Statutory limitation of damages claims for judicial error and exclusion of state liability for corporate prejudice under personal detention proceedings

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2024

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la 11 noiembrie 2021, sub nr. dosar x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata contravalorii în RON, a sumei de 344.758 USD la cursul valutar al BNR de la data plăţii, actualizată cu rata inflaţiei în anul 2021, sumă compusă din 183.289 USD reprezentând stoc marfă, 141.874 USD reprezentând achiziţia a 821,12 tone distilat de vid, transport pe calea ferată, inspecţia cantitativ calitativă, contravaloare transport şi contravaloare procesare, şi 19.595 USD reprezentând suprataxă vamală, TVA în vamă şi comision vamal, prejudiciu suferit ca urmare a pierderii stocului de marfă de către S.C. B. S.R.L., societate administrată de reclamant.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 235 din Legea 31/1990.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1045 din 05 august 2022, Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive, invocată de către pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de către reclamantul A..

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 2562/2023 din 5 octombrie 2023, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1045/05 august 2022 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 2562/2023 din 5 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A. înregistrat la 20 noiembrie 2023 pe rolul secţiei I civile a instanţei supreme şi repartizat aleatoriu, spre competentă soluţionare completului de filtru nr. 4.

În expunerea criticilor de nelegalitate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat următoarele aspecte:

Decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 7 şi a art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a art. 2528 C. civ. 2009 dar şi cu nesocotirea art. 541 alin. (2) C. proc. civ..pen.

În dezvoltarea criticii privitoare la reţinerea de către instanţa de apel a incidenţei prevederilor din Decretul lege nr. 167/1958, recurentul a arătat că dispoziţiile din cuprinsul acestui decret lege au fost abrogate începând cu 01.10.2011, când a intrat în vigoare noul C. civ., adoptat în anul 2009, iar cum dreptul material la acţiune în cazul de faţă s-a născut ulterior intervenirii abrogării Decretului lege nr. 167/1958, termenul de prescripţie a dreptului material nu este suspus acestor reglementări legale.

Instanţa de apel a constatat, în mod greşit, că sumele pretinse puteau fi reclamate ca prejudiciu doar de către S.C. B., iar nu şi de reclamant în nume propriu, dat fiind faptul că patrimoniul unei societăţi comerciale este distinct de patrimoniul asociatului său. Or, acest considerent al instanţei dezleagă excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârât în faţa tribunalului, chestiune care nu a fost soluţionată de prima instanţă care a reţinut cauza în pronunţare cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Ca atare, acest considerent al curţii de apel este superfluu.

Reţinerea curţii de apel în privinţa titularului acţiunii care putea solicita acordarea acestor despăgubiri este greşită în contextul în care, la momentul la care reclamantul a fost în executarea măsurii arestului, acesta deţinea calitatea de unic asociat şi administrator al S.C. B. S.R.L, iar sumele pretinse cu titlu de despăgubiri i s-ar fi cuvenit în temeiul art. 235 din Legea nr. 31/1990 având în vedere că, în perioada în care a fost în executarea măsurii preventive privative de libertate, a fost în imposibilitate de a administra societatea şi deci, de a desfăşura activităţile comerciale pe care aceasta le avea în derulare cu C., societatea fiind, de altfel, radiată la 17.09.2015 în baza prevederilor Legii nr. 85/2006.

Termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune nu este unul de drept comun, câtă vreme acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 539 alin. (1) C. proc. civ..pen, pretenţiile deduse judecăţii intrând în sfera de aplicare a acestor norme legale deoarece pierderea stocului de marfă este consecinţa arestării aspect ce urma să fie probat, în măsura în care instanţa ar fi procedat la analiza pe fond a cererii.

Prin urmare, instanţa de apel a nesocotit principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, având în vedere că, deşi partea şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii pe dispoziţiile art. 539 alin. (1) C. proc. civ..pen., a reţinut incidenţa prevederilor legale de drept comun ale art. 2528 C. civ. care reglementează termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune.

Prin urmare, nici prevederile art. 2528 din C. civ. nu sunt incidente cauzei.

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 541 alin. (2) C. proc. civ..pen. (în forma în vigoare de la data introducerii acţiunii), în contextul în care pentru promovarea acţiunii în repararea pagubei era condiţionată de constatarea erorii judiciare sau a caracterului nelegal al privării de libertate printr-o hotărâre judecătorească, condiţie care, în cauză, nu era întrunită.

