Limits of cassation review: factual re-evaluation of evidence and procedural acts lacking res judicata authority in civil delictual liability cases

Şedinţa publică din data de 29 octombrie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

I.1. Obiectul cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2019 la 24.06.2019, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C., D., E. şi F., au solicitat obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 79.456 euro, reprezentând prejudiciu cauzat prin fapta lor ilicită, cu cheltuieli de judecată.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin încheierea de şedinţă din 09.04.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului E. şi au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţiiile prescripţiei dreptului material la acţiune, inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive, pentru considerentele arătate în cuprinsul acesteia.

În cauză a fost încuviinţată proba cu înscrisuri şi interogatoriile reclamanţilor şi pârâţilor C. şi F..

La termenul de judecată din 27.10.2021, reclamanţii au arătat că înţeleg să nu se mai folosească de înscrisul denunţat ca fiind fals de către pârâtul F., astfel că acest înscris a fost înlăturat ca probă conform dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 595/21.04.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., ca neîntemeiată, şi a obligat reclamanţii la plata sumei de 4000 RON, cheltuieli de judecată către pârâtul F..

1.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 361A din 9 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile formulate de reclamanţi A. şi B., şi apelul incident exercitat de pârâtul C. împotriva sentinţei civile nr. 595/21.04.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondate.

1.4 Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., înregistrat pe rolul secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 16 ianuarie 2024 şi repartizat aleatoriu, spre competentă soluţionare completului nr. 5.

Invocând, în drept, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 pct. 6 şi pct. 7 din C. proc. civ., recurenţii-reclamantţi au arătat următoarele:

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. atunci când a reţinut că prima instanţă a răspuns punctual şi explicit aspectelor ce i-au fost aduse spre analiză, pornind de la acţiunea dedusă judecăţii şi obiectul acesteia, până la argumentarea motivelor de fapt şi de drept care au determinat-o să respingă pretenţiile reclamanţilor.

Contrar reţinerilor curţii de apel, prima instanţă a soluţionat cauza fără a analiza şi a arăta argumentele pentru care au fost înlăturate apărările şi probele invocate în susţinerea acţiunii - ceea ce echivalează cu soluţionarea procesului fără a se intra în cercetarea fondului.

În atare condiţii, instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. care impuneau soluţia de anulare a sentinţei şi de reţinere a cauzei, spre rejudecare.

În mod nelegal, curtea de apel a constatat că reclamanţii nu au criticat sentinţa sub aspectul succesiunii faptelor, respectiv conţinutului raporturilor dintre părţile litigante şi că în ceea ce priveşte situaţia de fapt reţinută în primă instanţă, nu au formulat critici propriu-zise prin raportare la modalitatea în care tribunalul a apreciat probatoriul administrat, în contextul în care cererea de apel a respectat cerinţele impuse de prevederile art. 470 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ. în care au fost evidenţiate conţinutul real al raporturilor juridice, succesiunea faptelor şi criticile privitoare la neanalizarea de către tribunal a apărărilor şi a probelor invocate. S-a reţinut, în mod greşit, de către instanţa de apel, că în cauză, reclamanţii nu au dovedit că pârâţii au acţionat în sensul de a-l convinge pe reclamantul G. să procedeze la încheierea actelor fără acordul soţiei sale, respectiv la utilizarea unei procuri falsificate, având în vedere că prin motivele de apel s-a invocat neanalizarea de către tribunal a apărărilor şi probelor invocate în susţinerea acţiunii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În acest sens, nu au fost analizate, respectiv nu au fost arătate, motivele pentru care a fost înlăturată apărarea referitoare la cele două procuri, autentificate în lipsa reclamantei şi anulate ulterior pentru acest motiv, prin care s-a invocat împrejurarea că pârâtul C. a declarat că societatea colabora cu notarul şi că l-a însoţit pe reclamant în faţa acestuia, negând însă o posibilă recomandare (răspunsul la întrebarea nr. 3 la interogatoriu), respectiv că este evidentă atitudinea nesinceră a pârâtului C. întrucât reclamantul nu putea alege acelaşi notar, colaborator al societăţii, care a acceptat semnarea procurilor în absenţa reclamantei.

