Property title transfer via 1990 privatization vs. public domain inventory: evidentiary requirements and res judicata effects

Şedinţa publică din data de 29 octombrie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată la 28 decembrie 2020 pe rolul Tribunalului Harghita, reclamantele A. S.A., prin lichidator judiciar B. şi C. S.A. au solicitat să se dispună anularea parţială a încheierii de intabulare nr. x/2008, emisă de Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobilară Odorheiu Secuiesc, precum şi a înscrierilor efectuate cu privire la intabularea dreptului de proprietate a pârâtului Municipiul Odorheiu Secuiesc asupra imobilului construcţie D., înscris în CF nr. x Odorheiu Secuiesc nr. cad. x (nr. CF vechi x Odorheiu Secuiesc), şi, în consecinţă, să constate dreptul de proprietate al reclamantelor, în cote egale, asupra imobilului şi să înscrie dreptul în cartea funciară.

În esenţă, reclamantele au susţinut că încheierea de înscriere a dreptului de proprietate asupra construcţiei este nelegală pentru că acest imobil a făcut parte din patrimoniul fostei Întreprinderi de A. şi Pese din Fontă Odorheiu Secuiesc, care apoi a fost transmis celor două reclamante în procesul de privatizare.

În drept, reclamantele au invocat dispoziţiile art. 33 şi 34 din Legea nr. 7/1996, precum şi cele prevăzute de H.G. nr. 1213/1990 şi Legea nr. 15/1990.

2. Judecata în primă instanţă, în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 925 din 12.10.2021, Tribunalul Harghita a respins acţiunea civilă formulată de reclamantele S.C. A.- prin lichidatorul judiciar B. şi S.C. C. S.A..

3. Judecata în apel, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 287 A din 17 martie 2022, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis apelurile declarate de reclamantele C. S.A., şi A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 925 din 12.10.2021 pronunţată de Tribunalul Harghita, a anulat hotărârea atacată şi a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, Tribunalului Harghita.

4. Judecata în fond, în cel de-al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 1048 din 12.10.2022, Tribunalul Harghita a respins excepţia netimbrării acţiunii, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect anularea parţială a încheierii de carte funciară şi a capătului de cerere având ca obiect rectificare de carte funciară, iar pe fond, a respins capătul de cerere având ca obiect constatare drept de proprietate asupra imobilului construcţie D., înscris în CF nr. x Odorheiu Secuiesc nr. cad. x (nr. CF vechi x Odorheiu Secuiesc).

5. Judecata în apel, în cel de-a doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 696/A din 16 noiembrie 2023, Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă, a admis apelurile declarate de reclamantele A. S.A. şi C. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 1048 din 12.10.2022, pronunţată de Tribunalul Harghita, a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantelor şi a respins, ca nefondată, acţiunea civilă, menţinând restul dispoziţiilor instanţei de fond. A respins cererea reclamantelor de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

6. Calea de atac exercitată în cauză. Motivele de recurs.

6.1. Recursul principal exercitat de reclamanta C. SA

Împotriva deciziei nr. 696/A din 16 noiembrie 2023, pronunţate Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă, la 22 ianuarie 2024, a declarat recurs reclamanta C. S.A., înregistrat pe rolul secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 19 februarie 2024, reparatizat aleatoriu, spre competentă soluţionare, completului nr. 5.

Prin cererea de recurs, întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă C. a expus următoarele aspecte:

În privinţa modului de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcţiei în litigiu, potrivit art. 5 din Legea nr. 5/1978 cu privire la organizarea si conducerea unităţilor socialiste de stat, precum si la funcţionarea acestora pe baza autoconducerii muncitoreşti si autogestiunii economico-financiare (în vigoare de la 12 iulie 1978 până la 07 august 1990, fiind abrogat şi înlocuit prin Lege nr. 15/1990) "Fondurile fixe si mijloacele circulante necesare desfăşurării activităţii întreprinderii se constituie, pe baza principiului autofinanţării, în condiţiile legii. Fondurile fixe nu pot fi înstrăinate, ipotecate sau gajate si nu pot fi urmărite in temeiul nici unui titlu si pe nici o cale."

Regulile generale în materia divizării erau cuprinse în art. 41 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, în care nu este menţionat termenul de "proprietate", ci cel de "patrimoniu", prevederi preluate de art. 1 din H.G. nr. 945/1990 privind inventarierea şi reevaluarea patrimoniului unităţilor economice de stat.

Prin Norma metodologică privind inventarierea şi reevaluarea patrimoniului unităţilor economice de stat din 9 august 1990, s-au stabilit criteriile de inventariere şi evaluare, fiind prevăzut la capitolul I. pct. 1 că "Patrimoniul unităţilor economice de stat existent la 30 iunie 1990 va fi supus inventarierii şi reevaluării pe baza datelor din bilanţurile contabile încheiate de acestea pentru semestrul I. 1990, acţiune în care vor fi cuprinse: fondurile fixe, mijloacele circulante, mijloacele şi cheltuielile pentru investiţii, alte active şi pasive." La cap. II. intitulat "Fondurile fixe" pct. 1. s-a prevăzut că "Sunt supuse inventarierii şi reevaluării fondurile fixe din administrarea unităţilor economice de stat, înregistrate în contul 100 "Mijloace fixe", indiferent de locul în care acestea se află la data inventarierii." S-a specificat, de asemenea, că "Pentru a se asigura cuprinderea unitară a tuturor fondurilor fixe în acţiunea de inventariere şi reevaluare, se va ţine seama de următoarele: a) clădirile si celelalte fonduri fixe date în folosinţă gratuită şcolilor profesionale şi organizaţiilor obşteşti se inventariază si se reevaluează de unitatea economică de stat care le are înregistrate în contul 100 "Mijloace fixe": pentru acestea se întocmesc liste de inventariere separate."

Cu referire la procesul de privatizare al societăţii, fosta Întreprindere de A. şi Piese din Fontă din Odorheiu Secuiesc s-a divizat în baza Legii nr. 15/1990, fiind înfiinţate două societăţi comerciale: A. S.A. şi S.C. C. S.A, patrimoniul fostei societăţi de stat fiind împărţit conform bilanţului din 30 iunie 1990, potrivit H.G. nr. 1213/1990 privind înfiinţarea de societăţi comerciale pe acţiuni în industrie.

La înfiinţarea reclamantelor, patrimoniul fostei întreprinderi de A. şi piese din fontă s-a divizat, conform valorilor stabilite de bilanţurile contabile.

În ceea ce priveşte imobilul în litigiu, construcţia denumită D., în urma evaluării, a fost cuprins, valoric, în cote egale, în capitalul social al ambelor societăţi, fiind folosit de ambele societăţi, şi în prezent, în aceste cote.

Ulterior, pe seama celor două societăţi au fost emise certificate de atestare a dreptului de proprietate, fără să fie cuprins terenul aferent construcţiei D., deşi acte primare în acest sens au fost întocmite. Astfel, s-a întocmit de către E. S.R.L. documentaţia topografică pentru stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul A. S.A.

Modul de evidenţiere în inventar a construcţiei rezultă din înscrisurile aflate la dosarul de fond din primul ciclu procesual, constând în înscrisul intitulat "Situaţia modificării patrimoniului şi a (nu e lizibil) în urma reevaluării din 30 iunie 92", în care la poziţia 23 figurează construcţia D., precum şi documentul cu denumirea "Situaţia valorii actualizate a mijloacelor fixe rezultate din acţiunile de reevaluare - secţia: D.".

Având în vedere faptul că la înfiinţarea noilor societăţi comerciale nu au fost încheiate protocoale doar pentru acele obiective pentru care a fost necesară trecerea în proprietate exclusivă (cum este cazul creşei sau apartamentului din căminul de nefamilişti), iar arhiva acestei divizări a fost administrată de reclamanta A. S.A., pentru dovedirea evidenţierii în patrimoniul recurentei-reclamante a construcţiei denumite D. s-a putut prezenta instanţelor de judecată doar liste de inventariere din perioada privatizării şi ulterior acestei perioade.

Cu referire la modul în care a fost evidenţiat în inventarele şi actele contabile ale recurentei imobilul în litigiu, în arhivă se regăseşte lista bunurilor de inventar preluate la 14 decembrie 1992, iar potrivit Centralizatorului mijloace fixe s-a avut în evidenţă un mijloc fix denumit "Atelier socio-cultural", compus din: cantină, grădiniţă, cămin nefamilişti, cămin nr. 3 şi A..

În cuprinsul inventarului, se regăsesc toate obiectivele care au fost cuprinse pe lista mijloacelor fixe, printre care şi obiectivul denumit "Atelier Sport", unde, sub nr. inventar x figurează "clădire cămin".

Pentru a fi posibilă compararea modului de inventariere, a fost depus la dosar, în apel, desfăşurătorul obiectivului "creşă", pentru a fi posibilă verificarea modului în care au fost evidenţiate bunurile pe lista de inventar în cadrul capitolului "Atelier socio-cultural". Din mijlocul fix denumit general "grădiniţă", doar creşa a fost transferată în proprietatea exclusivă a recurentei. Pe această listă, cu nr. inventar x este evidenţiat clădirea creşei. De asemenea, potrivit centralizatorului, din capitolul intitulat "Atelier socio-cultural" a făcut parte şi grădiniţa, care tot recurentei i-a revenit, iar ulterior a fost predată Inspectoratului Şcolar Judeţean Harghita, fiind un obiectiv care a făcut parte din reţeaua de învăţământ public. Creşa, potrivit protocolului de predare-primire din 3 aprilie 1992, a fost transmis societăţii recurente iar terenul aferent acestei clădiri a fost cuprins şi pe certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/7 aprilie 1993 emis pentru recurentă, iar ulterior intabulat, fiind înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Odorheiu Secuiesc sub nr. cad. x. Un alt mijloc fix, cuprins în capitolul "Atelier socio-cultural" a fost căminul de nefamilişti.

Între societăţile reclamante, la 22 aprilie 1996, s-a încheiat un contract de partaj, iar după ce pentru reclamanta A. S.A. a fost eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate, dreptul de proprietate a fost intabulat în cartea funciară colectivă nr. 50302 a localităţii Odorheiu Secuiesc sub nr. cad. x.

