Statutory interest and inflation adjustment on unpaid broadcasting services upheld; appeal quashed.

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 21.12.2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanţei obligarea pârâtei Societatea Română de Televiziune la plata următoarelor sume:

- 119.267,35 RON, reprezentând diferenţa de curs valutar între data furnizării serviciilor şi data achitării sumei de 87.501 euro;

- valoarea inflaţiei şi a dobânzii legale, calculate asupra sumei de 346.891,83 RON, pentru perioada decembrie 2012 - 27.02.2017;

- valoarea inflaţiei şi a dobânzii legale, calculate asupra sumei de 49.339,80 RON, pentru perioada 06.04.2007 -27.02.2017.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1301 din 21.10.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a luat act de renunţarea reclamantei la primul capăt al cererii de chemare în judecată, având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 119.267,35 RON, reprezentând diferenţa de curs valutar între data furnizării serviciilor şi data achitării sumei de 87.501 euro.

A admis în parte excepţia prescripţia dreptului material la acţiune şi a respins cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata actualizării cu indicele de inflaţie şi a dobânzii legale, calculate pentru perioada anterioară datei de 21.12.2014, ca prescrisă.

A respins în rest excepţia dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. şi a obligat pârâta la plata sumei de 85.271,22 RON către reclamantă, reprezentând dobânda legală aferentă sumelor de 346.891,83 RON, respectiv 49.339,80 RON, pentru perioada 21.12.2014 - 27.02.2017.

A respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A obligat reclamanta la plata sumei de 2.087,01 RON către stat, cu titlu de diferenţă taxă judiciară de timbru şi a obligat pârâta la plata sumei de 5.982,2 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins ca neîntemeiată cererea formulată de pârâtă împotriva chemaţilor în garanţie B. şi C..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1219A din 12.09.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Societatea Română de Televiziune, împotriva sentinţei civile nr. 1301/21.10.2020 pronunţate în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

A obligat apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5862,30 RON şi către intimatul pârât B. a sumei de 7500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâta Societatea Română de Televiziune.

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea caii de atac şi în principal, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare iar în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii recurate şi rejudecarea pricinii cu consecinţa respingerii acţiunii introductive de instanţă.

În esenţă, recurenta-pârâtă a învederat, sub un prim aspect, referitor la motivaţia curţii de apel cu privire la respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, că aceasta a depus la dosar înscrisuri care demonstrează că obiectul cererii deduse judecaţii în dosarul nr. x/2011 este identic cu cel din prezenta cauză, respectiv solicitarea "actualizării creanţei cu indicele de depreciere prin inflaţie efectiv suferit, în cadrul căruia se va considera şi factorul de instabilitate monetară, precum şi dobânda legală". Astfel, motivaţia instanţei de apel potrivit căreia nu exista triplă identitate între cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 (respectiv nr. 4546/2/2016, ca urmare a renumerotării) şi prezenta acţiune, în ceea ce priveşte pretenţiile deduse judecăţii, reprezentând accesorii la sumele acordate prin titlul executoriu, pentru perioade care nu au făcut obiectul judecăţii anterioare, este nelegală şi dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ.

Un al doilea motiv de recurs priveşte soluţia instanţei pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta SRTv. Recurenta arată că atât instanţa de fond cât şi curtea de apel au avut în vedere în mod greşit, la admiterea în parte a prezentei acţiuni, dispoziţiile Deciziei nr. 21/2015 şi ale Deciziei nr. 7/2015 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acestea nefiind aplicabile în prezenta cauză întrucât cele doua decizii tratează problema acordării daunelor moratorii cu privire la plata drepturilor salariale, unde data scadenţei obligaţiei de plată a salariului este lunară. Mai mult, în hotărârile menţionate prescripţia a fost întreruptă printr-un act de recunoaştere, respectiv O.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. Însă, prezenta cauză nu se referă la dreptului muncii şi nici creanţa asupra căreia se calculează dobânda legală şi inflaţia nu a fost cuprinsă într-un titlu executoriu, neexistând nici un act normativ de întrerupere a prescripţiei.