Aprecierea instanţei de apel potrivit căreia termenul de 6 luni pentru promovarea acţiunii a început să curgă de la 07.10.2016 (data rămânerii definitive a hotărârii de achitare), nesocoteşte art. 541 alin. (2) C. proc. civ..pen., având în vedere că prin decizia de achitare nu a fost constatat şi nici stabilit caracterul nelegal al privării de libertate pentru întreaga perioadă în care a fost arestat preventiv (06.06.2000 - 25.04.2001), nelegalitatea arestării preventive fiind stabilită doar pentru data de 06.06.2000, după cum s-a reţinut cu putere de lucru prin sentinţa civilă nr. 390/03.06.2005 a Tribunalului Hunedoara, schimbată, în parte, prin decizia civilă nr. 99/A/24.03.2006 a Curţii de Apel Alba Iulia. Chiar dacă hotărârea judecătorească de achitare a devenit definitivă la 07.10.2016, termenul de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. civ..pen. nu se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii penale de achitare, întrucât acest text legal nu reflectă voinţa legiuitorului în acest sens.

Curgerea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune are ca situaţie premisă naşterea dreptului material la acţiune.

Or, în speţă, în raport de conţinutul art. 541 alin. (2) C. proc. civ..pen. (în forma aflată în vigoare până la 09.07.2023, când a intrat în vigoare Legea nr. 201/2023), naşterea dreptului material la acţiune nu coincide cu momentul la care hotărârea de achitare a devenit definitivă având în vedere pronunţarea deciziei nr. XV din 18.09.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura recursului în interesul legii care a consacrat necesitatea constatării caracterului nelegal al măsurilor preventive privative de libertate prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., astfel că, hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu putea constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.

Prin urmare, pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei nr. XV/18.09.2017 s-a constituit într-o veritabilă barieră juridică în demersul de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul creat ca urmare a arestării preventive dispuse în cursul procesului penal, finalizat cu soluţia de achitare, şi pentru care nu s-a constatat explicit şi caracterul nelegal al măsurii privative de libertate.

Anterior pronunţării deciziei în procedura recursului în interesul legii, practica judiciară în privinţa aplicării dispoziţiilor art. 539 C. proc. civ..pen. era una controversată, instanţele de judecată respingând acţiuni întemeiate pe acest text de lege tocmai pentru că reclamanţii nu deţineau hotărâri penale sau ordonanţe ale procurorilor, prin care să se fi stabilit caracterul nelegal al privării de libertate, împrejurarea în raport de care nu se poate aprecia că demersul întemeiat pe acest text oferea un grad ridicat de certitudine pentru admiterea unor astfel de acţiuni.

Ca atare, dreptul material la acţiune nu exista în mod real anterior pronunţării deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curţii Constituţionale, context în care nici termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune nu a început să curgă în perioada 07.10.2016-18.09.2017.

Înscrisurile aflate la dosarul cauzei probează acţiunile pomovate de către reclamant şi înregistrate pe rolul Tribunalului Alba, ulterior pronunţării soluţiei de achitare, având ca obiect constatarea caracterului nelegal al privării de libertate la care afost supus în cursul procesului penal în perioada 06.06.2000 - 25.04.2001, soluţia fiind aceea de respingere pentru lipsa cadrului procesual, prin sentinţa penală nr. 173/19.11.2018 a Tribunalului Alba, pronunţată în dosarul nr. x/2018).

Deciziile Curţii Constituţionale au efecte numai pentru viitor, cum reţine instanţa de apel, însă numai odată cu pronunţarea deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curţii Constituţionale şi publicarea acesteia în Monitorul Oficial a fost înlăturată interpretarea dată de Înalta Curte prin decizia în interesul legii nr. XV/18.09.2017, ceea ce înseamnă că naşterea dreptului material la acţiune a devenit efectivă numai de la acel moment, marcând cu certitudine dreptul persoanelor private de libertate în cursul procesului penal şi cu privire la care s-a pronunţat o soluţie definitive, de achitare, de a solicita despăgubiri.

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. IV alin. (2) din Legea nr. 201/2023, conform căruia "în cazul persoanelor prevăzute la alin. (1), dacă soluţia clasării sau a achitării a rămas definitivă anterior intrării în vigoare a prezentei legi, acţiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acesteia."

Alin.l al aceluiaşi articol prevede că "au dreptul la despăgubiri în temeiul art. 539 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare, persoanele care la 12 mai 2021, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, se aflau în executarea unei măsuri preventive privative de libertate sau faţă de care s-a dispus o astfel de măsură după această dată.

Conform dispoziţiilor art. 539 alin. (1) lit. b) C. proc. civ..pen. (în forma modificată şi completată prin Legea nr. 201/2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 618 din 06.07.2023 şi intrată în vigoare la 09.07.2023), are dreptul la repararea pagubei suferite şi persoana faţă de care, în cursul procesului penal, s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, dacă pentru infracţiunea care a justificat luarea măsurii, s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) clasarea sau achitarea, cu excepţia cazului în care soluţia s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârşite.

Or, norma juridică fiind de imediată aplicare, se impunea a fi avută în vedere la soluţionarea cauzei, având în vedere că prevederea legală era în vigoare iar litigiul nu era încă soluţionat.

