Cassation appeal dismissed in civil damages suit for shareholder dilution during insolvency reorganization

Şedinţa publică din data de 9 octombrie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Mureş, secţia civilă sub nr. x/2021 la data de 17.03.2021, reclamanţii A. şi B. S.R.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. S.A. D., E. S.R.L., F. S.R.L., G., H., I., J., K. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, obligarea acestora la plata, către reclamantul A., a unor despăgubiri în sumă de 1.955.786,4 RON şi la plata, către reclamanta B. S.R.L., a unor despăgubiri în sumă de 201,946,97 RON, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

La 29.04.2021 şi 05.05.2021, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare, prin care a invocat lipsa calităţii procesual pasive a Ministerului Finanţelor în reprezentarea Statului Român, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

La 10.05.2021, pârâţii I., J. şi K. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei, în considerarea faptului că cererea dedusă judecăţii are un caracter specializat, care îmbină elemente de litigiu societar cu elemente din procedura insolvenţei. Or, toate acestea sunt aspecte de stricta competenţă a Tribunalului Specializat.

La 10.05.2021, pârâţii G. şi H. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, după caz, ca neîntemeiată.

La 10.05.2021, pârâta C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă şi neîntemeiată.

La 10.05.2021, pârâta D. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Mureş, şi a cerut stabilirea competenţei în favoarea Tribunalului Specializat Mureş. A mai invocat excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte aspectele statuate cu privire la legalitatea procedurii de majorare a capitalului social şi respingerea acţiunii.

La 11.05.2021, pârâta F. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a secţiei civile a Tribunalului Mureş în soluţionare acţiunii, excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte legalitatea procedurii de majorare a capitalului sociale, excepţia lipsei interesului legitim al reclamanţilor, precum şi excepţia exercitării abuzive a drepturilor procesuale de către reclamanţi.

La 11.05.2021, pârâta E. S.R.L. a depus întâmpinare, cu un conţinut similar întâmpinării depuse de F. S.R.L., invocând acelaşi excepţii şi expunând acelaşi argumente privitoare la fondul cauzei, relativ la condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Prin sentinţa nr. 1166/22.07.2021, Tribunalul Mureş, secţia civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Mureş.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 131/02.12.202, Tribunalul Specializat Mureş a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâta C. S.A.; a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. S.A., G. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor; a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes invocată de pârâtele E. S.R.L. şi F. S.R.L.; a respins acţiunea; a obligat pe reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată dovedite de pârâţi.

Prin decizia nr. 79/A/05.04.2022, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei; a anulat sentinţa şi încheierea din data de 13.09.2021, ambele pronunţate de Tribunalul Specializat Mureş şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Mureş, secţia civilă; a respins apelul declarat de pârâta F. S.R.L..

3. Al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 1241/24.10.2022, Tribunalul Mureş, secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statului Român şi C. S.A.; a respins, ca neîntemeiată, excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâţii D., E. S.R.L. şi F. S.R.L.; a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes invocată de pârâtele E. S.R.L. şi F. S.R.L.; a respins acţiunea; a obligat reclamanţii să plătească, în cotă de 1/2 fiecare, suma de 11.900 RON în favoarea pârâtei F. S.R.L., suma de 7.140 RON în favoarea pârâtei E. S.R.L., suma de 1.785 RON în favoarea pârâtei I., suma de 1.785 RON în favoarea pârâtei J., suma de 1.785 RON în favoarea pârâtului K., de 4.000 RON în favoarea pârâtei C. S.A. şi suma de 3.000 RON în favoarea pârâţilor G. şi H..

Prin decizia nr. 781/A/13.12.2023, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a respins apelul reclamanţilor împotriva sentinţei; a admis apelul incident declarat de pârâta E. S.R.L., împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat în parte sentinţa; a obligat reclamanţii A. şi B. S.R.L. să plătească, în favoarea pârâtei E. S.R.L., suma de 5.950 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate; a obligat reclamanţii A. şi B. S.R.L. să plătească, în cotă de 1/2 parte fiecare, următoarele cheltuieli de judecată din apel: pentru pârâta F. S.R.L. suma 5.950 RON; pentru pârâta E. S.R.L. suma de 5.950 RON; pentru pârâta C. S.A. suma de 6.000 RON; pentru pârâţii G. şi H. suma de 4.000 RON; pentru pârâtul I. suma de 3.500 RON; pentru pârâtul K. suma de 3.500 RON; pentru pârâta J. suma de 3.500 de RON.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanţii A. şi B. S.R.L..

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii arată că este greşită susţinerea instanţei de apel potrivit căreia au invocat pentru prima oară în apel incidenţa prevederilor art. 219-221 C. civ. relative la răspunderea civilă a persoanei juridice pentru faptele licite sau ilicite comise de către organele acesteia.

Astfel, la prima instanţă, în cererea de chemare în judecată, înregistrată la Tribunalul Mureş sub nr. dosar x/2021, la pct. 5.4.4., reclamanţii în mod expres se referă la art. 221 C. civ., cu trimiterea la art. 219 C. civ.. De asemenea, la pct. 6.1. din răspunsul la întâmpinare - înaintea primei zile de înfăţişare la Tribunalul Mureş - reclamanţii au reiterat incidenţa art. 221 C. civ., cu trimitere la art. 219 C. civ.

Recurenţii arată că în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Mureş a existat un singur termen de judecată la care s-au dezbătut aspectele legate de competenţa materială a instanţei sesizate.

Nu în ultimul rând, legala sesizare a primei instanţe şi cu problematica art. 221 cu trimitere la art. 219 C. civ. a fost reţinută şi în considerentele sentinţei de declinare a competenţei (pg. 18).

Prin urmare, instanţa de judecată era legal investită în primul ciclu procesual, înaintea primului termen de judecată, cu problematica art. 219-221 C. civ., aspect care nu a fost contestat niciun moment.

Referitor la aserţiunea instanţei de apel, relativă la limitele de judecată ale apelului, stabilite de art. 477- 478 C. proc. civ., se omite a se observa, faptul că potrivit art. 478 alin. (4) C. proc. civ., în apel părţile pot să expliciteze pretenţiile cuprinse în cererile adresate primei instanţe.