Or, însoţirea reclamantului la autentificarea procurilor, în lipsa reclamantei şi prin falsificarea semnăturii acesteia, la un notar colaborator al societăţii pe care i l-a recomandat, precum şi întregul comportament al acestuia, inclusiv atitudinea nesinceră, sunt elemente care confirmă faptul că pârâtul C. l-a determinat pe reclamant să încalce dispoziţiile legale imperative la autentificarea procurilor, cu promisiunea sa şi a celorlalţi asociaţi, că se va achita debitul, astfel încât nu se va ajunge la valorificarea garanţiei reale imobiliare instituite asupra imobilului. De altfel, pârâtul C. a şi declarat la interogatoriu că asociaţii pârâţi au propus ca reclamantul să garanteze cu terenul proprietatea familiei creditul de care a beneficiat societatea (răspunsul Ia întrebarea nr. 2).

Instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, că este corectă statuarea primei instanţe în sensul că, în cauză, nu s-a tăcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 998-999 din C. civ. de la 1864, cu referire la caracterul ilicit al faptelor imputate şi la existenţa vinovăţiei, aşa cum acestea au fost relevate de răspunsurile la interogatoriile luate atât în faţa primei instanţe, cât şi în apel pârâţilor C., F. şi D., la care aceştia au precizat că nu sunt de acord să restituie suma de 79.000 euro, reţinându-se că atitudinea negativă a părţii interogate, respectiv răspunsurile echivoce, nu pot constitui o probă în favoarea sau în defavoarea uneia dintre părţi, fiind necesare probe în completare, probe utile care nu se regăsesc în cauză.

Or, reţinerea curţii de apel încalcă dispoziţiile procedurale care recunosc valoarea probatorie a interogatoriului, reglementată de art. 351 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut lipsa probelor utile, omiţând a analiza, respectiv a arăta argumentele pentru care au fost înlăturate apărările care se refereau la împrejurarea că pârâtul C. le-a promis reclamanţilor restituirea sumei de 79.456 euro, aşa cum reiese din răspunsul la întrebarea nr. 7 din interogatoriu, la aceeaşi întrebare, poziţia pârâtului F. fiind diametral opusă, nesinceră (răspunsul la întrebarea nr. 4), pârâtul C., prin avocat, declarând la termenul de judecată din 27 ianuarie 2021 că este adevărată susţinerea reclamanţilor despre faptul că toţi pârâţii au cunoscut înţelegerea.

În ceea ce priveşte negarea de către pârâtul C. a faptului că la insistenţele sale a fost înstrăinat imobilul pentru ca acesta să nu fie vândut silit de către bancă la valoarea creditului, din declaraţia numitului H. (audiat în calitate de martor), consemnată la pag. 9-10 din sentinţa civilă nr. 883A/24.09.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rezultă însă că din discuţiile purtate între pârâtul C. şi reclamantul G. s-a remarcat faptul că pârâtul C. a insistat pentru ca reclamantul G. să gajeze terenul în favoarea sa.

Deşi se reţine că reclamanţii au invocat depoziţii de martori date în faţa organelor de urmărire penală, concluzia instanţei de apel se rezumă la relevanţa Ordonanţei nr. 14916/P/2006 din 17.03.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2, preluată în sentinţa civilă nr. 883A/24.09.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti ale cărui considerente au fost reţinute prin decizia din apel.

Pârâţii C. şi I., prin răspunsurile la interogatorii neagă faptul că împreună cu ceilalţi asociaţi au cumpărat un teren pe care trebuia să îl ofere reclamantului în compensare pentru terenul vândut către J. S.R.L.. în condiţiile în care prin înscrisul din 03.11.2006, semnat de către pârâtul D. şi adresat pârâtului C., i se reamintea că, la solicitarea acestuia din urmă, pârâţii au cumpărat un teren pe care trebuia sa îl dea reclamantului în compensare pentru terenul vândut către J. S.R.L., existenţa acestui înscris fiind confirmată la interogatoriul luat în instanţa de apel pârâtului D..

Atitudinea de negare a acestui înscris a fost reţinută şi în încheierea de şedinţă din 27.01.2021, când pârâtul C. a declarat că terenul menţionat în acea scrisoare este cu privire la o altă convenţie şi nu are legătură cu cauza de faţă şi nici cu reclamanţii G..

Prin apărările formulate de reclamanţi se dovedea faptul că înţelegerea a fost ca aceştia să nu sufere niciun prejudiciu în urma constituirii garanţiei reale imobiliare, condiţie sub care a şi fost încheiat contractul de ipotecă - confirmându-se inclusiv concluzia din Ordonanţa nr. 14916/P/2006 din 17.03.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2, pârâţii promiţând fie restituirea sumei de care aceştia au fost privaţi prin restituirea preţului către S.C. J. S.R.L., fie acordarea unui teren în compensare - aspecte contestate în prezent de către pârâţi.