Norma conţinută de art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023 este una discriminatorie întrucât nu include şi persoanele care au fost supuse măsurilor preventive privative de libertate anterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curţii Constituţionale, deşi instanţa de contencios constituţional reţine că dacă dosarul penal se finalizează prin soluţie de clasare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. sau achitare, orice persoană supusă unei măsuri preventive privative de libertate are dreptul la despăgubiri pentru că privarea sa de libertate a dobândit caracter injust.

5. Apărările formulate în cauză

La 08 ianuarie 2024, în termen legal, intimatul-pârât Statul român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 11 noiembrie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 20 martie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la 23 mai 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, pentru a permite recurentului să depună, în scris şi motivat cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionaliate a prevederilor art. IV din Legea nr. 201/2023, în raport de prevederile art. 1 alin. (3), art. 16 şi art. 23 alin. (1) şi art. 52 din Constituţia României, şi cea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a dispus amânarea cauzei la 10 octombrie 2024 când a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului de faţă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., printr-o primă critică, recurentul afirmă faptul că în mod greşit, instanţa de apel s-a raportat la prevederile Decretului-lege nr. 167/1958 în contextul în care aceste norme nu mai erau în vigoare la momentul la care dreptul material la acţiune s-a născut. Ca atare, susţine că termenul de prescripţie nu a început să curgă sub imperiul Decretului lege nr. 167/1958, respectiv de la data pronunţării deciziei penale nr. 855 din 07 octombrie 2016 a Curţii de apel Alba Iulia, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

În legătură cu aceste aspect, Înalta Curte reţine că partea recurentă deduce spre analiză două chestiuni: una dintre acestea vizează normele de drept incidente cauzei care reglementează prescripţia dreptului material la acţiune prin raportare la momentul naşterii dreptului material la acţiune, iar pe de altă parte, critică reperul temporal reţinut de instanţa de apel ca reprezentând debutul curgerii termenului de prescripţie.

Potrivit art. 2528 alin. (1) C. civ., prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Reglementarea din cuprinsul art. 2528 alin. (1) din C. civ. fost preluată în integralitate din art. 8 alin. (1) din Decretul lege nr. 167/1958 care are un conţinut identic. Conform acestuia, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

În conformitate cu art. 6 alin. (1) C. civ. "Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.", iar potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol "Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare."

Aşadar, dacă momentul de început al curgerii prescripţiei se plasează după intrarea în vigoare a legii noi în materie de prescripţie, se va aplica această din urmă lege.

Cât priveşte dispoziţiile legale care instituie prescripţia extinctivă, prin decizia recurată s-a arătat, în mod corect, că acestea sunt reprezentate de legea în vigoare la momentul la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, faţă de prevederile art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora " Dispoziţiile C. civ. se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare."

Este irelevant, din acest punct de vedere, că instanţa de apel a făcut trimitere (şi) la prevederile art. 7 şi art. 8 din Decretul lege nr. 167/1958, identice în conţinut cu cele ale art. 2528 din C. civ., fiind lipsit de orice echivoc faptul că prescripţia extintivă rămâne supusă legii în vigoare la momentul la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, de vreme ce nu sunt incidente eventualele modificări pe acest aspect, cuprinse în legea nouă.

În consecinţă, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 2528 din C. civ., faţă de momentul pronunţării deciziei penale definitive de achitare a reclamantului, 07 octombrie 2016.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu a soluţionat cauza în temeiul dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, ci au fost avute în vedere dispoziţiile noului C. civ. ce reglementează prescripţia extinctivă raportat la momentul pronunţării deciziei de achitare.

În continuare, partea recurentă a criticat decizia curţii de apel afirmând că reţinerile curţii de apel aduc în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârât în faţa primei instanţe, nesoluţiontă de tribunal care a examinat pricina exclusiv din perspectiva excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, şi ca atare, curtea de apel nu putea să antameze această chestiune.

Înalta Curte constată că prin critica formulată, recurentul pretinde o nesocotire de către instanţa de apel a limitelor efectului devolutiv a apelului, aspect care, deşi se subsumează motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu poate fi reţinut în cauză.

Astfel, contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a dat o dezlegare excepţiei lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârât în faţa primei instanţe, nefiind învestită cu o astfel de critică prin cererea de apel. Referirile instanţei de apel la persoana îndrepăţită la acordarea de despăgubiri în temeiul prevederilor art. 539 din C. proc. pen. au fost efectuate în aplicarea corectă a prevederilor art. 476 din C. proc. civ., în contextul stabilirii naturii juridice a pretenţiilor alegate în raport de care urma să se tranşeze asupra regimului juridic specific pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a statului în raport cu celelalte forme de răspundere civilă, de drept comun, chestiune care incumbă instanţei de judecată în virtutea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin urmare, nu se poate afirma, cu temei, că în faza procesuală anterioară s-a procedat la dezlegarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt şi în drept, potrivit art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., a constatat că se impune a statua cu privire la natura pretenţiilor alegate în raport de care se poate determina regimul juridic al prescripţiei dreptului material la acţiune din punct de vedere al termenului de prescripţie şi, implicit, al identificării normelor legale care îl reglementează.