Instanţa de apel reţine că reclamanţii au fost decăzuţi din dreptul de a mai modifica motivele de drept şi de fapt invocate în acţiune, aşa cum prevede art. 204 alin. (1) C. proc. civ.. Or, o astfel de decădere instituţională nu există nici în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Mureş şi nici în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Specializat Mureş.

Instanţa de apel arată reţine că "...prin apelul lor, reclamanţii nu au criticat soluţia instanţei de fond pentru că nu a analizat temeinicia acţiunii şi din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 219-221 C. civ....", ceea ce nu este adevărat, deoarece prin cererea de apel s-a criticat soluţia primei instanţe pentru neanalizarea dispoziţiilor art. 219-221 C. civ., mai mult acest aspect a fost reiterat în precizările solicitate de către instanţa de apel.

În concluzie, în măsura în care prima instanţă, deşi a fost sesizată cu privire la incidenţa art. 219-221 C. civ., nu a analizat şi nici nu a pus în discuţie incidenţa acestor prevederi legale prin prisma naturii juridice a acţiunii, atunci cu atât mai mult, instanţa de apel, prin efectul devolutiv al apelului, avea obligaţia, prin punerea în discuţia părţilor, să clarifice natura juridică a acţiunii şi din perspectiva prevederilor art. 219-221 C. civ. şi, neprocedând astfel, instanţa a încălcând regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au arătat că instanţa de apel nu a făcut o analiză motivată a susţinerilor acestora în ce priveşte aplicarea art. 219-221 C. civ. în dosar nr. x/2021 al Tribunalului Specializat Mureş, în condiţiile în care la primul termen de judecată, au învederat că îşi susţin argumentele invocate în răspunsul la întâmpinare din primul dosar.

La al doilea termen de judecată, cu ocazia acordării cuvântului în fond, reprezentantul reclamanţilor a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată şi şi-a rezervat dreptul la concluzii finale în care va detalia toate aspectele cererii, ceea ce s-a şi făcut.

Din succesiunea actelor procedurale înfăptuite în cele două dosare antemenţionate, rezultă că prima instanţă a fost legal sesizată şi cu problematica art. 219-221 C. civ., pe care a omis să o analizeze.

Astfel, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază cuprinzând inclusiv motive contradictorii.

Cu privire la criticile relative la declanşarea procedurii insolvenţei ca reacţie la solicitarea reclamanţilor de evaluare a patrimoniului, instanţa de apel reia raţionamentul instanţei de fond menţionând că "iniţierea procedurii insolvenţei nu reprezintă o faptă ilicită", fără a exista absolut nicio motivare proprie a curţii de apel sau de a indica punctual cel puţin o probă din dosar care să justifice achiesarea la hotărârea tribunalului.

De altfel instanţa de apel nu a răspuns cu privire la sesizarea evidentă a disproporţiei dintre capitalul social şi patrimoniul societăţii indicată de către reclamanţi punctual şi concret cu referire valorică şi cu indicarea probatoriului administrat în dosar, cuantificându-se astfel foarte clar prejudiciul acestora.

De asemenea instanţa de apel nu a motivat de ce prima instanţă, în hotărârea atacată, a menţionat faptul că Directiva nr. 2012/30/UE nu era în vigoare la 30.10.2018, data formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, aceasta fiind abrogată prin Directiva nr. 2017/1132, prin care se arată foarte clar la punctul 81 că "Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere obligaţiilor statelor membre în ceea ce priveşte termenele de transpunere în dreptul intern şi de aplicare a directivelor menţionate în anexa III, partea B", înscriindu-se aici şi Directiva nr. 2012/30/UE invocată în prezenta cauză. Termenul de transpunere al acestei directive a expirat în data de 07.07.2014. Or, art. 166 din Directiva nr. 2017/1132 stabileşte fără echivoc faptul că Directivele nr. 82/891/CEE, 89/666/CEE, 2005/56/CE, 2009/101/CE, 2011/35/UE şi 2012/30/UE, astfel cum au fost modificate prin directivele menţionate în anexa III partea A, se abrogă fără a aduce atingere obligaţiilor statelor membre în ceea ce priveşte termenele de transpunere în dreptul intern şi datele de aplicare a directivelor menţionate în anexa III partea B.

Astfel, instanţa de apel nu a motivat sub acest aspect hotărârea adoptată, menţionând faptul că există Regulamentul nr. 2015/848 şi netranspunerea Directivei nu are efecte asupra situaţiei recurenţilor, însă motivarea iniţială a tribunalului a fost aceea că Directiva nr. 2012/30/UE a fost abrogată şi nu cum greşit a preluat instanţa de apel.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au arătat că instanţa de fond nu a analizat conţinutul art. 216 din Legea nr. 31/1990, aplicându-1 greşit prin coroborare cu art. 133 alin. (5) lit. I) şi J) din Legea nr. 85/2014, afirmând doar că în procedura reorganizării judiciare nu se cere acordul acţionarilor la modificarea actului constitutiv, ori dreptul de preferinţă este acordat de lege şi nicidecum de voinţa societară.

Dreptul de preferinţă al acţionarilor la achiziţia de noi acţiuni se impune a fi respectat sub sancţiunea nulităţii absolute. Mai mult, ridicarea acestui drept de preferinţă este posibilă în cazurile limitativ prevăzute de lege, cu cvorumul şi majoritatea reglementate în mod expres de dispoziţiile art. 217 din Legea nr. 31/1990. Astfel, în condiţiile în care nu întruneau condiţiile de cvorum, s-a introdus în mod artificial cererea de deschidere a procedurii insolvenţei în scopul eludării dispoziţiilor imperative ale legii şi cunoscând faptul că apelanţii nu puteau formula apărări în dosarul de insolvenţă.

Demersul recurenţilor are rolul de a analiza această simulaţie din perspectiva protejării drepturilor acţionarilor, aspect pe care judecătorul sindic nu îl putea avea în vedere şi asupra căruia nu s-a pronunţat, neexistând temei legal în acest sens în Legea nr. 85/2014.