În mod greşit instanţele de fond şi de apel au considerat că acest prejudiciu are un caracter independent, în condiţiile în care acesta este accesoriu sumelor de 346.891,83 RON şi 49339,80 RON care au fost precizate/indicate în anul 2013 şi prin urmare, solicitarea privind calculul accesoriilor a fost făcută de către reclamantă în afara termenului de 3 ani prevăzut de legiuitor.

Având în vedere "data de 06.04.2007, când a fost efectiv prestat serviciul de către reclamantă", în speţă sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958, reglementare referitoare la prescripţia extinctivă anterioară intrării în vigoare a C. civ. din 2009, fiind vorba de prescripţii începute mai înainte de data de 1 octombrie 2011, astfel cum se reglementează prin dispoziţiile art. 3 şi 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

În art. 6 alin. (4) din C. civ. din 2009 se prevede expres că prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Cu privire la capătul 2 si 3 al acţiunii prin care s-a solicitat calcularea perioadelor de criză economică se arată că în fapt, prin acestea se solicită de două ori aplicarea unor indexări, care prin definiţiile date de legiuitor trebuie să fie stabilite prin acte scrise conform acordului părţilor.

Suma de 49.339,80 RON are natura juridică a unui profit nerealizat de către reclamantă. Prin urmare, în măsura în care această sumă ar fi purtătoare de dobândă legală sau ar fi actualizată cu indicele de inflaţie, s-ar ajunge la o îmbogăţire fără just temei, corelată cu diminuarea patrimoniului pârâtei.

Referitor la motivarea Curţii cu privire la respingerea cererii de chemare în garanţie a foştilor salariaţi B. şi C., aceasta nu există, fiind reluate ca atare constatările instanţei de fond din sentinţa civilă nr. 1301/21.10.2020.

Se redau în continuare atribuţiile Consiliului de administraţie al recurentei, astfel cum sunt reglementate în art. 27 din Legea nr. 41/1994, arătându-se că nu prezintă nicio relevanţă faptul că cei doi intimaţi făceau sau nu parte din Consiliu sau dacă aceştia participau la şedinţele acestuia, în lipsa deciziei organului colegial. Subsecvent obţinerii aprobării Consiliului de administraţie al SRTv, Directorul General se preocupă de implementarea deciziilor Consiliului. Or, în condiţiile în care cei doi intimaţi cunoşteau faptul că nu a fost aprobat în Consiliul de administraţie contractul cu A. S.R.L. rezultă ca aceştia au acţionat în lipsa oricărui mandat.

Curtea de apel nu a răspuns nici apărărilor potrivit cărora chiar Societatea Română de Televiziune s-a obligat în urma negocierilor, să încheie actul, fiind cea care a oferit garanţii cu privire la semnare, a recepţionat primele doua episoade ale seriei a 11-a a serialului La Urgenţă - atitudine care nu poate fi pusă la adăpost prin invocarea principiului libertăţii contractuale.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât C. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu titlu prealabil, a invocat excepţia nemotivării cererii de recurs conform art. 489 C. proc. civ., raportat la faptul că nu există o prezentare distinctă a motivelor de casare invocate prin cererea de recurs, cu privire la fiecare intimat, chemat în garanţie.

Mai arată că Înalta Curte a stabilit în mod irevocabil lipsa răspunderii civile delictuale a acestuia în raportul dedus judecăţii din cauza pendinte, reţinându-se cu autoritate de lucru judecat lipsa faptei ilicite. Or, sub acest aspect, recurenta reiterează doar situaţia de fapt din dosar, fără a aduce o critică efectivă de nelegalitate deciziei atacate.

La 24.04.2023 a formulat şi intimata-reclamantă A. S.R.L. întâmpinare la recurs, prin care a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei civile atacate.

In ceea ce priveşte criticile recurentei împotriva motivării curţii de apel pe excepţia autorităţii de lucru judecat, arată că în mod corect instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe pe acest aspect, în cauză nefiind întrunită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză. Astfel, dacă obiectul dosarului nr. x/2011 priveşte actualizarea cheltuielilor efectuate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferentă până în luna noiembrie 2012, în prezentul dosar perioada pentru care se solicită actualizarea sumei de 346.891,83 RON este decembrie 2012-27 februarie 2017, iar pentru suma de 49.339,80 RON perioada 06.04.2007-27.02.2017.