Din înscrisurile relevate, rezultă că imobilul, denumit în prezent D., este identic cu căminul nr. 3, cu nr. inventar x, aspect, de altfel, care poate fi confirmat de dispoziţiile din cuprinsul Legii nr. 9/1980 privind investiţiile care confereau posibilitatea realizării unor investiţii cu scopuri bine determinate, ceea ce demonstrează că este puţin probabil ca imobilul din litigiu să fi fost realizat în scopul desfăşurării vreunei activităţi turistice. Denumirea ulterioară a acestei construcţii este strâns legat de amplasamentul său, în apropierea bazei sportive. La aceasta se adaugă şi faptul că fosta întreprindere avea un club sportiv-A. şi administra o parte a acestei baze sportive, aşa cum rezultă din decizia nr. 159/13 august 1984 al Consiliului Popular al municipiului Odorheiu Secuiesc, aflată la dosarul cauzei.

La dosarul cauzei există liste de inventar din diferite perioade împreună cu decizii de impunere din care rezultă că imobilul construcţie figura în patrimoniul reclamantelor, şi care fac dovada continuităţii evidenţierii construcţiei în cauză în patrimoniul acestora.

Capătul principal al cererii de chemare în judecată este reprezentat de constatarea dobândirii de către reclamanta A. S.A., ope legis, a dreptului de proprietate asupra construcţiei denumite D., potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale

Instanţa de apel a admis, în parte, apelul formulat împotriva hotărârii pronunţate de Tribunalul Harghita, în sensul că a constatat că s-a soluţionat, în mod greşit, excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a încheierii de carte funciară şi a cererii de rectificare de carte funciară. Din această soluţie se poate concluziona că instanţa de apel a considerat că soluţia asupra capătului de cerere care viza constatarea dobândirii dreptului de proprietate a apelantelor este una corectă. În continuare, curtea de apel reţine că urmează să se procedeze la rejudecarea, pe fond, a cauzei, iar din considerentele hotărârii rezultă că se procedează la rejudecarea tuturor capetelor de cerere formulate de către reclamante.

Având în vedere faptul că instanţa de apel a constatat că recurenta-reclamantă poate promova plângere împotriva încheierii de carte funciară, respectiv faptul că odată cu respingerea capătului de cerere care vizează dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului construcţie D., a lăsat nesoluţionată capătul de cerere privind rectificarea tabulară, rezultă că soluţia instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, din perspectiva unei motivări parţiale şi existenţa unor motive străine de natura cauzei.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a reproşat instanţa de apel că a efectuat o analiză parţială şi superficială a probatoriului administrat pentru dovedirea existenţei construcţiei în litigiu în patrimoniul celor două societăţi, rezumându-se în a enumera probele care nu sunt depuse la dosar şi a căror lipsă nu a fost pusă în discuţia părţilor. De asemenea, a criticat faptul că instanţa a dat o interpretare greşită dovezilor aflate la dosarul cauzei.

Astfel, a susţinut că instanţa de apel a considerat necesară o analiză asupra unor înscrisuri din care ar fi putut rezulta investiţia privind edificarea construcţiei de către reclamante, iar nu o analiză a existenţei în patrimoniul antecesoarei acesteia a imobilului, fără să pună în discuţia părţilor necesitatea suplimentării probatoriului (cu privire la continuitatea înregistrării în inventar a construcţiei, clarificarea modului în care, atât în inventarul recurentei cât şi în inventarul intimatei A. S.A., s-a evidenţiat construcţia, respectiv, cu referire la adresa administrativă a construcţiei), efectuând constatări factuale greşite.

Completul de judecată, din apel, în cel de-al doilea ciclu procesual, a avut aceeaşi compunere ca în primul ciclu procesual care a constatat necesitarea anulării sentinţei tribunalului tocmai pentru nepunerea în discuţie a aspectelor invocate, singurele dispoziţii ale instanţei de apel, cuprinse în încheierea de şedinţă din 23 februarie 2023 vizând "înscrisuri din care să rezulte investiţia, edificarea, autorizarea construcţiei şi transferul dreptului de proprietate asupra construcţiei de la fosta întreprindere până în prezent".

Deşi probatoriul a vizat aceste aspecte, în considerentele deciziei recurate curtea de apel reţine aspecte care nu au fost puse discuţie, respectiv continuitatea înregistrării în inventar a construcţiei şi modul în care a fost evidenţiată în inventarul ambelor reclamante imobilul construcţie în litigiu, cu referire inclusiv la adresa administrativă a construcţiei.

Or, aceste aspecte vădesc o nesocotire a prevederilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. ceea ce atrage motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta a făcut trimitere la decizia civilă nr. 2474/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II a civilă şi la deciziile civile nr. 2194 din 17 septembrie 2014 şi nr. 7224 din 26 noiembrie 2021 ambele pronunţate de secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În argumentarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a arătat că, deşi în baza probatoriului existent, instanţa de apel constată că înscrisurile sunt insuficiente pentru dovada dreptului de proprietate, aceasta nu analizează condiţiile dobândirii în patrimoniu a construcţiei prin efectul legii, lipsind considerentele care să explice inaplicabilitatea acestui caz de dobândire a dreptului de proprietate în cazul reclamantelor.

Decizia recurată cuprinde motive de străine de natura cauzei din perspectiva în care se constată legalitatea cuprinderii în inventarul bunurilor din domeniul public a imobilului în litigiu, în contextul în care primul capăt de cerere a vizat controlul legalităţii încheierii de carte funciară, Astfel, s-a constatat faptul că o construcţie cu denumirea D. a făcut parte din baza sportivă, iar o altă construcţie, cu aceeaşi denumire, a fost cuprinsă pe o poziţie distinctă în inventarul bunurilor din domeniul public a intimatei Unitatea Administrativ Teritorială Odorheiu Secuiesc. În mod evident, nu este vorba despre două clădiri şi poziţii distincte pe lista bunurilor care aparţin domeniului public, ci despre precizări privind singura clădire cuprinsă în Baza sportivă, cuprinsă la aceeaşi poziţie nr. 7 în inventar.

Această constatare a instanţei demonstrează depăşirea limitele investirii, prin compararea titlurilor părţilor, procedură aplicabilă acţiunilor în revendicare, cerere cu care instanţele nu au fost învestite, aspect care intră sub autoritatea de lucru judecat, care face imposibilă ca în cazul unui eventuale acţiuni în revendicare să nu poată fi realizată compararea titlurilor exhibate.

În mod greşit se concluzionează faptul că legalitatea hotărârii prin care s-a atestat inventarul bunurilor care fac parte din domeniul public al intimatei Unitatea Administrativ Teritoriale Odorheiu Secuiesc a fost verificat în cadrul unei alte proceduri, în dosarul nr. x/2019, având în vedere că, deşi acest aspect corespunde realităţii, în cadrul acestui dosar s-a constatat că o reală analiză a stării de fapt se poate realiza doar prin promovarea unei acţiuni de drept comun.

În privinţa motivului de nelegalitate reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta reclamantă afirmă că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, în sensul că investirea instanţei viza exclusiv o analiză a includerii în inventarul bunurilor din domeniul public a construcţiei în cauză, prin excluderea contextului legislativ şi a modului de evidenţiere a mijloacelor fixe în perioada respectivă. Or, cu ocazia rejudecării cauzei, s-a solicitat, în mod greşit, prezentarea unor probe privind dobândirea dreptului de proprietate, autorizaţii de construire, acte privind realizarea investiţiei etc, înscrisuri care după trecerea unei perioade de 40 de ani face dificilă identificarea şi prezentarea acestora, instanţelor revenindu-le exclusiv sarcina de a verifica listele de inventar din perioada înfiinţării reclamantelor, respectiv să verifice dacă valoarea acestor bunuri a fost cuprinsă în capitalul social.

Circumscrisă aceleiaşi critici de nelegalitate, reglementate de art. 488 alin. (1) cpt. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut nesocotirea de către curtea de apel a art. 47 din Decretul nr. 31/1954, din perspectiva constatării că ambele reclamante au evidenţiat, în inventar, construcţia în litigiu ca fiind în proprietate exclusivă, contrar dovezile aflate la dosar.

În ceea ce priveşte reţinerea curţii de apel conform căreia actele de înfiinţare ale recurentei nu cuprind o descriere detaliată a clădirilor administrative, această constatare nu poate fi determinantă în soluţionarea pricinii, în absenţa unor prevederi legale care să menţioneze în mod expres această condiţie.

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că întrucât înscrisurile exhibate emană de la reclamante, acestea nu sunt apte a face dovada dreptului de proprietate, ceea ce demonstrează omisiunea instanţei de a analiza pricina prin prisma legislaţiei speciale aplicabile în domeniul privatizării la nivelul anilor 1990, şi care prevăd necesitatea existenţei unor evidenţe în ceea ce priveşte fostele întreprinderi socialiste şi ulterior, a societăţilor nou-înfiinţate.

În cauză, a fost făcută o greşită aplicare a prevederilor art. 3 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 213/1998, având în vedere că se reţine dobândirea de către intimata Unitatea Administrativ Teritorială Odorheiu Secuiesc a dreptului de proprietate asupra bazei sportive în integralitate prin efectul legii, în condiţiile în care dobândirea prin această modalitate este condiţionată de existenţa, ca situaţie premisă, a unui mod legal de dobândire a dreptului de proprietate în patrimoniul entităţii căreia se arată că îi aparţine.

Or, în situaţia de faţă, hotărârea Guvernului prin care s-a atestat inventarul bunurilor din domeniul public a Unităţii Administrativ Teritoriale Odorheiu Secuiesc, constituie titlu declarativ, care însă ar trebui să consolideze un drept subiectiv civil preexistent, drept care nu a fost invocat având în vedere că intimata nu a dovedit vreun mod legal de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcţiei în litigiu.

Chiar mai mult, atât anterior realizării inventarului din anul 1993, cât şi anterior realizării inventarului atestat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 60/1999 s-au făcut constatări în sensul că în incinta Bazei sportive există construcţii realizate de alte entităţi. Astfel, în anul 1992, în cuprinsul informării cu privire la defalcarea şi trecerea în patrimoniul municipiului a bunurilor şi valorilor de interes local din domeniul public şi privat al statului, s-a menţionat că "în afară de inventarul actual propriu al consiliului local s-a propus trecerea în patrimoniul a terenurilor următoarelor categorii de unităţi: (...) terenurile zonelor de agrement şi bazelor sportive, chiar dacă construcţiile aflate aici aparţin de drept altor societăţi." În mod similar, anterior finalizării inventarului din 1999, din Referatul privind starea de administrare a bazelor sportive ale municipiului, întocmit de angajaţii Primăriei Odorheiu Secuiesc la 19 februarie 1998 s-a menţionat că "pe baza sportivă se află un hotel construit de Fabrica de A., care în prezent este ţinut în funcţionare de A. - C.".