Contractul de ipotecă nu s-ar fi încheiat în lipsa unei astfel de promisiuni, ceea ce denotă influenţarea acordului exprimat în faţa notarului public la autentificarea acestuia, acord care nu a inclus în niciun moment o eventuală executare a garanţiei reale faţă de promisiunea primită.

În cuprinsul Ordonanţei nr. 14916/P/2006 din 17.03.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2, se reţine de către organul de cercetare penală că în luarea deciziei de a încheia contractul de ipotecă determinantă a fost atât relaţia de prietenie dintre petent şi persoana împotriva căreia s-a formulat plângerea, cât şi promisiunea acesteia că va achita debitul, astfel încât nu se va ajunge la valorificarea garanţiei reale imobiliare instituite asupra terenului situat în Bucureşti, Şos. x, în proprietatea sa şi a soţiei sale"

Instanţa de apel a înlăturat constatările din cuprinsul ordonanţei procurorului nr. 149I6/P/2006 din 17.03.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2, iar neanalizarea acestei probe încalcă dispoziţiile art. 430 din C. proc. civ. prin nesocotirea lucrului judecat al celor constate în cuprinsul acesteia, conform celor reţinute prin decizia civilă nr. 883.4/24.09.2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Este nelegal considerentul curţii de apel prin care s-a reţinut sancţiunea nulităţii contractului de ipotecă şi a contractului de vânzare-cumpărare având în vedere că, pe de o parte, sancţiunea nulităţii nu poate constitui în niciun caz singurul remediu, iar pe de altă parte, chiar instanţa recunoaşte efectele acestei nulităţi în raporturile juridice dintre părţi, care au determinat formularea acţiunii.

Considerentele deciziei curţii de apel sunt contradictorii având în vedere că se acceptă şi calea procesuală dedusă judecăţii prin care s-a concluzionat, în mod nelegal, că nu sunt îndeplinite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale.

Maniera în care a procedat reclamantul şi pentru care a intervenit nulitatea a fost determinată de către pârâţi, atitudine ce se solicită a fi sancţionată prin prezentul demers. Intenţia frauduloasă a pârâţilor rezultă din demersurile pe care le-au făcut prin retragerea din societate, aspect dovedit, contrar reţinerilor curţii de apel.

Intenţia frauduloasă a fost confirmată şi prin întâmpinările formulate în cauză, prin care s-a susţinut că trebuia înaintată o acţiune împotriva societăţii pentru recuperarea prejudiciului, încercând, astfel, să înlăture orice risc pentru a răspunde pentru faptele ilicite săvârşite.

1.5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii nu au depus întâmpinare.

1.6 Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 23 mai 2024, în temeiul art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fost stabilit termen de judecată la data de 29 octombrie 2024, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare, asupra recursului exercitat de reclamanţi.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, în limitele şi potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse.

Recursul reclamanţilor a fost întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 7 din C. proc. civ.

Prin demersul judiciar declanşat de reclamanţii A. şi B., se urmăreşte, pe tărâmul acţiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 998-999 din C. civ. de la 1864, obligarea, în solidar, a pârâţilor C., D., E. (în prezent decedat) şi F., la repararea prejudiciului, în cuantum de 79.456 euro, ca urmare a unor pretinse faptele ilicite săvârşite de aceştia.

Aşa cum se relevă în cuprinsul acţiunii deduse judecăţii, pretenţiile reclamanţilor, încadrate în sfera răspunderii civile delictuale, îşi au sorgintea în pretinsa conduita ilicită a pârâţilor care au determinat reclamantul A. să garanteze un împrumut cu imobilul care era bun proprietate comună a soţilor, înstrăinându-l fără acordul soţiei reclamante, B., precum şi retragerea ulterioară a lor din calitatea de asociaţi ai societăţii comerciale în beneficiul căreia fusese realizat împrumutul, urmată de vânzarea bunului respectiv şi de radierea acestei societăţi realizată în scopul de a împiedica orice demers al reclamanţilor împotriva societăţii.

Cu privire la prejudiciul în cuantum de 76966 euro imputat pârâţilor, reclamanţii au arătat că acesta reprezintă parte din preţul terenului proprietatea acestora, pe care au fost obligaţi sa îl restituie către J. S.R.L. în executarea sentinţei civile nr. 2218/12.04.2016 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, urmare a repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Prima instanţă a respins acţiunea promovată de reclamanţi, constatând că nu există faptă ilicită, element esenţial ce trebuie întrunit cumulativ alături de celelalte condiţii (existenţa vinovăţiei făptuitorului, existenţa unui prejudiciu şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu) pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor.

