Statute of limitations for restitution of illegal public funds: objective start date based on potential knowledge of illegality versus Chamber of Accounts audit report

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă la data de 03 aprilie 2018, reclamantul Judeţul Timiş prin Consiliul Judeţean Timiş a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâta A.,: obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.650.000 RON actualizată la data plaţii, reprezentând plată nedatorată achitată pârâtei, cu privire la care Camera de Conturi a Judeţului Timiş a reţinut că a fost plătită cu nerespectarea reglementărilor legale referitoare la angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor bugetare; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale remuneratorii în sumă de 145.138,15 RON calculată de la data achitării cotizaţiilor către pârâtă şi până la data de 01.02.2018, respectiv suma de 4.699,80 RON calculată pentru perioada 02.02.2018-20.03.2018; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare în suma de 409.703,73 RON calculată de la data achitării cotizaţiilor către pârâtă şi până la data de 01.02.2018, respectiv suma de 13.175,20 RON calculate pentru perioada 02.02.2018-20.03.2018; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale remuneratorii şi penalizatoare şi în continuare până la data restituirii efective a debitelor datorate, în conformitate cu prevederile O.G. nr. 13/2011; obligarea pârâtei la plata eventualelor cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1341 şi urm. rap. la dispoziţiile art. 1635-1649 C. civ., Legea nr. 350/2005, art. 1254 coroborate cu art. 1325 C. civ. şi cu dispoziţiile O.G. nr. 13/2011, O.G. nr. 26/2000, art. 1 lit. g) din Legea nr. 215/2001 coroborate cu Legea nr. 69/2000 şi O.G. nr. 26/2000, Legea nr. 554/2004, art. 14, art. 51 şi art. 54 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, art. 67 alin. (2) lit. b) şi art. 69 din Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului, pct. 1, 2, 3 şi 4 din Normele metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor instituţiilor publice, precum şi evidenţa şi raportarea angajamentelor bugetare şi legale, aprobate prin OMFP nr. 1792/2002 actualizat, Ordinul ANS nr. 130/2006, Decizia nr. 37/2015 a Camerei de Conturi a Judeţului Timiş menţinută prin încheierea nr. 31/2016 a Curţii de Conturi a României.

I.2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1192/PI din 27 septembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2018 a fost respinsă ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul Judeţul Timiş prin Consiliul Judeţean Timiş în contradictoriu cu pârâta A. având ca obiect restituire plată nedatorată.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamantul Judeţul Timiş prin Consiliul Judeţean Timiş.

I.3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 340 din 15 decembrie 2022, Curtea de Apel Timişoara - sectia I civilă a respins apelul declarat în cauză de către apelantul-reclamant Judeţul Timiş prin Consiliul Judeţean al Judeţului Timiş împotriva sentinţei civile nr. 1192/27.09.2018 pronunţate de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2018.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 340 din 15 decembrie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul Judeţul Timiş prin Consiliul Judeţean al Judeţului Timiş.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 06 februarie 2023.

Prin încheierea nr. 1909 din 03 octombrie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a declinat în favoarea secţiei I Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamantul Judeţul Timiş prin Consiliul Judeţean Timiş împotriva deciziei civile nr. 340 din 15 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Urmare declinării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 25 octombrie 2023, sub nr. x/2018* şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosar).

Prin cererea formulată, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi admiterea apelului său, cu consecinţa respingerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, precum şi casarea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei Tribunalului pentru judecarea fondului cauzei. Totodată, a solicitat obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Invocând drept motiv de casare dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că soluţia instanţei de apel este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1341, art. 1635-1639 C. civ. raportate la prevederile art. 2528 C. civ., şi printr-o interpretare şi aplicare eronată a considerentelor deciziei nr. 19 din 03.06.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţe a normelor de drept material constând în dispoziţiile art. 1341, art. 1635-1639 C. civ. raportate la prevederile art. 2528 C. civ., recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, următoarele:

Cererea de restituire a sumelor achitate cu titlu de cotizaţie către pârâtă se întemeiază atât pe prevederile art. 1341 şi urm. C. civ. referitoare la plata nedatorată, cât şi pe prevederile art. 1635 şi urm. C. civ. referitoare la restituirea prestaţiilor în cazul răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, sunt incidente prevederile art. 2528 C. civ.