Constatările instanţei de apel în sensul că aceste înscrisuri constituie doar acte premergătoare stabilirii inventarului bunurilor care fac parte din domeniul public al intimatei Unitatea Administrativ Teritorială Odorheiu Secuiesc, care nu pot răsturna concluziile instanţei, este greşită în contextul în care nu s-a luat în considerare că intimata nu a putut prezenta alte dovezi, iar pe listele de inventar nu figurează nici data dobândirii în proprietate, şi nici titlul cu care dreptul de proprietate a fost dobândit.

În privinţa modului de dobândire a terenului aferent construcţiei din litigiu, nu s-a ţinut cont nici de prevederile speciale ale art. 1 şi art. 4 ale Hotărârii Guvernului nr. 834/1991, potrivit cărora aceste terenuri puteau constitui doar proprietatea privată a unităţilor administrativ teritoriale.

Ca atare, chiar dacă societăţile înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990 nu au obţinut certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, aceste terenuri nu au intrat în proprietatea publică a statului, ci în proprietatea privată a acestora.

Aceste chestiuni sunt regăsite şi în reglementările speciale ale art. 4 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia din care rezultă că nu toate bunurile au intrat, în mod automat, în proprietatea publică a unităţilor administrativ teritoriale, iar cuprinderea terenului aferent construcţiei D. în domeniul public, contravine prevederilor speciale ale Legii nr. 213/1998.

În privinţa terenului aferent construcţiei D., nu a fost efectuată o analiză dacă acesta poate constitui obiect al dreptului de proprietate publică, în condiţiile stipulate de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Or, de vreme ce, în conformitate cu prevederile art. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 834/1991 terenurile aflate sub incidenţa acestui act normativ intră în domeniul privat al statului, cu siguranţă Hotărârea Consiliului Local Odorheiu Secuiesc nr. 60/1990 prin care s-a însuşit inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al municipiului Odorheiu Secuiesc nu a putut constitui titlul de dobândire a terenului în cauză. Aşa cum rezultă din cele citate mai sus, Consiliul Local Odorheiu Secuiesc trebuia, printr-o hotărâre separată, să dispună trecerea terenului în cauză din domeniul privat, în domeniul public.

Instanţa nu a luat în considerare prevederile generale ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor si libertăţilor fundamentale ale omului cuprinse în art. 1 din Protocolul Adiţional 1. în conformitate cu care "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.", precum şi a faptului că noţiunea de bun în sensul jurisprudenţei Curtea Europeană a Drepturilor Omului "poate acoperi atât "bunurile actuale", cât şi valorile patrimoniale, înţelegându-se prin aceasta creanţele în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate. " (Cauza Weissman şi alţii împotriva României (Cererea nr. 63.945/00) Hotărârea din 24 mai 2006).

Se impunea ca pricina să fie analizată şi din această perspectivă având în vedere termenul lung scurs de la data cuprinderii în patrimoniul său a acestei construcţii, de aproximativ 30 de ani, în care cele două reclamante au exploatat şi administrat această construcţie, prin achitarea impozitelor şi a taxele locale, precum şi faptul că prin aceste activităţi construcţia a fost salvată de la degradarea totală, similar multor altor construcţii privatizate sau chiar şi a celuilalt D. demolat din Baza sportivă în cauză.

Totodată, potrivit practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a stabilit că sunt bunuri în sensul Convenţiei acţiunile deţinute de acţionarii societăţilor comerciale anonime (pe acţiuni), or, în situaţia de faţă societatea recurenţa s-a privatizat prin sistemul MEBO, acţionari devenind salariaţii societăţii, care fiecare în parte a contribuit cu sacrificii financiare proprii la dobândirea acţiunilor.

În susţinerea criticii de nelegalitate, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a făcut trimitere la considerentele deciziei civile nr. 882 din 29 martie 2021 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă dar şi la decizia civilă nr. 739 din 04 mai 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pe care a înţeles să le redea în extenso.

6.2. Recursul incident

Împotriva deciziei civile nr. 696/A/2023 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă la 26 martie 2024, data poştei, reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar B. a formulat recurs incident, criticând soluţia curţii de apel din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în argumentarea căruia a arătat următoarele:

Instanţa de apel nu a analizat susţinerile părţilor cu privire la dobândirea ope legis a imobilului în litigiu, având în vedere că, în aplicarea principiului specialia qeneralibus derogant, se impunea aplicarea prevederilor speciale din ale art. 20 din cuprinsul Legii nr. 15/1990 şi a art. 6 din H.G. nr. 1213/1990 privind înfiinţarea de societăţi comerciale pe acţiuni în industrie, conform cărora activul şi pasivul unităţii economice de stat Întreprinderea de A. şi Piese din Fontă Odorheiul Secuiesc se preia de noile societăţi comerciale.

Conform practicii şi doctrinei în materie, Legea nr. 15/1990 reprezintă o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, în sensul în care, odată cu transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor, a fost transferat către noua societate dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile din patrimoniul vânzătorului de acţiuni, căt şi eventualele creanţe.

În acest sens, instanţa de apel a realizat o aplicare greşită a prevederilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, prin neluarea în considerare a contextului legislativ şi a modului de evidenţiere a mijloacelor fixe, solicitându-se, în mod greşit, prezentarea unor probe privind dobândirea dreptului de proprietate, autorizaţii de construire, acte privind realizarea investiţiei etc, în contextul în care, în pricini similare, s-a stabilit că legea reprezintă una din modalităţile de dobândire a dreptului de proprietate. Or, Legea nr. 15/1990 reprezintă, în sine, un mijloc de transfer al dreptului de proprietate asupra întregului patrimoniu pe care l-a avut în administrare unitatea de stat transformată în societate comercială sau regie autonomă după caz; transferul proprietăţii întregului patrimoniu se realizează odată cu înfiinţarea societăţii comerciale sau regiei autonome, unitatea de stat încetându-şi existenţa, fără a exista necesitatea îndeplinirii unor condiţii sau obligaţii ulterioare, contabile sau administrative, toate documentele emise în procedurile menţionate având doar caracter contabil, iar îndeplinirea sau neîndeplinirea acestora nu afectează transferul dreptului de proprietate.

Instanţa de apel a nesocotit şi prevederile speciale ale art. 47 din Decretului nr. 31/1954, în condiţiile în care, a reţinut, în mod nefondat, că reclamantele au evidenţiat construcţia în cauză în integralitate, la dosarul cauzei neexistând astfel de dovezi.

In ceea ce priveşte reţinerea instanţei de apel potrivit căreia actele de înfiinţare ale societăţilor comerciale reclamante nu cuprind o descriere detaliată a clădirilor administrative preluate de la fosta unitate de stat, deşi această constatare corespunde realităţii, aceasta nu poate fi determinantă în soluţionarea cauzei. Nici lipsa inventarelor din cuprinsul actelor de înfiinţare nu poate reprezenta un considerent care să conducă la respingerea acţiunii de vreme ce nu există prevedere legală care să impună această obligaţie în sarcina reclamantelor.

În mod nelegal, instanţa de apel reţine că înscrisurile depuse, având în vedere că emană de la reclamante, nu pot face dovada dreptului de proprietate, omiţând analiza cererii deduse judecăţii prin prisma legislaţiei speciale aplicabile în domeniul privatizării la nivelul anilor 1990, şi care se referă la evidenţele fostelor întreprinderi socialiste şi ulterior a societăţilor nou-înfiinţate.

Imobilul în litigiu a fost construit de către autoarea reclamantelor "întreprinderea de A. şi Piese din Fontă Odorheiul Secuiesc", figurează în lista mijloacelor fixe ale societăţilor reclamante din momentul înfiinţării în baza H.G. nr. 1213/1990, este în folosinţa exclusivă a acestora din 1990, şi în privinţa acestora au fost îndeplinite obligaţiile fiscale, nefăcând niciodată parte din domeniul public al Municipiului Odorheiu Secuiesc.

Având în vedere faptul că reclamantele au un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, respectiv "D." P+2 situat în Odorheiu Secuiesc, strada x izvorât din lege, însă nu deţin titlu constatator al dreptului care să faciliteze participarea la circuitul juridic civil, se impune admiterea cererii deduse judecăţii în scopul îndeplinirii condiţiilor legale privind intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară.

Prin încheierea de întabulare nr. 3593/2008 dată de BCPI Odorheiu Secuiesc s-a dispus întabularea dreptului de proprietate a Municipiului Odorheiu Secuiesc ca domeniu public asupra imobilelor situate pe str. x, nr. cad. 5146 înscrise în CF x Odorheiu Secuiesc, constând în teren având o suprafaţă de 24.882 mp. şi mai multe construcţii, între care construcţia "Hotel P+E din cărămidă si lemn, acoperită cu ţiglă compusă din 11 camere grup sanitar cu 4 incaperi" şi construcţia având denumirea "D.". Intabularea dreptului de proprietatea în favoarea intimatului cu privire la imobilelor cuprinse în CF x Odorheiu Secuiesc s-a dispus în baza Hotărârii de Guvern nr. 1351 din 27.12.2001, publicat în Monitorul Oficial nr. 597 din 13. VIII.2001, Anexa nr. 3 privind inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Municipiului Odorheiu Secuiesc, unde la poz. 7 figurează doar un imobil cu denumirea D. cu anexe, situat în str. x, construit din cărămidă şi lemn P+l.

În mod eronat, s-a dispus intabularea imobilului cu denumirea "D." situat în incinta complexului sportiv, în baza Hotărârii de Guvern nr. 1351 din 27.12.2001, construcţia fiind realizată de Întreprinderea de A. şi Piese din Fontă Odorheiul Secuiesc, atâta timp cât la poziţia 7 figurează doar un imobilul cu denumirea D. cu anexe, situat în str. x, construit din cărămidă şi lemn P+l. Mai mult, identificarea corpului C6 din CF nr. x Odorheiu Secuiesc este eronată, acesta fiind înscrisă ca fiind D. cu un singur nivel, cu toate că în realitate este un imobil P+2.