Din lecturarea sentinţei pronunţate în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti, se constată că această instanţă a efectuat o amplă analiză a situaţiei de fapt şi a temeiurilor de drept, reţinând că, din materialul probator administrat în cauză, rezultă că nu sunt întrunite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale a pârâţilor, în sensul că fapta de a convinge o persoană să garanteze pentru contractarea unui împrumut bancar şi apoi să înstrăineze un bun în vederea achitării împrumutului, nu constituie prin ea însăşi o faptă ilicită, chiar dacă, ulterior, în patrimoniul garantului se produce un prejudiciu ca urmare a executării garanţiei din cauza imposibilităţii executării debitorului.

În acest sens, tribunalul a reţinut că, în cauză, nu a fost făcută dovada că pârâţii au urmărit să îl convingă pe reclamantul A. să procedeze la încheierea actelor fără consimţământul soţiei sale, prin utilizarea de procuri falsificate, acţiunea derulată chiar de către reclamant fiind de natură să conducă la declararea nulităţii contractului de ipotecă şi a contractului de vânzare cumpărare precum şi la obligaţia de restituire a preţului imobilului către S.C. J. S.R.L. şi la necesitatea înstrăinării imobilului în vederea îndeplinirii acestei obligaţii.

În privinţa comportamentului pârâtului C., tribunalul a apreciat că acesta nu probează un caracter ilicit, în absenţa oricărei probe care să demonstreze intenţia pârâţilor de a-l convinge pe reclamant să procedeze la garantarea împrumutului prin falsificarea procurii de reprezentare a reclamantei B., sau intenţia de a nu achita împrumutul prin retragerea ulterioară din societate în scopul suportării de către reclamanţi a întregului împrumut.

Conchizând, tribunalul a statuat că prejudiciul este datorat acţiunilor reclamantului A. care, la perfectarea contractului de ipotecă imobiliară precum şi la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, a utilizat o procură de reprezentare a soţiei sale, reclamanta B., falsificată.

Instanţa de apel a considerat că tribunalul a răspuns punctual şi explicit aspectelor ce i-au fost deduse spre analiză, pornind de la acţiunea dedusă judecăţii şi obiectul acesteia, până la argumentarea motivelor de fapt şi de drept care au determinat soluţia de respingere a acţiunii, motiv pentru care a apreciat că sentinţa este motivată în acord cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că prin decizia recurată a apreciat că nu se impune admiterea apelului exercitat de reclamanţi.

Prin calea de atac promovată, recurenţii susţin, sub un prim aspect, încălcarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ., arătând că, de vreme ce prima instanţă nu a soluţionat fondul cauzei, instanţa de apel avea obligaţia de a anula sentinţa şi de a proceda la reţinerea cauzei pentru evocarea fondului, critică ce poate fi circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., "în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat, în mod expres, luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. (...)".

Rezultă din dispoziţiile legale mai sus citate că soluţia anulării hotărârii instanţei de fond, după admiterea apelului, intervine numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 480 alin. (3) C. proc. civ., respectiv dacă instanţa a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată.

Textul legal citat instituie, totodată, şi regula potrivit căreia instanţa de apel, după anularea sentinţei, va judeca procesul, evocând fondul.

Prin excepţie de la această regulă, art. 480 alin. (3) C. proc. civ. stabileşte că în oricare dintre cele două situaţii, instanţa de apel va putea, totuşi, trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, o singură dată, însă numai dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri, prin cererea de apel sau prin întâmpinare.

În toate celelalte situaţii în care se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanţă a judecat în fond, regula instituită prin art. 480 alin. (6) C. proc. civ. este aceea a devoluării fondului de către instanţa de apel.

Sintagma "fără a intra în judecata fondului" echivalează cu necercetarea fondului, respectiv atunci când instanţa dă soluţia în temeiul unei excepţii procesuale, omite să se pronunţe asupra unei cereri ori dă altceva decât s-a cerut.

Aşadar, intenţia legiuitorului a fost aceea de a elimina interpretarea extensivă în sensul că instanţa nu ar fi "cercetat suficient" fondul cauzei, prin administrarea tuturor probelor necesare sau prin analiza exhaustivă a motivelor de fapt ori de drept prezentate de părţi.

În speţa pendinte, tribunalul nu numai că nu a soluţionat procesul în temeiul unei excepţii procesuale, ci a intrat în cercetarea fondului cauzei, pronunţându-se asupra cererii de chemare în judecată în sensul respingerii, motivate, a acesteia.

Astfel, prima instanţă a judecat fondul analizând probatoriul administrat în cauză şi a expus raţionamentul logico juridic care a fundamentat soluţia de respingere a pretenţiilor reclamanţilor deduse judecăţii, reţinând, în esenţă, că în cauză, probele administrate nu au demonstrat existenţa vreunei fapte ilicite a pârâţilor în modalitatea prezentată de reclamanţi.