Conform art. 216 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, acţiunile emise pentru majorarea capitalului social vor fi oferite spre subscriere, în primul rând acţionarilor existenţi, proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă. Alin. 3 al aceluiaşi articol prevede că orice majorare a capitalului social efectuată cu încălcarea prezentului articol este anulabilă. Totodată, potrivit art. 133 alin. (5) lit. I) din Legea nr. 85/2014, planul de reorganizare va specifica măsurile adecvate, cum ar fi şi modificarea actului constitutiv al debitorului, în condiţiile legii. De asemenea, potrivit art. 133 alin. (5) lit. J) din Legea nr. 85/2014, emiterea de titluri de valoare de către debitor se face "în condiţiile prevăzute de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

În cauză, s-a realizat modificarea actului constitutiv al debitorului prin majorare de capital social şi emisiune de noi acţiuni prin subscriere, operaţiune reglementată de dispoziţiile art. 204-221 din Legea nr. 31/1990.

Singura derogare în ceea ce priveşte aplicarea prevederilor Titlului IV din Legea nr. 31/1990, este cea reglementată de art. 133 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, conform căruia planul de reorganizare propus de creditori sau administrator judiciar poate prevedea modificarea actului constitutiv fără acordul statutar al membrilor sau asociaţilor/acţionarilor debitorului.

Aşadar, în privinţa procedurii modificării actului constitutiv, există o singură derogare şi numai în cazul majorării capitalului social, referindu-se la manifestarea acordului de voinţă de către creditorii votanţi al planului de reorganizare, situaţie în care toate celelalte prevederi ale art. 210-220 din Legea nr. 31/1990 se impuneau a fi respectate.

Din economia dispoziţiilor legale sus menţionate rezultă că şi în cazul majorării capitalului social în baza unui plan de reorganizare aprobat în cadrul procedurii insolvenţei, prevederile art. 216 din Legea nr. 31/1990, privind dreptul de preferinţă, se aplică sub sancţiunea anulării, dacă majorarea capitalului social nu a fost hotărâtă de adunarea generală a acţionarilor, ci de către creditorii votanţi al planului de reorganizare.

Dreptul de preferinţă se naşte în patrimoniul acţionarului la momentul majorării capitalului social şi operează de drept, fără a exista posibilitatea suprimării prin acte constitutive sau statute, în condiţiile în care izvorul dreptului de preferinţă este legea şi nu înţelegerea părţilor materializată în speţă prin actul constitutiv actualizat, respectiv majorarea capitalului social.

Întrucât în cadrul procedurii majorării capitalului social nu s-a respectat dreptul de preferinţă al acţionarilor, rezultând un act constitutiv actualizat deformat care nu respectă dispoziţiile legale în materie, pentru considerentele prezentate mai sus, atât procedura majorării capitalului, cât şi modificarea actului constitutiv sunt afectate de grave nelegalităţi.

Cu privire la încălcarea dreptului de preferinţă al acţionarilor, acţiunea introductivă are rolul de a remedia prejudiciul creat prin încălcarea acestor norme, fiind singura posibilitate şi cale legală de a remedia încălcarea dispoziţiilor imperative prevăzute de Legea nr. 31/1990, în condiţiile în care în procedura insolvenţei apelanţii reclamanţi nu pot avea o calitate procesuală activă care să le permită îşi valorifice astfel drepturile încălcate.

Astfel, instanţa de fond era obligată să analizeze probatoriul depus la dosarul cauzei şi să stabilească existenţa sau inexistenţa unui prejudiciu, aspecte asupra cărora nu a înţeles să se pronunţe. În mod evident s-au eludat dispoziţiile Legii nr. 31/1990 printr-o simulare a stării de insolvenţă, aspecte pe care apelanţii nu au avut posibilitatea să le invoce motivat de lipsa calităţii procesuale, neavând calitate de creditori, ci de acţionari.

5. Apărările formulate în cauză

Atât intimaţii-pârâţi C. S.A. Târgu Mureş, G. şi H., cât şi intimaţii-pârâţi I., J. şi K. au formulat întâmpinări prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii căii de atac, intimaţii au arătat, în esenţă, că motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, în contextul în care în cuprinsul memoriului de recurs nu s-a indicat concret niciun act de procedură care să fi fost efectuat de instanţa de apel în mod nelegal. De asemenea, recurenţii nu au justificat existenţa motivelor contradictorii sau lipsa motivelor în cuprinsul deciziei recurate, iar în ce priveşte greşita aplicare a legii, reclamanţii reiau susţinerile din faţa primei instanţe şi a instanţei de apel, fără a indica, în concret, cum a fost încălcată norma juridică sau de ce aplicarea acesteia a fost făcută în mod greşit.

Cu privire la motivele de casare, intimaţii au detaliat argumente care sunt comune cu multe dintre cele care se regăsesc în cuprinsul întâmpinărilor formulate de intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, de intimata-pârâtă D., precum şi de intimatele-pârâte E. S.R.L. şi F. S.R.L., situaţie faţă de care toate apărările din întâmpinările depuse la dosar vor fi sintetizate în cele ce urmează.

În ceea ce priveşte argumentele subsumate de recurenţi motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimaţii fac trimitere la succesiunea cererilor formulate de reclamanţi (cerere de chemare în judecată, răspuns la întâmpinare, note de şedinţă, precizări) şi arată că reclamanţii nu au învestit prima instanţă cu prevederile art. 219 C. civ., pe care aceasta ar fi omis să le analizeze, ci s-au prevalat de dispoziţiile art. 221 C. civ., astfel că, sub acest aspect, constatările instanţei de apel sunt corecte şi în concordanţă cu prevederile art. 477- 478 C. proc. civ.

Referitor la criticile invocate în susţinerea motivului de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., intimaţii arată că instanţa de apel a analizat, în acord cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., toate criticile invocate prin memoriul de apel şi precizările ulterioare şi a dezvoltat motivele pentru care a înlăturat susţinerile reclamanţilor, făcând trimitere fie la argumente din cuprinsul actelor de procedură, fie la diferitele cauze care au fost soluţionate de alte instanţe judecătoreşti, privind aspecte ce au fost invocate în prezenta cauză, astfel că hotărârea nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Cu privire la criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimaţii arată că dispoziţiile legale invocate de recurenţi care reglementează dreptul de preemţiune nu îşi găsesc aplicabilitatea în cadrul majorării capitalului social realizat prin conversia creanţelor creditorilor în acţiuni ale debitoarei în cadrul procedurii insolvenţei.