În realitate, au existat două construcţii la o distanţă de aprox. 100 m, ambele aflate în incinta complexului sportiv: construcţia cu denumirea Hotel P+E cu o suprafaţă la sol de 108 mp. din cărămidă şi lemn, acoperită cu ţiglă compusă din 11 camere si grup sanitar cu 4 în căperi, evidenţiată prin nr. cad 51451-C9 situat pe str. x - identificată la poz. 7 în inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Municipiului Odorheiu Secuiesc şi construcţia cu denumirea D. cu o suprafaţă construită la sol de 256 mp., având nr. cad 51451-C6 situat pe str. x -construcţie realizată de antecesoarea subscriselor, întreprinderea de A. şi Piese din Fontă Odorheiul Secuiesc, aflată în proprietatea şi folosinţa reclamantelor.

Demersul reclamantelor, întemeiat pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, de anulare, în parte, a Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Odorheiu Secuiesc nr. 60/30.09.1999 atestat prin Hotărârea de Guvern nr. 1351 din 27.12.2001, publicat în Monitorul Oficial nr. 597 din 13. VIII.2002 în sensul radierii poziţiei nr. 7 privitor la D., înscris în CF nr. x Odorheiu Secuiesc sub Al .6, a fost respins prin sentinţa nr. 27/2020 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş în cadrul dosarului nr. x/2019 în care s-a reţinut că au existat 2 construcţii între care una evidenţiată anterior sub A. 1.9 al cărţii funciare al imobilului, demolat potrivit autorizaţiei de desfiinţare nr. x/27.12.2007 şi radiat din Cartea Funciară conform cererii de radiere nr. x/12.03.2013.

Or, imobilul-teren evidenţiat la poz. 7 al inventarului aprobat prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Odorheiu Secuiesc nr. 60/1999 a fost ocupat de o construcţie denumită Hotel P+E din cărămidă şi lemn, acoperită de ţigle, compusă din 11 camere, grup sanitar cu 4 încăperi, aşa cum rezultă şi din Autorizaţia de desfiinţare nr. x/27.12.2007, precum şi din actele dosarului nr. x/2008 în care au fost pronunţate sentinţa civilă nr. 872/17.06.2008 a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, decizia civilă nr. 139 din 6 noiembrie 2008 a Tribunalului Harghita şi decizia civilă nr. 254/R a Curţii de Apel Tărgu Mureş, în care s-a reţinut că imobilele construcţii evidenţiate la poz. 7 al inventarului bunurilor aparţinând domeniului public al Municipiului Odorheiu Secuiesc nu mai există, fiind demolate

Construcţia edificată de F., astfel cum s-a constatat prin sentinţa nr. 2477/15.12.2000 şi prin hotărârile judecătoreşti ulterioare care se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, este identică cu construcţia care se regăseşte la poz. 7 din inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Municipiului Odorheiu Secuiesc, construcţie care a fost demolată şi ulterior radiată din CF însăşi la solicitarea Municipiului Odorheiu Secuiesc.

Construcţia edificată de autoarea reclamantelor, Întreprinderea de A. şi Piese din Fontă Odorheiul Secuiesc, nu a constituit niciodată obiectul Anexei nr. 3 privind inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Municipiului Odorheiu Secuiesc aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 1351 din 27.12.2001, intabularea dreptului de proprietatea al Municipiului Odorheiu Secuiesc asupra imobilului având nr. cad 51451-C6 şi denumirea D. cu o suprafaţă construită la sol de 256 mp, realizându-se, în mod nelegal, fără a exista un titlu în favoarea proprietarului tabular actual.

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 3 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 213/1998 constatând dobândirea de către Unitatea Administrativ Teritorială Odorheiu Secuiesc a dreptului de proprietate asupra bazei sportive în integralitate prin efectul legii, deoarece o asemenea dobândire este condiţionată de existenţa, ca situaţie premisă, a unui mod legal de dobândire a acestuia în patrimoniul entităţii căreia se arată că îi aparţine.

Chiar dacă un bun este declarat, prin lege, ca fiind de uz sau de interes public, acesta trebuie să fi intrat legal în patrimoniul titularului său, astfel încât partea să poată face dovada unui titlu legal de proprietate asupra bunului revendicat în acest sens, în jurisprudenţă stabilindu-se că includerea unui imobil într-un inventar centralizat al bunurilor aparţinând domeniului public sau aparenţa identitate a bunului cu unul dintre cele menţionate în art. 136 alin. (3) din Constituţie sau art. 7 din Legea 213/1998 nu constituie, în sine, un titlu de proprietate în favoarea statului ori a unităţii administrativ-teritoriale. Valabilitatea atestării domeniului public rămâne condiţionată de existenta, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietăţii publice.

Hotărârea Guvernului prin care s-a atestat inventarul bunurilor din domeniul public a Unităţii Administrativ Teritoriale Odorheiu Secuiesc constituie titlu declarativ care însă nu are aptitudinea de a consolida un drept subiectiv civil preexistent având în vedere că un astfel de drept nu a fost invocat. Titlul declarativ este acela care consolidează un drept subiectiv civil preexistent.

7. Apărările formulate în cauză

La 11 aprilie 2024, intimata Municipiul Odorheiu Secuiesc a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac, iar pe fond, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului exercitat de reclamanta C. S.A. şi menţinerea ca temeinică şi legală, a deciziei curţii de apel.

La 07 mai 2024, recurenta C. S.A a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimată prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii căii de atac, iar pe fond, admiterea căii de atac, astfel cum a fost formulată, pentru motivele expuse pe larg prin memoriul de recurs, iar la 08 mai 2024, a depus întâmpinare la recursul incident exercitat de reclamanta A. S.A. prin care a solicitat admiterea acestuia, astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

II. 1 Cu privire la recursul exercitat de reclamanta S.C. C. S.A.:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, în debutul memoriului de recurs, partea recurenta a prezentat într-un mod detaliat situaţia de fapt care a generat prezentul litigiu, efectuând o amplă referire atât la parcursul procesual derulat în cauză, cât şi la procesul de privatizare la care a fost supusă autoarea acestora, Întreprinderea de A. şi Piese din Fontă, modul de transmitere din patrimoniul fostei unităţi de stat în patrimoniul societăţilor comerciale a bunurilor mobile şi imobile, cu referire la modalitatea de dobândire de către reclamante a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în contextul legislativ anterior şi ulterior anului 1990, cu trimiteri la cazuistica instanţelor judecătoreşti în această materie pe care le-a apreciat ca fiind relevante în soluţionarea cauzei.

În acest context, Înalta Curte reţine că în analiza recursului vor fi examinate strict criticile de nelegalitate prin raportare la considerentele hotărârii judecătoreşti atacate.

Tot cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că nu sunt de natură a determina nelegalitatea deciziei curţii de apel susţinerile recurentei-reclamante referitoare la existenţa unor hotărâri judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - decizia civilă nr. 2474/2015, decizia civilă nr. 1432/2023 ale secţiei a II a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizia civilă nr. 7224/2012 pronunţată de secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv, decizia civilă nr. 882/2021 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă în speţe similare.

Aceasta întrucât, fiind decizii de speţă, invocate pentru a exemplifica practica instanţei în litigii asemănătoare, acestea nu au caracter obligatoriu în soluţionarea altor cauze, aşa cum se întâmplă în cazul hotărârilor pronunţate pentru dezlegarea unor chestiuni de drept sau în procedura recursului în interesul legii care sunt obligatorii, în raport de prevederile art. 521 din C. proc. civ., jurisprudenţa neconstituind izvor de drept în dreptul român.

Procedând la analiza, pe fond, a cererii de recurs, Înalta Curte reţine că, sub un prim aspect, circumscris motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta S.C. C. S.A., în esenţă, a reproşat curţii de apel eludarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. prin prisma faptului că a analizat, parţial şi superficial, probatoriul administrat apreciind, în mod nelegal, necesitatea prezentării unor înscrisuri care să probeze edificarea construcţiei de către reclamante, şi fără a pune în discuţia părţilor necesitatea suplimentării probatoriului care să demonstreze continuitatea înregistrării în inventarul acestora a construcţiei, clarificarea modului în care în inventar a fost evidenţiată construcţia cu referire la adresa administrativă a imobilului.

De asemenea, recurenta a criticat decizia recurată din perspectiva încălcării principiului aflării adevărului, faţă de împrejurarea că instanţa nu a dispus, din oficiu, completarea probatoriului cu înscrisuri care să demonstreze existenţa unei continuităţi în înregistrarea în patrimoniul reclamantelor a imobilului construcţie în litigiu.

Criticile formulate au caracter nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., " (…) judecătorul este în drept (...) să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc".

Rezultă din cele de mai sus că, atunci când este necesar să decidă cu privire la probele ce trebuie administrate în vederea aflării adevărului, legea îi recunoaşte judecătorului un drept de apreciere, acesta având prerogativa de a analiza, în concret, raportat la obiectul şi particularităţile procesului, care dintre probele propuse de părţi sunt pertinente, concludente şi legale, precum şi a oportunităţii administrării anumitor probe, în funcţie de situaţia particulară a fiecărei cauze în parte.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, aşa cum a arătat şi recurenta, la termenul de judecată din 23 februarie 2023, instanţa de apel a apreciat că se impune a solicita apelantelor reclamante A. S.A. şi C. S.A. informaţii suplimentare cu privire la construcţia în litigiu punând în vedere acestora să depună la dosar "orice înscrisuri din care să rezulte modul în care s-a efectuat investiţia, înscrisuri contabile pe care le deţin cu privire la documentaţia cerută în vederea emiterii autorizaţiei de construire, respectiv orice înscris din care să rezulte că imobilul în litigiu s-a aflat în inventarul fostei întreprinderi până în anul 1990 şi ulterior, şi orice înscris din care să rezulte modul în care a fost transferat bunul din patrimoniul fostei întreprinderi. De asemenea, la solicitarea apelantei reclamante C. S.A., instanţa de judecată a dispus emiterea unei adrese către Unitatea Administrativ teritorială a Municipiului Odorheiu Secuiesc pentru a comunica dacă deţin în arhivă autorizaţiile de construire emise în anul 1986, certificate de urbanism, respectiv documentaţiile care au fost depuse în vederea emiterii autorizaţiilor de construire pentru anul 1986, dacă deţin documentaţii cu privire la edificarea construcţiei D. din Odorheiu Secuiesc, iar în ipoteza în care nu le deţin, să indice motivul."