Cu privire la criticile recurentei referitoare la soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, susţine că acestea nu pot fi primite, prin hotărârea atacată făcându-se corecta aplicare a legii.

Se arată că motivele de recurs sunt străine de considerentele instanţei de apel. In acest sens, instanţa a constatat că daunele-interese moratorii au natura unor prestaţii succesive, faţă de care termenul de prescripţie se calculează pentru fiecare zi de întârziere, în acord cu prevederile art. 1531 şi art. 1535 C. civ., reglementarea anterioară din art. 12 din Decretul nr. 167/1958 fiind în acelaşi sens. In raport de aceste prevederi legale nu s-ar putea susţine că dreptul material la acţiune este prescris în integralitatea sa, pe de-o parte, întrucât debitul principal asupra căruia se aplică dobânzile legale şi indicele de inflaţie a fost stabilit în mod definitiv şi irevocabil la 11.10.2017, iar pe de altă parte, pentru că fiecare zi de întârziere la plata debitului determină curgerea unui nou termen de prescripţie.

Cu privire la motivele de recurs ce vizează soluţia pronunţată pe petitele 2 şi 3 ale acţiunii, în mod greşit se susţine de către recurenta-pârâtă că actualizarea debitului principal ar fi incompatibilă cu aplicarea dobânzii legale. În fapt, cele două pretenţii au natură juridică distinctă şi finalităţi diferite, astfel cum în mod corect s-a reţinut prin decizia recurată. Aplicarea dobânzii legale reprezintă o sancţiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată), în timp ce actualizarea cu indicele de inflaţie tinde la stabilirea valorii reale a obligaţiei băneşti la momentul efectuării plăţii (daune compensatorii).

Mai mult, aspectele referitoare la caracterul datorat al dobânzii legale penalizatoare şi actualizarea cu indicele de inflaţie a sumelor nu mai pot fi readuse în discuţie, acestea fiind tranşate în mod definitiv de către instanţele de judecată în dosarul nr. x/2011.

În ceea ce priveşte criticile aduse motivării curţii de apel cu privire la soluţia pe aspectul cererii de chemare în garanţie, apreciază că şi acestea sunt neîntemeiate, raportat la cele constatate în mod definitiv şi irevocabil de către instanţele de judecată în dosarul nr. x/2012.

În cauză, niciuna dintre părţi nu a formulat răspuns la întâmpinările depuse la dosar.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 aprilie 2024, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât C. prin întâmpinare.

A admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă Societatea Română de Televiziune împotriva deciziei nr. 1219A din 12 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi cu intimaţii-pârâţi B. şi C..

A fixat termen de judecată la data de 24 septembrie 2024, ora 9:30, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Înalta Curte nu îşi însuşeşte motivul de recurs relativ nemotivării deciziei, analizării şi interpretării argumentelor şi probelor împotriva pârâtei recurente şi în contra evidenţei şi relevanţei acestora, cu efectul invocat al înlăturării de plano a argumentelor pârâtei, potrivit exprimării concrete a recurentei, motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.. Se observă că instanţa de apel a prezentat argumentele sale de fapt şi de drept care justifică hotărârea pronunţată.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia. Se apreciază totodată, sub aspectul condiţiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice.

Or, din analiza considerentelor deciziei instanţei de apel, rezultă că s-au expus argumentele raţionamentului juridic al acesteia grefat pe situaţia de fapt reţinută, ilustrându-se de către instanţa de apel atât normele juridice pe care le-a apreciat incidente, dar şi elementele cu caracter de judecată de valoare realizate. Astfel, instanţa de apel s-a referit la probele administrate în cauză pe baza cărora a configurat definitiv situaţia de fapt, a ilustrat de asemenea, faptul că normele juridice invocate de apelanta pârâtă au fost respectate de tribunal, a ilustrat raţionamentul juridic propriu potrivit căruia a apreciat că nu sunt fondate motivele de apel privind incidenţa autorităţii de lucru judecat în sensul menţionat de pârâtă, cel privind excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune sau cel privind inexistenţa vreunei fapte ilicite a chemaţilor în garanţie, arătând totodată, argumentat şi de ce apreciază că se impune acordarea dobânzii penalizatoare şi a actualizării cu rata inflaţiei a debitului, inclusiv în privinţa sumei de 49.339,80 RON, răspunzând inclusiv criticilor din cererea de apel privind punerea în întârziere, privind natura obligaţiei pecuniare, răspunzând aşadar, în mod argumentat criticilor invocate de pârâta apelantă în susţinerea căii sale de atac.