În esenţă, intimaţii susţin că în cadrul procedurii de insolvenţă, operaţiunea de modificare a actului constitutiv prin majorarea capitalului social se realizează, prioritar, potrivit prevederilor Legii nr. 85/2014 şi nu conform prevederilor Legii nr. 31/1990.

În susţinerea argumentelor, intimatele E. S.R.L. şi F. S.R.L. fac trimitere la Decizia nr. 2513/30.06.2010 şi Decizia nr. 3388/1.11.2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cu referire la Minuta întâlnirii reprezentanţilor CSM cu preşedinţii secţiilor specializate ale ICCJ şi a curţilor de apel din 5-6 noiembrie 2015, intimatele arată că soluţia adoptată priveşte în mod exclusiv societăţile cu răspundere limitată, societatea C. fiind o societate pe acţiuni.

Suplimentar faţă de argumentele invocate şi de ceilalţi pârâţi, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor pretinde că nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, sens în care face trimitere la dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 -arătând că în prezent sunt abrogate, dar sunt preluate în cuprinsul Legii nr. 287/2009, respectiv art. 223 alin. (1), art. 224 alin. (1) C. civ.-, art. 21, 44, 52, 53 şi 125 alin. (5) din Constituţia României, Legea nr. 554/2004. Susţine intimatul că Ministerul Finanţelor nu poate răspunde în calitate de reprezentant al Statului Român având în vedere că potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru erorile judiciare (potrivit dispoziţiilor art. 538 C. proc. pen. şi art. 96 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 303/2004).

Prin întâmpinări, intimaţii-pârâţi C. S.A. Târgu Mureş, G., H., I., J., K. şi D., precum şi intimatele-pârâte E. S.R.L. şi F. S.R.L. au solicitat obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată, iar intimatul Statul Român, a cerut respingerea solicitării recurenţilor de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin raportare la lucrările dosarului şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

- subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanţii pretind că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 476 şi art. 22 alin. (2) din acelaşi cod, în considerarea omisiunii instanţei de apel de a pune în discuţia părţilor şi a clarifica natura juridică a acţiunii civile deduse judecăţii.

Reclamanţii indică actele de procedură prin care pretind că au învestit prima instanţă cu judecarea acţiunii în despăgubire pe temeiul a două tipuri de răspundere civilă, răspunderea pentru fapta proprie, prevăzută de art. 1357 alin. (1) şi răspunderea persoanei juridice pentru fapte licite sau ilicite săvârşite de către organele sale de conducere în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, prevăzută de art. 219-221, precum şi menţiunile din cererea de apel prin care pretind că au criticat sentinţa pentru greşeala săvârşită de prima instanţă, aceea de a fi analizat doar primului temei juridic.

În considerarea succesiunii actelor de procedură indicate, reclamanţii susţin că instanţa de apel a încălcat efectul devolutiv al apelului statuat prin art. 476 C. proc. civ., reţinând eronat, pe de o parte, că nu a fost învestită prin apel cu o critică privind greşeala săvârşită de către prima instanţă mai sus arătată, şi, pe de altă parte, că lucrările dosarului nu relevă faptul învestirii primei instanţe cu judecarea acţiunii pe temeiul art. 219-221 C. civ. cu respectarea regulilor procedurale, omiţând că părţile litigante, potrivit art. 478 alin. (4) din cod, pot să expliciteze în apel pretenţiile cuprinse implicit în cererile şi apărările formulate în primă instanţă.

Susţinerile reclamanţilor sunt nefondate.

Statuând că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, dispoziţiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc, cu valoare de principiu, efectul devolutiv al acestei căi de atac.

Devoluţiunea totală nu este, însă, o regulă cu caracter imperativ, astfel că instanţa de apel are a ţine seama la stabilirea limitelor învestirii de principiul disponibilităţii, precum şi de prevederile alin. (2) ale art. 476, după caz, de prevederile art. 477-478 C. proc. civ.

Aceste din urmă dispoziţii, pretins a fi fost încălcate în cauza pendinte, prevăd reguli restrictive privind limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac determinate, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

Or, potrivit sentinţei tribunalului, ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă a fost o acţiune în răspundere delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 alin. (1) C. civ.

Anume, reclamanţii au solicitat angajarea răspunderii delictuale a persoanelor fizice şi juridice pârâte pentru săvârşirea de fapte ilicite, descrise în secţiunea a III-a din cererea de chemare în judecată, ce constau, în modalitatea de iniţiere a procedurii de insolvenţă a pârâtei C. S.A., care a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Specializat Mureş, prin prezentarea de evidenţe subevaluate relative la patrimoniu şi la valoarea acţiunilor, respectiv, prin includerea în planul de reorganizare a unor măsuri a căror implementare a condus la majorarea capitalului social, modificarea structurii acţionariatului şi, astfel, a actului constitutiv.

Caracterul ilicit al faptelor a fost justificat prin aceea că declanşarea procedurii menţionate s-a realizat în condiţii factuale ce relevă reaua-credinţă a pârâţilor şi intenţia de prejudiciere a acţionarilor societăţii, respectiv, prin aceea că măsurile incluse planul de reorganizare judiciară au fost dispuse cu încălcarea dispoziţiilor art. 210 şi art. 215 şi 216 din Legea nr. 31/1990, art. 88 din Legea nr. 24/2017 şi Directivei 2012/30/UE, care obligă în toate situaţiile, inclusiv în procedura insolvenţei, la respectarea dreptului de preferinţă al acţionarilor de a subscrie noile acţiuni în caz de majorare a capitalului social prin emitere de acţiuni şi la obţinerea acordului unanim al acţionarilor pentru modificarea actului constitutiv al societăţii.

Referitor la chemarea în proces a pârâtului Statul român, tribunalul a reţinut că, prin argumentele expuse, reclamanţii nu pun în discuţie angajarea răspunderii pentru nerespectarea dreptului Uniunii Europene, ci susţin, invocând art. 224 alin. (1), art. 221 C. civ., art. 126 alin. (1) Constituţie şi decizia CCR nr. 263/2015, că legislaţia în materie de societăţi este deficitară, deoarece nu reglementează posibilitatea acţionariatului care nu este creditor în procedura insolvenţei de a-şi valorifica drepturile prin demersuri judiciare eficiente, respectiv, că modalitatea de reglementare prin dispoziţiile Legii nr. 85/2014 a procedurii de reorganizare judiciară este menită să favorizeze doar creditorii societăţii debitoare, nu şi acţionarii, judecătorul sindic fiind, în cele mai multe situaţii, un simplu participant la procedură.