Conform dispoziţiilor legale menţionate, în materia răspunderii civile delictuale termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea şi tot astfel cel care a făcut plata este în măsură să introducă acţiunea în restituire la data la care a cunoscut sau a trebuit să cunoască faptul că plata a fost efectuată fără drept.

Recurentul-reclamant a luat la cunoştinţă despre caracterul nedatorat al plăţii abia în urma controlului Camerei de Conturi a Judeţului Timiş, finalizat prin emiterea deciziei nr. 37/10.08.2015. Ulterior, prin hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în dosarul nr. x/2016, recurentul-reclamant a cunoscut în mod definitiv că plata cotizaţiilor către asociaţiile sportive a fost făcută fără drept şi, în consecinţă, că s-a produs o pagubă care este necesar a fi recuperată.

Cu toate acestea, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au respins ca prescrisă acţiunea, considerând ca punct de plecare al termenului de prescripţie al dreptului la acţiune momentul efectuării plăţilor, acesta fiind, în opinia instanţelor de fond momentul de la care reclamantul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Or, prin pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare eronată a prevederilor art. 2528 din Noul C. civ., raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii. În speţă, prescripţia dreptului la acţiunea în restituirea sumelor achitate cu titlu de cotizaţie nu avea cum să curgă de la data efectuării plăţii, întrucât la acea dată recurenta nu a avut reprezentarea efectuării fără drept a unei plăţi.

Astfel, prin HCJ Timiş nr. 96/26.06.2013 s-a aprobat aderarea Judeţului Timiş la clubul sportiv Rugby Club Municipal Universitatea de Vest Timişoara, cu modificarea corespunzătoare a actului constitutiv şi a statutului asociaţiei. Hotărârea de aderare la asociaţia sportivă a fost supusă controlului instanţei judecătoreşti, conform prevederilor O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii. În baza art. 33 coroborat cu art. 8-12 din O.G. nr. 26/2000, instanţa a verificat legalitatea hotărârii de aderare şi a dispus, prin încheiere, înscrierea modificărilor în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa Judecătoriei Timişoara.

De asemenea, pentru punerea în aplicare a HCJ Timiş nr. 96/26.06.2013 prin care Judeţul Timiş a devenit membru al asociaţiei au fost adoptate hotărârile ulterioare de consiliu judeţean prin care s-a aprobat plata cotizaţiei de membru în cadrul asociaţiei sportive de către Judeţul Timiş, plata cotizaţiei fiind o obligaţie a membrilor oricărei asociaţii, prevăzută de art. 46 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 26/2000.

Atât hotărârea de aderare, cât şi hotărârile ulterioare prin care s-a stabilit plata cotizaţiei de membru au fost supuse verificării de legalitate exercitate de prefect în conformitate cu prevederile art. 115 alin. (7) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, nefiind atacate de prefect sub aspectul legalităţii acestora.

Toate aspectele menţionate mai sus susţin argumentul că recurentul-reclamant nu a avut, la data plăţii cotizaţiei, reprezentarea efectuării fără drept a unor plăţi.

Prin urmare, prescripţia nu avea cum să curgă de la data efectuării plăţii cotizaţiilor, ci putea curge doar din momentul în care partea a avut cunoştinţă că plata a fost efectuată fără drept, acest moment fiind cel al emiterii deciziei Camerei de Conturi Timiş şi, ulterior, în urma soluţionării definitive a dosarului nr. x/2016

Referitor la interpretarea şi aplicarea eronată de către instanţa de apel a considerentelor deciziei nr. 19 din 03.06.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, recurentul-reclamant a susţinut următoarele:

Instanţa de apel îşi motivează soluţia de respingere a apelului aproape în exclusivitate prin trimitere la dispozitivul şi considerentele deciziei nr. 19 din 03.06.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Instanţa de apel consideră că această decizie, chiar dacă este pronunţată în materia dreptului muncii şi vizează prescripţia dreptului angajatorului de a recupera paguba produsă de un angajat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, s-ar aplica şi în prezenta cauză în care se solicită de la terţe persoane sume încasate necuvenit.

Cu toate acestea, în prezentul litigiu, situaţia este diferită de cea asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia nr. 19/2019, deoarece vizează plăti acordate de la bugetul Judeţului Timiş, cu titlu de cotizaţie, unei asociaţii sportive în care Judeţul Timiş avea calitatea de membru al asociaţiei.