Din cuprinsul încheierii de la termenul de judecată din 23 februarie 2023, reiese că reprezentantul convenţional al apelantei-reclamante C. şi-a exprimat acordul fără rezerve cu privire la proba cu înscrisuri pusă în discuţie de către instanţă, din oficiu (ce limitează ab initio informaţiile la cele solicitate de către instanţă).

Totodată, răspunsul Unităţii Administrativ teritoriale Odorheiu Secuiesc a fost depus la dosar iar la termenul de judecată din 21 septembrie 2023, instanţa a adus la cunoştinţa părţilor împrejurarea că nu s-au regăsit acte în arhiva instituţiei UAT Odorheiu Secuiesc referitoare la edificarea construcţiei D. din 1986, ocazie cu care reprezentanta apelantei reclamante C. S.A, cu încuviinţarea instanţei a depus, la dosar, un set de înscrisuri referitoare la înscrierea dreptului de administrare asupra bazei sportive unde se află amplasat imobilul, respectiv înscrisuri cu privire la emiterea titlurilor de proprietate eliberate din arhiva Consiliului Judeţean, precizând totodată, că respectivele înscrisuri nu au legătură cu cauza întrucât vizează un alt amplasament. De asemenea, reprezentantul convenţional al apelantei reclamante C. a precizat că nu deţine alte înscrisuri.

În acest context, este de menţionat faptul că instanţa are dreptul, iar nu şi obligaţia de a administra probe din oficiu, aspect ce rezultă din art. 254 alin. (6) C. proc. civ. potrivit cărora " (…) părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii", de vreme ce procesul civil este un proces al intereselor private, guvernat de principiul disponibilităţii consacrat de art. 9 C. proc. civ.

În aprecierea îndatoririi judecătorului de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 10 C. proc. civ., potrivit cărora părţile au obligaţia să îşi probeze pretenţiile şi apărările.

De aceea, chiar dacă este adevărat că judecătorul are obligaţia, circumstanţiată de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. de a afla adevărul, o atare obligaţie nu poate fi adusă la îndeplinire prin încălcarea regimului juridic al probelor sau al principiului disponibilităţii. Din corelarea prevederilor art. 22 alin. (2) teza finală cu cele ale art. 10 alin. (1) C. proc. civ. rezultă fără dubiu că judecătorul nu trebuie să se substituie părţilor sau să suplinească automat pasivitatea părţii, care pretinde sau se apără. În acest sens, se reţine că la termenul de judecată din 21 septembrie 2023, reclamanta C. S.A prin reprezentantul convenţional a învederat instanţei că nu deţine alte înscrisuri în afara celor pe care înţelege să le depună la dosar. Or, imposibilitatea părţii de a procura dovezi în privinţa dreptului alegat, afirmată în mod expres, reiterată chiar prin memoriul de recurs în care este invocată "dificultatea de a procura documente emise în urmă cu 40 de ani", nu poate fi imputată instanţei, aşa cum se încearcă prin criticile aduse deciziei curţii de apel.

Înalta Curte mai observă că, în plan probatoriu, prerogativele instanţei de apel permit luarea unor măsuri energice pentru stabilirea faptelor, inclusiv administrarea din oficiu a probatoriului necesar ceea ce implică şi sarcina părţilor de a-şi proba pretenţiile şi apărările, contribuind astfel într-o manieră loială şi diligentă din punct de vedere procesual la administrarea probelor.

Pe cale de consecinţă, în condiţiile în care reclamanta C. S.A. nu a solicitat suplimentarea probatoriului, iar cu ocazia depunerii înscrisurilor, la termenul din 21 septembrie 2023 a declarat că nu deţine alte înscrisuri în afara celor existente la dosar, probe care să se refere la investiţia, edificarea, autorizarea construcţiei şi transferul dreptului de proprietate asupra construcţiei de la fosta întreprindere de stat până în prezent, iar Curtea de Apel Tărgu Mureş a apreciat că probele administrate au fost suficiente pentru soluţionarea cauzei, nu a fost încălcat principiul rolului activ sau principiul aflării adevărului, prin nedispunerea din oficiu a altor probe, aşa cum în mod nefondat se susţine.

Circumscris aceleiaşi teze de nelegalitate, reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a criticat decizia curţii de apel din perspectiva unei greşite reţineri a situaţiei de fapt raportat la probatoriul administrat în cauză, susţinând că au fost efectuate "constatări factuale greşite".

Înalta Curte reaminteşte faptul că în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).

Pe de altă parte, principiul legalităţii căilor de atac impune a se reţine că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părţile şi nici instanţele de control judiciar nefiind îndreptăţite să invoce, respectiv, să analizeze aspecte care nu respectă condiţiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea şi judecata căilor de atac efectiv promovate.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanţele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond.

Împrejurarea că recurenta a formulat critici prin care se afirmă o greşită reţinere a situaţiei de fapt, care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor şi respectiv a situaţiei de fapt, nu poate determina legala învestire a instanţei de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunţate în precedent şi a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecăţii în recurs aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă C. S.A. a mai susţinut, subsumat aceleiaşi teze de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., că instanţa de apel a nesocotit dreptul la apărare al părţilor când a reţinut în considerentele deciziei că reclamantele nu au făcut proba continuităţii înregistrării în inventarul reclamantelor a construcţiei în litigiu, în condiţiile în care această chestiune nu a fost pusă, în prealabil, în discuţia părţilor.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei reclamante C. S.A pun în discuţie o nesocotire de către instanţa de apel a prevederilor art. 6, art. 13 şi art. 14 din C. proc. civ., precum şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului atunci când, fără a pune în prealabil în discuţie, a constatat că actele de inventariere depuse la dosar vizează doar o perioadă de timp şi nu sunt în măsură să asigure continuitate din care să rezulte că reclamantele au cuprins în inventarele lor construcţia în litigiu.

În vederea asigurării dreptului la apărare, art. 13 alin. (3) C. proc. civ. dispune că părţilor li se asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă de cuprinsul dosarului, de a propune probe, de a formula apărări, de a-şi prezenta susţinerile în scris şi oral şi de a exercita căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

Contradictorialitatea în procesul civil îngăduie părţilor în litigiu să participe în mod activ la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării judecăţii litigiului, având dreptul de a discuta şi combate susţinerile făcute de fiecare dintre ele.

Deoarece contradictorialitatea este strâns legată şi de legalitate şi de aflarea adevărului, de disponibilitate şi de dreptul la apărare, art. 14 alin. (6) C. proc. civ. dispune că instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motivele de fapt şi de drept, pe explicaţiile şi pe mijloacele de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Principiile menţionate sunt o componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa".

Aplicând aceste considerente şi dispoziţii legale în speţă, relativ la dreptul părţilor de a propune probe şi a discuta în contradictoriu caracterul util, concludent şi pertinent al acestora, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă pune în discuţie aspectul reţinerii de către curtea de ape a lipsei dovezilor care să probeze că la înfiinţare, cele două reclamante aveau în patrimoniu construcţia cu denumirea D..

Analizând argumentele recurentei-reclamante, se reţine că partea nu a învederat, în concret, modalitatea în care instanţa de apel ar fi încălcat principiile enunţate cu consecinţa producerii unei vătămări procesuale care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea în totalitate a hotărârii recurate şi reluarea judecăţii. Or, controlul judiciar al instanţei de recurs este condiţionat de conţinutul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, astfel încât nemulţumirea părţii cu privire la soluţia pronunţată nu poate constitui obiectul analizei instanţei de recurs.

Curtea de apel a reţinut că " actele de înfiinţare ale societăţilor nu sunt însoţite de inventare care să cuprindă bunurile mobile sau imobile ale societăţii preluate de la fosta întreprindere de stat, iar actul de privatizare al reclamantei C. S.A. nu cuprinde o descriere detaliată a clădirilor administrative preluate".

Totodată, instanţa de apel a statuat în sensul că înscrisurile exhibate care emană de la reclamante nu fac dovada dreptului de proprietate.

Se remarcă faptul că în faţa curţii de apel, când exista posibilitatea propunerii ori suplimentării probatoriului cu privire la fondul cauzei, recurenta-reclamantă C. a solicitat, prin cererea de apel, administrarea de probe (înscrisuri), iar la termenul din 21 septembrie 2023, după depunerea la dosar a înscrisurilor noi, prin reprezentant convenţional, a declarat "că deţine un set de înscrisuri care au stat la baza înscrierii dreptului de administrare asupra bazei sportive unde se află obiectivul (...) şi că nu deţine alte înscrisuri.".

În aceste condiţii, la acest moment procesual, argumentele recurentei care, în parte, au caracter pur teoretic, prin trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curşi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II a civilă (decizia civilă nr. 1432 din 13 iunie 2023), nu pot produce efectele juridice pretinse.

În privinţa încălcării dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii de către instanţa de apel, din actele şi lucrările dosarului reiese că reclamantele au fost reprezentate la termenul din 23 februarie 2023 când instanţa le-a încuviinţat solicitarea de a se adresa Unităţii Administrativ Teritoriale Municipiul Odorheiu Secuiesc pentru a depune înscrisuri privitoare la edificarea construcţiei reprezentate de D., punându-le totodată în vedere să depună al dosar orice înscris din care să rezulte investiţia, edificarea, autorizarea construcţiei şi transferul dreptului de proprietate a construcţiei de la fosta unitate de stat, până în prezent.

În acest context, evaluarea instanţei de apel este corectă întrucât lipsa unor înscrisuri care să probeze existenţa, la momentul înfiinţării societăţilor reclamante, în inventarul acestora, a construcţiei în litigiu, echivalează cu neefectuarea transferului dreptului de proprietate a construcţiei, de la fosta unitate de stat către societăţile reclamante. Or, această chestiune nu a produs reclamantei o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea hotărârii întrucât, la darea soluţiei, instanţa de apel a analizat chestiunea întruniri condiţiilor privind transferul din patrimoniul fostei unităţi de stat în patrimoniul reclamantelor a imobilului, aspect pus în discuţia contradictorie a părţilor la termenul din 23 februarie 2023, aşa cum s-a relevat anterior.