Aşadar, procedeul uzitat de instanţa de apel nu are semnificaţia unei încălcări a limitelor efectului devolutiv al apelului având în vedere că instanţa este chemată să ia toate măsurile necesare în vederea stabilirii adevărului judiciar şi a pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, prin aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente la situaţia de fapt reţinută în cauză, conform art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.

În continuare, în dezvoltarea aceluiaşi argument de nelegalitate, recurentul afirmă că şi în ipoteza în care instanţa de apel ar fi îndrituită să dezlege chestiunea calităţii procesuale active, sumele pretinse prin cererea de chemare în judecată reveneau reclamantului în calitatea sa de asociat unic şi administrator al SC. B. S.R.L. având în vedere că prejudiciul reclamat a decurs din împrejurarea că a fost în imposibilitate să administreze societatea.

În esenţă, se susţine că prejudiciul suferit de B. S.R.L., poate fi solicitat de reclamant, în temeiul prevederilor art. 539 alin. (1) din C. proc. pen.

Înalta Curte reţine că din conţinutul reglementării art. 539 alin. (1) din C. proc. pen. rezultă că dreptul la repararea pegubei se naşte în patrimoniul şi deci în favoarea acelei persoane fizice faţă de care, în cursul procesului penal, a fost luată o măsură preventivă, privativă de libertate, finalizat printr-o soluţie de achitare sau clasare, intenţia legiuitorului fiind aceea de a asigura finalitate reparatorie unei situaţii de încălcare a unora dintre valorile supreme într-un stat democratic-respectiv dreptatea şi libertatea individuală. Prin urmare, art. 539 din C. proc. pen. recunoaşte dreptul la repararea pagubei cauzată persoanei cu privire la care s-a dispus, în mod nedrept, o măsură preventivă privativă de libertate.

În cauza de faţă, reclamantul afirmă că privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, finalizat cu soluţia de achitare, a condus la producerea unui prejudiciu în patrimoniul SC. B. S.R.L. în care deţinerea calitatea de asociat unic şi administrator şi, în temeiul art. 539 alin. (1) din C. proc. pen., solicită repararea acestuia.

Este de necontestat că reclamantul a fost supus unei măsuri preventive privative de libertate nedrepte ca urmare a pronunţării unei soluţii de achitare, însă această împrejurare nu îl îndreptăţeşte, în temeiul prevederilor art. 539 din C. proc. pen., la a obţine obligarea pârâtului, Statul român prin Ministerul Finanţelor, la acoperirea unui prejudiciu care nu îi aparţine. Aceasta întrucât, aşa cum el însuşi a afirmat prin cererea dedusă judecăţii, prejudiciul reclamat aparţine societăţii pe care o deţinea în perioada în care a fost în executarea măsurii preventive privative de libertate, iar acesta nu se poate prevala cu succes, în procedura reglementată de art. 539 şi următoarele C. proc. pen., de măsura preventivă privativă de libertate la care a fost supus în cursul procesului penal pentru a obţine acoperirea pretinsului prejudiciu suferit de societatea în care deţinea funcţia de administrator şi de unic asociat.

Înalta Curte reţine că prejudiciul ce se reclamă a fi acoperit prin acţiunea pendinte aparţine patrimoniului societăţii comerciale care prezintă un caracter autonom, distinct şi inconfundabil faţă de patrimoniile personale ale asociaţilor care o compun, în cauza de faţă, distinct de cel al reclamantului, care de altfel, nu a invocat existenţa vreunui prejudiciu datorat măsurii privative de libertate nedrepte la care care a fost supus.

Ca atare, în mod corect, instanţa de apel a satatuat că, în raport de natura sumelor pretinse cu titlu de prejudiciu, răspunderea statului nu putea fi antrenată pe temeiul dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen.

Recurentul a mai susţinut nelegalitatea deciziei atacate, invocând încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, deoarece a stabilit regimul juridic al acţiunii din perspectiva altor prevederi legale decât cele pe care le-a invocat prin cererea de chemare în judecată.

În acest sens, recurentul a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut incidenţa termenului de prescripţie prin raportare la prevederile de drept comun ale art. 2528 C. civ., deşi, prin cererea de chemare în judecată, s-a urmărit atragerea răspunderii civile delictuale obiective a statului, pe temeiul dispoziţiilor art. 539 alin. (1) din C. proc. pen. schimbând astfel, cauza cererii de chemare în judecată.

Aceste critici reclamă o aplicare greşită a art. 9 alin. (2), precum şi a prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reţine că întrucât aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la încălcarea principiului disponibilităţii, acestea urmează a fi examinate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidenţă, însă, nu se verifică în cauză, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulităţii şi ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din acelaşi act normativ. Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.