În cazul recuperării unor sume plătite necuvenit propriilor angajaţi, Înalta Curte a arătat în decizia nr. 19/2019 că stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia.

În speţă, nu este o astfel de situaţie, întrucât momentul de început al cursului prescripţiei nu se poate întemeia pe o culpă prezumată a recurentului de a nu a fi efectuat verificări ulterioare privind legalitatea asocierii sau privind legalitatea plăţii cotizaţiei.

În cazul unei pagube produse de salariat ori rezultate în urma plăţii către acesta a unor sume necuvenite, aşa cum este situaţia prevăzută în decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, paguba ar fi putut fi descoperită cu minime diligenţe din partea unor servicii specializate de control financiar intern.

În speţă, plata cotizaţiei s-a făcut ca urmare a existenţei unei hotărâri de aderare a Judeţului Timiş la asociaţia sportivă, supusă verificărilor de legalitate prevăzute de O.G. nr. 26/2000 şi Codului administrativ din partea unor organe cu atribuţii de control şi putere decizională. Prin urmare, nu se poate reţine că în situaţia dedusă judecăţii ar fi existat o pasivitate din partea recurentului, aşteptând doar controlul Curţii de Conturi. Or, recurentul a depus toate diligenţele pentru ca hotărârile de consiliu judeţean care au stat la baza plătii cotizaţiei să fie supuse controlului de legalitate prevăzut de legislaţia în vigoare.

În decizia pronunţată, instanţa de apel, invocând decizia nr. 19/2019, consideră că prescripţia dreptului la acţiune în restituirea sumelor plătite cu titlu de cotizaţie, nu ar începe să curgă de la data controlului Curţii de Conturi, ci de la data efectuării plăţilor, acesta fiind, în opinia instanţei, momentul la care trebuia cunoscut caracterul nelegal al actelor administrative emise, cât şi caracterul nedatorat al plăţilor efectuate.

Contrar acestor susţineri ale instanţei, în cazul plăţilor efectuate cu titlu de cotizaţie, au existat anterior verificările prevăzute de lege de legalitate a actelor administrative care au stat la baza acestor plăţi, astfel că nu se poate susţine că trebuia cunoscut caracterul nedatorat al plăţilor încă de la data efectuării acestora.

Mai mult, nici legislaţia care reglementează activitatea asociaţiilor sportive, respectiv Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului, nu interzicea la momentul aderării şi nu interzice în mod expres nici în prezent asocierea unei unităţi administrativ teritoriale ca membru într-o asociaţie sportivă de drept privat, fără scop patrimonial, după cum nu interzice în mod expres nici plata cotizaţiei în calitate de membru al asociaţiei.

Faptul că nu exista posibilitatea legală de finanţare a asociaţiilor sportive cu sume de la bugetul judeţului prin modalitatea plăţii cotizaţiei a rezultat abia ulterior, în urma interpretării întregului cadru legal prevăzut de Legea nr. 69/2000 în ceea ce priveşte finanţarea structurilor sportive. Această interpretare s-a impus abia în urma controlului efectuat în anul 2015 de către Camera de Conturi a Judeţului Timiş şi ulterior în cadrul litigiului ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, în care au fost contestate măsurile dispuse de organul de control.

Din cele de mai sus rezultă că, în speţă nu sunt incidente prevederile deciziei nr. 19 din 03.06.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, situaţia juridică din prezentul litigiu fiind diferită de cea reglementată în această decizie.

Cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 2528 C. civ. prin raportare la decizia nr. 22 din 24 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, recurentul-pârât a susţinut că în interpretarea dispoziţiilor art. 2528 C. civ., în ceea ce priveşte momentul de început al termenului de prescripţie al acţiunii în restituirea sumelor plătite fără drept, cu titlu de cotizaţie, instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele şi dispozitivul deciziei nr. 22 din 24 iunie 2019 pronunţată în recurs în interesul legii, decizie invocată de apelantul-reclamant prin concluziile depuse în apel.

Prin această decizie, Înalta Curte a statuat cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, stabilind că:

"în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. II alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

În speţă, deşi nu există o hotărâre judecătorească de anulare a actelor administrative prin care s-a stabilit plata cotizaţiei, în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2016 s-a statuat definitiv că Judeţul Timiş nu avea posibilitatea legală de a acorda finanţare asociaţiilor sportive sub formă de cotizaţii. Prin urmare, cele reţinute în considerentele deciziei nr. 22/2019 cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prescripţie al unei acţiuni în despăgubiri ca urmare a anulării unui act administrativ sunt valabile şi în prezenta cauză.

