Lack of standing to challenge nullity of land division act due to absence of direct legal interest

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 04.06.2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., constatarea nulităţii absolute parţiale a Actului de dezmembrare autentificat de C. şi D. sub nr. x/20.11.2017 având ca obiect Lotul nr. x compus din teren intravilan, categoria curţi-construcţii, în suprafaţă de 1.839 mp, situat în Bucureşti, str. x (fost Drumul Jilavei) nr. 14, Lot x, nr. cadastral x, intabulat în CF nr. x conform încheierii nr. 87631/21.11.2017 emisă de OCPI Sector 4; radierea dreptului de proprietate al pârâtului înscris asupra imobilului în suprafaţă de 1.839 mp, situat în Bucureşti, str. x, identificat cu nr. cadastral x şi identificat ca fiind Lotul nr. x din Actul de dezmembrare; în temeiul art. 908 C. civ., urmare a constatării nulităţii absolute parţiale a Actului de dezmembrare şi radierii dreptului de proprietate al pârâtului asupra terenului menţionat anterior, rectificarea cărtii funciare.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 18/1991, art. 557, art. 563, art. 885 şi urm., art. 908, art. 1.236 şi urm., art. 1.254 C. civ., Legea nr. 7/1996, republicată, precum şi toate celelalte texte de lege invocate în cadrul cererii.

Prin întâmpinare, pârâtul B. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului din perspectiva lipsei interesului în promovarea acţiunii.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1724/09.12.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei de interes. A respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul B., ca fiind lipsită de interes. În temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a redus onorariul de avocat solicitat de pârât cu titlu de cheltuieli de judecată de la suma de 5000 RON, la suma de 3000 RON. A obligat reclamantul la plata, către pârât, a sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, redus.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1410/A/09.11.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile declarate de ambele părţi împotriva sentinţei nr. 1724/09.12.2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondate. În baza art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile pentru care apelantul-reclamant a beneficiat de reducere, în cuantum de 2.386,25 RON, au rămas în sarcina statului. A compensat integral cheltuielile de judecată efectuate de părţi în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1410/A/09.11.2023 a Curţii de Apel Buucreşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6,7 şi 8 C. proc. civ., reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei şi sentinţei, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de fond şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată în toate etapele procesuale.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel nu a realizat o cercetare judecătorească efectivă şi nu a procedat la o judecată reală a cauzei sub aspectul interesului recurentului, preluând motivarea instanţei de fond fără să analizeze şi să combată susţinerile recurentului şi fără să analizeze întreg materialul probator trecut prin propriul raţionament asupra cauzei deduse judecaţii. În afară de invocarea formală a dispoziţiilor art. 33 C. proc. civ., instanţa de apel nu a motivat admiterea excepţiei lipsei interesului raportat la susţinerile recurentului şi la înscrisurile administrate.

S-a reţinut că cererea promovată nu justifică interes, întrucât anularea parţială ar conduce doar la realipirea lotului x la lotul mamă, din care a fost dezmembrat. Raţionamentul este superficial şi lipsit de analiză juridică, în contextul în care motivele de nulitate absolută a Contractului de dezmembrare vizeaza vicii de fond ale acestuia şi nu de formă, ca operaţiune cadastrală, astfel cum a privit instanţa de fond.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a ignorat toate hotărârile judecătoreşti depuse de acesta la dosarul cauzei în combaterea excepţiei lipsei interesului şi a încălcat autoritatea de lucru judecat, prioritară în aprecierea calităţii de persoană interesată în promovarea cererii introductive şi a apelului.

În acest sens, recurentul a arătat că are un interes real şi legitim, folosinţa terenului nu este abuzivă şi fără drept, acesta foloseşte suprafaţa de 1.167 mp din terenul ce a făcut obiectul Actului de dezmembrare identificat ca fiind Lotul nr. x din str. x, în suprafaţă de 1.839 mp, de 60 (şaizeci) de ani, a ridicat casa în care locuieşte şi dependinţe pe o parte din acest teren.

Instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2573/A/13.11.1996 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosar nr. x/1996, prin care s-a constatat, în mod irevocabil, că deşi reclamantul intimat (B.) şi-a legitimat calitatea procesuală activă cu titluri de proprietate, justificându-şi astfel dreptul de a participa în proces, totuşi, în mod greşit, prima instanţă i-a admis acţiunea fără să observe că autorii lui decedaţi la 03.03.1965, respectiv la 31.10.1997, cât şi el, au pierdut posesia suprafeţei revendicate prin pasivitatea de care au dat dovadă mai bine de 30 ani, perioadă în care pârâtul-apelant a exercitat o posesie utilă asupra terenului în discuţie încă din anul 1949, din anul 1963 construindu-şi locuinţa cu anexele corespunzătoare în mai multe etape fără să fi fost tulburat în vreun fel, astfel cum rezultă din sentinţa civilă nr. 3480/26.04.1994 pronunţată de Judecătoria Sector 4 Bucureşti intrată în autoritate de lucru judecat. S-a mai reţinut, prin această decizie, că recurentul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului încă de la momentul în care a început să curgă prescripţia achizitivă, respectiv din 1949, adică de 76 de ani, dreptul de proprietate al fostului proprietar (B.) fiind stins.