Se observă că de fapt, recurenta pârâtă critică modul de interpretare a probelor de către instanţa de apel, mod pe care îl apreciază a fi părtinitor. Or, o astfel de critică excede limitelor exclusiv de legalitate ale controlului jurisdicţional de recurs, limite configurate potrivit art. 483 alin. (3) şi art. 488 C. proc. civ., configurarea situaţiei de fapt a cauzei pe baza probelor administrate în proces reprezentând apanajul instanţelor devolutive ale cauzei.

Aşadar, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu se regăseşte în cauză.

Nici motivul de recurs invocat privitor la respingerea eronată de către instanţa de apel a excepţiei autorităţii de lucru judecat reglementate de art. 431 şi art. 432 C. proc. civ., motiv prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., nu este fondat.

Astfel, Curtea reţine că potrivit acestui text procesual ultim menţionat, "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat".

Verificând cererea de chemare în judecată, se observă că reclamanta intimată a solicitat obligarea pârâtei recurente la plata valorii inflaţiei şi a dobânzii legale, calculate asupra sumei de 346.891,83 RON, pentru perioada decembrie 2012 - 27.02.2017, precum şi a valorii inflaţiei şi a dobânzii legale, calculate asupra sumei de 49.339,80 RON, pentru perioada 06.04.2007 - 27.02.2017.

În cadrul situaţiei de fapt a cauzei, instanţa de apel a stabilit cu titlu definitiv, că în litigiul anterior, nr. 29841/3/2011, a fost avută "în vedere deprecierea prin inflaţie a sumelor achitate de reclamantă precum şi dobânda legală începând cu data de 6.04.2007. Astfel cum corect a reţinut prima instanţă, sumele menţionate au fost calculate până în luna noiembrie 2012. (...) în privinţa profitului nerealizat, în procesul anterior, nu a fost solicitată actualizare sau dobândă".

Or, Înalta Curte constată că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunţarea acestui caracter, în mod expres, prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ., dar şi prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă şi expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual. Aşadar, instanţa de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ţinută de situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv de instanţele devolutive ale fondului cauzei, fără a o mai putea reevalua.

Drept urmare, grefat pe situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de curtea de apel, Înalta Curte apreciază că în cauză s-a realizat de către instanţa de apel o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale invocate de recurentă în cadrul motivului său de recurs, respectiv art. 431, art. 432 C. proc. civ., atât timp cât nu se constată o identitate de obiect între cele două cereri de chemare în judecată.

Astfel, elementul de distincţie este reprezentat în privinţa sumei de 346891,83 RON, de perioada diferită pentru care se solicită în prezentul litigiu dobânda legală şi actualizarea cu rata inflaţiei, iar în privinţa sumei de 49339,8 RON, este reprezentat de inexistenţa în litigiul anterior a unei solicitări de acordare a dobânzii legale şi a actualizării, spre deosebire de litigiul pendinte, astfel cum a reţinut instanţa de apel din prezenta cauză în cadrul situaţiei de fapt pe care a stabilit-o în mod definitiv şi pe care instanţa de recurs nu o poate reevalua fără a îşi încălca propriile limite de control jurisdicţional.

Drept urmare, nu este fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. invocat.

Nici motivul de recurs privind greşita respingere în parte a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, printr-o aplicare eronată a dispoziţiilor art. 2500 C. civ., art. 2501, art. 2512, art. 2517 C. civ., art. 3 şi art. 201 din Legea nr. 71/2011, Decretului nr. 167/1958 sau ale art. 6 alin. (4) C. civ., precum şi a Deciziilor nr. 7 şi 21 din 2015 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat.

