Proof of loan contract by bank transfers and moral impossibility; scope of cassation review limited to legality, excluding re-evaluation of evidence

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la 29 iunie 2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la restituirea sumei de 44.000 euro, acordată cu titlu de împrumut, plus dobânda legală aferentă, calculată de la termenul de restituire şi până la data plăţii.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1064 din 15 aprilie 2022, Tribunalul Prahova a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, a formulat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 1732 din 11 octombrie 2023, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins apelul, ca nefondat.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, precum şi a tuturor încheierilor pronunţate de instanţa de apel, la 4 aprilie 2024, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

Recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., învederând următoarele: instanţa de apel a respins apelul, deşi trebuia să-l admită în mod formal şi apoi să înlocuiască considerentele primei instanţe, în ce priveşte relaţia foarte apropiată dintre părţi, context în care a considerat că este incidentă situaţia de excepţie prevăzută de art. 309 alin. (4) pct. 1 din C. proc. civ. instanţa de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (7), art. 327 şi art. 329 din C. proc. civ., întrucât nu s-a bazat pe probele administrate şi pe regulile de interpretare, ci a folosit o prezumţie judiciară doar pe baza declaraţiei pârâtei, fără a lua în calcul reaua-credinţă a acesteia; or, din probele administrate în cauză rezultă că sumele au fost acordate cu titlu de împrumut, la rugăminţile insistente ale pârâtei, simpla afirmaţie a acesteia că transferul bancar s-a făcut cu titlu gratuit nefiind susţinută de nicio dovadă; instanţa de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., din moment ce nu a calificat contractul încheiat între părţi, ci doar a arătat că nu este împrumut şi că părţile au dorit disimularea unei alte operaţiuni juridice sub forma unui împrumut.

Recurentul-reclamant a mai invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., învederând următoarele: decizia este motivată insuficient sub aspectul probelor pe care se sprijină, instanţa de apel ignorând mijloacele de probă în favoarea reclamantului; instanţa de apel a invocat jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deşi instanţa supremă nu a statuat că nu se poate proba contractul de împrumut doar cu extrasul de cont care poartă menţiunea "împrumut"; există numeroase hotărâri judecătoreşti prin care s-a reţinut că singura condiţie pentru validitatea contractului de împrumut nu este forma scrisă, ci remiterea bunului, deoarece este vorba despre un contract real, iar transferul bancar poate fi o probă suficientă a contractului de împrumut; necorespunzătoare este şi motivarea subsidiară dată capătului de cerere privind stabilirea unui termen de restituire a împrumutului, întrucât, chiar şi în situaţia în care nu se pot stabili clauzele contractului de împrumut, instanţa poate stabili un termen rezonabil de restituire, conform dispoziţiilor art. 2.126 din C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în baza art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2024, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată prin întâmpinare, a admis, în principiu, recursul şi a stabilit termen în şedinţă publică, pentru judecata sa.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziţii legale rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual.

În cauză, recurentul-reclamant a respectat aceste exigenţe legale, întrucât argumentele invocate se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., împrejurare ce a fost avută în vedere de către Înalta Curte, atunci când, prin încheierea din 21 noiembrie 2024, a respins excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare. Este de menţionat că, deşi în memoriul de recurs au fost invocate doar motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., critica privind omisiunea instanţei de apel de a aplica dispoziţiile art. 2.162 din C. civ. se subsumează cazului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Însă, după cum s-a pus în discuţia părţilor în şedinţa publică din 23 ianuarie 2025, toate acele critici din memoriul de recurs care vizează netemeinicia deciziei instanţei de apel nu pot fi analizate, întrucât în calea extraordinară de atac a recursului se exercită un control de legalitate, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate.

Cu alte cuvinte, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede, aşadar, interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorilor de fond.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut, sub un prim aspect, că instanţa de apel trebuia să admită, în mod formal, apelul şi apoi să înlocuiască considerentele sentinţei primei instanţe, în ceea ce priveşte dovedirea relaţiei apropiate dintre părţi, context în care a considerat că este incidentă situaţia de excepţie prevăzută de art. 309 alin. (4) pct. 1 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că această primă critică de recurs este nefondată, întrucât instanţa de apel nu a încălcat nicio regulă de procedură atunci când a apreciat că, prin probele administrate, s-a dovedit relaţia apropriată dintre părţi, existând o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris, în sensul prevederilor art. 309 alin. (4) pct. 1 din C. proc. civ.. Chiar dacă a înlocuit unele considerente ale sentinţei cu propriile considerente, instanţa de apel nu avea obligaţia procedurală de a admite apelul, din moment ce nu a validat niciunul dintre motivele de apel care ar fi putut conduce la admiterea căii de atac.