De asemenea a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 9409/15.09.2000 pronunţată de Judecătoria Sector 4 Bucureşti în dosar nr. x/1999, prin care s-a reţinut că posesia utilă a recurentului a început în 1970-1971, când prin îngrădirea terenului, posesia a fost intervertită în posesie utilă, iar prin acţiunea în revendicare, introdusă de B. în anul 1999, termenul de prescripţie a fost întrerupt. Fiind întrerupt termenul de prescripţie, după încetarea cauzei întreruptive, începe să curgă un nou termen, respectiv după soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului (10.01.2002), urmând ca recurentul să poată formula o nouă cerere de constatare a intervenirii prescripţiei achizitive în anul 2032. Recurentul a atacat această sentinţă, iar prin decizia civilă nr. 1052/17.04.2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosar nr. x/2000, s-a reţinut că, întrucât autorii reclamantului au pierdut proprietatea terenului şi nu s-a dovedit revenirea acestui imobil în patrimoniul foştilor proprietari, reclamantul nu a făcut proba dreptului de proprietate asupra imobilului, întrucât hotărârea de expedient (sentinţa civilă nr. 1369/1994 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti) are un caracter declarativ şi nu se coroborează cu celelalte probe administrate. Totodată, prin aceeaşi decizie, s-a reţinut că termenul de prescripţie pe care recurentul îl putea invoca în dobândirea dreptului de proprietate a fost întrerupt prin acţiunea reclamantului din dosar, fără a ţine cont de faptul că posesia sa fusese deja analizată şi exista putere de lucru judecat referitor la prescripţie.

Recurentul învederează că actul de dezmembrare atacat reprezintă singurul act pe care îl poate contesta în calitate de deţinător al unei posesii utile asupra terenului, având în vedere că pârâtul şi-a intabulat terenul în suprafaţă de 6.994,12 mp tot prin artificiul dezmembrării, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în 1944 şi 1957 şi a unor certificate de moştenitor încheiate în 1965 şi 1975, toate evocate în sentinţa civilă nr. 1369/14.02.1994 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 1226/16.05.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în dosar nr. x/2002 s-a reţinut că atâta timp cât terenul a ieşit din patrimoniul autorilor recurentelor (moştenitoarele lui E. sora lui B. şi parte în tranzacţia ce face obiectul sentinţei civile nr. 1369/1994 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti) intrând în patrimoniul CAP Jilava şi cât în cauză nu s-a făcut dovada eliberării unui titlu de proprietate, în condiţiile Legii nr. 18/1991, s-a reţinut corect că dovada dreptului de proprietate pentru acţiunea în revendicare nu a fost făcută în mod legal.

Din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti evocate rezultă fără echivoc faptul că în cadrul acestor litigii a fost analizată atât posesia recurentului, cât şi dreptul intimatului asupra terenului pe care l-a dezmembrat, iar concluzia este una singură: începând cu anul 1949 recurentul exercită asupra terenului în suprafaţă de 1.167 mp, ce intră în compunerea Lotului x (1.839 mp) din Actul de dezmembrare, o posesei utilă sub nume de proprietar, iar intimatul-pârât, care se erijează în proprietar, nu deţine în realitate în mod legal terenul pe care l-a dezmembrat prin operaţiuni de dezmebrare succesive în baza unor documente ce nu se circumscriu actelor de dispoziţie, ci a celor declarative şi nu constituie titlu de proprietate.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că, în dezacord cu statuările instanţei de apel în sensul că acesta nu ar obţine niciun folos practic dacă s-ar constata nulitatea absolută a actului de dezmembrare, recurentul este posesor de bună-credinţă recunoscut ca atare de către instanţele judecătoreşti încă din anul 2001, iar intimatul, prin operaţiunea nelegală de dezmembrare, poate vinde terenul ca face obiectul Lotului x, din care recurentul posedă suprafaţa de 1167 mp de aproximativ 60 de ani. Singurul impediment în calea vânzării terenului îl constituie hotărârile judecătoreşti existente şi notarea prezentului litigiu în cartea funciară. Prin urmare, se încalcă dispoziţiile art. 557 şi art. 888 C. civ.

Recurentul nu critică lotizarea efectuată de expertul topo şi preluată de notarul public prin actul de dezmembrare, ci solicită anularea acestui act pentru vicii de fond, ţinând cont de faptul că persoana care a procedat la dezmembrarea terenului nu este proprietarul de drept al acestuia.