Astfel, la pct. 87 din Decizia nr. 22/2019, Înalta Curte a reţinut că "simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Dacă titularul dreptului la acţiune nu are cunoştinţă de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, şi cel care este ţinut să răspundă, atunci nu poate acţiona, astfel încât, dacă prescripţia ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată, căci aceste elemente pot să nu fie cunoscute, după cum s-a arătat, la data încălcării dreptului subiectiv".

În acest fel, este evitat riscul ca prescripţia să se împlinească înainte ca ea să fi început efectiv să curgă, deoarece titularului dreptului la acţiune nu i se poate reproşa inacţiunea, cât timp nu avea posibilitatea reală de a face acte întreruptive, din cauza necunoaşterii existenţei dreptului sau exigibilităţii acestuia ori a celui ţinut să răspundă.

În sensul celor statuate de Înalta Curte prin această decizie, în materia răspunderii civile delictuale termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. De asemenea, cel care a făcut o plată este în măsură să introducă acţiunea în restituire la data la care a cunoscut sau a trebuit să cunoască faptul că plata a fost efectuată fără drept.

Prin urmare, pentru exerciţiul acţiunii în restituirea plăţii nedatorate nu este suficientă numai efectuarea plăţii, ci este necesar ca cel care a făcut plata să cunoască faptul că respectiva plată nu este datorată, întrucât numai de la acel moment are dreptul de a acţiona pentru restituire.

Or, recurentul-reclamant a luat la cunoştinţă despre caracterul nedatorat al plăţii abia în urma controlului Camerei de Conturi a Judeţului Timiş, finalizat prin emiterea deciziei nr. 37/10.08.2015 şi ulterior, în urma soluţionării definitive a dosarului nr. x/2016 prin care s-au contestat măsurile Curţii de Conturi. Abia în urma soluţionării definitive a dosarului nr. x/2016, reclamantul a cunoscut în mod definitiv că plata cotizaţiilor către asociaţiile sportive a fost făcută fără drept, şi drept urmare că s-a produs o pagubă care este necesar a fi recuperată.

În concluzie, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 497 şi art. 480 alin. (3) C. proc. civ., art. 1341 şi urm., art. 1635-1639, art. 2528 C. civ., O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, Legea educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000, Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, precum şi toate actele normative invocate în prezentul recurs.

I.5. Apărările formulate în cauză

I.5.1. Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă A.

La data de 02 mai 2023, intimata-pârâtă A. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat în principal anularea recursului în temeiul art. 488 alin. (2) C. proc. civ. şi în subsidiar respingerea ca nefondat şi menţinera hotărârii atacate ca fiind temeinică şi legală.

De asemenea, a solicitat să se constate caracterul inadmisibil al cererii de casare a hotărârii primei instanţe.

În ceea ce priveşte nulitatea recursului, intimata-pârâtă a învederat că recurentul-reclamant a invocat numai motive de netemeinicie, astfel încât argumentele expuse drept motive de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute în mod limitativ de legiuitor.

A mai învederat că recurentul-reclamant şi-a întemeiat formal recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., expunerea motivelor neîncadrându-se în aceste dispoziţii legale.

În ceea ce priveşte fondul recursului, intimata-pârâtă a învederat că atât soluţia, cât şi motivarea instanţei de apel sunt corecte, astfel că admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune este singura soluţie posibilă.

A mai susţinut că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale şi a reţinut că reclamantul trebuia să cunoască de la data plăţii atât caracterul nelegal al actelor administrative emise, cât şi caracterul nedatorat al plăţilor efectuate în baza acestora, cu ocazia emiterii acestor acte şi efectuării plăţilor. Constatările ulterioare ale Curţii de Conturi nu sunt de natură a valida raţionamentul că reclamantul nu avea obligaţia cunoaşterii acestui caracter nedatorat al plăţilor de la data efectuării lor.

