Liability of school inspector generals: qualification of management contract relationships as sui generis labor law and inadmissibility of tort claims

Şedinţa publică din data de 25 iunie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj, secţia civilă la 24.04.2017 sub nr. x/2017, reclamantul Inspectoratul Şcolar Judeţean Sălaj a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D. şi E., obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.100.000 RON, reprezentând prejudiciu înregistrat de Inspectoratul Şcolar Judeţean Sălaj, precum şi a dobânzii legale şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 254, art. 255 din Codul muncii, Legea nr. 514/2003, Ordinul MECTS nr. 5530/2011 şi celelalte dispoziţii la care se face referire în cerere.

La 25.09.2017, reclamantul a depus cerere de modificare a acţiunii în contradictoriu cu D. şi E., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 1.100.000 RON, reprezentând prejudiciu înregistrat de Inspectoratul Şcolar Judeţean Sălaj, temeiul de drept indicat fiind reprezentat de dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

Prin încheierea din 30.10.2017, pronunţată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. x/2017, a fost disjunsă cauza privind pe pârâţii D. şi E., fiind format un nou dosar având în vedere necompetenţa funcţională a completului de litigii de muncă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Sălaj la 30.10.2017, sub nr. x/2017.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Sălaj

Prin sentinţa civilă nr. 954/05.10.2023, Tribunalul Sălaj, secţia civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii şi, în consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul Şcolar Judeţean Sălaj împotriva pârâţilor E. şi D., având ca obiect pretenţii. A obligat reclamantul să achite pârâtului D. suma de 1.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins cererea pârâtului E. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă din 01.02.2024, Tribunalul Sălaj, secţia civilă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 954/05.10.2023 a Tribunalului Sălaj, invocată de reclamantul Inspectoratul Şcolar Judeţean Sălaj, şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 954/05.10.2023 a Tribunalului Sălaj, formulată de pârâtul D..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia civilă nr. 154/A/15.05.2024, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul Inspectoratul Şcolar Judeţean Sălaj împotriva sentinţei civile nr. 954/05.10.2023 a Tribunalului Sălaj, pe care a anulat-o în tot şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe. A respins apelurile declarate de pârâtul D. împotriva aceleiaşi sentinţe şi a sentinţei din 01.02.2024 ale Tribunalului Sălaj pronunţate în dosarul nr. x/2017.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 154/A/15.05.2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă au declarat recurs atât pârâtul D., cât şi pârâtul E..

Recurentul-pârât D. a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, respingerea apelului formulat de reclamant şi menţinerea soluţiei primei instanţe, cu acordarea cheltuielilor de judecată din apel, respectiv admiterea apelurilor formulate de pârât împotriva sentinţei civile nr. 954/05.10.2023 a Tribunalului Sălaj, în sensul acordării în integralitate a cheltuielilor de judecată solicitate cu ocazia soluţionării dosarului în primă instanţă, respectiv împotriva sentinţei civile din 01.02.2024 a Tribunalului Sălaj, cu consecinţa admiterii cererii de completare, cu cheltuieli de judecată în recurs.

După prezentarea unui scurt istoric al litigiului, în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susţinut, raportat la considerentele instanţei de apel, că a fost realizată o analiză lacunară şi superficială a dispoziţiilor legale privitoare la funcţionarii publici, iar concluzia curţii de apel cu privire la împrejurarea că pârâtul, exercitând funcţia de inspector şcolar general, nu este un funcţionar public şi că acţiunea reclamantului este una admisibilă, se bazează pe o interpretare nelegală a legii.

Lipsa unei dispoziţii exprese în cuprinsul Legii nr. 188/1999, care să stabilească că funcţia de inspector şcolar general este o funcţie publică, nu vine să suprime calitatea de funcţionar public a inspectorului şcolar general, această calificare reieşind din interpretarea teleologică şi sistematică a legislaţiei în vigoare, confirmată de practica judiciară.

În continuare, recurentul a făcut referire la art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, în vigoare la data numirii sale în funcţia de inspector general, art. 52 alin. (1), art. 24 alin. (1) şi (6) din aceeaşi lege, art. 256 alin. (1) şi (2), art. 92 alin. (22) din Legea nr. 1/2011 privind educaţia naţională, art. 142 din Legea învăţământului nr. 84/1995 (abrogată prin Legea nr. 1/2011), art. 1 alin. (1) din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, pct. 2 din Anexa nr. II/1.3 la Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (care a abrogat Legea nr. 330/2009), precum şi legea ulterior intrată în vigoare - Legea nr. 153/2017 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1), alin. (2) teza I, alin. (3), art. 3, art. 4 alin. (1) şi art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

Astfel, atribuţiile şi responsabilităţile stabilite pentru inspectoratele şcolare, ca organe deconcentrate de specialitate subordonate Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, sunt specifice atribuţiilor şi responsabilităţilor autorităţilor sau instituţiilor publice din administraţia publică, în calitate de inspector şcolar general, pârâtul arătând că deţine atribuţii şi responsabilităţi de conducere, de îndrumare şi control specifice funcţiei publice, sarcinile prevăzute în fişa postului fiind caracteristice posturilor corespunzătoare funcţiilor publice.