În respectarea art. 9 alin. (2) C. proc. civ., tribunalul a dispus prin chiar dispozitivul sentinţei în sensul că respinge acţiunea în răspundere civilă delictuală formulată de reclamanţii A. şi B. S.R.L..

Potrivit deciziei recurate, ceea ce s-a apelat a fost modul în care prima instanţă a analizat condiţiile răspunderii delictuale pentru fapta proprie, prevăzute de art. 1357 C. civ., fără a se învedera neanalizarea acţiunii şi pe temeiul răspunderii prevăzute de art. 219-221 C. civ.

În considerarea acestor circumstanţe, instanţa de apel a statuat că are a respecta cadrul procesual configurat la judecata în primă instanţă şi că rejudecarea cauzei în apel se va realiza în limitele stabilite de către reclamanţi prin cererile de apel.

Rezultă că motivul principal pentru care instanţa de apel nu a analizat solicitarea de examinare a acţiunii în despăgubire şi pe temeiul art. 219-221 C. civ. este reprezentat de constrângerea statuată în sarcina sa prin dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat.

Prin recurs, reclamanţii susţin contrariul, anume că au invocat prin cererile de apel greşeala săvârşită de către prima instanţă, susţineri nefondate, în considerarea celor ce succed.

Potrivit lucrărilor dosarului, printr-o primă cerere de apel, reclamanţii au indicat la fila x, subpunctul "II. Cu privire la fapta ilicită", următoarele: Greşit a apreciat instanţa faptul că nu am avea de a face cu o faptă ilicită, răspunderea putând fi angajată şi pentru o faptă licită, producătoare de prejudicii, raportat la dispoziţiile art. 219-221 C. civ., iar printr-o altă cerere, la punctul 3.3 intitulat "Cu privire la fapta ilicită", subpunctul 3.3.8, următoarele: De remarcat este că - astfel cum am subliniat - chiar dacă instanţa ar aprecia că nu am avea de a face cu o faptă ilicită (sau mai multe fapte ilicite), răspunderea putea fi angajată şi pentru o faptă licită, producătoare de prejudicii, raportat la dispoziţiile art. 219-221 C. civ.

Aceste menţiuni expun, în termeni generali, posibilitatea examinării acţiunii pe temeiul art. 219-221 C. civ., în cazul reţinerii caracterului licit al faptele pe care le-au imputat pârâţilor ca fiind ilicite.

Relevând o altă modalitate ce ar permite, în opinia reclamanţilor, atingerea aceluiaşi scop, obligarea pârâţilor la despăgubiri, nu o greşeală săvârşită de prima instanţă cât priveşte aplicarea/neaplicarea art. 219-221 C. civ., menţiunile redate, prin chiar conţinut, nu erau apte să învestească instanţa de apel cu verificarea cadrului procesual stabilit în primă instanţă.

Pentru a învesti instanţa de control judiciar motivele de apel trebuie să se sprijine pe conţinutul hotărârii primei instanţe care constituie obiectul apelului potrivit art. 466 alin. (1) C. proc. civ. şi, totodată, trebuie să fie clar şi precis formulate, nefiind suficientă trimiterea, în treacăt, în contextul expunerii altei critici, la norme juridice ce ar putea fundamenta, în opinia părţii, temeinicia acţiunii, independent de conţinutul temeiului juridic asupra căruia au purtat dezbaterile în primă instanţă.

Prin urmare, în mod just instanţa de apel, în respectarea regulii prevăzute de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., a statuat că are a rejudeca cauza în limitele motivelor de apel precis invocate de reclamanţi şi a respecta cadrul procesual stabilit în primă instanţe, motiv suficient pentru a justifica neanalizarea în apel a acţiunii pe temeiul art. 219-221 C. civ.

În respectarea regulii prescrise de art. 478 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a verificat, în subsidiar, şi dacă acţiunea în primă instanţă a fost întemeiată, astfel cum s-a afirmat, atât pe dispoziţiile art. 1357 alin. (1), cât pe dispoziţiile art. 219-221 C. civ. şi, pentru argumentele de ordin procedural expuse, a constatat netemeinicia afirmaţiei reclamanţilor.

Motivarea subsidiară prezintă relevanţă doar în situaţia în care motivul principal pe care se întemeiază dezlegarea unei chestiuni de drept este greşit, ceea ce, în speţă, nu s-a constatat, aşa că, atâta timp cât corectitudinea ori incorectitudinea argumentelor expuse în motivarea subsidiară nu produce niciun efect, verificarea de către instanţa de recurs nu se justifică.

Subsumat acestui motiv de recurs, reclamanţii susţin că erau îndreptăţiţi, potrivit art. 478 alin. (4) C. proc. civ., să expliciteze în apel pretenţiile cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe şi să obţină soluţionarea acţiunii pe temeiul art. 219-221 C. civ.

Explicitarea la care face trimitere norma de procedură indicată urmăreşte lămurirea unor formulări ambigue ori neclare folosite de părţi în redactarea actelor de procedură pentru a face mai clar demersul judiciar instanţei de apel, care are a asigura plenitudinea devoluţiunii, fără însă a încălca limitele acesteia.

Prin urmare, noţiunii menţionate nu îi poate fi subsumată solicitarea de soluţionare în apel a cererii de chemare în judecată pe un alt temei juridic (cauză juridică nouă), subsecvent pronunţării hotărârii primei instanţe pe alt temei juridic, întrucât solicitarea aduce în discuţie, nepermis procedural, modificarea unui element esenţial al cererii.

Lămuritoare sub acest aspect sunt dispoziţiile alin. (1) şi alin. (3) ale aceluiaşi articol care interzic schimbarea în apel a cadrului procesual stabilit în faţa primei instanţe ori a calităţii părţilor, cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată.

Nici dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., ce permit judecătorului să ceară părţilor să prezinte explicaţii cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, nu pot fundamenta susţinerile reclamanţilor potrivit cărora instanţa de apel putea judeca acţiunea în baza dispoziţiilor art. 219-221 C. civ. chiar dacă acest temei juridic nu a făcut obiectul dezbaterilor în primă instanţă, întrucât hotărârea judecătorească pronunţată cu încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului este supusă casării.

Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, vor fi respinse, ca nefondate, argumentele dezvoltate de către reclamanţi în susţinerea motivului de recurs bazat pe încălcarea formelor de procedură.

- subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanţii pretind că hotărârea recurată nu furnizează dovada examinării de către instanţa de apel a acţiunii pe temeiul art. 219-221 C. civ., respectiv, că hotărârea nu expune motive noi, proprii judecăţii instanţei de apel, diferite de cele reţinute de prima instanţă în fundamentarea soluţiei de respingere a acţiunii pe temeiul art. 1357 alin. (1) C. civ.

Şi aceste critici sunt nefondate.

Lipsa din conţinutul hotărârii recurate a unor considerente din care să rezulte examinarea pe fond a răspunderii pârâţilor pe temeiul art. 219- 221 C. civ. este justificată, întrucât, aşa cum s-a arătat cu ocazia examinării motivului de recurs anterior, instanţa de apel nu s-a învestit cu soluţionarea acţiunii pe acest temei juridic.

În această privinţă sunt lămuritoare, nu contradictorii, cum se susţine prin recurs, considerentele expuse la pct. I în hotărârea recurată, prin care instanţa de apel a reţinut, pentru argumentele de ordin procedural expuse, (subsumate primului motiv de recurs şi analizate în precedent), că are a respecta cadrul procesual configurat în primă instanţă şi că rejudecarea cauzei se va face "doar în limitele stabilite de Tribunalul Mureş şi de cele două apeluri exercitate de părţi."

Pe de altă parte, considerentele expuse în hotărâre la pct. II, subpunctele 1-4, oferă reclamanţilor dovada examinării punctuale a motivelor de apel prin care au susţinut netemeinicia sentinţei, argumentând că la judecata în primă instanţă au probat îndeplinirea tuturor condiţiilor răspunderii delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ.

De altminteri, afirmând motivarea insuficientă ori nemotivarea hotărârii recurate, reclamanţii dezvoltă prin recurs argumente contradictorii.

Pe de o parte, susţin că hotărârea recurată nu conţine motive noi care să expună un raţionament judiciar propriu instanţei de apel, care ar fi preluat în hotărârea pronunţată, într-o manieră necritică, doar motivele formulate de tribunal prin sentinţa pronunţată, iar, pe de altă parte, că instanţa de apel a substituit motive noi în privinţa unor chestiuni litigioase, fără a ţine seama de motivele greşite expuse în sentinţa apelată.

Or, când chestiunile supuse analizei de către apelanţi sunt aceleaşi, instanţei de apel îi este permis să-şi însuşească motivele reţinute de prima instanţă, iar acest fapt, contrar susţinerilor reclamanţilor, nu echivalează cu nemotivarea, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De altminteri, rezultă că atunci când şi-a însuşit motive formulate prin sentinţa primei instanţe, instanţa de apel a precizat şi a justificat acest fapt (spre exemplu, pentru că reclamanţii nu au adus argumente noi faţă de cele prezentate în primă instanţă, pentru că are în vedere aceleaşi soluţii date de către instanţele specializate asupra cererilor formulate în procedura de insolvenţă a S.C. C. S.A. etc.).

Totodată, instanţei de apel îi este permisă substituirea de motive noi celor greşit reţinute de către prima instanţă, după caz, completarea motivelor pe care la apreciază ca insuficient dezvoltate prin sentinţa apelată.

În acest sens sunt considerentele prin care instanţa de apel, formulând motive noi, a reţinut că reclamanţii aveau a invoca încălcarea Directivei nr. 2012/30/UE în cadrul procedurii de insolvenţă, nu în litigiul pendinte.

Pentru a răspunde argumentelor invocate de către reclamanţi, instanţa de apel a complinit considerentele sentinţei, indicând dispoziţiile din Directiva nr. 2012/30/UE care au fost preluate în directiva prin care aceasta a fost abrogată, Directiva (UE) 2017/1132, şi a arătat de ce netranspunerea în legislaţia naţională a unor astfel de norme europene referitoare la procedura insolvenţei nu poate constitui temei pentru angajarea răspunderii delictuale a Statului român, anume, pentru că procedura de insolvenţă este reglementată, distinct, prin Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European şi al Consiliului.

Aşa fiind, cum hotărârea recurată expune motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia de respingere a apelului, susţinerile prin care reclamanţii pretind nemotivarea ori motivarea insuficientă sau contradictorie, vor fi respinse ca fiind nesusţinute.

- subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea reclamantă pretinde că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi/sau aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 216 din Legea nr. 31/1990, legea generală în materie de societăţi, şi de art. 133 alin. (5) lit. I) şi J) din Legea nr. 85/2014, lege specială, privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

Reclamanţii susţin, în esenţă, că instanţa de apel a avut în vedere o interpretare greşită a normelor menţionate atunci când a înlăturat argumentele prin care au învederat că pârâţii, prin modalitatea de iniţiere a procedurii de insolvenţă a pârâtei C. S.A. şi prin măsurile pe care le-au inclus în planul de reorganizare a activităţilor acestei societăţi au săvârşit fapte nelegale şi, deopotrivă, ilicite în sensul art. 1357 alin. (1) C. civ., prin care au urmărit prejudicierea intereselor acţionarilor societăţii care nu participau în procedură.

Totodată, susţin că dacă ar fi avut în vedere interpretarea corectă, potrivit căreia art. 133 alin. (5) lit. I) şi J) din legea specială nu derogă de la Legea nr. 31/1990, instanţa de apel avea a concluziona că majorarea capitalului social prin emiterea de acţiuni se poate dispune printr-un plan de reorganizare judiciară doar cu respectarea cerinţelor prevăzute, sub sancţiunea anulării, de art. 216 din Legea nr. 31/1990 şi că, numai astfel adoptată, cu respectarea prevederilor legii generale, măsura putea conduce la modificarea actului constitutiv al societăţii debitoare.

Se argumentează că atunci când a înţeles să deroge de la Legea nr. 30/1990 legiuitorul a indicat expres acest fapt, spre exemplu art. 133 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, potrivit căruia planul de reorganizare propus de creditori sau de administratorul judiciar poate prevedea modificarea actului constitutiv fără acordul statutar al membrilor sau asociaţilor, respectiv, acţionarilor debitorului.