Instanţa de apel încalcă dispoziţiile art. 1247 alin. (3) C. civ., care prevede obligativitatea instanţei să se sesizeze şi să constate că actul juridic ce constituie fundamentul intabulării Lotului x, respectiv Actul de dezmembrare întocmit în baza sentinţei nr. 1369/1994 a Judecătoriei Sectorului 4, este lovit de nulitate absolută.

În mod eronat, reţine instanţa de apel că actul de dezmembrare nu reprezintă un act juridic translativ de proprietate, ci o simplă operaţiune materială de împărţire a unui lot mai mare în două loturi mai mici, fără efect în privinţa titularului dreptului de proprietate, care rămâne acelaşi.

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că declararea nulităţii absolute a actului de dezmembrare nu ar avea drept consecinţă inexistenţa dreptului de proprietate asupra terenului ce face obiectul acestui act. Ipoteza emisă de către instanţa de fond şi preluată de către instanţa de apel reprezintă doar o interpretare subiectivă, fără suport juridic în contextul în care atât Lotul x ce face obiectul Actului de dezmembrare contestat are număr cadastral şi carte funciară proprie, iar Lotul nr. x, de asemenea, are număr cadastral şi carte funciară proprie, astfel încât anularea parţială a actului în privinţa Lotului x conduce în mod legal la radierea dreptului de proprietate al intimatului B. asupra acestuia, ca fiind înscris ilegal, terenul urmând a se întoarce in proprietatea Primăriei Sector 4, UAT Sector 4, care a deţinut terenul anterior anului 1989 şi de la care chiar intimatul 1-a revendicat prin numeroase modalităţi.

Instanţa de apel reţine eronat că nu poate fi primită susţinerea recurentului cu privire la faptul că acţiunea formulată reprezintă o modalitate legală de apărare a posesiei utile asupra terenului în litigiu atâta vreme cât recurentul nu a fost deposedat de teren ca urmare a încheirii Actului de dezmembrare, iar constatarea nulităţii absolute a acestuia nu ar avea ca efect redobândirea posesiei asupra terenului. Există numeroase hotărâri judecătoreşti deţinute atât de recurent, cât şi de alţi posesori de bună-credinţă a unor terenuri din str. x, obţinute împotriva acţiunilor şi abuzurilor intimatului B., dar acesta continuă să încheie acte notariale în baza sentinţei civile nr. 1369/1994 Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti în privinţa căreia numeroase instanţe au statuat cu caracter definitiv şi irevocabil că este declarativă, iar nu constitutivă de drepturi şi în lipsa unui titlu valabil emis în baza Legii nr. 18/1991 în confirmarea procesului-verbal de punere în posesie din 11.07.2006 emis de Primăria Sectorul 4 Bucureşti.

Instanţa de apel apreciază în mod greşit şi interpretează subiectiv interesul recurentului în promovarea cererii privind anularea actului de dezmembrare ca fiind de natura patrimonială şi nu unul moral. Argumentul referitor la folosul practic, direct şi actual pe care recurentul îl are în promovarea prezentei cereri este exclusiv acela că prin actul de dezmembrare atacat B. a intabulat în cartea funciară suprafaţa de teren pe care recurentul o posedă şi o foloseşte neîntrerupt din anul 1963, pe care a ridicat o casă şi anexe în care locuieşte, utilitatea posesiei recurentului fiind constatată deja de instanţele de judecată cu autoritate de lucru judecat, iar toate operaţiunile de dezmembrare sunt nelegale fiind încheiate cu frauda la lege.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la 10.03.2025, intimatul-pârât B. a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului promovat împotriva sentinţei civile nr. 1724/09.12.2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă raportat la dispoziţiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., precum şi excepţia de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în ce priveşte motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

Solicită respingerea, ca inadmisibilă, a cererii privind autosesizarea instanţei în temeiul dispoziţiilor art. 1247 alin. (3) C. civ. în vederea constatării nulităţii actului juridic dedus judecăţii.

Pe fond, solicită respingerea recursului şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că au fost respectate dispoziţiile art. 425 lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este temeinic motivată şi se bazează pe o aplicare corectă a legii, o evaluare detaliată şi transparentă a probelor, precum şi pe respectarea principiilor fundamentale ale dreptului procesual. Raţionamentele instanţei de apel au fost clare, logice şi coerente, iar soluţia adoptată este justificată din punct de vedere juridic, părţile având posibilitatea de a evalua conţinutul concret al deciziei civile şi de a-şi formula şi structura criticile de nelegalitate împotriva acestor considerente.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în subsidiar faţă de nulitatea invocată, arată că, în realitate, criticile recurentului vizează aspecte ce tin de soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, iar nu excepţia autorităţii de lucru judecat. Pe de altă parte, recurentul nu invocă o autoritate de lucru judecat generată de o situaţie ulterioară solutionării apelului şi nu există o hotărâre judecătorească care să aibe aceleaşi părţi, cauză şi obiect cu cele din prezentul litigiu.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de asemenea, în subsidiar faţă de nulitatea invocată, arată că recurentul nu critică încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept referitoare la aprecierea asupra excepţiei lipsei calităţii sale procesuale active, ci solicită ca instanţa de control judiciar să verifice aplicarea normelor de drept referitoare la aspectele de fond ale cauzei, aspecte care nu au făcut însă obiectul hotărârii judecătoreşti atacate (instanţa de apel neintrând în soluţionarea cauzei pe fond).