A mai arătat că această concluzie a fost susţinută si de practica judiciară făcând referire la mai multe hotărâri judecătoreşti, cum ar fi decizia nr. 987/23.02.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia nr. 162/17.01.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, sentinţa nr. 1502/06.03.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, decizia nr. 1156/13.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi decizia nr. 821/12.02.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Recurentul-pârât a mai arătat că însuşi reclamantul a recunoscut, prin modificarea de acţiune depusă la dosarul nr. x/2017, calitatea de funcţionar public a pârâtului, susţinând că:

"din moment ce persoanele care ocupă funcţiile de inspector şcolar general în cadrul inspectoratelor şcolare deţin atribuţii de conducere, îndrumare şi de control specifice funcţiei publice, acestora li se circumscriu inclusiv dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici. Or, se impune a se observa că, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, activităţile funcţionarilor publici implică atât punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative, cât şi gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare, respectiv colectarea creanţelor bugetare. Mai mult, în ceea ce priveşte principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice - eficienţă, eficacitate şi responsabilitate în conformitate cu prevederile legale - este de la sine înţeles că pârâtul E. nu a dat prevalenţă niciunuia dintre acestea raportat la maniera neglijentă în care a înţeles să îşi ducă la îndeplinire atribuţiile."

Astfel, a susţinut recurentul că este lipsită de relevanţă perioada pentru care a fost numit inspector şcolar general, legea prevăzând în mod clar faptul că reevaluarea condiţiilor contractuale se realizează la 4 ani, iar faptul că a fost numit pe o perioadă determinată în funcţie, nu atrage în niciun caz interpretarea eronată a instanţei de apel în sensul că nu avea calitatea de funcţionar public.

Prin urmare, instanţa de apel a încălcat normele vigoare în materie, respectiv le-a dat o interpretare nelegală şi eronată, recurentul arătând că are calitatea de funcţionar public.

Curtea de Apel Cluj a reţinut că, nefiind funcţionar public, pârâtul nu era supus prevederilor Legii nr. 188/1999 (art. 84 şi art. 85) în ceea ce priveşte angajarea răspunderii civile. În acest sens, s-a reţinut că inclusiv în ipoteza în care s-ar recunoaşte calitatea de funcţionar public asimilat a pârâtului, răspunderea sa nu putea fi în mod obiectiv antrenată în baza dispoziţiilor art. 84 şi art. 85 din Legea nr. 188/1999 reţinute de către prima instanţă.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, fiind funcţionar public, recurentul a opinat că răspunderea sa nu putea fi antrenată decât în baza Legii nr. 188/1999, fiind fără relevanţă faptul că la data constatării pretinsei pagube, pârâtul nu se mai afla în raporturi de serviciu cu reclamantul.

Acest raţionament lipsit de orice fundament legal, prin care se schimbă temeiul răspunderii în funcţie de un criteriu neprevăzut de lege, arbitrar creat de instanţa de apel, acordă legitimitate propriei omisiuni a inspectoratului, ceea ce este inadmisibil.

În acest sens, recurentul a arătat că inspectoratul este instituţia în cadrul căreia a fost angajat şi în patrimoniul căreia se susţine că ar fi produs un prejudiciu ca urmare a exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu, iar procedura de angajare a răspunderii, specifică în accepţiunea legiuitorului, nu poate depinde de momentul constatării pagubei, ci de calitatea persoanei care a săvârşit presupusa faptă generatoare de prejudicii.

Pierderea calităţii de funcţionar public după expirarea termenului de emitere a dispoziţiei de imputare nu are o legătură cu imposibilitatea recuperării pagubei pe calea procedurii speciale. Fiind omisă recuperarea pagubei, prin neemiterea unei dispoziţii de imputare, şi dacă pârâtul ar fi păstrat calitatea de funcţionar public, intimatul nu mai putea emite o dispoziţie de imputare, fiind depăşit termenul legal. Cu alte cuvinte, nu pierderea calităţii de funcţionar public 1-a împiedicat pe intimat să recupereze paguba pe calea procedurii prevăzute de Legea nr. 188/1999, ci propria omisiune de a emite o dispoziţie legală şi temeinică în termenul prevăzut de lege.

Concluzionând, recurentul a susţinut că nu prezintă relevanţă faptul că la data constatării pretinsei pagube, nu s-a mai fi aflat în raporturi de serviciu cu inspectoratul, aşa cum a reţinut instanţa de apel.

Recurentul-pârât E. a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel în vederea rejudecării apelului şi reevocării fondului cu privire la excepţia inadmisibilităţii, cu cheltuieli de judecată. Faţă de împrejurarea că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel s-au pronunţat doar cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii introductive, recurentul a susţinut că prezentul recurs şi, implicit, controlul de legalitate al instanţei supreme, se va limita la analiza excepţiei inadmisibilităţii, respectiv natura juridică a raporturilor dintre părţi din perspectiva temeiului de drept invocat în susţinerea acţiunii introductive, astfel cum aceasta a fost modificată.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a criticat nepunerea în discuţia părţilor, în condiţii de contradictorialitate, a naturii juridice a raporturilor dintre părţi, aspect rămas în continuare neclarificat faţă de considerentele alternative ale deciziei recurate. Astfel, instanţa de apel nu a clarificat natura juridică a raporturilor dintre părţi, apreciind, pe de o parte, faptul că nu este situaţia unui raport de drept public circumscris dispoziţiilor Legii nr. 188/1999, iar pe de altă parte, reţinând existenţa unui contract, menţionând faptul că legea învăţământului face trimitere la dreptul muncii, dar, cu toate acestea, a conchis că sunt aplicabile dispoziţiile răspunderii civile delictuale. Or, instanţa de apel avea obligaţia de a clarifica natura juridică a raporturilor dintre părţi în condiţii de contradictorialitate, pentru a asigura respectarea dreptului la apărare, abia după realizarea acestei calificări a naturii juridice putând fi formulate în mod efectiv apărări concludente cu privire la excepţia inadmisibilităţii.

Printr-o altă critică, subsumată acestui motiv de casare, recurentul a susţinut că excepţia de inadmisibilitate a acţiunii introductive este invocată faţă de eventuala calificare a naturii juridice a raporturilor dintre părţi, ca fiind raporturi de muncă sui generis.

