Property restoration and loss of use claims barred by positive res judicata effect of prior ruling validating administrative transfer of state domain to local public domain

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia I civilă la 15 septembrie 2021, reclamanta Comuna Caraşova, prin primar, a solicitat obligarea pârâtei Regia Naţională a Pădurilor - A. - Direcţia Silvică Caraş-Severin să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul înscris în CF x Caraşova, compus din teren în suprafaţă de 268 mp şi construcţii în suprafaţă de 88 mp, precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 383.250 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, începând cu 15 septembrie 2018 şi până la 15 septembrie 2021, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 624 din 6 iunie 2023, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul înscris în CF x Caraşova, compus din teren în suprafaţă de 268 mp şi construcţii în suprafaţă de 88 mp, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 7.992 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, începând cu 15 septembrie 2018, şi până la 15 septembrie 2021, precum şi suma de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de expert.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, a formulat apel pârâta.

Prin decizia civilă nr. 118 din 1 februarie 2024, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul, ca nefondat, şi a obligat apelanta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 25 martie 2024, a declarat recurs pârâta, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând următoarele argumente:

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că ipoteza reglementată la art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. nu este incidentă atunci când judecătorul s-a pronunţat în litigii similare sau când, prin hotărârile pronunţate în alte litigii, a făcut referire la un act normativ care este invocat ulterior şi în alte procese. Dat fiind că judecătorul care a soluţionat cauza în primă instanţă a făcut parte din completul care a soluţionat, în apel, dosarul nr. x/2017, având ca obiect plângerea formulată de Direcţia Silvică împotriva încheierii de carte funciară, prin care s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate al Comunei Caraşova în cartea funciară, această situaţie reprezintă pronunţare cu privire la relevanţa H.G. nr. 532/2002 în ce priveşte dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului, chiar dacă pronunţarea s-a realizat în alt litigiu.

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 36 din C. proc. civ., atunci când a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, deoarece terenul aferent cantonului silvic Padina Seacă este inclus în domeniul public al Statului, astfel că acţiunea în revendicare trebuia soluţionată în contradictoriu cu proprietarul, nu cu administratorul fondului forestier de stat.

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor referitoare la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în condiţiile în care reclamanta nu a dovedit că a dobândit dreptul de proprietate în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 213/1998. Astfel, instanţa de apel a stabilit, în mod nelegal, că extrasul CF x Caraşova face dovada dreptului de proprietate publică al reclamantei, deşi aceasta nu a indicat titlul de proprietate în baza căruia a inclus imobilul în domeniul public atestat prin H.G. nr. 532/2002, anexa 22. Instanţa de apel nu a ţinut seama că, potrivit extrasului CF x Caraşova, terenul cu nr. top. xb/l (din care a fost dezlipit imobilul înscris în prezent în CF x Caraşova) este proprietatea Statului, astfel că dreptul de proprietate publică al reclamantei nu putea fi înscris în cartea funciară, ca urmare a dezlipirii, deoarece această operaţiune nu permite schimbarea titularului dreptului de proprietate.

Simpla evidenţiere a imobilului în inventarul atestat prin H.G. nr. 532/2002 nu dovedeşte modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate publică de către reclamantă asupra imobilului. Sub acest aspect, instanţa de apel a apreciat, în mod eronat, că s-a pus din nou în discuţie efectele H.G. nr. 532/2002, prin care imobilul în litigiu a trecut din domeniul public al statului în proprietatea publică a comunei Caraşova, întrucât H.G. nr. 532/2002 nu a dispus, în mod expres, trecerea bunului din domeniul public de stat în domeniul public al reclamantei, fiind doar un act de atestare, prin care s-a aprobat un inventar. Reclamanta nu a prezentat o hotărâre de guvern, prin care să se dispună trecerea terenului din proprietatea Statului în proprietatea Comunei Caraşova, conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Instanţa de apel a ignorat faptul că terenul aferent cantonului silvic Padina Seacă este evidenţiat în amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Reşiţa, iar conform art. 19 din Codul silvic, amenajamentul silvic constituie bază a cadastrului de specialitate şi a titlului de proprietate a statului pentru fondul forestier proprietate publică a statului. Aceste prevederi legale se coroborează cu cele ale art. 1 alin. (2) lit. g) din Codul Silvic, conform cărora fondul forestier naţional include terenurile ocupate de construcţii şi curţile aferente acestora, sedii administrative, cabane, fazanerii, păstrăvării, crescătorii de animale de interes vânătoresc, drumuri şi căi de transport, spaţii industriale, alte dotări tehnice specifice sectorului forestier. Instanţa de apel a ignorat şi dispoziţiile H.G. nr. 1705/2006, anexa 3, potrivit cărora fondul forestier proprietate publică de stat este identificat conform amenajamentelor silvice şi se află în administrarea A..