Astfel, în contextul în care reclamantul a invocat existenţa unui contract de împrumut de consumaţie şi a solicitat restituirea sumelor de bani pretins remise cu titlu de împrumut, problema de drept ce se impunea a fi dezlegată este dovedirea existenţei unui atare contract. Prima instanţă a respins acţiunea, reţinând că reclamantul nu a făcut dovada existenţei unui contract de împrumut în formă scrisă pentru suma de 44.000 euro, deşi sarcina probei îi incumba, conform dispoziţiilor art. 249 din C. proc. civ., precum şi că remiterea materială a unei sume nu este suficientă pentru a proba perfectarea unui contract de împrumut, câtă vreme nu s-a dovedit acordul de voinţă al părţilor în acest sens.

Reclamantul a criticat hotărârea primei instanţe şi din perspectiva dovedirii imposibilităţii morale de preconstituire a unui înscris, invocând relaţiile apropiate dintre părţi. Instanţa de apel a validat aceste susţineri ale reclamantului, însă a respins apelul, ca nefondat, reţinând că, deşi este incidentă situaţia de excepţie prevăzută de art. 309 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., totuşi, pe baza probelor administrate, reclamantul nu a dovedit încheierea contractului de împrumut având ca obiect suma de 44.000 euro, context în care a constatat că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică.

Contrar celor susţinute de către recurentul-reclamant, modalitatea în care a procedat instanţa de apel este permisă de dispoziţiile art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât, procedând la o nouă judecată, în limitele efectului devolutiv al căii de atac, instanţa de apel poate menţine soluţia primei instanţe, chiar şi pentru alte considerente, atunci când raţionamentul logico-juridic conduce la aceeaşi soluţie (în speţă, netemeinicia pretenţei deduse judecăţii).

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (7), art. 327 şi art. 329 din C. proc. civ., întrucât nu s-a bazat pe mijloacele de probă administrate, ci a folosit o prezumţie judiciară doar pe baza declaraţiei intimatei-pârâte, fără a lua în calcul reaua sa credinţă. În opinia recurentului-reclamant, din interpretarea coroborată a probelor administrate rezultă că sumele au fost acordate cu titlu de împrumut, la rugăminţile insistente ale intimatei-pârâte, simpla afirmaţie a acesteia că transferul bancar s-a făcut cu titlu gratuit nefiind susţinută de nicio dovadă.

Înalta Curte constată că aceste susţineri nu pot fi analizate, întrucât reprezintă critici de netemeinice, iar nu de nelegalitate, din moment ce recurentul-reclamant contestă modalitatea în care instanţa de apel a coroborat mijloacele de probă administrate în cauză şi urmăreşte, în realitate, reevaluarea situaţiei de fapt.

Astfel, determinarea voinţei părţilor, în sensul încheierii unui contract de împrumut, implică o nouă interpretare a mijloacelor de probă administrate în faţa instanţelor de fond, ceea ce nu este admisibil în calea extraordinară de atac a recursului, în care se exercită strict un control de legalitate, prin raportare la motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviinţarea şi/sau administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului în recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Însă, recurentul-reclamant nu invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a unor norme de procedură privind încuviinţarea şi administrarea probelor, care să fie prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, ci critică modul în care au fost analizate mijloacele de probă, cu toate că, potrivit legii, instanţa de apel este suverană în această privinţă.

Ca atare, în absenţa unor motive de nelegalitate, prin care să se învedereze dispoziţiile de drept material şi/sau procedural ce ar fi fost încălcate de instanţa de apel, criticile în discuţie nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., neputând fi analizate.

Tot în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., din moment ce nu a calificat contractul încheiat între părţi, ci a arătat că nu este împrumut şi că părţile au dorit disimularea unei alte operaţiuni juridice sub forma unui împrumut.

Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită, întrucât C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010 nu prevede un motiv similar celui reglementat la art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865 ("când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia"), astfel că modalitatea în care instanţa de apel a interpretat voinţa părţilor nu se circumscrie niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de lege. Indicarea, în cuprinsul memoriului de recurs, a prevederilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. este doar formală, din moment ce recurentul-reclamant nu a criticat modul în care instanţa de apel a aplicat această normă de drept procedural, ci a susţinut că nu este corectă calificarea contractului drept donaţie sau drept altă operaţiune juridică, întrucât între părţi s-ar fi încheiat un contract de împrumut de consumaţie.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia recurată este motivată insuficient, sub aspectul dovezilor pe care se sprijină, întrucât instanţa de apel a ignorat mijloacele de probă administrate în favoarea reclamantului.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor". Motivarea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, constituindu-se într-o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi într-o premisă a exercitării corespunzătoare a controlului judiciar.

În jurisprundenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că "dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţă. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (cauza Albina c. României). Totodată, Curtea Europeană a statuat că "obligaţia pe care o impune art. 6 par. 1 din Convenţie instanţelor de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke şi Lenoble c. Franţei), precum şi că "noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse" (cauza Helle c. Finlandei).

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale, asigurând garanţiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce, prin considerentele de la paginile 4-5 din decizia recurată, a prezentat, într-o manieră care respectă logica juridică, argumentele de fapt şi de drept pentru care a înlăturat motivele de apel invocate, reţinând, în esenţă, că, pe baza mijloacelor de probă administrate, nu se poate stabili existenţa obligaţiei intimatei-pârâte de restituire a sumei de 44.000 euro.

Se observă că, deşi a invocat nemotivarea hotărârii, recurentul-reclamant critică, în realitate, modalitatea în care instanţa de apel a coroborat şi a valorificat mijloacele de probă administrate în cauză, cu toate că aspectele legate de modul în care au fost interpretate probele nu pot forma obiect al controlului în recurs.

Din moment ce nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii mijloacelor de probă, rezultă că acele critici care privesc modalitatea în care instanţa de apel a analizat dovezile nu se subsumează motivelor de casare.

Referitor la criticile potrivit cărora nu a fost indicată jurisprudenţa instanţei supreme la care s-a făcut trimitere în considerente şi că, oricum, practica judiciară nu constituie izvor de drept, se observă că acestea nu privesc decizia instanţei de apel, ci sentinţa primei instanţe. Or, potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie hotărârea pronunţată de instanţa de apel, astfel că motivele de nelegalitate trebuie să privească exclusiv această hotărâre. Lecturând considerentele deciziei recurate, se constată că instanţa de apel nu şi-a argumentat soluţia prin invocarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau a altor instanţe, astfel că sunt neavenite criticile respective. De altfel, prin extrasele din jurisprudenţă prezentate la paginile 6-7 din memoriul de recurs (în sensul că împrumutul se poate dovedi prin actul de transfer bancar, coroborat cu prezumţii şi declaraţii de martori, în ipoteza imposibilităţii morale de preconstituire a unui înscris), recurentul-reclamant aduce în discuţie chestiuni care ţin de temeinicia deciziei recurate, din moment ce urmăreşte ca instanţa de recurs să procedeze la reinterpretarea mijloacelor de probă.

În altă ordine de idei, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 2.162 din C. civ., care îi permiteau să stabilească un termen rezonabil de restituire a sumei împrumutate, în ipoteza în care părţile nu au stipulat un termen de restituire. După cum s-a arătat deja, această critică urmează a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât recurentul-reclamant învederează omisiunea instanţei de apel de aplicare a unei norme de drept material.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Potrivit art. 2.162 alin. (1) din C. civ., "dacă nu a fost convenit un termen de restituire, acesta va fi stabilit de instanţă, ţinându-se seama de scopul împrumutului, de natura obligaţiei şi a bunurilor împrumutate, de situaţia părţilor şi de orice altă împrejurare relevantă." Contrar susţinerii recurentului-reclamant, instanţa de apel nu a omis a face aplicarea acestei norme legale, din moment ce în cauză nu s-a pus problema stabilirii unui termen pentru restituirea împrumutului, întrucât instanţa de apel a conchis, în urma mijloacelor de probă administrate, că nu se pot stabili clauzele convenţiei încheiate între părţi şi, în consecinţă, nici existenţa obligaţiei intimatei-pârâte de restituire a sumei de 44.000 RON.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ. şi că decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1732 din 11 octombrie 2023 şi a tuturor încheierilor pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosar nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 ianuarie 2025.