Excepţia inadmisibilităţii, admisă de prima instanţă şi respinsă de instanţa de apel, vizează inadmisibilitatea acţiunii faţă de incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 188/1999. Astfel, recurentul a susţinut că funcţia de inspector şcolar judeţean se circumscrie noţiunii de funcţie publică, răspunderea patrimonială a celor desemnaţi să ocupe această funcţie fiind supusă dispoziţiilor Legii nr. 188/1999. În subsidiar, recurentul a arătat că natura juridică a raporturilor dintre părţi, a funcţiei exercitate de pârât, aceea de inspector şcolar general, este similară cu cea deja stabilită prin Deciziile în interesul legii nr. 46/2008 în privinţa magistraţilor şi nr. 16/2016 în privinţa primarului, conform cărora este vorba despre raporturi de muncă sui generis.

În acest sens, în cazul reţinerii celei de a doua naturi juridice indicate (raporturi de muncă sui generis), recurentul a arătat că o eventuală angajare a răspunderii civile nu ar putea fi realizată decât pe calea specială a răspunderii patrimoniale de dreptul muncii, ca formă a răspunderii contractuale, derogatorie de la răspunderea delictuală de drept comun şi supusă dispoziţiilor art. 254, art. 255 şi art. 278 din Codul muncii, întrucât prejudiciul afirmat de reclamant izvorăşte din activitatea desfăşurată de pârât în calitate de inspector şcolar general, funcţie de conducere numită prin Ordin al Ministrului Educaţiei, iar nu dintr-o faptă fără legătură cu funcţia.

În continuare, recurentul a făcut referire la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv decizia nr. 1938/02.11.2023 a secţiei I civile, şi la Decizia în interesul legii nr. 16/2016, prin care au fost stabilite principalele elemente care trebuie avute în vedere pentru a identifica natura raporturilor juridice dintre părţi, aceeaşi analiză fiind utilă şi în cauză.

Revenind la excepţia invocată, norma cu valoare de principiu consacrată expres în art. 1350 alin. (3) din C. civ. nu îngăduie celui prejudiciat (evident, în măsura în care nu există alte reguli speciale incidente) opţiunea între temeiul contractual şi temeiul delictual al răspunderii civile.

Întrucât excepţia invocată de pârât este grefată pe calificarea raportului juridic ce face obiectul cauzei drept un raport juridic de muncă sui generis, în înţelesul statuat cu valoare de principiu prin dezlegările obligatorii ale instanţei supreme, aplicabile mutatis mutandis în cauză, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă de apel pentru rejudecare, urmând ca instanţa de rejudecare să se pronunţe asupra inadmisibilităţii acţiunii în răspundere civilă delictuală (iar în caz de respingere a excepţiei procesuale, şi asupra fondului raportului juridic litigios), ţinând seama şi de reperele de analiză ce urmează a fi fixate de instanţa de casare.

Cu privire la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii cu privire la natura raporturilor juridice dintre părţi, instanţa de apel înlăturând argumentele primei instanţe, fără însă a le înlocui cu propria sa încadrare în fapt şi în drept.

Instanţa de apel nu a clarificat natura juridică a raporturilor dintre părţi, apreciind, pe de o parte, faptul că nu este situaţia unui raport de drept public circumscris dispoziţiilor Legii nr. 188/1999, iar pe de altă parte, reţinând existenţa unui contract, menţionând faptul că legea învăţământului ar face trimitere la dreptul muncii, dar, cu toate acestea, conchizând că sunt aplicabile dispoziţiile răspunderii civile delictuale din simplul motiv că acesta a fost temeiul ales de reclamant.

Instanţa de apel a afirmat că "nici prima instanţă şi nici pârâţii, care s-au apărat în acest sens, nu au indicat o dispoziţie legală care să stabilească explicit că funcţia de inspector şcolar general era în perioada de referinţă din prezenta cauză o funcţie publică", însă nu continuă raţionamentul juridic în sensul de a stabili ce fel de funcţie era (şi este) cea de inspector şcolar general, numit prin Ordin al Ministrului Educaţiei pentru a conduce Inspectoratul Şcolar Judeţean Sălaj.

În acest sens, recurentul a arătat că, raportat la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea este nemotivată din perspectiva faptului că reia argumentele uneia dintre părţi (a Inspectoratului), fără expunerea unui raţionament propriu, atunci când apreciază că "întrucât funcţionarul public nu se mai afla în raport de serviciu cu autoritatea publică prejudiciată, angajarea răspunderii sale patrimoniale nu se putea realiza decât pe calea de drept comun a răspunderii civile delictuale, astfel cum corect a procedat reclamantul."

Cu privire la la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia recurată este nelegală faţă de greşita stabilire a naturii raporturilor juridice dintre părţi şi încălcarea principiilor dreptului civil conform cărora reclamantul nu are dreptul de opţiune între răspunderea specială (cea întemeiată pe raporturile de drept public, respectiv pe cele de dreptul muncii) şi răspunderea generală (delictuală).

În mod corect, prima instanţă a reţinut calitatea de funcţionar public a pârâtului în perioada deţinerii funcţiei publice de inspector general şcolar, faţă de dispoziţiile Legii nr. 1/2011 a educaţiei naţionale, capitolul I secţiunea V - Funcţiile de conducere, de îndrumare şi de control.

Anexa 1 la Legea nr. 188/1999, la care face referire instanţa de apel în justificarea excluderii inspectorilor şcolari generali din categoria funcţionarilor publici a fost abrogată de lit. b), alin. (2) al art. 597, partea a IX-a din O.U.G. nr. 57/2019, însă, acea anexă nu era una limitativă, funcţiile publice specifice fiind stabilite prin legile speciale, în cazul de faţă, prin Legea educaţiei naţionale.

Raportat la dispoziţiile art. 255 alin. (1) şi (2) al Legii nr. 1/2011, reiese cu evidenţă intenţia legiuitorului de a desprinde din rândul cadrelor didactice acele persoane care, pe o perioadă determinată, fie în baza unei decizii de numire, fie în baza unui contract de management, exercită temporar o funcţie de conducere.