Neregularitatea invocată de recurent presupune încălcarea principiului disponibilităţii părţilor ce guvernează procesul civil şi care implică, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile şi apărările lor, obiectul şi limitele procesului.

Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părţile sunt cele care sesizează instanţa cu cereri şi apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunţe, situaţiile în care instanţa se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizaţii, autorităţi sau instituţii publice ori de interes public fiind unele de excepţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce i-au cerut părţile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăşi limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretenţiile sau apărările părţilor se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenţia înseşi şi nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenţia este obiectul cererii de chemare în judecată, iar complexul faptic care justifică pretenţia formulată reprezintă cauza cererii, cele două fiind, indiscutabil, legate.

Dacă părţile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecăţii, prin cererile şi apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparţine întotdeauna judecătorului. În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluţionează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, fiind obligat, desigur, să pună în discuţia părţilor această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialităţii (art. 14 alin. (4) C. proc. civ.).

În principiu, autoritatea aparţine, aşadar, judecătorului, în ceea ce priveşte identificarea, interpretarea şi aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile şi apărările cu care a fost învestit de părţi. Aşa fiind, în lipsa unui acord expres al părţilor, dat în condiţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanţa este cea care dă ori restabileşte calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci şi identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituţiei juridice aplicabile.

Mai mult decât atât, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 C. proc. civ., instanţa de apel este în drept să dea ea înseşi cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reţinută de prima instanţă, fără a se putea considera că în felul acesta schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori încalcă dublul grad de jurisdicţie.

În cauza de faţă, Înalta Curte reţine că, deşi se susţine că prin promovarea acţiunii s-a urmărit angajarea unei răspunderi civile obiective a statului, independente de orice vinovăţie, în concordanţă cu dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, care consacră, la nivel de principiu, regula potrivit căreia statul răspunde patrimonial pentru eventuale erori judiciare cu caracter prejudiciabil, în calitatea acestuia de garant al legalităţii căruia îi incumbă şi riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţie, cu respectarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor, în realitate, situaţia de fapt alegată nu converge în sensul aplicării prevederilor legale indicate de reclamant prin acţiune.

Faptul că reclamantul a indicat, ca temei juridic în cuprinsul acţiunii introductive şi dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., care reglementează răspunderea obiectivă a statului, nu poate avea semnificaţia încadrării demersului acestuia în această sferă, ci doar pe aceea a indicării instituţiei juridice căreia i se circumscriu, de o manieră generică, pretenţiile, ca sediu al materiei răspunderii delictuale, extracontractuale.

Pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamantului din perspectiva analizată, esenţiale sunt motivele acţiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat (dar susceptibil de încadrare şi calificare corectă de către instanţă, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), care relevă fără putinţă de tăgadă că ceea ce s-a pretins în cadrul procesului este acoperirea prejudiciului suferit de societatea B. S.R.L, al cărei unic asociat şi administrator era reclamantul, complexul factual afirmat de reclamant fiind unul de substanţă şi nu o simplă menţiune incidentală ori neclară, curtea de apel calificând, astfel, în mod corect demersul judiciar al reclamantului ca fiind circumscris dispoziţiilor de drept comun.

Indiferent de opinia părţii asupra modului în care trebuie aplicată şi interpretată legea la o anumită situaţie de fapt, intră în atribuţiile judecătorului stabilirea unui raţionament corect, nepunându-se problema depăşirii de către instanţa de apel a limitelor învestirii sale ori a elementelor pe care instanţa de fond le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei atacate, drept pentru care cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reţinut în cauză în raport de aspectele invocate şi analizate în precedent.

Printr-o altă categorie de critici, circumscrise de recurent dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se pretinde că decizia recurată este nelegală având în vedere că a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind prescripţia dreptului material la acţiune, arătându-se că aprecierea instanţei de apel potrivit căreia termenul de 6 luni pentru promovarea acţiunii pendinte a început să curgă la 07 octombrie 2016, momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare, nesocoteşte prevederile art. 541 alin. (2) din C. proc. pen. acând în vedere că prin hotărârea de achitare nu a fost constatat şi caracterul nelegal al privării de libertate pentru întreaga perioadă în care a fost arestat preventiv, 06 iunie 2000 -24 aprilie 200, iar reţinerea ca debut al curgerii termenului de prescripţie data pronunţării deciziei de achitare, nu reflectă voinţa legiuitorului.

În continuare, recurentul afirmă că începutul curgerii termenului de prescripţie a dreptului pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul creat ca urmare a arestării nedrepte a suportat o prorogare până la momentul publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei Curţii Constrituţionale nr. 136/2021, având în vedere că anterior acestui moment dreptul material la acţiune nu era unul născut.

În esenţă, se susţine că, întrucât curgerea termenului de prescripţie este în strânsă legătură cu naşterea dreptului la acţiune, având în vedere că dreptul material la acţiune al reclamantului nu era născut la momentul pronunţării deciziei de achitare, pronunţarea deciziei în procedura recusului în interesul legii nr. XV/2017 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie producând, în opinia părţii recurente, o amânare a momentului de debut al curgerii termenului de prescripţie, nu se poate reţine că începutul curgerii termenului de prescripţie este data pronunţării deciziei de achitare.