Instanţa de apel a ignorat faptul că H.G. nr. 532/2002 nu este act normativ de trecere a terenurilor în domeniul public al Comunei Caraşova, fiind doar un act de atestare/evidenţiere, care nu are la bază acte doveditoare şi nu obligă A. să scoată terenul din amenajamentul silvic sau să predea terenul/construcţia.

În ce priveşte construcţia, instanţa de apel a avut în vedere doar faptul că aceasta a fost înscrisă în CF x Caraşova, în baza anexei 22 din H.G. nr. 532/2002, considerând că plata impozitului de către Direcţia Silvică nu poate constitui argument valid pentru negarea dreptului de proprietate al reclamantei. Or, instanţa de apel trebuia să ţină seama de faptul că imobilul construcţie figurează ca mijloc fix în evidenţele Ocolului Silvic Reşiţa, fiind utilizat de-a lungul timpului pentru satisfacerea unor nevoi specifice activităţii din domeniul silviculturii, iar nu pentru activităţi de interes public local. În acest context, sunt incidente dispoziţiile art. 24 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 1/2000, potrivit cărora terenurile ocupate de obiective silvice nu fac obiectul reconstituirii dreptului de proprietate privată, fiind exceptate de la retrocedare.

Instanţa de apel a considerat fără temei că evidenţierea cantonului silvic Padina Seacă în anexa 22 la H.G. nr. 532/2002 ar avea efect constitutiv de drepturi, atât timp cât această construcţie a fost folosită de-a lungul timpului ca locuinţă pentru pădurarii de la Ocolul Silvic Reşiţa, care s-au ocupat de acest imobil, l-au îngrijit şi le-au întreţinut în interesul A., nu al comunei reclamante. Ca atare, nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, astfel că, în mod greşit, a fost obligată să achite contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, conform raportului de expertiză efectuat în cauză.

Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 565 din C. civ., deoarece nu a ţinut seama de faptul că, prin plata impozitului pentru imobilul în litigiu, s-a comportat ca un bun proprietar. În mod nelegal, prin decizia recurată s-a apreciat că acest aspect nu poate constitui argument valid pentru negarea dreptului de proprietate al reclamantei, fiind ignorat faptul că reclamanta nu a dovedit care sunt actele de proprietate în baza cărora a inclus cantonul Padina Seacă în inventarul aprobat prin H.G. nr. 532/2002.

În cauză, s-a pretins că prejudiciul a fost produs prin ocuparea abuzivă a imobilului proprietate a reclamantei, ignorându-se faptul că terenul în litigiu aparţine domeniului public al Statului, iar construcţia de pe acesta este mijloc fix aflat în evidenţele Ocolului Silvic Reşiţa. Nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite, deoarece construcţia a fost edificată înainte de 1990, iar, la data ridicării ei, terenul nu era în proprietatea reclamantei, ci în proprietatea statului. Conform art. 35 din Legea nr. 18/1991, toate suprafeţele care figurau în amenajamentele silvice la 01.01.1990 erau şi sunt proprietate a statului, asupra acestora urmând să se reconstituie dreptul de proprietate al persoanelor îndreptăţite.

Pe de altă parte, nu s-a făcut dovada unui prejudiciu cert (atât ca existenţă, cât şi ca întindere), suma de 7.992 RON fiind stabilită prin raportul de expertiză întocmit în cauză, fără ca această probă să confere caracter cert prejudiciului. În plus, nu s-a dovedit că există un raport de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită, nefiind demonstrat că aşa-zisa ocupare fără drept a imobilului de către ocolul silvic a condus la neîncasarea sumei stabilite de expert.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Preliminar, se constată că, deşi cererea de recurs a fost întemeiată doar pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., totuşi argumentele relative la modul de soluţionare a criticilor de apel privind cererea de recuzare şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive se subsumează cazului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., dat fiind că recurenta-pârâtă invocă aplicarea greşită a unor norme de drept procedural, astfel că recursul urmează a fi analizat din perspectiva acestor două motive de casare.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, că dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. nu sunt incidente când judecătorul s-a pronunţat în litigii similare sau când, prin hotărâri pronunţate în alte litigii, a examinat un act normativ care este invocat ulterior în alte procese.

Înalta Curte constată că această critică de recurs, subsumată motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., este nefondată.