De asemenea, tribunalul a mai reţinut că reclamanţii nu au reuşit să probeze faptul că pârăţii au urmărit să îl convingă pe reclamantul A. să procedeze la încheierea actelor fără acordul soţiei sale, prin utilizarea de procuri falsificate.

Aşadar, contrar celor susţinute de recurenţi, hotărârea primei instanţe este motivată în fapt şi în drept, este clară şi precisă, se referă la probele administrate şi conduce în mod logic şi convingător la soluţia pronunţată în dispozitiv, iar eventualele lacune sau inadvertenţeale motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanţei de apel, aşa încât nu sunt îndeplinite condiţiile pentru retrimiterea cauzei, spre rejudecare, la tribunal.

Ca urmare, este greşit argumentul recurenţilor în sensul că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ., critica fiind nefondată.

Un alt aspect de nelegalitate, ce poate fi circumscris aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se referă la împrejurarea că instanţa a încălcat dispoziţiile procedurale care stabilesc valoarea probatorie a interogatoriului, respectiv a dispoziţiilor art. 351 din C. proc. civ.

Nici această critică nu poate fi primită.

Recurenţii susţin că instanţa de apel a statuat asupra neîndeplinirii condiţiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale, apreciind că răspunsurile negative la interogatoriile dispuse atât în faţa primei instanţe cât şi în apel cu privire la pârâţii C., F. şi D., nu determină caracterul ilicit al faptelor acestora, atitudinea negativă a părţii interogate, respectiv răspunsurile echivoce, neputând constitui o probă în favoarea sau în defavoarea uneia dintre părţi, fiind necesară probe în completare.

Înalta Curte constată că ce se solicită, de fapt, de către recurenţi este o reevaluare a probatoriului, demers care însă reprezintă o chestiune de netemeinicie ce excedează controlului de legalitate. În acest sens, se reţine că în argumentarea criticii privitoare la nesocotirea normelor procedurale regăsite în cuprinsul art. 351 din C. proc. civ., recurenţii nu reproşează instanţei de apel încălcarea unor reguli de procedură privind administrarea probei cu interogatoriu, ci aspecte legate de valoarea probatorie a interogatoriului, a cărei valenţe nu o poate aprecia decât instanţa de fond.

Or, instanţa devolutivă, pe baza probei cu interogatoriul pârâţilor şi a înscrisurilor depuse la dosar, a statuat cu privire la neîntrunirea condiţiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, reglementate de art. 998-999 din C. civ. de la 1864.

În acest sens, Înalta Curte constată că instanţa de apel la termenul din 23 februarie 2023 a încuviinţat proba cu interogatoriul pârâtului D., reţinând că răspunsurile la interogatoriu dispus atât de prima instanţă cât şi în apel, nu au evidenţiat săvârşirea vreunei fapte cu caracter ilicit de către pârâţi, iar coroborarea acestora cu menţiunile înscrisului intitulat "Minută" din 04 februarie 2004 nefiind posibilă având în vedere că prin încheierea de şedinţă din 28 octombrie 2021, tribunalul a luat act că reclamanţii nu mai înţeleg să se folosească de acest înscris ca probă în litigiu.

Aceste statuări ale instanţei de apel reprezintă o valorificare a atribuţiilor judiciare, respectiv aprecierea şi coroborarea probatoriului administrat, atribuţii care privesc temeinicia hotărârii atacate, şi nu legalitatea acesteia, motiv pentru care excedează analizei instanţei de recurs.

Prin urmare, stabilirea caracterului ilicit al comportamentului pârâţilor în relaţie cu reclamantul A. pentru determinarea acestuia să perfecteze contractul de ipotecă şi contractul de vânzare cumpărare, reprezintă o chestiune de fapt pentru că ţine de evaluarea tuturor circumstanţelor în care se determină că a avut loc încheierea respectivelor actele juridice, astfel încât o cenzură a instanţei de recurs în privinţa unei atare evaluări realizate de instanţa de apel este exclusă, controlul instanţei de recurs fiind unul în legalitate, iar nu (şi) în temeinicie a hotărârii atacate.

Sub un alt aspect, recurenţii au mai susţinut că decizia curţii de apel în mod greşit, a reţinut că prin apelul principal nu s-a criticat sentinţa sub aspectul succesiunii faptelor, respectiv a conţinutului raporturilor dintre părţile litigante şi nici în ceea ce priveşte situaţia de fapt reţinută în primă instanţă, respectiv că nu au fost formulate critici propriu-zise prin raportare la modalitatea în care tribunalul a apreciat probatoriul administrat, în condiţiile în care cererea de apel formulată întrunea condiţiile impuse de prevederile art. 470 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ.