Reclamanţii învederează că prin acţiunea dedusă judecăţii nu au contestat pe temeiul legii speciale elaborarea, votarea şi confirmarea planului de reorganizare al pârâtei C. S.A., nici operaţiunea de conversie a creanţelor în acţiuni, ci au invocat crearea unui prejudiciu prin acest demers nelegal, care a condus la modificarea nelegală a capitalului social şi actului constitutiv ale societăţii.

Reiterează şi faptul că producerea prejudiciilor pentru care pretind despăgubiri în procesul pendinte a fost facilitată de împrejurarea că nu au putut interveni în procedura insolvenţei în termenele prescrise de legea specială, dat fiind momentul declanşării acesteia (perioada sărbătorilor de iarnă), motiv pentru care nu au putut invoca nelegalitatea operaţiunii prejudiciabile printr-un eventual apel împotriva hotărârii de confirmare a planului de reorganizare.

Se afirmă, contradictoriu, că judecătorul sindic nu putea statua prin hotărârea menţionată asupra legalităţii măsurilor din planul de reorganizare prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 31/1990, întrucât nu este abilitat în acest sens prin dispoziţiile Legii nr. 85/2014, ceea ce îi îndreptăţeşte să formuleze prezentul demers judiciar, pe calea dreptului comun.

Susţinerile nu pot fi primite în considerarea celor ce succed.

Statuând prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. că se poate cere casarea atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, legiuitorul a avut în vedere normele de drept material aplicate în cazul dedus judecăţii, pe care se fundamentează raţionamentul judiciar expus în hotărârea recurată.

Semnificând o operaţiune ce are în vedere explicarea conţinutului şi sensului unei norme de drept, în scopul justei sale aplicări, prin corecta încadrare a faptelor stabilite pe bază de probatorii în ipotezele pe care norma le conţine, interpretarea judecătorească a legii, de altminteri, nu se realizează în abstract, ci numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii, astfel cum prevede art. 9 alin. (3) C. civ.

Pe de altă parte, potrivit art. 9 alin. (1) C. civ., interpretarea legii civile incumbă celui care a adoptat norma civilă (interpretarea oficială) şi instanţei de judecată (interpretarea judecătorească), nu şi părţilor litigante, care au a indica, potrivit legii procedurale, doar temeiurile de drept pe care îşi sprijină cererile şi apărările.

Prin urmare, nu se poate solicita unei instanţe de judecată, pe cale de acţiune, să furnizeze o anumită interpretare în privinţa unor norme juridice inaplicabile în cazul dedus judecăţii, sub motiv că interpretarea corectă ar fundamenta caracterul ilicit al acţiunilor săvârşite de către partea pârâtă în cadrul altei proceduri legale.

În cazul dedus judecăţii, reiese că instanţa de apel a statuat asupra netemeiniciei acţiunii în despăgubire deduse judecăţii în considerarea faptului că reclamanţii nu au probat săvârşirea de către pârâţi a unei/unor fapte ilicite, condiţie necesar a fi îndeplinită pentru aplicarea normei prevăzute art. 1357 alin. (1) C. civ., indicate ca temei juridic al acţiunii.

S-a reţinut că faptele descrise şi imputate pârâţilor nu pot fi calificate ca fiind ilicite, în esenţă, pentru că, potrivit probatoriilor, reprezintă acţiuni desfăşurate în cadrul procedurii generale de insolvenţă care a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Specializat Mureş, procedură care s-a desfăşurat sub controlul de legalitate exercitat de către judecătorul sindic şi instanţele judecătoreşti cu competenţe în materie.

Motivele de drept ale hotărârii recurate nu relevă aplicarea de către instanţa de apel a normelor prevăzute de art. 216 din Legea nr. 31/1990 şi art. 133 alin. (5) lit. I) şi J) din Legea nr. 85/2014 indicate prin recurs, astfel că acestea se privesc ca fiind străine judecăţii pendinte.

Date fiind limitele învestirii, interpretarea celor două norme de drept nu-şi afla vreo raţiune în cauza pendinte, cât timp judecata nu purta asupra unei acţiuni având ca obiect anularea măsurilor de majorare a capitalului social al pârâtei C. S.A. şi de modificare a actului constitutiv dispuse prin planul de reorganizare judiciară elaborat în procedura generală de insolvenţă prevăzută de Legea nr. 85/2014, sub motiv că acestea ar încălca prevederile art. 216 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, ci asupra unei acţiuni civile de drept comun întemeiate pe art. 1357 alin. (1) C. civ.

Procedura generală a insolvenţei, astfel cum învederează chiar reclamanţii, este reglementată printr-un act normativ special, Legea nr. 85/2014, care indică organele cărora le incumbă aplicarea procedurii (art. 40), printre care judecătorul sindic, cu atribuţiile prevăzute la art. 45, şi instanţele de judecată arătate la art. 41, în a căror competenţă intră aplicarea normelor speciale indicate prin recurs şi, astfel, şi intepretarea acestor norme potrivit art. 9 alin. (3) C. civ., cu care legea specială se completează, potrivit art. 342 alin. (1).

În acest sens sunt considerentele din hotărârea recurată potrivit cărora: Aspectele ce ţin de legalitatea planului de reorganizare nu mai pot fi repuse în discuţie, deoarece au fost deja analizate la cererea reclamantului, astfel cum reiese din Decizia nr. 120/A/2021 a Curţii de Apel Târgu Mureş şi din sentinţa nr. 151/C/2020 .

Argumentele subsumate motivului recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se sprijină, în realitate, pe motivele de fapt ale hotărârii recurate, stabilite printr-o cercetare completă a probelor, reclamanţii punând, astfel, în discuţie, nepermis procedural, netemeinicia hotărârii şi nu nelegalitatea acesteia, cum obligă norma de procedură.

Rezultă că situaţia de fapt a cauzei a fost stabilită pe baza informaţiilor evidenţiate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului specializat Mureş ori în alte dosare aflate în legătură cu acesta, hotărâri ce au fost administrate în cauza pendinte ca înscrisuri probatorii, aşa că aspectele constatate de către instanţa de apel în evaluarea acestor înscrisuri relevă realitatea faptelor, nu interpretarea în cauza pendinte a normelor din legea specială nr. 85/2014.