În continuare, recurentul a făcut referire la decizia nr. 1246/2016 a Curţii de Apel Bucureşti şi la decizia nr. 4643/11.10.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, invocate cu titlu de practică judiciară.

Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare, recurentul a invocat neidentificarea naturii raporturilor dintre părţi şi, subsecvent, incidenţa excepţiei inadmisibilităţii acţiunii introductive inclusiv din perspectiva calificării raporturilor juridice drept raporturi de muncă sui generis.

Recurentul a opinat că nu există dubiu că între părţi au existat raporturi similare raporturilor de muncă. Astfel, conform dispoziţiilor art. 278 alin. (1) din Codul muncii, coroborat cu alin. (2) al aceluiaşi articol şi alin. (2) al art. 1, raportului juridic de muncă i se aplică reglementările speciale, iar dacă acestea sunt insuficiente şi specificul raportului de muncă permite, i se aplică normele din Codul muncii, iar numai atunci când nici acestea nu sunt îndestulătoare, se vor aplica dispoziţiile legislaţiei civile.

Or, decizia recurată ignoră aceste dispoziţii, cu toate că face referire la dispoziţiile legii învăţământului care trimit expres spre legislaţia muncii atunci când este în discuţie răspunderea patrimonială.

Printr-o altă critică, circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurentul a criticat greşita apreciere a relevanţei datei la care a încetat deţinerea de către pârât a funcţiei de inspector general şcolar în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Sălaj.

Cu privire la acest aspect, recurentul a invocat aplicabilitatea mutatis mutandis a Deciziei în interesul legii nr. 16/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit cu care "prevederile Codului muncii se aplică raporturilor juridice dintre primar/viceprimar şi unitatea administrativ-teritorială, dacă legi speciale nu conţin dispoziţii specifice, inclusiv după încetarea mandatelor."

Momentul care trebuie avut în vedere pentru a da calificarea raporturilor dintre părţi este cel al săvârşirii faptei imputabile, fiind necesar a stabili dacă aceasta a fost realizată în exercitarea funcţiei (publice sau de dreptul muncii). Împrejurarea încetării raporturilor, fie prin ajungerea la termen a contractelor, fie prin decizia unilaterală sau chiar comună a părţilor, nu poate constitui motiv de modificare a naturii juridice a raporturilor dintre părţi, o astfel de calificare trebuind să aibă la bază criterii obiective.

Ceea ce prezintă relevanţă pentru stabilirea naturii raporturilor juridice şi, implicit, a dispoziţiilor legale aplicabile în cazul angajării răspunderii civile este dacă fapta imputabilă a fost săvârşită în legătură cu funcţia deţinută. Or, în cazul de faţă nu există vreun dubiu asupra faptului că pârâtului i se impută o pretinsă îndeplinire necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei ocupate. Calificarea raporturilor juridice în discuţie nu este determinată de natura actului constatator al prejudiciului sau a celui în legătură cu care s-a reţinut nerespectarea sau îndeplinirea defectuoasă a funcţiei şi nici nu poate fi determinată după data constatării pagubei.

În acest context, recurentul a învederat că decizia recurată este nelegală şi faţă de stabilirea greşită a momentului la care reclamantul ar fi dobândit dreptul la acţiune, pretisa dată a constatării pagubei. Constatarea pagubei nu poate fi raportată la un moment subiectiv, ci doar la momentul la care s-a stins, prin prescripţie, dreptul reclamantului de a solicita sumele acordate printr-o hotărâre judecătorească.

Or, conform susţinerilor reclamantului, la 21.04.2014 s-a împlinit termenul de prescripţie de 3 ani, socotit de la data naşterii dreptului de a cere executarea silită, respectiv 21.04.2011 (data rămânerii definitive a sentinţei nr. 581/03.04.2009 ce constituie titlu executoriu).

S-a mai arătat că reclamantul a acceptat că avea obligaţia de a emite o decizie de imputare, dar întrucât nu a făcut-o în termenul legal, doreşte să aibă deschis accesul la calea de drept comun, însă, atunci când legea prevede o procedură specială, procedura generală nu mai poate fi aplicată.

Cu privire la termenul avut la dispoziţie de către reclamant pentru a iniţia o acţiune faţă de pârât, acesta diferă în funcţie de calificarea dată naturii raporturilor juridice dintre părţi, însă indiferent dacă este un termen de 30 de zile (termen de decădere prevăzut atât de Legea nr. 188/1999, cât şi de Codul muncii) sau de un termen de 3 ani (termen de prescripţie), curgerea acestui termen nu poate atrage schimbarea naturii raporturilor părţilor şi, implicit, nu poate determina aplicabilitatea unor prevederi legale diferite de la un moment temporal la altul.

Cât priveşte încetarea calităţii de inspector şcolar judeţean, recurentul a arătat că, ulterior chiar acestui moment, a deţinut şi deţine şi în prezent funcţii de conducere în cadrul instituţiilor sub egida Ministerul învăţământului, conform dovezilor depuse la dosarul cauzei.

Concluzionând, recurentul a susţinut că decizia recurată este nelegală, întrucât încalcă unul dintre principiile de drept esenţiale, respectiv acela conform căruia partea păgubită nu are dreptul de opţiune între răspunderea specială (cea întemeiată pe raporturile de drept public, respectiv pe cele de dreptul muncii) şi răspunderea generală (delictuală). În acest sens, s-a statuat, cu valoare de principiu, că, în cazul în care între părţi a existat un raport de drept, fie el privat, fie public, din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea civilă delictuală, calea de ales fiind cea a răspunderii civile grefate pe raportul de drept existent (de drept public sau de dreptul muncii), întrucât atunci când este aplicabilă o lege specială, nu există un drept de opţiune între incidenţa acestor norme şi cele cu caracter general, potrivit principiului specialia generalibiis derogant.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinările formulate la 18.10.2024 cu privire la cele două recursuri, având conţinut similar, intimatul-reclamant Inspectoratul Şcolar Judeţean Sălaj a solicitat respingerea recursurilor, cu cheltuieli de judecată.