În privinţa acestei aserţiuni, Înalta Curte constată că recurenţii fac o confuzie între prevederile art. 470 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ. care reglementează condiţiile de formă ale cererii de apel, şi dispoziţiile art. 477-art. 478 din acelaşi cod.

Or, instanţa de apel prin considerentele reţinute nu a evidenţiat neîndeplinirea condiţiilor de formă ale cererii de apel, aşa cum, în mod nefondat, se afirmă de către recurenţi, ci apreciind asupra netemeiniciei criticilor formulate de către reclamanţi în legătură cu atitudinea subiectivă a pârâţilor în contextul inexistenţei la dosar a vreunei probe care să demonstreze conduita ilicită având ca finalitate nerestituirea sumelor primite, a reţinut că, prin apelul exercitat, nu s-a contestat nici situaţia de fapt reţinută de tribunal şi nici modalitatea în care acesta a administrat probele în cauză, constatând că, prin calea de atac a apelului, reclamanţii au reiterat aspectele de fapt care au generat prezentul litigiu, aducând propria interpretare probelor administrate deja.

Prin cererea de recurs, s-a mai invocat şi s-a argumentat distinct nelegalitatea deciziei de apel şi din perspectiva lipsei motivării hotărârii ori a existenţei în cuprinsul acesteia a unor considerente contradictorii, prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Critica nu este fondată.

Înalta Curte reţine că existenţa unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun instanţei să evidenţieze, în cadrul considerentelor, obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, prezentându-se atât argumentele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască argumentele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, să cenzureze considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (cauza Albina c. României).

În cauză, se constată că instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale, prezentând considerentele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia pronunţată, acestea nefiind contradictorii.

Se observă că, deşi a invocat nemotivarea hotărârii, recurenţii-reclamanţi critică, inclusiv, modalitatea în care instanţa de apel a coroborat şi a valorificat mijloacele de probă administrate în cauză, cu toate că aspectele legate de modul în care au fost interpretate probele nu pot forma obiect al controlului în recurs.

Potrivit art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., "în vederea stabilirii existenţei şi inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, afară de cazul în care legea stabileşte puterea lor doveditoare", fiind consacrată astfel libertatea pe care o are instanţa în a aprecia asupra forţei probante a dovezilor.

Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviinţarea şi/sau administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului în recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Însă, recurenţii-reclamanţi nu invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a unor norme de procedură privind încuviinţarea şi administrarea probelor, care să fie prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, ci critică, în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., modul în care au fost analizate mijloacele de probă, cu toate că instanţa de apel este suverană în această privinţă.

Scopul recursului constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, le poate reaprecia şi completa (în apel). Nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probelor administrate în faţa instanţelor de fond, astfel că acele critici care privesc modalitatea în care instanţa de apel a analizat dovezile administrate în cauză, chiar dacă au fost invocate în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nu se subsumează motivelor de casare prevăzute de lege.

În cauză, recurenţii au mai susţinut şi că instanţa de apel nu a arătat argumentele pentru care a înlăturat apărările şi probele indicate în susţinerea acţiunii (din perspectiva în care a fost înlăturată apărarea referitoare la cele două procuri, autentificate în lipsa reclamantei B., în legătură cu care pârâtul C. a negat existenţa vreunei colaborări cu notarul public care a efectuat autentificarea respectivelor procuri etc).

Recurenţii au afirmat, totodată, că, în mod greşit, instanţa de apel a omis a analiza apărării conform căreia pârâtul C. le-a promis reclamanţilor restituirea sumei de 79.456 euro, aşa cum reiese din răspunsul la întrebarea nr. 7 din interogatoriu, la aceeaşi întrebare, poziţia pârâtului F. fiind diametral opusă, nesinceră (răspunsul la întrebarea nr. 4), pârâtul C., prin avocat, declarând la termenul de judecată din 27 ianuarie 2021 că este adevărată susţinerea reclamanţilor despre faptul că toţi pârâţii au cunoscut înţelegerea.

Faţă de aspectele relevate, se constată că decizia recurată nu conţine dispoziţii contradictorii, iar motivarea este una clară, structurată şi coerentă, prin raportare la probele administrate şi la dispoziţiile legale incidente.

Astfel, nu se poate susţine că instanţa de apel nu a respectat exigenţele de motivare impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar împrejurarea că recurenţii nu sunt de acord cu motivarea, sub aspectul soluţiei, nu echivalează cu o nemotivare şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi act normativ, criticile întemeiate pe aceste prevederi legale neputând fi primite.