Potrivit considerentelor de fapt ale hotărârii, procedura de insolvenţă a pârâtei C. S.A. s-a deschis la cererea societăţii, întemeiată pe art. 5 pct. 72 din Legea nr. 85/2014, cerere analizată şi admisă de către judecătorul sindic prin încheierea nr. 185/C/2018 (apelată de reclamantul A., apel respins prin decizia nr. 67/A/2019), iar planul de reorganizare al societăţii a fost confirmat de către judecătorul sindic prin sentinţa nr. 412/2019, inclusiv modificarea adusă acestuia, prin sentinţa nr. 30/2020, judecător care a dispus, prin sentinţa nr. 34/2021, închiderea procedurii.

Potrivit aceloraşi considerente, reclamantul A. a intervenit în mai multe etape ale procedurii de insolvenţă, formulând cereri/căi de atac împotriva încheierilor pronunţate de judecătorul sindic, respinse prin hotărâri judecătoreşti definitive, printre care şi cererea de repunere în termenul de declarare a creanţei, pentru înscriere sa în tabelul creditorilor pârâtei C. S.A., respinsă prin sentinţa nr. 227B/2019.

Pronunţate fiind în derularea unei proceduri de insolvenţă, hotărârile expun, bineînţeles, şi interpretarea dată de către judecătorul sindic (după caz, de instanţele cu competenţă în materie) normelor prevăzute de Legea nr. 85/2014 aplicate în cadrul diverselor etape ale procedurii, inclusiv din perspectiva raportului cu normele generale prevăzute de Legea nr. 31/1990.

În acest sens sunt considerentele prin care instanţa de apel a evidenţiat faptul că (...) prin decizia civilă nr. 67/A din 07.03.2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş în dosarul nr. x/2018, ori prin decizia nr. 120/A din 12.05.2021, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş în dosarul nr. x/2018, instanţa de apel a reţinut caracterul special al procedurii insolvenţei în raport cu normele generale cuprinse în Legea nr. 31/1990, care reglementează organizarea şi funcţionarea societăţilor şi a stabilit că aspecte ce ţin de aplicarea normelor generale nu pot avea efecte asupra majorării capitalului social sau asupra modificării actului constitutiv.

Motivele de drept ale hotărârilor judecătoreşti administrate ca înscrisuri probatorii în cauza pendinte, nu pot invalidate şi nici complinite de către instanţa civilă, cum neîntemeiat cer reclamanţii, pretinzând, formal, că nu contestă hotărârea de confirmare a planului de reorganizare, întrucât instanţa civilă, indiferente fiind argumentele, nu este chemată prin lege să cenzureze legalitatea măsurilor adoptate în cadrul procedurii de insolvenţă şi nici să exercite control judiciar în privinţa hotărârilor pronunţate de către judecătorul sindic, neatacate prin căile de atac prevăzute de legea specială, ori de către instanţele specializate, în cadrul căilor de atac soluţionate.

În concluzie, cum controlul instanţei de recurs este limitat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., la examinarea conformităţii hotărârii atacate doar cu regulile de drept aplicabile şi cum considerentele de fapt ale hotărârii recurate, relevând veridicitatea faptelor deduse judecăţii, nu pot fundamenta critici de nelegalitate, motivul de recurs bazat pe nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va fi respins, ca nesusţinut.

Din cuprinsul paragrafului extras din conţinutul hotărârii recurate redat mai sus rezultă că nu se susţine nici argumentul prin care reclamanţii afirmă că în procedura de insolvenţă judecătorul sindic, după caz, instanţele judecătoreşti cu competenţe în materie de insolvenţă, nu ar avea fundament în normele prevăzute de Legea nr. 85/2014 pentru a verifica legalitatea măsurilor incluse de către participanţii la procedură în planul de reorganizare judiciară prin raportare la prevederile legii generale în materie de societăţi, nr. 31/1990.

Acest argument, pe de altă parte, nu conferă acţionarilor care nu au participat în procedura generală de insolvenţă, indiferente fiind motivele, posibilitatea de a cere instanţei civile, pe temeiul art. 1357 alin. (1) C. civ., verificarea legalităţii măsurilor incluse în planul de reorganizare judiciară pe temeiul legii speciale, sub motiv că ar încălca dispoziţiile legii generale.

Aşa cum s-a arătat în precedent, interpretarea judecătorească, oricare ar fi actul normativ ce conţine norma juridică pretins neclară, se poate realiza, potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (3) C. civ., exclusiv în scopul aplicării normei într-un caz dedus judecăţii.

Or, normele prevăzute în secţiunea a 6-a "Reorganizarea" din Legea nr. 85/2014 (art. 132-144) sunt norme speciale, derogatorii de la cele din dreptul comun, care pot fi invocate, în scopul aplicării, exclusiv în cadrul procedurii speciale instituite prin această lege.

Prin urmare, doar judecătorul sindic şi instanţele care, potrivit legii speciale, au competenţa de a aplica procedura de insolvenţă pot explica conţinutul şi sensul art. 133 alin. (5) lit. I) şi J) din lege şi pot statua, ţinând seama de interesul debitoarei de a obţine în cadrul procedurii stingerea datoriilor şi de interesul diferit al acţionarilor de a nu-şi vedea redusă valoarea acţiunilor deţinute, dacă operaţiunii de majorare a capitalului social prin conversia creanţelor în acţiuni înfăptuite în procedura de reorganizare judiciară îi sunt sau nu incidente dispoziţiile art. 216 din Legea nr. 31/1990.

Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, care fac inutilă examinarea altor argumente invocate prin recurs, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. S.R.L..

Cum reclamanţii au pierdut procesul, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată, în cuantumul probat prin înscrisurile depuse la dosar, în favoarea intimaţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 781/A din 13 decembrie 2023 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8125,43 RON către intimaţii-pârâţi J., I., K., în cuantum de 1500 RON de fiecare către intimaţii-pârâţi G., H., în cuantum de 8000 RON către intimata-pârâtă C. S.A., în cuantum de câte 6000 RON de fiecare către intimaţii-pârâţi F. S.R.L. şi E. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 9 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.