Prin urmare, argumentele recurentei-reclamante nu au valenţele unui viciu de nelegalitate a deciziei recurate, care să atragă incidenţa motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva susţinerilor reclamantei ce vizează nemotivarea hotărârii, precum şi existenţa unor elemente străine în cuprinsul ei, Înalta Curte reţine că acest motiv este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia, şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constiuţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la susţinerile recurentei legate de nemotivarea hotărârii din perspectiva neanalizării dobândirii ope legis în patrimoniu a imobilului în discuţie, Înalta Curte constată că instanţa de apel a argumentat atât în fapt, cât şi în drept, soluţia pronunţată în condiţiile în care obiectul dedus judecăţii vizează o acţiune în constatare, respectiv anulare a încheierii de carte funciară şi rectificare de carte funciară, întemeiate, în drept, pe dispoziţiile art. 33 şi art. 34 din Legea nr. 7/1996 precum şi în condiţiile în care reclamantele şi-a susţinut titlul/dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat pe dispoziţiile din Legea nr. 15/1990.

Astfel, în motivarea/argumentarea soluţiei adoptate, instanţa de apel a reţinut, ca situaţie de fapt, că prin Hotărârea nr. 60/1999, Consiliul Local al municipiului Odorheiu Secuiesc a aprobat inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al municipiului Odorheiu Secuiesc, fiind menţionată la poziţia 1.6.2 Baza sportivă Voinţa cu o suprafaţă de 12.222 mp, care cuprinde D., clădiri anexe, casă pompă, teren handbal şi teren de tenis şi, separat, construcţia D. cu anexe, din lemn şi cărămidă, parter plus etaj, că la 13.08.2002 a fost publicat în Monitorul Oficial H.G. nr. 1.351/2001 privind atestarea domeniului public al municipiului Odorheiul Secuiesc, în care se menţionează cele două imobile, dreptul de proprietate asupra bazei sportive şi asupra Hotelului sport fiind înscris în CF x Odorheiu Secuiesc, sub A+1-A+13, fiind evidenţiate în foaia de proprietate, terenul în suprafaţă de 24.930 mp şi construcţiile aferente, la Poziţia A1.6 fiind evidenţiat D. cu suprafaţă construită la sol 256 mp, iar la poziţia A1.9 Hotel parter plus etaj, din cărămidă şi lemn compusă din 11 camere, grup sanitar cu 4 încăperi.

În raport cu actele de la dosar din ciclurile procesuale anterioare şi cele depuse în apel, în cel de-al doilea ciclu procesual, răspunzând criticilor privitoare la dobândirea dreptului de proprietate pretins de reclamante asupra construcţiei D. înscris în CF x Odorheiu Secuiesc, sub A1.6 situat în str. x, curtea de apel a constatat că nu au fost depuse dovezi la dosar din care să rezulte că la înfiinţarea celor două societăţi, exista în patrimoniul acestora o construcţie cu denumirea D.. În acest sens, a reţinut că actele de înfiinţare ale reclamantelor nu sunt însoţite de inventare care să identifice bunurile mobile şi imobile preluate de la fosta unitate de stat, iar actul de privatizare al C. S.A. nu cuprinde o descriere detaliată a clădirilor administrative preluate.

Curtea de apel a mai reţinut că înscrisurile prezentate de părţi nu sunt în măsură să asigure o continuitate din care să rezulte că reclamantele au cuprins în inventarele lor această construcţie, iar înscrisurile prezentate au, mai degrabă, valoare contabilă, fără a fi apte a dovedi preluarea în patrimoniu de la antecesoare a imobilului în discuţie.

Chiar dacă, în ceea ce priveşte susţinerea referitoare la faptul că imobilul în litigiu a fost dobândit, în proprietate, de reclamante, ope legis, în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, nu a primit o dezlegare expresă în cuprinsul considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reţine că această împrejurare nu poate atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., având în vedere că această chestiune se constituie, mai degrabă, într-un argument care a susţinut critica referitoare la includerea în inventarul domeniului public a construcţiei, cu privire la care instanţa de apel s-a pronunţat, conform celor mai sus reţinute, judecătorul nefiind obligat să răspundă fiecărui argument în mod separat sau fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile.

În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că lipsa oricăror probe care să releve existenţa în patrimoniul reclamantelor, la momentul înfiinţării, a imobilului în litigiu, se opune constatării în favoarea acestora, a dreptului de proprietate asupra construcţiei D. înscris în CF x Odorheiu Secuiesc, sub A1.6 situat în str. x, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată. Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale şi normele legale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, condiţii care, în cauza de faţă, sunt îndeplinite.

În jurisprudenţa CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esenţial al dreptului părţii la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) şi că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părţilor, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006).

Aşadar, Înalta Curte constată că decizia curţii de apel întruneşte exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Circumscris aceluiaşi motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a mai afirmat că decizia civilă recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, în condiţiile în care instanţa de apel a constatat legalitatea cuprinderii în inventarul bunurilor din domeniul public a imobilului în litigiu, deşi în cadrul soluţionării primului capăt de cerere, instanţele au fost învestite cu controlul legalităţii parţiale a încheierii de carte funciară.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată, întrucât decizia civilă recurată nu cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Prioritar, Înalta Curte reaminteşte faptul că acţiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară este acea acţiune prin care se cere îndreptarea sau suprimarea unor înscrieri necorespunzătoare făcute în cuprinsul acesteia, pentru a pune de acord starea tabulară cu situaţia juridică reală a imobilului. Această acţiune are un caracter subsidiar, de obicei fiind grefată pe o acţiune având ca obiect constatarea dreptului de proprietate, a nulităţii sau anulării unui act.

Pe de altă parte, în cadrul acţiunii în constatare a dreptului de proprietate asupra unui imobil, reclamantul, care se bucură de posesia bunului, trebuie să răstoarne prezumţia de proprietar a pârâtului care rezultă din evidenţele de carte funciară, opunând propriul drept de proprietate.

În cauza de faţă, recurenta, împreună cu cealaltă reclamantă, A. S.A. contestând înscrierile din cartea funciară privitoare la titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, au dedus judecăţii o acţiune prin care au solicitat anularea parţială a încheierii de intabulare nr. x/2008, emisă de Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobilară Odorheiu Secuiesc, precum şi a înscrierilor efectuate în cartea funciară cu privire la intabularea dreptului de proprietate în favoarea pârâtului Municipiul Odorheiu Secuiesc asupra imobilului construcţie D., înscris în CF nr. x Odorheiu Secuiesc nr. cad. x (nr. CF vechi x Odorheiu Secuiesc), invocând că sunt titularele dreptului de proprietate asupra imobilului în discuţie, prin efectul Legii nr. 15/1990.

În atare context, identificarea titlului de proprietate al pârâtei Unităţii Administativ Teritoriale a Municipiului Odorheiu Secuiesc, contestat de reclamante, se constituie într-un element al situaţiei de fapt a cauzei deduse judecăţii

În acest sens, se observă că, în urma probatoriului administrat în privinţa temeiniciei înscrierilor din cartea funciară a imobilului în litigiu, prima instanţă a statuat că pârâta a procedat corect la înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în temeiul Hotărârii de Guvern nr. 1351/2001, aspect criticat de reclamante prin apel şi susţinut în cuprinsul întâmpinării pârâtei depusă la instanţa de apel.

Or, chiar în logica dobândirii imobilului de către reclamante în temeiul Legii nr. 15/1990, dacă dreptul înscris în cartea funciară în beneficiul pârâtei a avut ca izvor emiterea Hotărârii de Guvern nr. 1351/2001, soluţionarea acţiunii de faţă necesita verificarea susţinerilor părţilor care se plasau în registrul existenţei sau nu a unui drept de proprietate al pârâtei.

Aceasta cu atât mai mult cu cât existenţa dreptului pârâtei asupra imobilului în temeiul Hotărârii de Guvern nr. 1351/2001 fusese deja reţinută de tribunal ca unul dintre motivele respingerii acţiunii, iar chestiunea existenţei şi validităţii dreptului pârâtei pretins dobândit în temeiul legii a făcut obiectul învestirii instanţei de apel din perspectiva motivelor concrete ale căii de atac şi a apărărilor formulate prin întâmpinare.

Suplimentar, dacă pârâta a dobândit dreptul de proprietate în temeiul Hotărârii de Guvern nr. 1351/2001, o asemenea operaţiune a presupus procedura de inventariere a bunurilor aflate în domeniul public, împrejurare ce a necesitat un răspuns dat apărărilor pârâtei dar şi criticilor reclamantelor.

Mai este de subliniat că instanţa de apel avea obligaţia, conform dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., să soluţioneze cauza în urma stabilirii faptelor şi aplicării corecte a legii, având prerogativa legală de a pune în dezbatere orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare. Or, pentru o corectă şi completă stabilire a situaţiei de fapt şi de drept, era necesar a se constata că prin Hotărârea Consiliului Local nr. 60/1999 şi apoi prin Hotărârea de Guvern nr. 1351/2021, s-a atestat dreptul de proprietate al pârâtului asupra a două construcţii cu denumirea D., una făcând parte din complexul sportiv şi una de sine stătătoare, fiind evidenţiate în foaia de proprietate A la două poziţii diferite A1.6 şi A1.9, construcţia de la A1.9 fiind ulterior demolată şi radiată din cartea funciară.

În fine, în privinţa susţinerilor în sensul că, în cauză, nu ar fi vorba despre două clădiri şi poziţii distincte din lista bunurilor care aparţin domeniului public, ci despre precizări privind singura clădire cuprinsă în baza sportivă, menţionată în poziţia nr. 7 din inventar, Înalta Curte constată că acestea reprezintă critici de netemeinicie a hotărârii, nesusceptibile de cenzură în cadrul controlului de legalitate pe care îl poate efectua instanţa de recurs, nemulţumirile recurentei reclamante nevizând, de fapt, o motivare viciată, ci reflectă, în realitate, nemulţumirea părţii faţă de modul în care a fost stabilită situaţia de fapt, pe baza probatoriului administrat, ceea ce nu susţine temeinicia motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nefondate sunt şi criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Incidenţa dispoziţiilor legale enunţate a fost susţinută, sub un prim aspect, din perspectiva pretinsei încălcării dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, pe care recurenta le-a invocat în justificarea titlului/a dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu.

În privinţa Legii nr. 15/1990, Înalta Curte reţine că în temeiul acesteia, unităţile economice de stat au fost organizate sub formă de regii autonome sau societăţi comerciale, art. 17 din Capitolul III intitulat "societate comercială" menţionând că "unităţile economice de interes republican se organizează ca societăţi comerciale prin hotărâre a guvernului".