Intimatul a arătat că argumentele instanţei de apel cu privire la excepţia inadmisibilităţii sunt corecte. Pârâţii au deţinut calitatea de inspector şcolar general succesiv, în perioada 21.04.2011-21.04.2014, după cum urmează: pârâtul D. a îndeplinit funcţia de inspector şcolar general al Inspectoratului până la 26.06.2012, când a încetat contractul de management educaţional al acestuia; pârâtul E. a îndeplinit funcţia de inspector şcolar general din 25.06.2012 şi până la 15.07.2014, moment la care a încetat numirea acestuia în funcţie.

Instanţa de apel a reţinut, în mod legitim, faptul că prima instanţă ia act de prevederile art. 259 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, privind numirea inspectorilor şcolari generali şi încheierea contractelor de management educaţional, precum şi de art. 10 din modelul tip al respectivului contract, iar din coroborarea acestora ajunge la o concluzie eronată că din aceste prevederi legale rezultă, fără dubiu, că inspectorul şcolar general judeţean este funcţionar public, fiind numit, în condiţiile legii, într-o funcţie publică.

Astfel cum a fost constatat în mod corect de către instanţa de apel, pornind de la interpretarea greşită a naturii juridice a funcţiei de inspector şcolar general şi reţinând în mod eronat calitatea de funcţionar public a pârâţilor, instanţa de fond apreciază că Statutul funcţionarilor publici a fost reglementat, la data la care aceştia au fost în funcţie, precum şi la data producerii prejudiciului a cărui reparare se solicită şi la data promovării acţiunii împotriva acestora, prin Legea 188/1999.

Rezultă că prima instanţă reţine că prin Legea nr. 188/1999 s-ar fi reglementat o procedură specială de atragere a răspunderii patrimoniale a funcţionarului public, pentru pagubele cauzate autorităţii sau instituţiei publice în cadrul căreia aceştia funcţionează, la art. 84 şi 85 din respectiva lege.

Or, art. 84 enumeră categoriile de pagube care se repară prin intermediul procedurii specifice, iar art. 85 prevede mecanismul efectiv de reparaţie. Deşi se reproşează intimatului-reclamant că nu a urmat procedura de recuperare a pagubei reglementată de Legea nr. 188/1999, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 188/1999 prevăd că actul normativ nu se aplică "a) personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor publice, care desfăşoară activităţi de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de deservire, pază, precum şi altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică. Persoanele care ocupă aceste funcţii nu au calitatea de funcţionar public şi li se aplică legislaţia muncii; b) personalului salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabinetul demnitarului; c) corpului magistraţilor; d) cadrelor didactice; e) persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică."

Mai mult, art. 2 alin. (4) din aceeaşi lege arată că "Funcţiile publice sunt prevăzute în anexa la prezenta lege", anexă care nu face nici măcar menţiune despre cadrele didactice, inspectorii şcolari generali, sau orice altă funcţie din domeniul educaţiei.

Drept urmare, instanţa de apel în mod just a reţinut că inspectorii şcolari generali sunt exceptaţi de la categoria funcţionarilor publici şi, deci, acestora nu li se aplică Legea nr. 188/1999, tocmai datorită calităţii lor speciale pe care o deţin în temeiul Legii nr. 1/2011, aplicabile la momentul exercitării mandatelor de către pârâţi.

Întrucât dispoziţiile Legii nr. 188/1999, republicată, nu sunt aplicabile cadrelor didactice, iar funcţia de inspector şcolar nu constituie o funcţie publică în sensul art. 2 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, republicată, nefiind prevăzută în anexa la Legea nr. 188/1999, republicată, inspectorii şcolari nu au calitatea de funcţionar public.

Aplicând dispoziţiile art. 259 din Legea nr. 1/2011 la prezentul litigiu, se constată că pârâţii au dobândit calitatea de inspector şcolar general, în baza unui contract de management educaţional încheiat cu Ministerul Educaţiei şi nu cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Sălaj.

În virtutea contractului de management, inspectorii aveau printre altele şi următoarele atribuţii: răspunde de organizarea şi realizarea perfecţionării personalului I.S.J./I.S.M.B., din unităţile de învăţământ şi din celelalte unităţi din subordine; încheie şi răspunde de actele juridice semnate în numele şi pe seama I.S.J./I.S.M.B; răspunde de aplicarea şi respectarea legislaţiei în organizarea, conducerea şi desfăşurarea procesului de învăţământ şi asigură calitatea învăţământului din judeţul Sălaj, etc.

De asemenea, potrivit art. VII denumit Răspunderea părţilor, "Managerul educaţional răspunde disciplinar şi/sau patrimonial pentru daunele produse prin orice act al său contrar intereselor învăţământului sau acte de gestiune defectuoasă", fapta ilicită din prezentul dosar fiind caracterizată în mod cert de gestiune defectuoasă.

În acest context, ce trebuie observat este că raportul juridic obligaţional se formează între Ministerul Educaţiei şi inspectorul şcolar general, însă unitatea în care îşi desfăşoară acesta activitatea este inspectoratul.

Plecând de la aceste criterii, rezultă că (i) nu există un contract încheiat între I.S.J. şi inspectorii şcolari generali; (ii) regula este că aceştia răspund pentru pagubele produse unităţii unde îşi desfăşoară activitatea faţă de cel care deţine calitatea de angajator, în temeiul răspunderii patrimoniale.