Înalta Curte reţine că, deşi recurentul a încadrat corect aceste argumente în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., incidenţa acestora, însă, nu se verifică în cauză.

Înalta Curte constată că partea recurentă critică aspectele reţinute de curtea de apel în situaţia ipotetică în care ar fi fost incidente cauzei dispoziţiile art. 539 alin. (1) din C. proc. pen., fără ca acestea să reprezinte considerentele decizorii care au justificat soluţia instanţei.

Astfel, se susţine că pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 a avut un efect de amânare asupra curgerii termenului prescripţie de 6 luni reglementat de art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., în forma în vigoare anterior modificării intervenite prin Legea nr. 201/2023, şi ca atare, termenul de prescripţie a început să curgă la momentul publicării deciziei Curţii Constituţionale în Minitorul Oficial, iar pe de altă parte critică constatarea faptului că decizia Curţii Cosntituţionale nu poate produce efecte în cauza dedusă judecăţii. De asemenea, se afirmă că pronunţarea deciziei în recursul în interesul legii nr. XV/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a constituit, alături de practica instanţelor de judecată în această materie, ca o barieră juridică ce a "împiedicat" promovarea acţiunii.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că şansele de câştig ale unei acţiuni, promovate în condiţiile legii, prin raportare la jurisprudenţa instanţelor în respectiva materie şi la deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procesul de aplicare şi interpretare unitară a legii, nu pot constitui repere în stabilirea momentului de început al curgerii termenului legal de prescripţie a dreptului material la acţiune, aşa cum se afirmă prin memoriul de recurs, fără a nesocoti normele legale care reglementează instituţia prescripţiei extinctive în ceea ce priveşte antrenarea răspunderii civile delictuale.

În acest sens, în acord cu reţinerile instanţei de apel, Înalta Curte constată incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) C. civ. care stabilesc momentul de la care curge termenul de prescripţie, ca fiind cel la care păgubitul a cunoscut de existenţa pagubei şi a persoanei vinovate.

În speţă, faptul ilicit cauzator de prejudicii şi existenţa prejudiciului au fost cunoscute la data pronunţării deciziei de achitare, 07 octombrie 2016, astfel încât de la această dată reclamantul a avut cunoştinţă atât de existenţa prejudiciului, cât şi de persoana vinovată de producerea acestuia.

Or, pe aceste date, fiind necontestat că acest moment reprezintă un reper obiectiv, dincolo de care i se poate imputa o pasivitate culpabilă în inacţiune, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabileşte că momentul pronunţării deciziei de achitare nr. 855 din 07 octombrie 2016 de către Curtea de Apel Alba Iulia marchează începutul cursului prescripţiei extinctive.

Instanţa supremă înlătură argumentul recurentului, determinat de împrejurarea că dreptul material la acţiune nu a existat anterior pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, iar decizia în recursul în interesul legii nr. XV/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a constitit într-o barieră juridică în promovarea acţiunii, întrucât, în realitate, recurentul afirmă că aceste situaţii nu ar fi garantat o soluţie de admitere a acţiunii. Or, o asemenea împrejurare nu poate constitui un impediment pentru sesizarea instanţei civile cu o cerere în despăgubire, dreptul material recunoscând victimei unui eveniment păgubitor să formuleze în faţa instanţei civile o acţiune în despăgubire în măsura în care cunoaşte, după propriile evaluări, prejudiciul şi persoana considerată responsabilă pentru producerea lui.

De aceea, este irelevantă, în aprecierea momentului începutului cursului prescripţiei extinctive, data pronunţării deciziei în recursul în interesul legii nr. XV/2017 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021.

În continuare, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului nu se fundamentează, ci ignoră dezlegările date de instanţa de control constituţional prin considerentele deciziei de referinţă şi, pe de altă parte, pentru că argumentele dezvoltate în privinţa sferei de aplicare a normei prevăzute de art. 539 C. proc. pen. au fost dezlegate de Curtea Constituţională în cuprinsul deciziei nr. 136/2021, iar instanţele judecătoreşti au a le respecta.

În realitate, prin argumentele invocate, recurentul ignoră că decizia CCR nr. 136/2021 a intrat în ordinea juridică şi, deopotrivă, considerentele acestei decizii, prin care Curtea Constituţională a statuat că norma de drept prevăzută de art. 539 C. proc. pen. nu poate fi interpretată restrictiv, în sensul că ar condiţiona, în toate situaţiile, indiferent de soluţia pronunţată la finalul procesului penal, dreptul la despăgubire de constatarea nelegalităţii privării de libertate.