În concret, instanţa de apel răspunzând criticii privitoare la respingerea de către tribunal a solicitării probei cu interogatoriul şi pentru pârâtul D., a constatat că această soluţie nu a fost contestată prin exercitarea căii de atac împotriva încheierii din 27 ianuarie 2022 când a fost solicitată de către reclamanţi suplimentarea probatoriului cu interogatoriul în sensul indicat, în condiţiile art. 466 alin. (4) din C. proc. civ.

În privinţa interogatoriilor dispuse în ambele faze procesuale, fond şi apel, curtea de apel a apreciat că atitudinea negativă a părţilor interogate respectiv, răspunsurile echivoce ale acestora, nu pot constitui probă în favoarea sau împotriva uneia dintre părţi, fiind necesare probe în completare, probe utile care însă nu se regăsesc la dosar.

Referitor la invocarea în cauză a aspectelor de fapt reţinute prin ordonanţa procurorului nr. 14916/P/2006 din 17 martie 2010 emisă de Parchetul de pe lângă judecătoria sectorului 2 Bucureşti, curtea de apel a reţinut că întrucât justiţia se înfăptuieşte de instanţele de judecată, numai hotărârile judecătoreşti pronunţate de acestea beneficiază de autoritate de lucru judecat, împiedicând reluarea aceluiaşi litigiu asupra unor chestiuni dezbătute şi analizate de o instanţă în cadrul şi pe parcursul procedurii contencioase, în acord cu art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., nefiind opozabile aspectele de fapt reţinute în respectivul act procedural întocmit în cursul procesului penal.

Curtea de apel a mai reţinut că aspectele de fapt reţinute în cuprinsul ordonanţei procurorului nr. 14916/P/2006 din 17 martie 2010 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 Bucureşti au fost valorificate prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare purtate între părţi, (decizia civilă nr. 883 A din 24.09.2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V -a) din conţinutul cărora nu se relevă intenţia frauduloasă a pârâţilor, fiind menţionate relaţii de amiciţie între reclamantul A. şi C., procurorul stabilind că există indicii temeinice că reclamantul este autorul a două infracţiuni de uz de fals.

Fără a mai reda în prezenta decizie argumentele expuse de către instanţa de apel, cu referire la motivarea hotărârii recurate, Înalta Curte apreciază că aceasta cuprinde expunerea situaţiei de fapt şi de drept, cu analiza în cauză a prevederilor aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în limitele învestirii.

În continuare, Înalta Curte reaminteşte faptul că incidenţa motivului de recurs bazat pe nemotivare (motivare necorespunzătoare) se verifică în raport de considerentele expuse de instanţă în cuprinsul hotărârii recurate, iar nu cu critici prin care se pretinde săvârşirea de greşeli privind situaţia de fapt a cauzei, ce ar fi rezultatul unei pretinse evaluări greşite şi contradictorii a probelor administrate sau prin care se afirmă că împrejurările reţinute din actele dosarului nu ar corespunde realităţii, aşa cum se pretinde de către recurenţi.

Împrejurarea conform căreia nu s-a avut în vedere răspunsurile pârâţilor la interogatoriu sau o afirmaţie a acestora nu echivalează cu o lipsă a motivării sau cu un eventual caracter incomplet al acesteia, ci vizează o pretinsă eroare cât priveşte stabilirea situaţiei de fapt, incompatibilă cu structura actuală a motivelor de recurs, care se referă la nelegalitatea unei hotărâri, iar nu la netemeinicia acesteia.

Înalta Curte constată că, deşi se susţine o motivare contradictorie a deciziei recurate, aceasta nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate şi nu se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care nu se arată în concret argumentele în raport de care decizia atacată este nemotivată, fiind invocată formal.

Din această perspectivă, reţinerea în considerentele deciziei a faptului că maniera în care reclamantul a procedat, a creat premisele aplicării sancţiunii civile a nulităţii contractului de ipotecă şi a contractului de vânzare cumpărare care a avut ca efect naşterea obligaţiei de a restitui preţul imobilului către cumpărătorul J. S.R.L. şi la necesitatea înstrăinării imobilului în vederea îndeplinirii acestei obligaţii, nu se subsumează tezei invocate de recurenţi privind existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii recurate, aşa cum se afirmă prin memoriul de recurs.

Contradicţia la care se referă norma citată, atunci când priveşte doar argumentele instanţei de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se, de exemplu, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc, situaţii ce nu se regăsesc în cauză. Pe de altă parte, hotărârea instanţei de apel este nelegală dacă cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă, situaţie care nu se regăseşte în cauza de faţă.