Totodată, a învederat că nu sunt îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate. Plăţile s-au efectuat în temeiul unor hotărâri emise de reclamant prin care s-a hotărât asocierea dintre acesta şi pârâtă, precum şi plata unei cotizaţii.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, intimata-pârâtă a susţinut că acţiunea a fost introdusă în data de 03 aprilie 2018 pentru sume plătite de reclamantă în anii 2013 şi 2014. Termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data efectuării plăţii (2013 şi 2014), împlinindu-se în anul 2016, respectiv 2017.

În ceea ce priveşte întinderea pretinsului prejudiciu, intimata-pârâtă a susţinut că a primit doar suma de 1.300.000 euro.

I.5.2. Răspunsul la întâmpinare formulat de recurentul-reclamant

La data de 29 mai 2023, recurentul-reclamant a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii, motivat de faptul că recursul cuprinde critici de nelegalitate care se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la fondul cauzei, a susţinut că instanţele anterioare nu au analizat susţinerile sale cu privire la îndeplinirea condiţiilor acţiunii în restituire pentru plata nedatorată, acordând prioritate excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, fapt ce nu a mai condus la analizarea fondului cauzei.

A mai învederat că, referitor la susţinerile părţii adverse în sensul că nu este îndeplinită condiţia inexistenţei datoriei, în etapa procesuală anterioară a invocat excepţia de nelegalitate a hotărârilor Consiliului Judeţean Timiş nr. 96/26.06.2013, nr. 135/28.08.2013 şi nr. 21/21.01.2014 modificată prin HCJ nr. 206/29.10.2014.

Argumentele în sensul admiterii acestei excepţii de nelegalitate sunt expuse pe larg în apelul formulat de reclamant, sens în care a solicitat să fie avute în vedere în cazul în care, în urma admiterii recursului, se va judeca fondul cauzei.

A reiterat faptul că prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2016 instanţele au statuat în mod definitiv asupra faptului că Judeţul Timiş nu avea posibilitatea legală de a acorda finanţare asociaţiilor sportive sub formă de cotizaţii.

De asemenea, a mai învederat că pe fondul cauzei reiterează toate motivele de fapt şi de drept care au stat la baza cererii de chemare în judecată, întrucât instanţele au respins acţiunea pe excepţie, nepunând în discuţia părţilor fondul pricinii. A menţionat, totodată, că temeiul juridic al acţiunii îl reprezintă dispoziţiile art. 1341 şi urm. C. civ. referitoare la plata nedatorată, precum şi cele referitoare la restituirea prestaţiilor consacrate de art. 1635 şi urm. C. civ.

I.6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 aprilie 2024, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă A., a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant şi a fixat termen de judecată la data de 24 septembrie 2024, ora 09:30, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Circumstanţele litigiului relevante pentru soluţionarea recursului de faţă, astfel cum au fost reţinute de instanţele de fond şi apel, sunt următoarele:

În temeiul Hotărârii Consiliului Judeţean Timiş nr. 96/26.06.2013, s-a aprobat aderarea Judeţului Timiş prin Consiliul Judeţean Timiş la clubul sportiv Rugby Club Municipal Universitatea de Vest Timişoara.

Ulterior, a fost adoptată Hotărârea Consiliului Judeţean Timiş nr. 135/28.08.2013 prin care s-a stabilit achitarea de către reclamant a cotizaţiei de membru în cadrul asociaţiei, urmând alte două hotărâri date de reclamant prin care s-a modificat cuantumul cotizaţiei pentru anul 2014.

Aşadar, reclamantul a efectuat plata către pârâtă în temeiul unor hotărâri emise de el însuşi, hotărâri ce au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice, nefiind anulate ori desfiinţate până în prezent.

În urma finalizării procedurii de audit având ca obiectiv analiza activităţii Judeţului Timiş şi a entităţilor din subordinea acestuia, Camera de Conturi a Judeţului Timiş, prin decizia nr. 37/10.08.2015, a stabilit că nu au fost respectate prevederile art. 14, 51 şi 54 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, art. 67 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului, precum şi normele metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor instituţiilor publice, precum şi evidenţa şi raportarea angajamentelor bugetare şi legale aprobate prin OMFP nr. 1792/2002 actualizat, precum şi că au fost efectuate plăţi nelegale în temeiul actelor respective.

În vederea aducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse de Camera de Conturi a Judeţului Timiş, reclamantul a formulat prezenta acţiune, prin care a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.650.000 RON actualizată la data plaţii, reprezentând plată nedatorată achitată acesteia, precum şi obligarea la plata dobânzii legale remuneratorii şi penalizatoare aferente debitului datorat.