Prin urmare, inspectorii răspund faţă de daunele produse în exercitarea funcţiei lor, contractual (patrimonial) faţă de Ministerul Educaţiei cu care au încheiat un contract de management, şi delictual (în lipsa altor prevederi legale) faţă de Inspectorat.

Răspunderea patrimonială este condiţionată de existenţa unui raportului juridic de muncă dintre salariatul răspunzător şi angajatorul păgubit, raport juridic care îşi are izvorul în contractul individual de muncă. În cauză, vorbim de un contract de muncă atipic, astfel că în baza contractului de management educaţional răspunderea inspectorilor şcolari judeţeni putea, strict la nivel teoretic, să fie antrenată patrimonial de către entitatea cu care pârâţii aveau un raport juridic contractual, şi anume Ministerul.

De altfel şi Codul muncii exclude posibilitatea de a antrena răspunderea pe baza unei decizii de imputare.

Prin urmare, în esenţă, chiar dacă s-ar lua în considerare existenţa contractului de management educaţional şi asimilarea acestuia cu un contract individual de muncă, concluzia ar fi trebui să fie aceea că, în orice caz, stabilirea răspunderii patrimoniale nu se putea face unilateral de către angajator pe calea emiterii unei decizii de imputare, ca în cazul funcţionarilor publici, ci prin acord, sau în caz de divergenţă de către instanţa de judecată.

Rezultă că intimatul era pe deplin îndreptăţit să se îndrepte împotriva pârâţilor direct cu o acţiune în pretenţii, nefiind obligat să respecte dispoziţiile art. 85 din Legea nr. 188/1999 pe de o parte, iar pe de altă parte, neavând nici măcar posibilitatea de a cere antrenarea răspunderii patrimoniale faţă de pârâţi, neavând calitatea de angajator în sensul dispoziţiilor art. 254 din Codul muncii.

Recurentul-pârât D. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor din actul procedural şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Recurentul-pârât D. a formulat punct de vedere la raport prin care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi motivat.

Prin încheierea din 19.03.2025, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de pârâtul D. şi de pârâtul E. împotriva deciziei civile nr. 154/A din 15 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

A stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la 11.06.2025, ora 900, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor, când instanţa a rămas în pronunţare asupra recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, urmând a fi admise, în limitele şi pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Referitor la recursul pârâtul D., Înalta Curte constată că acesta a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., text legal incident atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., text legal incident atunci când hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că instanţa de apel a realizat o analiză lacunară şi superficială a dispoziţiilor legale privind funcţionarii publici, iar subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 84 şi 85 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, în sensul că, în mod greşit, nu a reţinut calitatea de funcţionar public a acestuia.

Referitor la recursul pârâtului E., Înalta Curte constată că acesta a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., text legal incident atunci când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. privind modalitatea de motivare a hotărârii recurate, dar şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. privind nelegalitatea hotărârii pronunţate cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor natura juridică a raporturilor dintre acestea şi a invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii introductive faţă de o eventuală calificare a naturii juridice a raporturilor dintre părţi ca fiind raporturi de muncă sui generis.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că instanţa de apel nu a clarificat natura juridică a raporturilor dintre părţi, respectiv dacă acestea sunt de drept public sau de dreptul muncii, fără stabili ce fel de funcţie este cea de inspector şcolar general, ceea ce echivalează cu o nemotivare de natură să încalce dreptul la un proces echitabil astfel cum este reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că decizia recurată este nelegală faţă de greşita stabilire a naturii juridice a raporturilor dintre părţi şi încălcarea principiilor de drept civil conform cărora reclamantul nu poate opta între răspunderea specială (cea întemeiată pe raporturile de drept public, respectiv pe cele de dreptul muncii) şi răspunderea generală (delictuală). În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, s-a susţinut neidentificarea raporturilor dintre părţi şi incidenţa excepţiei de inadmisibilitate din perspectiva calificării raporturilor juridice drept raporturi de muncă sui generis. De asemenea, s-a arătat că motivul de nelegalitate vizează greşita apreciere a relevanţei datei la care a încetat deţinerea, de către recurent, a funcţiei de inspector general şcolar.

Este de observat că, în cadrul motivelor de recurs formulate, ambii recurenţi au apreciat că instanţa de apel nu a lămurit natura juridică a raporturilor dintre părţi, respectiv recurentul-pârât D. pretinde că, în mod greşit, instanţa de apel nu a reţinut calitatea de funcţionar public a acestuia, iar recurentul-pârât E. afirmă că, în principal, funcţia de inspector şcolar general este o funcţie publică, în sensul Legii nr. 188/1999, dar că, în subsidiar, este posibilă antrenarea unei răspunderi pe dreptul muncii, izvorând din raporturi de muncă sui generis, ceea ar atrage inadmisibilitatea acţiunii întemeiate pe dreptul comun.

În esenţă, prin recursurile formulate, pârâţii reclamă faptul că instanţa de apel nu a lămurit cauza din perspectiva naturii juridice a raporturilor dintre părţi, cu impact asupra modalităţii în care aceştia urmează a răspunde pentru prejudiciul creat reclamantului.

În acest sens, recurenţii învederează că instanţa de apel nu a stabilit care sunt dispoziţiile legale incidente ce fundamentează răspunderea pârâţilor în prezentul demers judiciar, respectiv dacă este vorba de o răspundere civilă specială, derogatorie, sau este vorba de o răspundere civilă de drept comun, astfel cum s-a indicat prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, prin decizia recurată nu a fost stabilită natura juridică a raporturilor dintre părţile implicate în procedura judiciară, aspect de nelegalitate ce se impune a fi analizat cu prioritate şi care face imposibilă soluţionarea pe fond a cauzei, respectiv angajarea răspunderii civile a pârâţilor pentru prejudiciul cauzat reclamantului prin nepunerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti, care constituia titlu executoriu, pe durata mandatului în care pârâţii au deţinut funcţia de inspector şcolar general.

