intră în competenţa instanţei de recurs, care exercită strict un control asupra legalităţii hotărârii.

Contrar primei instanţe, instanţa de apel a apreciat că prin comentariile ataşate videoclipurilor nu s-a încălcat dreptul la viaţă privată, demnitate şi reputaţie ale persoanei, ci în limitele devoalării unor aspecte ale vieţii intimate de însăşi-reclamantă, s-a ironizat într-o manieră satirică şi licenţioasă, imaginile vulgare publicate, în limitele permise ale libertăţii de exprimare ale jurnalistului.

Se reţine că instanţa de apel a prezentat jurisprudenţa C.E.D.O., potrivit căreia libertatea de exprimare, garantată de art. 10 din Convenţie, acoperă nu numai informaţiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează, cu condiţia ca aceste afirmaţii să contribuie la o dezbatere de interes general şi să fie formulate cu bună-credinţă.

Plecând de la calitatea intimatului-pârât de jurnalist, instanţa de apel a analizat aceste două condiţii, reţinând, în urma examinării articolelor incriminate, că sunt îndeplinite atât criteriul contribuţiei la o dezbatere de interes general, cât şi cel al bunei-credinţe a autorului articolelor de presă.

În această privinţă, se constată că recurenta-reclamantă nu a formulat critici prin care să combată raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel, ci doar a redat unele texte din dreptul intern şi internaţional referitoate la libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată (sub aspectul dreptului la imagine şi reputaţie), cu referire şi la normele eticii profesionale. Or, o atare argumentare generală nu este aptă a evidenţia nelegalitatea deciziei civile recurate, mai ales în contextul în care instanţa de apel a analizat criteriile dezvoltate de C.E.D.O. şi a ajuns la concluzia că fapta imputată intimatului-pârât nu are caracter ilicit, întrucât nu depăseşte limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare.

În consecinţă, nu se identifică o aplicare eronată a normelor legale interne şi nici a normelor convenţionale, astfel cum au fost acestea interpretate prin jurisprudenţa constantă a C.E.D.O., astfel că nu poate fi reţinută incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate sunt nefondate şi că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 326A/2023 din 22 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 326A/2023 din 22 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 octombrie 2024.