Prima instanţă a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată, reţinând în considerentele sentinţei, în esenţă, că termenul general de prescripţie de 3 ani instituit de art. 2517 C. civ. a început să curgă de la data efectuării plăţilor (ultima plată fiind la nivelul lunii noiembrie 2014), iar nu de la data la care Camera de Conturi a adus la cunoştinţa reclamantului Decizia nr. 37/10.08.2015; a mai reţinut prima instanţă că datoria a existat, aceasta rezultând din hotărârile de aderare, finanţare şi achitare a contribuţiilor stabilite emise de reclamant, iar acesta din urmă nu se poate prevala de necunoaşterea legii sportului şi a finanţelor publice locale, în condiţiile în care are în structura sa un întreg aparat de specialitate pe care îl putea consulta anterior adoptării unor astfel de hotărâri.

Soluţionând apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă l-a respins ca nefondat, reţinând că reclamantul trebuia să cunoască atât caracterul nelegal al actelor administrative emise, cât şi caracterul nedatorat al plăţilor efectuate în baza acestor acte, cu ocazia emiterii lor şi a plăţilor efectuate; aşadar, prescripţia a început să curgă de la momentul efectuării plăţilor, respectiv noiembrie 2014, dată faţă de care termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani de promovare a acţiunii civile s-a împlinit în luna noiembrie 2017.

Prin cererea de recurs dedusă judecăţii, recurentul-reclamant critică decizia instanţei de apel pe motiv că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în dispoziţiile art. 2528 C. civ., precum şi cu interpretarea şi aplicarea eronată a considerentelor Deciziei nr. 19/03.06.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Aceste critici de nelegalitate, sintetizate mai sus şi subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au caracter nefondat şi, ca atare, nu pot fi primite pentru argumentele ce vor fi înfăţişate.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este instituită de prevederile art. 2523 C. civ. şi este aceea că prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Data naşterii dreptului material la acţiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acţiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.

Or, în speţa pendinte, dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă ce corespunde unei pretinse pagube provenite în urma nelegalităţii plăţilor efectuate cu titlu de cotizaţii la asociaţia sportivă, intimată-pârâtă în cauză, plăţi efectuate din fondurile bugetului judeţean.

În cazul acţiunii în restituire întemeiată pe plata nedatorată, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială, instituită în art. 2528 alin. (1) C. civ., care prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, se aplică în mod corespunzător, astfel cum reglementează alin. (2) al aceluiaşi text de lege, şi în materia plăţii nedatorate.

Evocata regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătoreşte determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin instituirea şi a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripţia, se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază şi pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Aplicând aceste aspecte cu caracter teoretic speţei deduse judecăţii, Înalta Curte observă că, prevalându-se de momentul subiectiv invocat, respectiv data emiterii Deciziei nr. 37/10.08.2015 a Camerei de Conturi a Judeţului Timiş, prin care s-a stabilit că efectuarea plăţilor în discuţie a fost efectuată cu încălcarea dispoziţiilor speciale din Legea nr. 69/2000 completată cu dispoziţiile legale privind asociaţiile şi fundaţiile din O.G. nr. 26/2000 ori data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2016, în care s-a reţinut, cu titlu definitiv, că Judeţul Timiş nu avea posibilitatea legală de a acorda finanţare asociaţiilor sportive sub formă de cotizaţii, recurentul-reclamant a susţinut că acesta a fost momentul când avut reprezentarea faptului că plăţile cu titlu de cotizaţie au fost efectuate fără drept.

Această susţinere a recurentului-reclamant nu poate fi primită, întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ., aplicabile corespunzător şi acţiunii în restituire întemeiate pe plata nedatorată, condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoaşterea caracterului nedatorat al plăţii, care reprezintă un aspect ce ţine de probaţiune, iar nu un aspect care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei.

Înalta Curte constată de altfel, că recursul reprezintă potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 C. proc. civ., o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt a cauzei, astfel cum a fost stabilită ea în mod definitiv de instanţele devolutive ale fondului.

Or, momentul obiectiv de la care o persoană - fizică sau juridică - putea şi trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, reprezintă un element care se stabileşte pe bază de probe administrate, fiind un element al situaţiei de fapt a unei cauze.