Conform art. 18 din acelaşi act normativ, prin actul de înfiinţare urmează a fi aprobat statutul societăţii comerciale şi se vor stabili forma juridică, obiectul de activitate, denumirea şi sediul principal al societăţii, capitalul social subscris, structura şi modalitatea de constituire a acestuia şi modalitatea de preluare a activului şi pasivului unităţii economice de stat care se constituie în societate comercială.

La art. 19, s-a prevăzut că inventarierea patrimoniului unităţilor economice de stat supuse transformării în societăţi comerciale precum şi evaluarea şi stabilirea capitalului societăţilor comerciale înfiinţate pe această cale se fac în condiţiile stabilite prin hotărâre a guvernului.

Soluţia legislativă reglementată prin art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 determină, pe de o parte, o nouă natură juridică a dreptului de administrare directă al fostelor unităţi economice de stat, devenite societăţi comerciale, respectiv acea de drept de proprietate, iar, pe de altă parte, funcţia de a stabili că asupra bunurilor pe care le vor dobândi, în viitor, aceste societăţi comerciale vor avea, de asemenea, un drept de proprietate.

În temeiul acestor dispoziţii legale, a fost înfiinţată reclamanta prin H.G. nr. 1213/1990 privind înfiinţarea de societăţi comerciale pe acţiuni în industrie care, la art. 6, a prevăzut că activul şi pasivul unităţilor de stat desfiinţate se preiau de către societăţile comerciale înfiinţate.

În raport de prevederile cuprinse în cele două acte normative menţionate, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că era necesară prezentarea înscrisurilor prin care a fost efectuată inventarierea, respectiv preluarea patrimoniului unităţilor economice de stat sau menţionarea, în actul constitutiv, a modalităţii concrete în care a fost preluat acest patrimoniu.

Totodată, având în vedere dispoziţiile înscrise în art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, potrivit cărora "societăţile comerciale au devenit proprietare ale bunurilor aflate în patrimoniul lor asupra cărora aveau un drept de administrare regulat născut", instanţa de apel a procedat corect la verificarea condiţiilor în care construcţia litigioasă a fost edificată, dat fiind faptul că, din interpretarea normei legale, reiese că dobândirea de către societăţile comerciale a dreptului de proprietate putea fi realizat numai în privinţa bunurilor asupra cărora aveau un drept de administrare valabil născut.

Astfel, în privinţa construcţiilor existente pe teren, şi implicit a imobilului în litigiu, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu art. 5 alin. (1) coroborat cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, art. 6 din H.G. nr. 1213/1990, existenţa dreptului de proprietate se dovedeşte cu inventarul patrimoniului pe care recurenta l-a preluat de la fosta întreprindere de stat Întreprinderea de A. şi Piese de Fontă Odorheiu Secuiesc, iar, mai departe, dovada dreptului de proprietate al recurentei, prin inventar sau orice înscris ce priveşte patrimoniul.

Este adevărat că art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 prevede că bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu, aşa cum recurenta a susţinut, dar aceasta nu a dovedit că la data transformării sale în societate comercială pe acţiuni, imobilul din litigiu exista în patrimoniul fostei unităţi economice de stat Întreprinderea de A. şi Piese de fontă Odorheiu Secuiesc şi nici dovada că acesta a figurat în evidenţele sale, ulterior preluării.

Cum listele de inventar exhibate de recurenta-reclamantă nu identifică bunurile mobile şi imobile preluate de la fosta unitate de stat iar actele de privatizare ale acesteia nu cuprinde o descriere detaliată a clădirilor administrative preluate, (compunerea construcţiilor, suprafaţa acestora, data edificării lor, etc.), concluzia instanţelor de fond se vădeşte a fi corectă, în sensul că aceste înscrisuri nu sunt apte să transfere dreptul de proprietate asupra construcţiilor existente pe teren, cât timp nu conţin elementele de caracterizare şi individualizare şi nu sunt însoţite de autorizaţii de construire, potrivit legislaţiei în materie. Or, legislaţia în vigoare, anterior datei de 1 ianuarie 1990, impunea obţinerea a autorizaţiei de construire, sens în care prevederile Legii nr. 267/1946, art. 5 din Decretul nr. 221/1950 si art. 2 din Decretul nr. 144/1958 (aflat in vigoare până la data de 10.08.1991, când a fost abrogat prin art. 48 din Legea nr. 50/1991, care a menţinut obligaţia autorizării executării construcţiilor) au prevăzut expres această obligaţie.

Din această perspectivă, în condiţiile în care, în litigiul pendinte, reclamanta nu a prezentat înscrisuri din care să reiasă existenţa în patrimoniul său, la momentul înfiinţării, a imobilului construcţie în discuţie, care, pentru motivele deja expuse, reprezintă dovada dreptului de proprietate, şi având în vedere că nu a reuşit să infirme calitatea de proprietar a pârâtului asupra imobilului din litigiu construcţie D. înscris în CF x Odorheiu Secuiesc, sub A1.6 situat în str. x, reclamanta nu se poate prevala de calitatea sa de proprietar ope legis asupra construcţiei, transformarea dreptului de administrare deţinut de autoarea acesteia, în drept de proprietate putând a fi realizată numai în condiţiile expres şi imperativ prevăzute prin parcurgerea procedurii consacrate de normele legale anterior arătate.

În privinţa pretinsei aplicări şi interpretări greşite de către instanţa de apel a prevederilor art. 47 din Decretul lege nr. 31/1954 din perspectiva în care s-a reţinut, în mod nereal, că reclamantele au evidenţiat construcţia în cauză în integralitate, în contextul în care, din listele de inventar aflate la dosarul cauzei, rezultă că mijlocul fix reprezentat de D. a fost înregistrat cu valoarea cotei părţi care a rezultat ca urmare a divizării antecesoarei sale, Înalta Curte constată că această critică nu poate fi analizată, fiind invocată omisso medio.

Astfel, din examinarea actelor dosarului rezultă că încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează modalitatea de împarţire a patrimoniului persoanei juridice care a încetat să ia fiinţă prin divizarea acesteia, nu au evocate în cursul judecăţii în primă instanţă, acest aspect nefiind menţionat nici în cererea de apel sau pe parcursul judecăţii în apel.

Conform art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Astfel, în recurs nu se pot invoca omisso medio motive care nu au fost valorificate mai întâi în apel, în termenele şi condiţiile prevăzute de lege.

Cum alin. (2) al art. 488 din C. proc. civ. stabileşte o regulă general aplicabilă tuturor motivelor prevăzute de alin. (1) rezultă că, nici chiar dacă ar fi vorba despre excepţii absolute sau nulităţi absolute, acestea nu pot fi invocate direct în recurs, dacă puteau fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecăţii acestuia. În consecinţă, motivul de recurs analizat nu poate fi primit, dată fiind interdicţia expresă instituită prin dispoziţiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

În continuare, în argumentarea aceleiaşi critici, recurenta a susţinut că la termenul de judecată din 23 februarie 2024, în mod greşit, instanţa de apel a dispus suplimentarea probatoriului prin prezentarea de probe care să demonstreze dobândirea dreptului de proprietate de către reclamante (autorizaţii de construire, acte privind realizarea investiţiei) în contextul în care, în opinia recurentei, instanţa de apel era îndrituită să efectueze verificări cu privire la listele de inventar din perioada înfiinţării acesteia ca societate comercială, alături de cealaltă reclamantă, respectiv dacă aceste bunuri au fost în capitalul social, lista de inventar a bunurilor reevaluate existând la dosarul cauzei. De asemenea, a susţinut că Legea nr. 15/1990, care recunoaşte în favoarea societăţilor comerciale, dreptul de proprietate asupra bunurilor aflate în patrimoniul fostelor unităţi de stat, nu conţine reglementări cu privire la necesitatea evidenţei bunurilor preluate, cu excepţia celor aparţinând fostelor întreprinderi socialiste şi, ulterior, a societăţilor nou-înfiinţate.

În esenţă, recurenta-reclamantă reproşează instanţei de apel faptul că "a dispus prezentarea unor probe privind dobândirea dreptului de proprietate", fără a efectua analiza listelor de inventar din perioada înfiinţării acesteia ca societate comercială, alături de cealaltă reclamantă, şi a verifica dacă aceste bunuri au fost menţionate în capitalul social, în condiţiile în care erau depuse, la dosar, probe în acest sens.

Dincolo de faptul că această critică a mai fost invocată de parte în cuprinsul memoriului de recurs, fiind examinată anterior, în cadrul considerentelor privitoare la respingerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte observă că, în realitate, recurenta este nemulţumită de modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probatoriului pe baza căruia a concluzionat că nu s-a dovedit faptul că imobilului s-ar fi aflat în administrarea unităţii administrativ-teritoriale anterior intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990. Or, probele administrate au fost coroborate şi apreciate de către instanţa de apel, conform puterii de apreciere rezultate din caracterul devolutiv al apelului, neputând fi reapreciate sau reinterpretate de către instanţa de recurs în sensul reţinerii unei situaţii de fapt contrare, atât timp cât recursul este o cale extraordinară de atac ce urmăreşte să supună instanţei de control judiciar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Este de menţionat că instanţa de apel a constatat, în susţinerea concluziei privind inexistenţa dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei reclamantei, faptul că prin asemenea înscrisuri, reclamanta nu a reuşit să dovedească dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

În aceste condiţii, urmează a fi înlăturate motivele de recurs referitoare la existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul recurentei, însă şi cele referitoare la greşita interpretare a prevederilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, în sensul efectului transmiterii ope legis a dreptului de proprietate.

În continuare, recurenta a criticat decizia curţii de apel din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din cuprinsul Legii nr. 213/1998. În argumentare, a arătat că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că intimata a dobândit dreptul de proprietate asupra bazei sportive prin efectul legii, în contextul în care, în opinia sa, această constatare este condiţionată de existenţa, ca situaţie premisă, a unui mod legal de dobândire a dreptului de proprietate în patrimoniul Unităţii Administrativ teritoriale căreia se arată că îi aparţine, condiţie care, în cauză, nu este întrunită.

Cu referire la această critică, Înalta Curte reţine următoarele:

Prevederile art. 431 C. proc. civ. reglementează efectele lucrului judecat, dispunând, în alin. (1), că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, iar, în alin. (2), că oricare din părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

În ipoteza reglementată de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat (obiect, cauză şi părţi), ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional).