Totodată, reiese din chiar susţinerile recurentului că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile unei eventuale uzucapiuni, întrucât lipsesc buna-credinţă şi posesia utilă.

De asemenea, recurentul nu aduce nici un fel de argument referitor la folosul practic, direct şi actual pe care acesta l-ar avea prin constatarea nulităţii absolute a actului de dezmembrare în condiţiile în care o eventuală admitere a acţiunii ar avea ca efect doar reîntregirea proprietăţii pârâtului.

Deşi recurentul solicită constatarea nulităţii absolute a Actului de lotizare, acesta înţelege să critice doar valabilitatea actelor care stau la baza acestui contract, iar nu contractul în sine. Prin urmare, recurentul nu critică actul de lotizare a cărui nulitate o solicită, ci actul de proprietate al vânzătorului B., act cu a cărui cercetare instanţa nu a fost învestită.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate, înlăturarea apărărilor expuse şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, cu prioritate asupra excepţiilor invocate prin întâmpinare privind inadmisibilitatea căii extraordinare de atac declarate împotriva sentinţei civile nr. 1724/09.12.2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi inadmisibilitatea cererii de autosesizare a instanţei în temeiul art. 1247 alin. (3) din C. civ. în vederea constatării nulităţii absolute a actului juridic dedus judecăţii, conform dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la excepţia de inadmisibilitate a recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1724/09.12.2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Înalta Curte reţine că obiectul recursului este reprezentat, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., de hotărârile date în apel, de cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege.

Cum sentinţa civilă nr. 1724/09.12.2022 a fost pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, iar partea a promovat împotriva acestei hotărâri calea de atac specifică, prevăzută de lege (apelul fiind respins, ca nefondat, prin decizia recurată), reiese că recurentul nu are deschisă calea recursului împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă.

Cu referire la acest aspect, relevante sunt dispoziţiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. care prevăd că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, iar dispoziţiile art. 483 din C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului, statuând expres că "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

Există, aşadar, o ierarhie a căilor de atac, respectiv, hotărârile pronunţate în primă instanţă de tribunale, susceptibile de apel, pot fi atacate cu apel exclusiv la instanţa imediat superioară, adică la curtea de apel, în timp ce, hotărârile prin care curţile de apel soluţionează apelurile, sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs la instanţa superioară. Această ierarhie a căilor de atac este menită să asigure respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie.

Prin urmare, obiectul recursului constă în nelegalitatea hotărârii date în apel, nemulţumirile părţii cu privire la sentinţa pronunţată de prima instanţă neputând fi invocate direct în recurs, motiv pentru Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimatul-pârât B. prin întâmpinare şi va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1724/09.12.2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii de autosesizare a instanţei în temeiul art. 1247 alin. (3) din C. civ. în vederea constatării nulităţii absolute a actului juridic dedus judecăţii, astfel cum a fost invocată de către intimatul-pârât B. prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că, subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat încălcarea, de către instanţa de fond, a dispoziţiilor art. 1247 alin. (3) C. civ. care prevede obligativitatea instanţei să se sesizeze şi să constate că actul juridic ce constituie fundamentul intabulării Lotului x, respectiv actul de dezmembrare întocmit în baza sentinţei civile nr. 1369/1994 a Judecătoriei Sector 4 Bucureşti, este lovit de nulitate absolută.

În argumentarea acestei critici, recurentul-reclamant a învederat că motivele de nulitate absolută a actului de dezmembrare invocate prin acţiunea introductivă nu pot avea alt fine decât constatarea nulităţii operaţiunii de dezmembrare întocmită cu nerespectarea dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte titlul de proprietate al celui care procedează la dezmembrare.

Astfel, recurentul-reclamant, în afara cadrului şi momentului procesual prevăzut de lege, apreciază, direct în recurs, că nulitatea absolută a actului de dezmembrare trebuie analizată prin prisma nulităţii absolute a titlului de proprietate al pârâtului, titlu de proprietate în virtutea căruia pârâtul a întocmit actul de dezmembrare contestat de către reclamant prin cererea de chemare în judecată.

De asemenea, în contextul în care cauza nu a fost soluţionată pe fond, ci a fost analizată din perspectiva lipsei de interes în exercitarea acţiunii, o astfel de apărare nu se raportează nici la dezlegarea jurisdicţională dată de instanţa de apel cu referire la incidentul procedural menţionat.

Este adevărat că potrivit art. 1247 din C. civ., "(1) Este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general.(2) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie. (3) Instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută. (4) Contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege."