În cazul de faţă, paguba invocată constă în efectuarea unor plăţi nelegale în temeiul unor acte administrative emise (hotărâri ale consiliului judeţean). Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, de care instanţa de recurs este ţinută, ca urmare a limitelor controlului său jurisdicţional, că încă de la momentul emiterii actelor în baza cărora s-au efectuat plăţile, precum şi de la momentul efectuării acestor plăţi, reclamantul era în măsură să cunoască caracterul nelegal al actelor administrative emise, cât şi caracterul nedatorat al plăţilor efectuate în baza acestor acte, reclamantul neputându-se prevala de necunoaşterea legii, aceasta fiind preexistentă raportului întocmit de organele de control ale Curţii de Conturi.

Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia (momentul emiterii actelor în baza cărora s-au efectuat plăţile, precum şi momentul efectuării acestor plăţi), s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acţiunea în răspundere civilă şi valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă pentru ea.

În concluzie, aprecierea instanţei de apel în sensul anterior arătat nu este de natură a înfrânge prevederile legale incidente, astfel că, raportat la situaţia de fapt pe care a reţinut-o această instanţă devolutivă a fondului, Înalta Curte conchide în sensul că prevederile legale invocate de recurentul-reclamant au fost corect aplicate în cauză.

O a doua critică adusă hotărârii instanţei de apel vizează interpretarea şi aplicarea eronată a Deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că în cauza de faţă situaţia este diferită de cea tranşată prin această Decizie, întrucât vizează plăţi acordate de la bugetul Judeţului Timiş, cu titlu de cotizaţie, unei asociaţii sportive în care Judeţul Timiş avea calitatea de membru al asociaţiei.

De asemenea, a susţinut că anterior efectuării plăţilor cu titlu de cotizaţie legalitatea actelor administrative ce au stat la baza acestor plăţi a fost verificată, astfel că nu se poate susţine că trebuia să cunoască caracterul nedatorat al acestora încă de la data efectuării lor.

Mai mult, Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului nu interzice în mod expres plata cotizaţiei în calitate de membru al asociaţiei, interpretarea întregului cadru legal prevăzut de respectiva lege în ceea ce priveşte finanţarea structurilor sportive impunându-se abia în urma controlului efectuat în anul 2015 de către Camera de Conturi a Judeţului Timiş şi, ulterior, în cadrul litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, în care au fost contestate măsurile dispuse de organul de control.

Şi această critică este nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă.

Astfel, se reţine că problema de drept supusă analizei şi dezlegată prin Decizia nr. 19/2019 a fost aceea de a se stabili dacă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control marchează sau nu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă în acţiunile iniţiate de angajatori pentru recuperarea prejudiciului cauzat de salariaţi.

În dezlegarea acestei chestiuni, instanţa supremă a statuat cu valoare de principiu că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi sau de alt organ de control, deoarece acest control constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului. S-a apreciat că paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate. Prin urmare, paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

S-a mai statuat prin decizia sus-menţionată şi faptul că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă în ceea ce priveşte punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, având în vedere că prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând, de altfel, nicio dispoziţie legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripţiei.

Or, chiar dacă în speţa pendinte specificul raportului juridic concret este altul, există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia.

Astfel, se constată că în cauza dedusă judecăţii în prezentul dosar, instanţele devolutive ale fondului cauzei au decelat momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune, ceea ce corespunde regimului juridic al prescripţiei configurat de prevederile C. civ.

Instanţa de apel nu a interpretat greşit considerentele Deciziei nr. 19/03.06.2019, cum eronat a susţinut recurentul-reclamant, ci s-a raportat la dispoziţiile art. 2528 C. civ. astfel cum au fost interpretate de instanţa supremă prin respectiva decizie de unificare.

În realitate, prevalându-se de aspecte de fapt vizând imposibilitatea cunoaşterii caracterului nedatorat al plăţilor efectuate (verificarea legalităţii actelor ce au stat la baza efectuării plăţilor, neinterzicerea în mod expres a plăţii cotizaţiei de către Legea nr. 69/2000, imposibilitatea legală de finanţare a asociaţiilor sportive cu sume de la bugetul judeţului a rezultat în urma interpretării întregului cadru prevăzut de Legea nr. 69/2000 ce s-a impus abia în urma controlului efect de Camera de Conturi) - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În tot cazul, relevantă este reţinerea de către instanţele fondului în cadrul situaţiei de fapt analizate că reclamanta avea obligaţia de a cunoaşte dispoziţiile legale aplicabile activităţii de finanţare a unei asociaţii sportive şi totodată de a se asigura, prin organele sale de specialitate, că această activitate se desfăşoară potrivit legii, ceea ce exclude o analiză de legalitate în această privinţă.