O astfel de situaţie impune admiterea ambelor recursuri şi casarea cu trimitere spre rejudecarea apelurilor, potrivit celor ce se vor arăta, fiind incidente atât dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., cât şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate de către recurenţii-pârâţi din perspectiva neclarificării raporturilor juridice dintre părţi şi a naturii juridice a răspunderii civile ce revine acestora.

Înalta Curte constată că prin sentinţa civilă nr. 954/05.10.2023 a Tribunalului Sălaj, acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul Şcolar Judeţean Sălaj în contradictoriu cu pârâţii D. şi E. a fost respinsă, ca inadmisibilă, reţinându-se că aceştia răspund pentru prejudiciul produs reclamantului în calitate de funcţionari publici, potrivit art. 84 şi 85 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, iar nu în baza dispoziţiilor art. 1357 din C. civ., indicat ca temei de drept al acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 154/15.05.2024, recurată în prezenta cauză, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul reclamantului Inspectoratul Şcolar Judeţean Sălaj împotriva sentinţei menţionate şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, apreciind că în mod greşit a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Deşi prin decizia menţionată cauza pendinte a fost trimisă spre rejudecare pentru analiza pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii, instanţa de apel nu a lămurit care este cadrul legal în care urmează a se desfăşura judecată, respectiv dacă temeiul de drept ce fundamentează cererea de chemare în judecată este cel aplicabil, ori sunt incidente alte dispoziţii legale şi care sunt acestea.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că "analizând prevederile pct. I lit. B) din Anexa la Legea nr. 188/1999 cuprinzând lista funcţiilor publice se poate constata că în categoria funcţiilor publice de conducere nu este menţionată şi funcţia de inspector şcolar general."

A mai reţinut instanţa de apel că "dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 188/1999 care reglementează categoria funcţionarilor publici de conducere nu prevăd şi funcţia publică de inspector şcolar general."

Totodată, instanţa de apel a constatat că ".în categoria funcţionarilor publici de conducere dispoziţiile art. I lit. B), pct. 4 din Anexa la Legea nr. 188/1999 şi ale art. 13 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999 prevedeau în categoria funcţionarilor publici de conducere şi pe aceea de director executiv în cadrul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor, însă această funcţie nu este echivalentă cu cea de inspector şcolar general, conform art. 1 din Anexa 1 la Ordinul Ministrului Educaţiei nr. 5530/2011 inspectoratele şcolare judeţene fiind reglementate ca servicii publice deconcentrate ale Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului."

Cu referire la statutul de funcţionar public, instanţa de apel a concluzionat că "nici prima instanţă şi nici pârâţii, care s-au apărat în acest sens, nu au indicat o dispoziţie legală care să stabilească explicit că funcţia de inspector şcolar general era în perioada de referinţă din prezenta cauză o funcţie publică, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 188/1999."

Înalta Curte subliniază că, chiar dacă părţile nu au indicat un temei de drept ori au indicat un temei juridic greşit, instanţa de judecată este datoare, în aplicarea principiului rolului activ, să stabilească care sunt dispoziţiile legale aplicabile cauzei pendinte şi să pună în discuţia părţilor calificarea juridică.

Împrejurarea că părţile nu s-au apărat într-o anume modalitate ori că nu au indicat un anumit text de lege nu este de natură să înfrângă dispoziţiile art. 5 alin. (2) din C. proc. civ. potrivit cărora "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", şi nici dispoziţiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora "Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă."

Prin raţionamentul anterior expus, instanţa de apel nu a clarificat natura raporturilor juridice aferente funcţiei de inspector şcolar general, ţinând cont de faptul că persoana desemnată este numită prin Ordin al Ministrului Educaţiei, este subordonată Inspectoratului Şcolar Judeţean şi îşi exercită atribuţiile prin intermediul unui contract de management încheiat pe o perioadă de 4 ani, cu posibilitate de prelungire prin acordul părţilor, în urma evaluării performanţelor manageriale.

Totodată, deşi face trimitere la dispoziţiile art. 256 alin. (2), art. 259 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 1/2011, privind procedura de numire a inspectorilor şcolari generali, precum şi la dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Anexa nr. 8 la Ordinul Ministerului Educaţiei nr. 5557/2011, privind răspunderea patrimonială a managerului pentru pagubele produse inspectoratului şcolar, instanţa de apel concluzionează, în mod generic, că niciuna dintre aceste dispoziţii legale nu permite concluzia că pârâţii erau supuşi statutului funcţionarilor publici, pretinsul lor raport de serviciu existând doar pe o perioadă de 4 ani, nu pe perioadă nedeterminată astfel cum prevede statutul funcţionarilor publici în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Nici prin acest considerent instanţa de apel nu clarifică care este regimul juridic al funcţiei de inspector şcolar, aprecierea în sens negativ cu privire la statutul de funcţionar public, nefiind suficient pentru clarificarea existenţei sau nu a raporturilor de muncă sui generis în vederea stabilirii naturii juridice a răspunderii civile aplicabile în litigiul pendinte.

Mai mult, instanţa de apel expune şi considerente contradictorii, contrare deciziilor obligatorii pronunţate de către instanţa supremă, respectiv decizia în interesul legii nr. 16/2016, apreciind că "şi în ipoteza în care s-ar recunoaşte pârâţilor calitatea de funcţionari publici asimilaţi, răspunderea acestora nu poate fi în mod obiectiv antrenată în baza dispoziţiilor art. 84 şi art. 85 din Legea nr. 188/1999 reţinute de către prima instanţă.", cu motivarea că la data constatării pagubei "niciunul dintre pârâţi nu se mai afla în raport de serviciu cu reclamantul.", aspect fără relevanţă în ce priveşte antrenarea răspunderii civile în cauză.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea este un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţă a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie.