Însă dispoziţiile legale anterior menţionate nu pot înfrânge dispoziţiile procedurale privind obiectul şi limitele învestirii instanţei.

În acest sens, Înalta Curte reţine că prin cererea de chemare în judecată nu s-a formulat o astfel de solicitare, de constatare a nulităţii titlului de proprietate al intimatului-pârât B., ci s-a solicitat în mod expres, constatarea nulităţii absolute a actului de dezmembrare autentificat de C. şi D. sub nr. x/20.11.2017, având ca obiect Lotul nr. x compus din teren intravilan, categoria curţi-construcţii, în suprafaţă de 1.839 mp, situat în Bucureşti, str. x (fost Drumul Jilavei) nr. 14, Lot x, nr. cadastral x, intabulat în CF nr. x conform încheierii nr. 87631/21.11.2017 emisă de OCPI Sector 4. S-a solicitat, de asemenea, radierea dreptului de proprietate al pârâtului înscris asupra imobilului menţionat şi rectificarea cărtii funciare.

Având în vedere conţinutul cererii de chemare în judecată- causa debendi- rezultă că instanţele au fost chemate să se pronunţe asupra nulităţii absolute a actului de dezmembrare, iar nu asupra nulităţii absolute a titlului de proprietate al intimatului-pârât B., cum se susţine, prin recursul formulat de către reclamant.

Totodată, problema de drept supusă judecăţii în etapele procesuale anterioare nu a fost dacă intimatul-pârât are sau nu un titlu de proprietate valabil şi nici măcar dacă actul de dezmembrare este sau nu lovit de nulitate, ci dacă reclamantul justifică interes în constatarea nulităţii absolute a unui act de dezemembrare efectuat de persoana ce figurează ca proprietar în evidenţele de carte funciară, anterior dezmembrării.

Prin urmare, dispoziţiile art. 1247 alin. (3) din C. civ. sunt aplicabile doar în cadrul procesual legal configurat, ele neputând substitui sau complini manifestarea de voinţă procesuală a părţii care a iniţiat demersul judiciar, iar instanţa de judecată nu poate invoca, din oficiu, nulitatea absolută cu referire la ceva ce nu s-a cerut, ori cu referire la ceva ce nu s-a dezbătut.

Câtă vreme, pe de o parte, reclamantul a solicitat exclusiv constatarea nulităţii absolute a actului de dezmembrare şi, în cauză, nu s-a pus în discuţie valabilitatea titlului de proprietate al intimatului-pârât, iar, pe de altă parte, cauza a fost soluţionată din perspectiva aspectului procedural al interesului în exercitarea acţiunii, invocarea ca motiv de recurs a unei pretinsa încălcări a dispoziţiilor art. 1247 alin. (3) din C. civ., reprezintă o solicitare inadmisibilă, potrivit celor arătate.

Pe fondul recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., recurentul pretinde că instanţa de apel nu a realizat o cercetare judecătorească efectivă, preluând motivarea instanţei de fond fără să analizeze şi să combată susţinerile reclamantului apelant şi fără să analizeze întreg materialul probator.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea este un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţă a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie.

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a dreptului la un proces echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi a art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Din această perspectivă, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a reţinut în mod constant că dreptul la un proces echitabil nu poate fi examinat efectiv decât în situaţia în care instanţa procedează la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa. Deşi obligaţia instanţelor naţionale de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, Curtea Europeană a subliniat că noţiunea de proces echitabil impune ca jurisdicţiile interne să examineze în mod efectiv chestiunile esenţiale care au fost invocate.

Astfel, motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, condiţii care, în cauza de faţă, sunt îndeplinite.

În jurisprudenţa Curţii europene s-a arătat, în mod constant, că motivarea hotărârii este un element esenţial al dreptului părţii la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia) şi că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părţilor, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (Cauza Albina contra România, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România).

Aplicând aceste principii în cauza de faţă, Înalta Curte constată că motivarea instanţei de apel este una care întruneşte exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., fiind menţionate în mod clar şi coerent argumentele avute în vedere de instanţa devolutivă la soluţionarea cauzei.

Astfel, instanţa de apel a analizat excepţia lipsei de interes a reclamantului în promovarea acţiunii, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui act de dezemembrare efectuat de persoana ce figurează ca proprietar în evidenţele de carte funciară, anterior dezmembrării şi a concluzionat că acesta nu a dovedit un interes actual, personal şi direct.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că actul de dezmembrare a cărui nulitate se solicită nu este un act translativ de proprietate, ci reprezintă o simplă operaţiune materială de împărţire a unui lot mai mare în două loturi mai mici; că în cauză nu s-a procedat la analizarea titlului de proprietate al pârâtului, ci la folosul practic pe care l-ar obţine reclamantul prin admiterea acţiunii; că reclamantul nu a fost deposedat de teren ca urmare a încheierii actului de dezmembrare, iar constatarea nulităţii absolute a acestui act nu ar avea ca efect redobândirea posesiei asupra terenului; că nu se pune problema rectificării cărţii funciare, acest capăt de cerere fiind indisolubil legat de solicitarea privind constatarea nulităţii absolute a actului de dezmembrare.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a răspuns, în mod detaliat, motivelor de apel formulate de către reclamant grevate pe lipsa de interes în exercitarea acţiunii introductive, cu luarea în considerare a tuturor aspectelor invocate de către acesta.