Pe cale de consecinţă, critica recurentului-reclamant în această direcţie este nefondată, instanţa de apel făcând o aplicare corectă a Deciziei nr. 19/2019 pronunţate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din perspectiva limitelor cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, statuările instanţei supreme mai sus evocate fiind incidente mutatis mutandis în cauza pendinte (statuările cu privire la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale) şi sunt obligatorii pentru instanţe, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Printr-o a treia critică, recurentul-reclamant susţine că interpretarea dispoziţiilor art. 2528 C. civ., în ceea ce priveşte momentul de început al termenului de prescripţie al acţiunii în restituirea sumelor plătite fără drept, trebuia făcută prin raportare la Decizia nr. 22 din 24 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Astfel, a apreciat că sunt valabile şi în prezenta cauză statuările instanţei supreme din Decizia nr. 22/2019 cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prescripţie al unei acţiuni în despăgubiri ca urmare a anulării unui act administrativ, întrucât, chiar dacă în speţă nu există o hotărâre judecătorească de anulare a actelor administrative prin care s-a stabilit plata cotizaţiei, în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2016 s-a statuat definitiv că Judeţul Timiş nu avea posibilitatea legală de a acorda finanţare asociaţiilor sportive sub formă de cotizaţii.

Nu poate fi primită nici această critică.

Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 22/2019 pronunţată în recurs în interesul legii problema de drept supusă analizei şi dezlegată de instanţa supremă a fost aceea de a se stabili care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire pentru prejudiciul cauzat printr-un act administrativ nelegal ce a fost anulat, respectiv de la momentul comunicării actului administrativ nelegal sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestui act.

În cauza pendinte, chestiunea de drept supusă judecăţii o constituie determinarea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă, în condiţiile în care există un raport al Curţii de Conturi (prin care s-a stabilit că efectuarea de către recurentul-reclamant a plăţilor cu titlu de cotizaţie unei asociaţii sportive a fost făcută cu încălcarea dispoziţiilor speciale din Legea nr. 69/2000), iar nu determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie al unei acţiuni în despăgubiri ca urmare a anulării unui act administrativ.

Or, chiar recurentul-reclamant recunoaşte că în cauza de faţă nu există o hotărâre judecătorească de anulare a actelor administrative ce au stat la baza efectuării plăţii cu titlu de cotizaţie şi este neîndoielnic că obiectul cauzei nu îl constituie o despăgubire ca cea la care se referă dezlegările din decizia nr. 22/2019. Faptul că s-a stabilit cu titlu definitiv în dosarul nr. x/2016 că recurentul-reclamant nu avea posibilitatea legală de a acorda finanţare asociaţiilor sportive sub formă de cotizaţii nu poate fi asimilat cu o anulare a actului administrativ pentru a se putea aplica statuările din cuprinsul Deciziei nr. 22/2019.

Pentru situaţiile, cum este şi cea din speţa pendinte, în care chestiunea de drept supusă judecăţii o constituie determinarea momentului de început al curgerii termenului de prescripţie extinctivă atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia, instanţa supremă a statuat că dezlegările de principiu din Decizia nr. 19/2019 se aplică mutatis mutandis.

În acest sens, prin Decizia nr. 39/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, cu valoare de principiu, în paragraful 89, că "În mod evident, izvorul obligaţiei debitorului nu îl poate reprezenta actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba provocată, cum s-a stabilit deja prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019, întrucât prin intermediul actului de control se constată doar abaterile de la aplicarea legii (par. 55 din decizia menţionată), în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal".

În aceste coordonate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a interpretat în mod corect dispoziţiile art. 2528 C. civ. prin raportare la dezlegările de principiu din Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Prin urmare, având în vedere considerente expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Judeţul Timiş prin Consiliul Judeţean Timiş împotriva deciziei nr. 340 din 15 decembrie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Judeţul Timiş prin Consiliul Judeţean Timiş împotriva deciziei nr. 340 din 15 decembrie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, pronunţate în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 septembrie 2024.