Astfel, procedând la analiza criticilor subsumate de recurentă acestui motiv de recurs, instanţa de recurs prezentă constată sub un prim aspect, că instanţa de apel nu şi-a întemeiat în această direcţie aprecierile pe statuările din Deciziile nr. 7 şi 21 din 2015 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum eronat susţine recurenta pârâtă, ci pe dispoziţiile art. 1531 şi art. 1535 alin. (1) C. civ.

Sub un secund aspect, chiar dacă am aprecia că, utilizând argumente care se regăsesc şi în cele două decizii ale instanţei supreme, respectiv "Daunele-interese moratorii sub forma dobânzii legale au caracterul unor prestaţii succesive şi sunt datorate pentru întreaga perioadă de executare cu întârziere şi calculate pentru fiecare zi de întârziere, cu începere de la data scadenţei acestor creanţe. Fiecare zi de întârziere generează o prescripţie distinctă a dreptului la acţiune cu privire la aceste prestaţii succesive", instanţa de apel şi-ar fi întemeiat totuşi, soluţia şi pe cele două hotărâri obligatorii ale instanţei supreme, cu toate acestea Înalta Curte constată că criticile realizate din această perspectivă de către recurenta pârâtă, în sensul că statuările vizate din cele două decizii nu ar fi aplicabile în cauza pendinte, sunt nefondate.

Astfel, este adevărat că statuarea citată se regăseşte iniţial în cuprinsul Deciziei nr. 7/2015 a instanţei supreme, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, însă lecturând cuprinsul respectivei hotărâri cu caracter obligatoriu, rezultă indubitabil faptul că statuarea a fost una cu caracter general, neaservită exclusiv daunelor moratorii aferente plăţii drepturilor salariale sau în privinţa cărora ar exista vreun act normativ de întrerupere a prescripţiei sau exclusiv în privinţa creanţelor constatate prin titluri executorii, astfel cum în mod nefondat a invocat recurenta pârâtă. Dimpotrivă, se observă că paragrafele respective ale instanţei supreme sunt generale, arondate instituţiei juridice a daunelor moratorii şi sunt realizate chiar în dezbaterea pe marginea Decretului nr. 167/1958, decret pe care recurenta însăşi îl apreciază incident cauzei.

Critica dezvoltată în continuare a recurentei în sensul că nu poate fi obligată la plată începând cu data de 21.12.2014 ca urmare a faptului că la acel moment nu era în întârziere şi nu avea o obligaţie legală de a executa vreun titlu executoriu întrucât de-abia la data de 07.10.2016, s-a pronunţat decizia nr. 694 a Curţii de Apel Bucureşti prin care s-a respins apelul împotriva sentinţei de obligare a sa, nefiind astfel conturată o faptă ilicită a sa, litigiul nr. 29841/3/2011 terminându-se de-abia în 11.10.2017, prin pronunţarea deciziei civile nr. 1538 a instanţei supreme, nu poate fi primită.

Astfel, pe de o parte, această critică amplă reprezintă un mijloc de apărare nou al pârâtei, neregăsit însă, în motivele sale de apel, fiind formulat pentru prima dată în calea procesuală prezentă de recurs, omisso medio, cu încălcarea astfel, a art. 488 alin. (2) C. proc. civ.:

"Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Pe de altă parte, critica reprezintă una care pune în discuţie situaţia de fapt a cauzei, astfel cum a fost ea stabilită de instanţa de apel în mod definitiv. Or, atât timp cât prin decizia recurată, s-au stabilit următoarele:

"Curtea constată că, în procesul anterior, tribunalul a stabilit deprecierea prin inflaţie a sumelor achitate de reclamantă precum şi dobânda legală începând cu data de 6.04.2007, momentul la care au fost predate pârâtei primele două episoade ale seriei a II-a, realizate de reclamantă până la acea dată. Astfel, tribunalul a reţinut că, la data de 6.04.2007, a fost efectiv prestat serviciul de către reclamantă, prin predarea către pârâtă a episoadelor produse, moment la care s-a născut în sarcina pârâtei obligaţia de despăgubire, aceasta datorând reclamantei şi dobânda legală, care curge de drept de la data scadenţei, potrivit art. 1088 alin. (2) din C. civ. aplicabil, fiind o obligaţie de natură comercială", respectiv că "fapta ilicită, săvârşită cu vinovăţie, în sensul dispoziţiilor legale ce instituie răspunderea civilă, constă în executarea cu întârziere de către apelanta pârâtă a obligaţiei de a plăti o sumă de bani" şi că "pârâtul este de drept pus în întârziere, din chiar momentul săvârşirii faptei ilicite", se observă că aspectele invocate de recurenta pârâtă repun în discuţie elementele factuale determinate citate, subordonate faptei ilicite cerinţă a răspunderii civile delictuale: existenţa concretă a obligaţiei de plată a unor sume de bani, întârzierea în plată, punerea în întârziere a pârâtei. Or, o astfel de reevaluare solicitată instanţei de recurs excede limitelor exclusiv de legalitate ale Înaltei Curţi, astfel cum s-a expus supra.

Nici critica dezvoltată din cererea de recurs, privitoare la constatarea încă din 13.05.2013, prin raportul de expertiză judiciară realizat de expertul D. în litigiul anterior, a prejudiciului în raport de care se solicită în prezent dobânda legală şi actualizarea, constatare care ar determina incidenţa prescripţiei extinctive, ca urmare a promovării cererii de chemare în judecată prezente la peste 3 ani de la data menţionată, nu se regăseşte în cadrul motivelor de apel ale pârâtei, astfel încât şi în privinţa acestei critici devin incidente prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. anterior ilustrate care constituie un impediment procedural în calea evaluării sale.

Aceeaşi constatare a formulării direct în recurs, omisso medio, cu încălcarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ., este valabilă şi în privinţa criticii recurentei - afectate aceluiaşi motiv de recurs relativ excepţiei prescripţiei extinctive - privitoare la greşita apreciere a caracterului independent al prejudiciului din prezenta cauză faţă de cel constatat în anul 2013 prin raportul de expertiză. În plus, Înalta Curte constată şi faptul că în cadrul evaluării asupra motivului de apel relativ excepţiei de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune, instanţa de apel nu a folosit acest argument al tribunalului.

Continuând analiza, Înalta Curte constată că în cuprinsul acestui motiv de recurs al pârâtei, reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., această parte procesuală realizează în cadrul criticilor sale vizând modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei, o confuzie indezirabilă între pe de o parte, fapta ilicită care a determinat neîncheierea contractului cu intimata reclamantă şi neplata cheltuielilor deja efectuate de către aceasta şi, pe de altă parte, fapta ilicită distinctă, continuă, a neplăţii despăgubirilor datorate, cauză a pretenţiei actuale de obligare la plata de daune moratorii şi a actualizării cu indicele de inflaţie.

Or, fapta ilicită omisivă continuă ultim menţionată, întârzierea în executarea obligaţiei pecuniare, neplata sa în termen, este aceea care generează daunele-interese moratorii şi actualizarea cu indicele inflaţiei, astfel încât evaluarea excepţiei procesuale a prescripţiei extinctive trebuie să se realizeze prin raportare la trăsăturile acestei fapte ilicite şi nu prin raportare la elementele altor fapte ilicite, fie ele chiar generatoare ale faptei ilicite din prezentul dosar.

Astfel cum în mod corect au constatat ambele instanţe devolutive ale fondului cauzei, daunele-interese moratorii sub forma dobânzii legale au caracterul unor prestaţii succesive şi sunt datorate pentru întreaga perioadă de executare cu întârziere şi calculate pentru fiecare zi de întârziere, cu începere de la data scadenţei creanţei. Fiecare zi de întârziere generează o prescripţie distinctă a dreptului la acţiune cu privire la aceste prestaţii succesive, toate aceste trăsături juridice rezultând din aplicarea metodelor de interpretare gramaticală, raţională, sistematică şi teleologică a ansamblului prevederilor art. 1531 C. civ., art. 1535 C. civ., dispoziţilor O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar şi Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Din perspectiva tuturor acestor prevederi normative conjugate, rezultă că relevanţă juridică în evaluarea excepţiei prescripţiei extinctive au într-adevăr, data plăţii debitului (27.02.2014), data introducerii acţiunii prin care se solicită dobânda legală şi actualizarea (21.12.2017) şi termenul legal de prescripţie extinctivă de 3 ani, soluţia instanţelor devolutive asupra excepţiei menţionate fiind aşadar, legală.