Împrejurarea că soluţia pronunţată în calea de atac devolutivă se suprapune peste cea dată de prima instanţă, respectiv considerentele instanţei de apel fac trimitere şi sunt în acord cu cele ale instanţei de fond, nu reprezintă un aspect de nelegalitate care să fie sancţionat din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., câtă vreme problemelor de drept deduse judecăţii în apel li s-a dat o dezlegare jurisdicţională raportată la criticile deduse judecăţii prin motivele de apel.

Faţă de cele arătate, critica va fi respinsă, ca nefondată.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7) din C. proc. civ., recurentul pretinde că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2573/A/13.11.1996 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/1996 şi a sentinţei civile nr. 9409/15.09.2000 pronunţate de Judecătoria Sector 4 Bucureşti în dosar nr. x/1999.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 7) din C. proc. civ., hotărârea recurată poate fi casată pentru motive de nelegalitate "când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat".

Autoritatea de lucru judecat este reglementată de art. 430 din C. proc. civ., text legal potrivit căruia "(1)Hotărârea judecătorească ce solutionează, în tot sau in parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveste dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestatia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre."

Efectele lucrului judecat sunt reglementate de art. 431 din C. proc. civ., ce statuează în sensul că "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

Prin urmare, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7) din C. proc. civ. sancţionează cu nelegalitatea, hotărârea judecătorească care ignoră autoritatea de lucru judecat derivând dintr-un litigiu anterior, purtat între aceleaşi părţi, pentru aceeaşi cauză şi cu obiect similar.

Înalta Curte constată că prin decizia civilă nr. 2573/A/13.11.1996 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/1996 a fost admis apelul declarat de pârâtul A. împotriva sentinţei civile nr. 1153/15.02.1996 a Judecătoriei Sector 4 Bucureşti, care a fost schimbată în sensul respingerii acţiunii reclamantului B. având ca obiect stabilirea liniei de hotar dintre proprietăţile părţilor, reţinându-se că în favoarea pârâtului A. a operat uzucapiunea asupra terenului de 336 mp ce se învecinează cu terenul reclamantului, prin efectul sentinţei civile nr. 3480/26.04.1994 a Judecătoriei Sector 4 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 9409/15.09.2000 pronunţată de Judecătoria Sector 4 Bucureşti în dosarul nr. x/1999, având ca obiect acţiune în revendicare, a fost admisă în parte acţiunea precizată a reclamantului B. împotriva pârâtului A.. A fost respinsă cererea reconvenţională a pârâtului şi a fost obligat acesta să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 1167 mp situată în Bucureşti, str. x, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expert F..

Această sentinţă a fost schimbată prin decizia civilă nr. 1052/A/17.04.2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2000, în sensul admiterii apelului pârâtului A. şi respingerii acţiunii precizate, reţinându-se că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.

Având în vedere obiectul fiecăruia dintre cele două litigii în raport de care recurentul invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7) din C. proc. civ. (stabilirea unei linii de hotar între proprietăţile părţilor, respectiv o acţiune în revendicare), ambele soluţionate pe fond, dar şi dispoziţiile legale anterior menţionate, Înalta Curte constată că soluţiile pronunţate în acele litigii sunt lipsite de relevanţă în prezenta cauză (având ca obiect constatarea nulităţii unui act de dezmembrare), soluţionată din perspectiva excepţiei procesuale a lipsei de interes.

Întrucât hotărârile judecătoreşti menţionate de către recurent nu configurează o autoritate de lucru judecat, care să fi fost încălcată de către instanţa de apel, condiţiile prevăzute de art. 431 din C. proc. civ. nefiind îndeplinite, motivul de recurs invocat nu este incident, iar critica astfel formulată nu poate fi primită.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurentul invocă, pe de o parte, că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşită normele de drept în materie de proprietate şi cadastru, art. 557, art. 888 din C. civ., art. 1247 alin. (3) din C. civ., iar, pe de altă parte, că instanţa de apel reţine, în mod eronat, următoarele aspecte: că actul de dezmembrare nu reprezintă un act translativ de proprietate, ci o simplă operaţiune materială de împărţire; că declararea nulităţii absolute a actului de dezmembrare nu ar avea drept consecinţă inexistenţa dreptului de proprietate asupra terenului ce a format obiectul acestui act; că nu poate fi primită susţinerea reclamantului în sensul că prezenta acţiune reprezintă o modalitate legală de apărare a posesiei utile asupra terenului, câtă vreme prin actul de dezmembrare nu a fost deposedat de teren, iar constatarea nulităţii absolute a acestuia nu ar avea ca efect redobândirea posesiei asupra terenului; că interesul reclamantului ar fi unul patrimonial şi nu unul moral.