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a dreptului la un proces echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi a art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, după cum corect a remarcat recurentul-reclamant.

Din această perspectivă, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a reţinut în mod constant că dreptul la un proces echitabil nu poate fi examinat efectiv decât în situaţia în care instanţa procedează la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa. Deşi obligaţia instanţelor naţionale de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, Curtea Europeană a subliniat că noţiunea de proces echitabil impune ca jurisdicţiile interne să examineze în mod efectiv chestiunile esenţiale care au fost invocate.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel, pe de o parte, nu a analizat natura raporturilor juridice deduse judecăţii, iar pe de altă parte, a realizat o motivare contradictorie, incompatibilă cu exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi cu dreptul la un proces echitabil astfel cum este reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, Înalta Curte apreciază că în cauză este incident şi motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. privind interpretarea sau aplicarea greşită a legii, câtă vreme din motivarea instanţei de apel nu rezultă dacă funcţia de inspector şcolar general este una de funcţionar public sau asimilat, nu au fost analizată procedura de numire, raporturile de subordonare dintre Inspectoratul Şcolar şi Ministerul Educaţiei, specificul atribuţiilor de control al acestei funcţii, atribuţiile specifice contractului de management, dacă în cauză există sau nu un regim de putere publică, toate aceste aspecte impunându-se a fi clarificate prin raportare la normele de drept incidente.

Fapta ilicită dedusă judecăţii constă în nepunerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti de către pârâţii, având calitatea de inspectori şcolari generali pe durata mandatului în care aceştia au deţinut funcţiile respective.

La judecata în primă instanţă, acţiunea reclamantului a fost respinsă, ca inadmisibilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare urmare a admiterii apelului reclamantului, iar prin motivele de recurs ale pârâtului E. este reiterată excepţia de inadmisibilitate, cu trimitere la temeiul de drept incident raportat la temeiul de drept invocat prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că instanţa de judecată era datoare, în virtutea rolului activ, să stabilească natura juridică a raporturilor juridice deduse judecăţii, respectiv dacă sunt raporturi de muncă sui generis, prin raportare la jurisprudenţa obligatorie a instanţei supreme şi să soluţioneze excepţia inadmisibilităţii, pornind de la această situaţie premisă.

Astfel, în rejudecare, instanţa de apel va avea în vedere că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, opţiunea între răspunderea specială şi cea de drept comun nu este posibilă, prevalenţa aparţinând răspunderii speciale.

Totodată, se va avea în vedere specificul raporturilor dintre inspectorul şcolar general şi Inspectoratul Şcolar, respectiv faptul că inspectorul şcolar general este numit în funcţie prin Ordin al Ministerului Educaţiei, că între inspectorul general şcolar şi Inspectoratul Şcolar se încheie un contract de management pe o perioadă de 4 ani cu posibilitate de prelungire, că litigiile izvorâte din contractul de management astfel încheiat sunt în competenţa instanţei de contencios administrativ (deci sunt grefate pe un regim de putere publică), că inspectorul şcolar general are atribuţii de control specifice contractului de management şi dă socoteală Inspectoratului Şcolar cu privire la modalitatea în care exercită aceste atribuţii.

Dat fiind existenţa contractului de management în reglementarea activităţii inspectorului şcolar general, instanţa de apel va avea în vedere şi dispoziţiile art. 253-259 Capitolul III, Titlul XI-Răspunderea juridică, din Codul muncii, ce vizează răspunderea patrimonială a părţilor raportului de muncă, ca specie a răspunderii civile contractuale, precum şi faptul că răspunderea patrimonială a salariaţilor se întemeiază pe normele şi principiile răspunderii civile contractuale (art. 254 alin. (1) din Codul muncii).

În acest context, pricina va fi analizată din perspectiva unor raporturi de muncă sui generis, specifice unor situaţii în care o persoană prestează o activitate, dar nu în baza unui contract de muncă obişnuit, ci conform unor reglementări speciale, întrucât în cauză este evident că recurenţii-pârâţi s-au aflat în raporturi similare cu cele de muncă în relaţia cu Inspectoratul Şcolar, fiind subordonaţi acestuia şi dând socoteală pentru activitatea lor specifică, în temeiul contractului de management.

Or, subordonarea este o categorie juridică ce desemnează un element structural al raportului de muncă, care se manifestă prin mai multe drepturi ale angajatorului, şi anume dreptul de a da instrucţiuni cu privire la executarea muncii, dreptul de a controla executarea prestaţiei ori dreptul de a sancţiona eventuale neexecutări sau executări necorespunzătoare.

Deşi între recurenţii-pârâţi şi intimatul-reclamant nu există încheiat un contract de muncă, ci un contract de management, Înalta Curte reţine că noţiunea de relaţii de muncă are o sferă mai largă, ce include toalitatea relaţiilor ce decurg din procesul muncii, iar nu doar strict cele izvorând din contractul de muncă tipic.

În această analiză, instanţa de apel va avea în vedere şi statuările cu valoare de principiu date prin dezlegările obligatorii ale instanţei supreme din Deciziile în interesul legii nr. 46/2008 şi nr. 16/2016, aplicabile în prezenta cauză mutatis mutandis.

În soluţia ce se va pronunţa de către instanţa de apel în rejudecare, se va ţine cont şi de faptul că prin decizia recurată apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii de primă instanţă a fost admis, iar cauza a fost trimisă pentru rejudecare pe fond tribunalului, astfel încât, pentru o judecată unitară, se impune ca toate aspectele deduse judecăţii de către părţi în căile de atac promovate să primească o dezlegare jurisdicţională unică.

Pentru aceste considerente, apreciind întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtul D. şi de pârâtul E. împotriva deciziei nr. 154/A din 15 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtul D. şi de pârâtul E. împotriva deciziei nr. 154/A din 15 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2025.