În acest context se impune a se arăta că decizia Curţii Constituţionale de referinţă (potrivit clasificării, operate şi exemplificate în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022) face parte din categoria deciziilor ce sancţionează o soluţie legislativă pentru lipsa unei situaţii ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanţa de contencios constituţional statuând că în privinţa unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluţii de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate.

Faţă de acest caracter al deciziei nr. 136/2021, revine instanţelor de judecată competenţa şi obligaţia de a o interpreta şi de a-i stabili efectele, în raport de considerentele avute în vedere de Curtea Constituţională, pentru a o aplica fiind important a se stabili în ce măsură norma sancţionată prin decizia pronunţată de către instanţa de contencios constituţional este aptă să funcţioneze fără intervenţia ulterioară a legiuitorului, într-o manieră care să nu permită arbitrarul sau o aplicare diferenţiată de la caz la caz. Cu alte cuvinte, trebuie analizat dacă ansamblul legislativ pe care considerentele şi dispozitivul deciziei Curţii Constituţionale se grefează oferă toate elementele necesare aplicării acestuia într-un mod previzibil, în ciuda pasivităţii legiuitorului.

În aceste circumstanţe juridice, dobândeşte relevanţă Decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care s-a statuat că "În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.

În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.."

Este necontestat faptul că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală ori injustă de libertate prevăzută de dispoziţiile C. proc. pen. este o procedură specială, iar reglementarea de către legiuitor a acestei proceduri în C. proc. pen. are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1349 şi art. 1357 - 1380 din C. civ.

Fiind o procedură derogatorie de la dreptul comun, rezultă că, odată stabilită aplicabilitatea art. 539 C. proc. pen., acţiunea pentru repararea pagubei prin antrenarea răspunderii statului pe acest temei este supusă regimului juridic prescris de art. 540 şi art. 541, ambele din C. proc. pen.

Pe cale de consecinţă, din perspectiva criticii vizând prescripţia dreptului la acţiune în ipoteza în care pretenţiile deduse judecăţii s-ar fi circumscris dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că sunt legale statuările curţii de apel prin care s-a reţinut că, în raport de conţinutul normativ al art. 541 alin. (2) C. proc. pen., termenul de prescripţie este de 6 luni, iar acesta a început a curge de la data la care cauza penală prin care s-a dispus achitarea recurentului a fost soluţionată definitiv, respectiv 07 octombrie 2016, iar la data sesizării primei instanţe, 11 noiembrie 2021, termenul de prescripţie, calculat conform art. 2552 C. civ., era împlinit.

Faptul că la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare nu ar fi existat temei legal pentru formularea unei acţiuni în vederea reparării pagubei nu poate determina o altă concluzie. Acesta întrucât, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, răspunderea statului pentru erorile judiciare poate fi antrenată numai în condiţiile stabilite de lege, pentru acest motiv au fost instituite normele procedurale necesare exercitării acestui drept, fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege.

Din această ultimă perspectivă, Înalta Curte apreciază că se impun a fi înlăturate criticile recurentului conform cărora, anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei CCR nr. 136/2021, dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. nu ofereau o garanţie în privinţa admiterii acţiunii şi acordarea de către instanţă de despăgubiri pe temeiul afirmat, având în vedere că, prin decizia de achitare, nu a fost constatat şi caracterul nelegal al privării de libertate pentru întreaga perioadă cuprinsă între 06 iunie 2020 şi 24 aprilie 2021, şi deci, nu era recunsocut dreptul la acordarea de despăgubiri.

Totodată, se reţine că nici dispoziţiile constituţionale relevate sau alte norme cuprinse în Constituţie, în pacte ori tratate internaţionale la care România este parte nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate prin erori judiciare de a porni acţiune în repararea pagubei sau vreun termen-limită în care acest drept poate fi exercitat. Art. 52 alin. (3) teza a doua din Constituţie, prin expresia "condiţiile legii", lasă la opţiunea legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale în care dreptul la reparaţii poate fi exercitat.

În raport de acest context normativ cuprins în legea fundamentală trebuie înţeleasă şi reglementarea conţinută de art. IV din Legea nr. 201/2023, criticată de altfel de recurent, prin care legiuitorul a limitat atât sfera persoanelor care au dreptul la despăgubiri în temeiul art. 539 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare, cât şi pe a celor care au fost repuse în termenul de prescripţie al dreptului la acţiune pentru repararea pagubei.

Referitor la efectele deciziilor instanţei de contencios constituţional, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Aceste prevederi constituţionale, reluate la nivel legal prin art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, consacră caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale şi aplicarea pentru viitor a acestora.

Totodată, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte - facta pendentia (cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere) şi, în mod excepţional, şi acele situaţii care au devenit facta praeterita, respectiv cauzelor în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă, până la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, acestea au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, cauze în care, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica şi acestora (Decizia nr. 404 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017, paragrafele 27 - 29, Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, paragraful 26).