Înalta Curte reţine că analiza dispoziţiilor art. 1247 alin. (3) din C. civ. a fost efectuată în cadrul analizei excepţiei de inadmisibilitate formulate prin întâmpinare, considerentele expuse anterior fiind valabile, fără a se mai impune a fi reluate.

În ce priveşte normele juridice menţionate în concret a fi greşit interpretate sau aplicate, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 557 din C. civ., "(1) Dreptul de proprietate se poate dobândi, în conditiile legii, prin conventie, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi. (2) În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ. (3) Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate. (4) Cu exceptia cazurilor anume prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se dobândeşte prin înscriere în cartea funciară, cu respectarea dispozitiilor prevăzute la art. 888 Noul C. civ.."

Potrivit art. 888 din C. civ., "Înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza înscrisului autentic notarial, a hotărârii judecătoreşti rămase definitivă, a certificatului de moştenitor sau în baza unui alt act emis de autorităţile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta."

Înalta Curte constată că în cauză nu au fost analizate aceste dispoziţii legale, ci îndeplinirea condiţiilor art. 33 din C. proc. civ. privind interesul de a acţiona, pricina nefiind soluţionată pe fond, ci din perspectiva excepţiei lipsei de interes a recurentului-reclamant în promovarea acţiunii introductive de instanţă.

Totodată, contrar susţinerilor recurentului, controlul judiciar în calea extraordinară de atac nu poate viza normele de drept din materia proprietăţii şi a cadastrului, nici dispoziţiile legale invocate prin cererea de chemare în judecată, ci incidenţa sau nu a excepţiei lipsei de interes, aceasta fiind perspectiva din care a fost soluţionată prezenta cauză de către instanţele anterioare, orice alte critici formulate pe calea recursului fiind străine de considerentele instanţei de apel şi de obiectul dezbaterilor.

Întrucât însă, cu trimitere la normele de drept material menţionate, recurentul critică şi considerentele instanţei de apel ce au fundamentat menţinerea soluţiei de primă instanţă vizând excepţia lipsei de interes, Înalta Curte apreciază că aceste critici, care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) şi nu pct. 8) din C. proc. civ. sunt nefondate.

Astfel, potrivit art. 33 din C. proc. civ., "Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara."

Condiţiile interesului rezultă din însuşi conţinutul textului legal, respectiv acesta trebuie să fie determinat, adică folosul practic să fie unul concret, iar nu abstract, să fie legitim, respectiv să fie conform regulilor de convieţuire socială şi legii, să fie personal, în sensul că folosul practic urmărit de titularul cererii să se răsfrângă asupra lui însuşi, să fie născut şi actual, adică să existe la momentul exercitării acţiunii, în sensul că partea s-ar expune unui prejudiciu dacă ar rămâne în pasivitate şi nu ar recurge în acel moment la acţiune.

În acord cu statuările instanţei de apel, Înalta Curte constată că în prezenta cauză interesul recurentului-reclamant, astfel cum este reglementat de art. 33 din C. proc. civ. nu există, situaţie faţă de care hotărârea recurată este conformă dispoziţiilor legale incidente.

În acest sens, se reţine că solicitarea de constatare a nulităţii absolute a unui act de dezmembrare efectuat de către persoana ce figurează în evidenţele de carte funciară ca proprietar asupra acelui teren nu are nicio consecinţă juridică în ce priveşte persoana recurentului-reclamant, întrucât terenul în discuţie nu ar reveni acestuia (nici în posesie, nici în proprietate), ci s-ar proceda la o realipire a loturilor împărţite, în patrimoniul aceluiaşi proprietar, pârâtul B..

Cu alte cuvinte, modificarea actului de dezmembrare nu conduce la modificarea titularului dreptului de proprietate înscris în cartea funciară, ci doar la reunirea a două loturi de teren în patrimoniul pârâtului proprietar.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, considerentul instanţei de apel în sensul că "actul de dezmembrare a cărui nulitate s-a solicitat a se constata nu reprezintă un act juridic translativ de proprietate, ci, în realitate, este o simplă operaţiune materială de împărţire a unui lot mai mare în două loturi mai mici" este unul corect şi în acord cu situaţia factuală dedusă judecăţii.

Pe cale de consecinţă, este corectă şi concluzia instanţei de apel potrivit căreia eventuala declarare a nulităţii absolute a acestui act nu ar fi de natură să producă niciun efect cu privire la titularul dreptului de proprietate asupra terenului, acesta urmând să rămână acelaşi.

Înalta Curte relevă că această concluzie este corect şi perfect valabilă, întrucât prin încheierea actului de dezmembrare nu s-a realizat deposedarea recurentului-reclamant. Astfel, în mod corect, a constatat instanţa de apel că susţinerile acestuia în sensul că prin demersul judiciar se urmăreşte apărarea posesiei utile nu pot fi primite, în condiţiile în care o eventuală desfiinţare a actului de dezmembrare nu ar avea un asemenea efect, de punere în posesie a recurentului-reclamant, ci de revenire a celor două loturi în proprietatea pârâtului.