Drept urmare, nu se constată vreo încălcare a prevederilor legale indicate de recurentă în cadrul acestui motiv de recurs, în privinţa modului în care a soluţionat instanţa de apel excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, nefiind aşadar, incident din această perspectivă, motivul de recurs invocat reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Continuând analiza criticilor formulate tot prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., însă din altă perspectivă decât cea a excepţiei procesuale a prescripţiei extinctive, instanţa de recurs notează că potrivit art. 1 alin. (3) din acelaşi act normativ, "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare", iar conform art. 2 din ordonanţă, "În cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea".

De asemenea, Înalta Curte constată că în conformitate cu art. 6 din O.G. nr. 13/2011, "Dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se datorează numai dobânda legală".

Aşadar, contrar celor enunţate de recurentă, legiuitorul român permite acordarea dobânzii penalizatoare la nivelul dobânzii legale aferente, chiar şi în lipsa unui act scris în acest sens.

Potrivit art. 1088 alin. (2) C. civ. 1864, "La obligatiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comert, de fidejusiune şi societate". Aşadar, obligaţia de plată nerespectată de către recurentă, stabilită de către instanţa de apel în cadrul situaţiei de fapt a se fi născut la data de 06.04.2007, este una purtătoare de dobândă legală (ca şi contravaloare a lipsei de folosinţă) întrucât avea ca obiect o sumă de bani.

În egală măsură, întrucât actualizarea reprezintă operaţiunea de punere de acord a valorii unei creanţe cu evoluţia realităţilor economice şi în special, cu evoluţia puterii de cumpărare a monedei de plată în perioada scursă de la împlinirea scadenţei acelei creanţe şi până la data plăţii efective a acesteia, actualizarea realizându-se în funcţie de rata inflaţiei, nu se poate atunci invoca în mod fondat o suprapunere între cele două tipuri de pretenţii solicitate în prezentul litigiu şi deci, o dublare a acestora.

Întrucât în cadrul situaţiei de fapt a cauzei prezente, instanţa de apel a stabilit în mod definitiv, astfel cum s-a expus supra, faptul că pârâta a fost pusă în întârziere din chiar momentul săvârşirii faptei ilicite anterioare şi că urmare a comiterii respectivei fapte, s-a născut creanţa certă, lichidă şi exigibilă începând cu data de 06.04.2007, nu se poate proceda atunci la reevaluarea acestor aspecte - astfel cum solicită practic, recurenta pârâtă prin criticile arondate lipsei unei astfel de creanţe şi nepunerii sale în întârzierev - pentru a se stabili o altă situaţie de fapt decât cea reţinută definitiv de instanţa de apel, pentru că, dacă ar proceda astfel, instanţa de recurs şi-ar depăşi limitele exclusiv de legalitate ale controlului său juridicţional şi ar încălca art. 483 alin. (3) şi art. 488 C. proc. civ.

Incidenţa O.G. nr. 13/2011 în algoritmul juridic al cauzei prezente a fost determinată de fapta ilicită constând în executarea cu întârziere de către recurenta pârâtă a obligaţiei de despăgubire bănească a intimatei reclamante. Or, acest aspect este unul independent de conţinutul raportului de expertiză contabilă realizat în dosarul nr. x/2011.

Întrucât în litigiul purtat anterior nr. 29841/3/2011 între aceleaşi părţi procesuale, s-a stabilit în mod definitiv şi expres că obligaţia de plată neexecutată la termen are natură comercială, rezultă atunci că în mod legal instanţa de apel a apreciat că sunt incidente în privinţa dobânzii legale, prevederile art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 referitoare la adăugarea unui plus de opt puncte procentuale. Reevaluarea de către prezenta instanţă de recurs a naturii juridice a obligaţiei de plată a sumelor de bani ar determina încălcarea art. 431 C. proc. civ. referitor la autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv a statuărilor definitive din litigiul menţionat, fapt care nu poate fi admis.