Aşadar, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, singura situaţie în care nu sunt aplicabile efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, fiind vorba de un raport juridic epuizat - facta praeterita - este aceea a cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, cauzele fiind soluţionate până la acest moment, şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă constatată neconstituţională.

Înalta Curte reţine că analiza pe care o impune verificarea aplicării deciziei CCR nr. 136/2021 trebuie, în mod necesar, să înceapă prin a califica situaţia juridică în care se află recurentul. În acest sens, este indubitabil că achitarea sa pentru infracţiunile cu privire la care a fost cercetat şi judecat s-a realizat prin decizia penală nr. 855 din 07 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, definitivă. Soluţia de achitare s-a dispus anterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 136/2021. Întrucât o asemenea măsură nu reprezintă un proces de durată, ci s-a realizat instantaneu, la momentul pronunţării deciziei penale nr. 855A din 07 octombrie 2016 a Curţii de apel Alba Iulia, se poate afirma că, o dată înfăptuită, situaţia juridică respectivă s-a şi finalizat.

Prin urmare, având în vedere că situaţia reclamantului face parte din categoria celor circumscrise noţiunii de facta praeterita- raport juridic epuizat-având în vedere că la momentul la care a fost publicată în Monitorul Oficial al României decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, 12 mai 2021, pe rolul instanţelor judecătoreşti nu se afla în curs de soluţionare pricina în care a fost pronunţată decizia de achitare, aceasta fiind finalizată încă din 07 octombrie 2016, decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 nu este incidentă cauzei.

În continuare, limitându-şi analiza la acest moment, recurentul consideră că anterior publicării în Monitorul Odficial al României a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, termenul de prescripţie de 6 luni, prevăzut de art. 541 alin. (2) din C. proc. civ., nu a început să curgă având în vedere că dreptul material la acţiune nu era născut, acesta ivindu-se odată cu pronunţarea deciziei Curţii constituţionale.

O atare critică este nefondată având în vedere că recurentul ignoră, practic, în mod nepermis, împrejurarea că dispoziţiile art. 541 alin. (2) din C. proc. pen. nu cuprind reglementări speciale în privinţa prorogării curgerii termenului de prescipţie de 6 luni în raport de intervenirea unor decizii ale Curţii Constituţionale, statuând, în mod limpede, că acţiunea poate fi promovată în termen de 6 luni de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat privarea nelegală sau injustă de libertate, aşa cum de altfel, în mod corect, a reţinut şi curtea de apel.

Împrejurarea că la momentul la care a fost dată soluţia de achitare, 07 octombrie 2016, conţinutul termenilor referitori la "arestarea nelegală", respectiv la "arestarea injustă/nedreaptă" nu era pe deplin lămurită la nivel legislativ şi jurisprudenţial, cum de altfel, a relevat şi partea recurentă prin memoriul de recurs, nu este în măsură a recunoaşte reclamantului dreptul de a nesocoti prevederile imperative ale art. 541 alin. (2) din C. proc. pen. prin formularea unei cereri de acordare de despăgubiri peste termenul de prescripţie defipt de lege.

În continuare, Înalta Curte reţine că în ceea ce priveşte criticile recurentului vizând lipsirea sa de dreptul la un remediu efectiv şi de acces la o instanţă cu privire la posibilitatea solicitării de despăgubiri pentru privarea de libertate nedreaptă, acestea nu pot fi primite. Aceasta întrucât, după cum reţine Curtea Constituţională în decizia nr. 136/2021 "(…) recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art. 5 paragraful 5 din Convenţie, ci al art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Aceste texte constituţionale oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare.(…)" (a se vedea paragraful 47 din decizie).

Or, aşa cum mai sus s-a evidenţiat în cuprinsul prezentelor considerente, răspunderea statului pentru eroare judiciară este una specială şi se angajează doar în condiţiile legii, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţia României, legea în cazul de faţă reprezentând-o dispoziţiile art. 539, art. 540 şi art. 541, toate din C. proc. pen., dispoziţii care reglementează remediul şi condiţiile de acces la instanţă.

Totodată, nu poate fi primită nici susţinerea recurentului conform căreia doar de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei instanţei supreme nr. 1/2023, a devenit o certitudine că persoanele private de libertate în cursul procesului penal, achitate definitiv, pot solicita despăgubiri numai în baza hotărârii judecătoreşti de achitare.

Raţionamentul expus de recurent este precar întrucât dacă ar fi acceptat ar însemna că orice act normativ nou intrat în vigoare care reglementează drepturi noi pentru anumite categorii de persoane sau orice decizie a Curţii Constituţionale prin care o lege este declarată neconstituţională, precum şi orice hotărâre pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de prevenire sau de unificare a jurisprudenţei divergente ar naşte dreptul la acordarea de despăguniri, ceea ce evident că nu poate fi acceptat, aceasta pentru că securitatea juridică ar fi în mod rudimentar afectată.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, reţinând că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2562/2023 din 5 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2562/2023 din 5 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2024.