Cererea de recuzare a judecătorului din primă instanţă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., invocându-se că acesta a făcut parte din completul care a pronunţat decizia din apel în dosarul nr. x/2017, având ca obiect plângerea formulată împotriva încheierii de carte funciară, precum şi că, în considerentele respectivei decizii, s-a făcut referire la efectele H.G. nr. 532/2002. Respingând motivele de apel invocate de către pârâtă împotriva soluţiei primei instanţe de respingere a cererii de recuzare, instanţa de apel a argumentat că situaţia de incompatibilitate reglementată la art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. nu este incidentă atunci când judecătorul s-a pronunţat în litigii similare sau când, prin hotărâri pronunţate în alte litigii, a făcut referire la un act normativ care este invocat ulterior şi în alte procese.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, se constată că raţionamentul instanţei de apel este corect, întrucât cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. priveşte strict ipoteza în care judecătorul şi-a exprimat anterior opinia în legătură cu soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauza cu a cărei soluţionare a fost învestit, rezultând că cele două motive invocate în susţinerea cererii de recuzare nu echivalează cu antepronunţarea, astfel cum a fost aceasta configurată de către legiuitor. Chiar şi în situaţia în care pretenţia dedusă judecăţii s-ar întemeia pe acelaşi fapt generator cu cel invocat în cauza soluţionată anterior, nu devine incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., întrucât judecătorul şi-a exprimat anterior părerea cu privire la o altă cauză. Şi dacă s-ar considera că, în cauza de faţă, se pun în discuţie probleme de drept care au fost dezlegate printr-un litigiul anterior, nu devin incidente dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., ci cele ale art. 430-431 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 36 din C. proc. civ., atunci când a analizat soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, învederând că terenul aferent cantonului silvic Padina Seacă este inclus în domeniul public al Statului, astfel că acţiunea în revendicare trebuia soluţionată în contradictoriu cu proprietarul, nu cu administratorul fondului forestier de stat.

Înalta Curte constată că şi această critică de recurs, subsumată motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., este nefondată.

Plecând de la dispoziţiile art. 36 din C. proc. civ., se reţine că legitimitate (calitatea) procesuală pasivă presupune identitatea între persoana chemată în judecată, în calitate de pârât, şi persoana care este obligată în raportul juridic de drept material, dedus judecăţii.

Sub un prim aspect, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 563 alin. (1) din C. civ., proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor, iar pârâta, prin chiar cererea de apel, a susţinut că are posesia imobilelor revendicate (teren în suprafaţă de 268 mp şi construcţii în suprafaţă de 88 mp). În al doilea rând, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 36 ultima teză din C. proc. civ., reţinând că existenţa obligaţiei pârâtei de a lăsa reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul revendicat, precum şi de a plăti suma solicitată cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă a imobilului reprezintă o chestiune de fond, ce urmează a fi dezlegată în urma administrării probatoriului.

Susţinerea recurentei-pârâte, în sensul că Statul Român este proprietarul imobilelor litigioase, prezintă relevanţă din perspectiva dispoziţiilor art. 75 din C. proc. civ., potrivit cărora "pârâtul care deţine un bun pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului". În acelaşi sens, art. 865 din C. civ. prevede:

"(1) Obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului. (2) Titularii drepturilor corespunzătoare proprietăţii publice sunt obligaţi: a) să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică; b) să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condiţiile prevăzute de C. proc. civ.." Normele legale citate mai sus instituie în sarcina recurentei-pârâte, care pretinde că exercită dreptul de administrare asupra imobilului, obligaţia să formuleze cerere de arătare a titularului dreptului, neputându-se imputa o atare omisiune intimatei-reclamante sau instanţelor de fond.

În altă ordine de idei, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că, atunci când a respins motivele de apel privind soluţia de admitere a cererii în revendicare imobiliară, precum şi a cererii privind plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 563 şi ale art. 1.357 şi urm. din C. civ.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Contrar celor susţinute de către recurenta-pârâtă, instanţa de apel, validând raţionamentul primei instanţe, a reţinut, în mod corect, că asupra problemei de drept deduse judecăţii în prezentul litigiu s-a statuat, în mod definitiv, prin decizia nr. 187 din 18 ianuarie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2004 (în care recurenta-pârâtă din prezenta cauză a avut calitatea de reclamantă şi a solicitat anularea parţială a H.G. nr. 532/2002, inclusiv a poziţiei 49 din Anexa 22). În acest sens, instanţa de apel a reţinut că sunt relevante următoarele considerente ale deciziei nr. 187 din 18 ianuarie 2005:

"Dreptul de administrare al reclamantei Direcţia Silvică Caraş-Severin asupra bunurilor imobile în litigiu, conţinute în Anexa nr. 22 a H.G. nr. 532/2002, nu a fost contestat de către autoritatea publică emitentă a actului administrativ şi nici de către intervenientul Ministerul Administraţiei Publice. Dar, existenţa unui simplu drept de administrare nu poate fi opus Guvernului, care, în virtutea prerogativelor conferite de lege, este competent să dispună trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale, la cererea consiliului local interesat, conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Tot Guvernului României îi revine competenţa de a atesta, prin hotărâre, apartenenţa bunurilor la domeniul public judeţean sau local, pe baza inventarelor însuşite de consiliile judeţene sau de consiliile locale, după caz, conform art. 19 alin. (1). Rezultă că hotărârea de guvern supusă controlului jurisdicţional, care atestă apartenenţa bunurilor imobile de sub poziţiile 26, 31- 33, 49, 50 şi 52 din Anexa nr. 22 privind comuna Caraşova, este legală şi nu o vatămă pe reclamantă în drepturile sale legitime."