În privinţa trimiterilor pe care recurenţii le fac la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., în argumentarea căruia se afirmă că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 430 alin. (1) din C. proc. civ. atunci când a nu a dat relevanţa cuvenită situaţiei de fapt reţinute în cuprinsul Ordonanţei procurorului nr. 14916/P/2006 din 17 martie 2010 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, care, în opinia acestora, se opune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, Înalta Curte constată că şi această critică este nefondată.

Puterea de lucru judecat reprezintă un principiu fundamental al dreptului procesual, care are ca scop asigurarea stabilităţii raporturilor juridice şi evitarea repetării proceselor. Odată ce o hotărâre judecătorească a devenit definitivă, ea produce efecte juridice asupra părţilor şi asupra situaţiei de fapt dedusă judecăţii, neputând fi modificată sau rejudecată.

Pe de altă parte, în procesul penal, în faza de urmărire penală, procurorul poate emite diverse ordonanţe, cum ar fi ordonanţa de începere a urmăririi penale, de clasare, de trimitere în judecată, etc care pot fi contestate de părţi în instanţă, în conformitate cu legea. Ordonanţele procurorului nu au fost învestite de către legiuitor cu autoritate de lucru judecat, deoarece ele nu tranşează definitiv o cauză, ci sunt supuse verificărilor şi cenzurii instanţei de judecată care poate opera modificări în conţinutul acestora.

Prin urmare, puterea de lucru judecat este asociată hotărârii judecătoreşti (definitive), ca efect al pronunţării acesteia, în timp ce ordonanţa procurorului este un act emis în faza de urmărire penală, care poate fi contestat şi al cărei conţinut poate suferi modificări.

În concluzie, ordonanţa procurorului nu beneficiază de puterea de lucru judecat, deoarece nu prezintă caracterul unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Pornind de la aspectele de ordin teoretic şi doctrinar anterior relevate, Înalta Curte constată că nu poate fi primită nici apărarea recurenţilor legată de existenţa ordonanţei de clasare din nr. 14916/P/2006 emisă de Parchetul de pe lângă Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prin care procurorul a dispus prin acest act procesual clasarea, reţinând că în luarea deciziei de a încheia contractul de ipotecă determinantă a fost, atât relaţia de prietenie dintre petent şi persoana împotriva căreia s-a făcut plângerea, cât şi promisiunea acesteia că va achita debitul, astfel încât mi se va ajunge la valorificarea garanţiei reale imobiliare instituite asupra terenului situat în Bucureşti, şos. x, proprietatea sa şi a soţiei sale.

Astfel, respectiva ordonanţă de clasare nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, în condiţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., deoarece nu este rezultatul activităţii unei instanţe judecătoreşti.

Reţinerile Înaltei Curţi sunt în deplină concordanţă şi cu deciziile Curţii Constituţionale în această privinţă, relevantă fiind decizia Curţii Constituţionale nr. 419/23 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 998/28 octombrie 2020, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) teza a doua C. proc. pen., conform căreia s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia în discuţie, statuându-se, în esenţă, că numai hotărârile judecătoreşti se pot bucura de autoritate de lucru judecat, nu şi actele emise de Ministerul Public. Astfel, instanţa judecătorească beneficiază, în mod exclusiv, de jurisdictio şi imperium, respectiv de puterea de a "spune" dreptul şi de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunţate, în materie penală, precum şi executarea forţată/a da hotărâri cu putere de executare silită, în materie civilă (parag. 14 din decizie). Totodată, a mai reţinut că, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României, "Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege", ceea ce înseamnă că numai instanţele judecătoreşti fac parte din puterea judecătorească, Ministerul Public nejudecând, ci doar contribuind la activitatea judiciară desfăşurată de asemenea instanţe. Aceasta, indiferent dacă soluţia de clasare a făcut obiectul controlului judiciar ca urmare a plângerii formulate de persoana interesată (parag. 15 şi 16 din decizie).

Consecinţa este că, neputându-se reţine autoritatea de lucru judecat a ordonanţei de clasare, aceasta poate fi valorificată, cel mult, ca un mijloc de probă în procesul civil, a cărui evaluare este exclusă însă de la cenzura instanţei de recurs în raport cu structura actuală a căii extraordinare de atac, astfel cum este configurată în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., şi care permite doar examinarea motivelor de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie a deciziei recurate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză motivele de nelegalitate invocate sunt nefondate, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 361A din 9 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 361A din 9 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 octombrie 2024.