În ce priveşte caracterul interesului, Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de apel, că redobândirea posesiei asupra unui teren reprezintă un interes eminamente patrimonial, iar nu unul de ordin moral, cum eronat susţine recurentul-reclamant.

De altfel, aşa cum chiar recurentul-reclamant arată prin motivele de recurs, scopul urmărit prin prezenta acţiune este acela de a anula actele care au stat la baza lotizării şi nu doar actul de lotizare în sine.

În acest sens, recurentul afirmă că anularea parţială a actului în privinţa Lotului x conduce în mod legal la radierea dreptului de proprietate al intimatului B. asupra acestuia ca fiind înscris ilegal, terenul urmând a se întoarce în proprietatea Primăriei Sector 4, UAT Sector 4, care a deţinut terenul anterior anului 1989 şi de la care chiar intimatul l-a revendicat prin numeroase modalităţi.

Rezultă că recurentul-reclamant tinde, în realitate, la anularea actelor care au stat la baza lotizării, deşi acestea nu formează obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa nefiind învestită cu verificarea acestor aspecte.

În acest sens, prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant arată că "elementul generator al litigiului îl constituie însuşirea, în mod nelegal, de către intimatul-pârât, împreună cu ceilalţi doi moştenitori (E. şi G.) ai defunctului lor tată, H., a unei suprafeţe de teren de 6994,12 mp situat în Bucureşti".

Mai arată recurentul-reclamant că scopul acţiunii sale este determinat de "anularea întregului act de dezmembrare ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale privind condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească la efectuarea unei astfel de operaţiuni de dezmembrare şi care nu poate opera decât în cazul în care se face dovada proprietăţii terenului ce urmează a fi dezmembrat, lucru pe care B. nu îl poate face având în vedere că dreptul său de proprietate asupra terenului este nelegal".

Se mai învederează, prin memoriul de recurs, că "persoana care a procedat la dezmembrarea terenului nu este proprietarul de drept al terenului şi astfel nu are calitate să dezmembreze ceva ce nu deţine în proprietate..." şi că operaţiunea iniţială de dezmembrare a terenului în suprafaţă de 6994,12 mp "...nu s-a efectuat în baza unui titlu de proprietate deţinut în mod legal..., ci în baza unor documente ce nu sunt constitutive de drepturi".

Astfel, recurentul solicită instanţei de judecată să se constate că pârâtul B., împreună cu ceilalţi doi moştenitori, G. şi E., au dobândit în mod fraudulos proprietatea asupra unor terenuri la care nu erau îndreptăţiţi.

Or, prima instanţă nu a fost învestită cu o cerere care să aibă ca obiect constatarea modului în care B., G. şi E. au obţinut dreptul de proprietate asupra terenului ce face obiectul actului de dezmembrare, a cărui nulitate absolută se solicită a fi constatată (ceilalţi doi dobânditori nefiind părţi în prezentul litigiu), iar valabilitatea titlului de proprietate al pârâtului B. a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 1481/R/23.11.2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2007, prin care s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii I. şi J. în contradictoriu cu pârâţii B., G. şi E., privind constatarea nulităţii absolute a tranzacţiei consfinţită prin sentinţa civilă nr. 1369/14.02.1994 a Judecătoriei Sector 4 Bucureşti, precum şi cererile de intervenţie formulate de K., L. şi A. (recurentul din prezenta cauză).

Prin urmare, întrucât recurentul-reclamant nu critică actul de lotizare a cărui nulitate a solicitat-o, ci, în realitate, critică actul de proprietate al lui B., act cu a cărui cercetare instanţa nu a fost învestită, interesul acestuia în exercitarea prezentei acţiuni nu se justifică, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, iar criticile formulate din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ. nu pot fi primite, urmând a fi respinse, ca nefondate.

Faţă de soluţia ce se va pronunţa şi având în vedere că intimatul-pârât B. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte va face aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, fundamentul plăţii cheltuielilor de judecată fiind dat de culpa procesuală în care se află partea care a pierdut procesul. Întrucât intimatul-pârât a dovedit cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat în cuantum de 3000 RON cu chitanţa nr. x/30.05.2025, aflată la dosar, Înalta Curte va obliga pe recurentul-reclamant la plata acestora, în cuantumul menţionat, în favoarea intimatului-pârât B..

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1724 din 09 decembrie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă; va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1410/A din 09 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; va obliga pe recurentul-reclamant să plătească intimatului-pârât B. cheltuieli de judecată în cuantum de 3000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1724 din 09 decembrie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1410/A din 09 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-reclamant să plătească intimatului-pârât B. cheltuieli de judecată în cuantum de 3000 RON.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 iunie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.