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi de ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate. În acest sens, conform art. 430 din C. proc. civ.: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". În continuare, potrivit art. 431 din Cod: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Plecând de la aceste dispoziţii legale, se reţine că efectul de "lucru judecat" al hotărârii judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi pentru aceeaşi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea judecătorească beneficiază de prezumţia irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească. Ca atare, este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, care are drept consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepţii, atunci când este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din acelaşi Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi.

În cauză, instanţa de apel a dat eficienţă efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 187 din 18 ianuarie 2005, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2004, recurenta-pârâtă neputând readuce în discuţie, în cadrul litigiului de faţă, chestiunile de drept tranşate deja definitiv. Prin urmare, instanţa de apel a constatat că pârâta pune din nou în discuţie efectele H.G. nr. 532/2002, în condiţiile în care Statul, al cărui drept de proprietate publică îl invocă pârâta, a emis acest act administrativ prin care a dispus într-o anumită modalitate cu privire la imobilul în litigiu, fiind respinsă, prin hotărâre judecătorească definitivă, acţiunea în anulare a respectivei hotărâri de Guvern.

Susţinerile recurentei-pârâte referitoare la efectele H.G. nr. 532/2002 nu pot fi primite, întrucât aspectele litigioase care au făcut obiectul analizei în cadrul dosarului nr. x/2004 au privit şi imobilul în discuţie, găsindu-şi dezlegarea în cuprinsul deciziei nr. 187 din 18 ianuarie 2005. A admite soluţia contrară ar însemna nesocotirea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, ceea ce nu este permis, principiul autorităţii de lucru judecat fiind de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică internă, cât şi în cea europeană.

În această ordine de idei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1), trebuie interpretat conform părţii introductive a Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului drept element al patrimoniului comun al statelor contractante, iar unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care doreşte, între altele, ca soluţia definitivă pronunţată de instanţe la orice controversă să nu mai fie rejudecată" (cauza Brumărescu c. României). De asemenea, Curtea Europeană a subliniat că "statele au obligaţia de a se înzestra cu un sistem juridic capabil să identifice procedurile conexe şi să interzică deschiderea de noi proceduri asupra aceluiaşi subiect (Gjonbocari c. Albaniei).

Cu referire expresă la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, Curtea Europeană a statuat că "instanţa sesizată cu acţiunea în revendicare ar fi trebuit să ţină cont de constatările făcute anterior de altă instanţă asupra situaţiei imobilului şi nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanţei precedente", astfel că "permiţând admiterea acţiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părţi, sistemul pus la dispoziţia părţilor nu a îndeplinit cerinţele prevăzute la art. 6 alin. (1) din Convenţie, interpretat în lumina principiului securităţii raporturilor juridice, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil (cauza Amurăriţei c. României).

În acest context specific, nu pot fi primite susţinerile recurentei-pârâte referitoare la nelegalitatea intabulării în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea intimatei-pârâte, ca urmare a dezlipirii, la incidenţa prevederilor art. 35 din Legea nr. 18/1991 şi ale art. 9 din Legea nr. 213/1998 sau la includerea bunurilor litigioase în cadrul unui amenajament silvic, întrucât se opune efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 187 din 18 ianuarie 2005, în cuprinsul căreia instanţa supremă a reţinut că "statul, în calitate de proprietar al dreptului de proprietate, a decis, cu respectarea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 213/1998, defalcarea unor bunuri din domeniul public de interes naţional şi trecerea lor în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale, decizie ce nu poate fi contestată de cel care are doar un drept de administrare a bunurilor".

Nu pot fi primite nici susţinerile recurentei-pârâte, în sensul că nu s-a dovedit întrunirea condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, sub forma plăţii despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului revendicat.

Aceasta, întrucât recurenta-pârâtă nu a arătat care sunt aspectele concrete de nelegalitate a deciziei din această perspectivă, criticile fiind formulate într-o manieră generală şi vizând, în realitate, modalitatea de interpretare a mijloacelor de probă administrate în cauză. Or, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorilor de fond. În consecinţă, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, cu scopul de a se constata inexistenţa faptei ilicite sau a prejudiciului, astfel cum urmăreşte, în realitate, recurenta-pârâtă, prin invocarea unor chestiuni de fapt, care privesc temeinicia deciziei recurate, nu legalitatea sa.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ. şi că decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către pârâta Regia Naţională a Pădurilor-A.-Direcţia Silvică Caraş-Severin împotriva deciziei civile nr. 18 din 1 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 ianuarie 2025.