De asemenea, Înalta Curte constată că întrucât dobânda din prezenta cauză a fost solicitată de către intimata reclamantă prin cererea de chemare în judecată pentru neexecutarea la termen a obligaţiei pecuniare de plată, atunci în mod corect instanţa de apel, constatând depăşirea termenului concret de plată pe care l-a decelat în cadrul situaţiei de fapt, a procedat la calificarea acestei dobânzi din perspectiva O.G. nr. 13/2011 ca fiind una penalizatoare şi nu remuneratorie.

Nici critica relativă eronatei actualizări a sumei de 49339,8 RON nu poate fi apreciată fondată de către instanţa de recurs.

Astfel, Înalta Curte constată că actualizarea unei creanţe operează pentru orice sumă de bani neplătită la termen, fiind indiferent în acest algoritm juridic punctual, natura juridică a prejudiciului care a determinat instituirea respectivei obligaţii pecuniare de plată.

Dispoziţiile art. 19 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 invocate în această direcţie de recurentă, vizează profitul realizat în cadrul exerciţiului financiar şi înregistrarea sa contabilă aferentă exerciţiului financiar respectiv, premisă complexă neîndeplinită în cauză în condiţiile în care profitul respectiv a fost constatat ca fiind tocmai parte a prejudiciului adus societăţii reclamante.

Criticile recurentei din finalul punctului 3 al cererii de recurs, relative efectuării de către intimată de cheltuieli pe riscul său şi prevalarea astfel, de propria culpă în apărare, coroborat cu invocatul caracter cel puţin nejustificat al cheltuielilor realizate de respectiva parte procesuală, vizează situaţia de fapt reţinută în cuprinsul dosarului nr. x/2011 purtat între aceleaşi părţi procesuale, dosar soluţionat definitiv, astfel încât ele nu pot fi reevaluate în prezentul litigiu fără a se aduce atingere dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ. referitor la autoritatea de lucru judecat a statuărilor definitive anterioare.

De asemenea, se observă că întreg ansamblul de critici cuprinse în punctul 4 al motivelor de recurs, ansamblu vizând soluţia de respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanţie a intimaţilor C. şi B., impune reevaluarea conduitei celor doi intimaţi în raport de fapta ilicită reţinută în sarcina intimatei reclamante şi de consecinţele acesteia.

Or, sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod definitiv în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, că acestor doi intimaţi nu li se poate reţine vreo faptă ilicită, justificând această apreciere prin efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a litigiului civil nr. 4581/3/2012 purtat de asemenea, în contradictoriu cu recurenta pârâtă prezentă.

Or, reevaluarea acestui aspect de către instanţa prezentă de recurs, astfel cum solicită într-un mod dezvoltat recurenta pârâtă în cererea de recurs, ar determina încălcarea dispoziţiilor atât ale art. 431 C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv, prin raportare la cele statuate în respectiva cauză civilă soluţionată definitiv anterior, cât şi ale art. 483 alin. (3) şi art. 488 C. proc. civ. care permit controlul exclusiv de legalitate al deciziei recurate şi nu şi de temeinicie, fapt care nu poate fi admis.

Aşadar, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat nici din perspectiva celorlalte aspecte invocate prin cererea de recurs.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul promovat, reţinând că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate, prevăzute de art. 488 pct. 6, 7, 8 C. proc. civ. nefiind fondate.

Reţinând culpa procesuală a recurentei în declanşarea şi desfăşurarea prezentei căi de atac, o va obliga la plata de cheltuieli de judecată în cuantum rezonabil de 5.880,86 RON reprezentând onorariu avocat ales, către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., potrivit dovezii depuse la dosar în acest sens şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Societatea Română de Televiziune împotriva deciziei nr. 1219A din 12 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi cu intimaţii-pârâţi C. şi B..

Obligă recurenta-pârâtă Societatea Română de Televiziune la plata sumei de 5.880,86 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 septembrie 2024.