Dispoziţiile art. 435 C. proc. civ. reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătoreşti, cu valoare obligatorie, sub forma relativităţii, în raporturile dintre părţi (şi succesorii acestora) şi în forma opozabilităţii faţă de terţii neparticipanţi la procedura judiciară, care vor putea face însă dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absenţa participării lor la proces. Astfel, potrivit art. 435 C. proc. civ., "hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora. Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară."

Principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părţi, cât şi al lucrului judecat, presupune că ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părţile în proces şi succesorii acestora. Fundamentul şi justificarea acestui principiu le constituie contradictorialitatea şi dreptul la apărare, deoarece doar aceste părţi au participat în litigiu, au avut ocazia de a-şi susţine apărările, de a propune şi administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu şi de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilităţii unei noi acţiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât şi în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecăţile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic şi, în consecinţă, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv)

Din această perspectivă, în cauza pendinte, Înalta Curte reţine că pe rolul Curţii de apel Târgu Mureş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la 9 octombrie 2019, a fost înregistrată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. S.A., prin lichidator judiciar B., şi C. S.A. prin care, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, raportat la prevederile art. 8 alin. (2) şi (3), art. 23 coroborat cu art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, au solicitat modificarea, în parte, a Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Odorheiu Secuiesc nr. 60/30.09.1999, atestată prin Hotărârea de Guvern nr. 1351 din 27.12.2001, publicat în Monitorul Oficial nr. 597 din 13. VIII.2002 şi nr. 597 bis din 13. VIII.2002, în sensul radierii poziţiei nr. 7 privitor la D., înscris în CF nr. x Odorheiu Secuiesc sub Al. 6., anularea adresei nr. x din 29.04.2019 a Consiliul Local al municipiului Odorheiu Secuiesc şi a adresei nr. x/07.05.2019 a Guvernul României.

Prin sentinţa civilă nr. 27 din 29 mai 2020, rămasă definitivă prin nerecurare, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată în ceea ce priveşte adresele nr. x/29.04.2019 a Consiliului Local al Municipiului Odorheiu Secuiesc şi nr. 15A/1836/CA/07.05.2019 a Guvernului României, excepţie invocată de pârâţi prin întâmpinare, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Judeţean Harghita, excepţie invocată de pârât prin întâmpinare, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele S.C. A. S.A. şi S.C. C. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Judeţean Mureş ca fiind formulată împotriva unei persoană fără calitate procesuală pasivă şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamante, în contradictoriu cu pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Odorheiu Secuiesc, Consiliul Local al Municipiului Odorheiu Secuiesc, şi Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului,

În pronunţarea acestei soluţii, Curtea de apel Târgu Mureş a reţinut că potrivit probelor administrate în cauză, imobilul, evidenţiat în CF nr. x Odorheiu Secuiesc, nr. top. x, sub A1.6, apare ca făcând parte din domeniul public al unităţii administrativ teritoriale, fiind menţionat ca atare în inventarul întocmit în acest sens şi însuşit prin H.G. nr. 1351/2001. De asemenea, a constatat, că deşi reclamantei, în temeiul prevederilor art. 249 C. proc. civ. îi incumba sarcina de a proba faptul că deţine un titlu valabil asupra imobilului în litigiu, titlu care ar fi fost nesocotit de către pârâte, această probă nu a fost administrată.

În prezenta cauză, recurenta a menţionat, în motivele de recurs că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu este proprietatea pârâtei şi că face parte din domeniul public al Unităţii Administrativ teritoriale a Municipiului Odorheiu Secuiesc.

Susţinerea recurentei ignoră instituţia autorităţii de lucru judecat, în ceea ce priveşte efectul său pozitiv, având în vedere că între părţi, s-a dezlegat această chestiune litigioasă, care nu mai poate face obiectul unei alte dezlegări, instanţele devolutive apreciind, în mod corect că a fost deja tranşată apartenenţei la domeniul public al pârâtei a imobilului în litigiu.

Şi în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat faptul că instanţele sunt obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, şi că repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri constituie o încălcare a art. 6 din C.E.D.O. (cauza Amurăriţei contra României).

Cum, în acţiunea soluţionată prin sentinţa civilă nr. 27 din 29 mai 2020 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a tranşat această chestiune, fiind respinsă cererea în anulare a Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Odorheiu Secuiesc nr. 60/30.09.1999, atestată prin Hotărârea de Guvern nr. 1351 din 27.12.2001, publicat în Monitorul Oficial nr. 597 din 13. VIII.2002 şi nr. 597 bis din 13. VIII.2002, prin care a fost inclus în domeniul public al Unităţii Administrativ teritoriale a Municipiului Odorheiu Secuiesc D., înscris în CF nr. x Odorheiu Secuiesc sub Al. 6., iar reclamanta nu a putut opune, nici în acel litigiu, şi nici în cauza pendinte, o statuare jurisdicţională neechivocă sau un titlu valid de proprietate, opţiunea instanţelor devolutive de a da preferinţă considerentelor din sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, este una corectă şi conformă cu dispoziţiile legale ce reglementează regimul probator.

În ceea ce priveşte susţinerea conform căreia Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Odorheiu Secuiesc nr. 60/30.09.1999 prin care s-a însuşit inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al municipiului Odorheiu Secuiesc nu poate constitui titlu de dobândire a terenului aferent construcţiei D., Înalta Curte constată că această critică nu poate fi primită având în vedere că reclamantele prin cererea de chemare în judecată a învestit instanţa exclusiv cu constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului construcţie D., nefiind vizat şi terenul aferent acestei construcţii, împrejurare în raport de care instanţa de recurs nu poate proceda la examinarea dreptului pretins asupra acestuia.

Sub un ultim aspect, recurenta a reproşat curţii de apel neluarea în considerare a prevederilor generale ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului cuprinse în art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 şi neanalizarea pricinii din perspectiva termenului lung scurs de la data cuprinderi în patrimoniul său a imobilului în litigiu, perioadă în care, împreună cu cealaltă reclamantă A. S.A., a exploatat şi administrat construcţia (achitând taxele şi impozitele datorate şi efectuând lucrări de întreţinere care au "salvat-o" de la degradare).

Înalta Curte reţine că devoluţiunea este determinată de limitele cererii de apel, care la rândul său nu poate depăşi limitele cererii de chemare în judecată şi cadrul procesual subiectiv şi obiectiv constituit în faţa primei instanţe, motivarea apelului neputând aduce în discuţie aspecte noi, neinvocate la prima instanţă. Prevederea expresă în sensul că prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe vizează atât cadrul procesual subiectiv cât şi cel obiectiv, în apel nefiind posibilă schimbarea calităţii părţilor, a obiectului cererii de chemare în judecată sau formularea de pretenţii noi.

Limitele devoluţiunii sunt determinate şi de regula din art. 478 alin. (2) C. proc. civ. care interzice părţilor să se folosească înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, afară de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

Motivele şi mijloacele de apărare susţin obiectul cererii care nu poate fi schimbat în apel, astfel că, nici argumentele aduse în faţa primei instanţe nu ar trebui să fie schimbate, în caz contrar instanţa de control judiciar fiind chemată să cenzureze hotărârea pe baza unor considerente care nu au fost ridicate primei instanţe.

Din conţinutul cererii de chemare în judecată dar şi din cererea de apel, ataşate dosarelor de fond, reiese că recurenta-reclamantă C. nu şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1 din protocolul adiţional nr. 1 la CEDO şi nici nu a invocat că ar fi titulara unui "bun " în sensul reţinut de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului .

În atare situaţie, aceste critici nu pot fi primite având în vedere că pun în discuţie aspecte care nu au fost invocate până în această fază procesuală în faţa instanţelor de judecată, recurenta demonstrând, astfel, o conduită procesuală neconformă normelor legale, sancţionată în sensul reţinut deja.

Pentru aceste considerente, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte conform art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 696/A din 16 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă.

II. 2 În ceea ce priveşte recursul declarat de intervenienta A. S.A. prin lichidator judiciar B., constată următoarele:.

Dispoziţiile art. 491 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că "recursul incident şi recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 şi 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile", iar alin. (2) din acelaşi articol stabilesc că "prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător".

Potrivit art. 472 alin. (1) din acelaşi act normativ, "intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului, în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe".

Din economia textelor de lege evocate, rezultă că recursul incident a fost reglementat ca un instrument pus la dispoziţia părţii care, deşi nu a câştigat în totalitate procesul în faţa primei instanţe, este mulţumită de soluţia dată, sperând ca hotărârea să rămână definitivă în forma în care a fost pronunţată, evitând temporizarea cauzată prin exerciţiul căii de atac şi care, după împlinirea termenului de recurs, constatând că partea potrivnică a formulat recurs principal, poate să formuleze recurs în scris, în cadrul procesului în care se judecă recursul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la modificare hotărârii, odată cu depunerea întâmpinării la recursul principal.

Analizând în aceste coordonate admisibilitatea căii de atac promovate în condiţiile art. 491 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în cauză, nemulţumită de soluţia instanţei de apel, reclamanta C. S.A.. a declarat în termenul legal recurs principal. Ulterior, cealaltă reclamantă, A. S.A constatând că reclamanta C. a promovat recurs, fără a depune întâmpinare, a formulat recurs incident, invocând aceleaşi chestiuni de nelegalitate sesizate pe cale principală.

Or, recursul incident declarat de reclamanta A. nu poate fi formulat împotriva celeilalte reclamante, C. S.A., întrucât aceasta nu îi este o "parte potrivnică", cele două reclamante neavând interese procesuale contrare, raţiunile pentru care a fost reglementată de legiuitor această cale de atac nesubzistând în această situaţie.

Înalta Curte reţine că solicitările recurentei-reclamante C. o vizează în mod direct pe recurenta-reclamanta A. S.A., fiind identice, întrucât, împreună cu aceasta, este parte în raportul juridic dedus judecăţii, şi în cadrul căruia cererile nu pot fi valorificate prin intermediul recursului incident, ci doar pe calea recursului principal exercitat în cadrul termenului prevăzut în art. 485 din C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge ca inadmisibil, recursul incident declarat de reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 696/A din 16 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 696/A din 16 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă.

Respinge, ca inadmisibil, recursul incident declarat de reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 696/A din 16 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 octombrie 2024.