Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1306/2025 AI generated

Validity of abdicative inheritance renunciation and tacit acceptance by possession, excluding illicit cause and fraud

Case Number Decizia nr. 1306/2025
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant's appeal as unfounded, thereby upholding the Court of Appeal’s decision which had previously rejected the claimant's action, leaving the lower courts' rulings in force. The case involved a dispute over the absolute nullity of two notarized declarations of renunciation of an inheritance: one by the appellant's ex-wife and another by her mother, alleged to be null and void due to an illicit cause (an attempt to secure alimony in a concurrent divorce proceeding) and because the ex-wife had tacitly accepted the estate by residing in and maintaining the decedent's apartment. The Court held that the declarations were valid, ruling that the ex-wife’s renunciation was a purely abdicative act (not *in favorem*) and that continued residence in the property did not constitute tacit acceptance of the inheritance under Civil Code articles 1103, 1108, 1110, 1111, and 1112, as it lacked the requisite intent to assume the status of heir. Furthermore, the Court found no illicit cause under Civil Code article 1236 or lack of need for maintenance under article 524, rejecting the argument that the renunciation was a fraudulent device to reduce assets for alimony purposes, and confirmed that the Court of Appeal correctly reasoned that the claimant lacked an interest in challenging the mother’s declaration given the validity of the ex-wife’s renunciation.

Legislator headnote

AI generated

art. 1325 C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 397 alin. (1) C. civ, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ; Validity of abdicative inheritance renunciation and tacit acceptance by possession, excluding illicit cause and fraud: În drept, reclamantul a invocat art. 1134, art. 1111, art. 1236, art. 1237, art. 1238 alin. (2) şi art. 1325 C. civ.

Keywords

AI generated
renunciation of inheritance declaration of validity action for divorce absolute nullity of judgment civil status civil dispute

Cited Legislation

AI generated

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la 03.05.2018 sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., să se constate nulitatea absolută a declaraţiei autentificate sub nr. x/11.03.2016, de către E., privind renunţarea pârâtei B. la succesiunea defunctului F., decedat la 02.09.2015, respectiv să se constate că pârâta B. a acceptat în mod tacit succesiunea acestuia.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1236, art. 1237, art. 1238 alin. (2) şi art. 1325 C. civ.

Prin cererea adiţională formulată la 04.06.2018, reclamantul a mai solicitat: să se constate nulitatea absolută a declaraţiei autentificate sub nr. x/2017 de către E. privind neacceptarea succesiunii defunctului F., decedat la 02.09.2015, de către pârâta C.; să se constate că pârâta C. a acceptat în mod tacit succesiunea defunctului F., decedat la 02.09.2015; să se constate nulitatea absolută parţială a certificatului de moştenitor nr. x/2017 şi a suplimentului la acesta cu nr. x/2017, emis de E. în ceea ce priveşte moştenitorii străini de succesiunea lui F., decedat la 02.09.2015 şi constatarea calităţii de moştenitori a acestui defunct a pârâtelor C. şi B..

În drept, reclamantul a invocat art. 1134, art. 1111, art. 1236, art. 1237, art. 1238 alin. (2) şi art. 1325 C. civ.

Prin sentinţa cvivilă nr. 415/27.02.2019, Judecătoria Alba Iulia a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Alba.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Alba, secţia I civilă, la 22.03.2019, sub acelaşi număr de dosar.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 824/30.05.2019, Tribunalul Alba, secţia 1 civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A. şi, în consecinţă, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii C., B. şi G..

Prin decizia civilă nr. 138/19.02.2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 824/2019, pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2018, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond - Tribunalul Alba.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Alba, secţia I civilă, sub nr. x/2018*.

3. Al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 3062/20.12.2022, Tribunalul Alba, secţia I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii C., B. şi D., a obligat reclamantul la plata către pârâtul D., a sumei de 2380 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins cererea reclamantului de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2212/06.06.2024, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 3062/20.12.2022, a Tribunalului Alba, secţia I civilă.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 2212/06.06.2024 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6,7,8 C. proc. civ., reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, curţii de apel sau primei instanţe.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a reţinut, la pagina 13 din decizia recurată, că acesta nu justifică un interes cu privire la petitele 1, 2 şi 3 din cererea adiţională, raportat la modalitatea în care a fost soluţionată cauza, respectiv că pârâta C. nu justifică calitate procesuală pasivă.

Aceste considerente sunt nelegale în condiţiile în care aceste excepţii nu au fost puse în discuţia părţilor, iar din dispozitivul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză rezultă că instanţele s-au pronunţat pe fondul cauzei în contradictoriu cu pârâta C..

În acest context, instanţa de apel a soluţionat cauza faţă de pârâta C. în mod nelegal, apreciind doar prin considerentele hotărârii că recurentul nu justifică un interes faţă de această pârâtă şi că pârâta nu are calitate procesuală pasivă, raportat la soluţia dată cererii de chemare în judecată.

Chestiunea referitoare la calitatea procesuală a părţilor şi interesul reclamantului de a acţiona în judecată împotriva tuturor intimaţilor-pârâţi a fost deja tranşată de Curtea de Apel Alba Iulia în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 138/2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a soluţionat greşit critica privind omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra celor trei petite din cererea adiţională, respectiv critica privind nemotivarea soluţiei date cererii adiţionale.

Deşi instanţa de apel a reţinut, la pagina 11 din decizia recurată, că este adevărat că în cuprinsul sentinţei nu sunt menţionate expres considerentele instanţei de fond cu privire la motivele pentru care instanţa a apreciat nefondată cererea adiţională, cu toate acestea, a apreciat că nu se mai impune analiza cererii adiţionale a recurentului, cât timp nu s-a dispus nulitatea declaraţiei de renunţare la succesiune formulată de pârâta B., respectiv nu se mai justifică analizarea pretenţiilor cu privire la pârâta C., aceasta având calitate procesuală pasivă în cauză doar în cazul în care s-ar fi admis petitele cu privire la pârâta B. şi, deci, s-ar fi impus redezbaterea succesiunii lăsate de defunct.

Aceste argumente, respectiv faptul că nu se mai impune analiza cererii adiţionale în raport de soluţia dată capetelor de cerere vizând pe pârâta B., nu au fost stabilite de prima instanţă (nu a făcut nici o referire la capetele de cerere din cererea adiţională), ci doar de către instanţa de apel, care s-a substituit în mod nejustificat, în omisiunea pronunţării judecătorului fondului, şi a apreciat că aceasta a fost voinţa şi intenţia acestuia.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut sumar, la pagina 13, că nu va analiza criticile relative la declaraţia de neacceptare a succesiunii dată de pârâta C., deoarece menţine soluţia primei instanţe de respingere a pretenţiilor formulate în contradictoriu cu pârâta B., context în care recurentul nu justifică un interes în anularea declaraţiei de neacceptare a fostei sale soacre şi raportat la modalitatea în care a fost soluţionată cauza, aceasta nu deţine calitate procesuală pasivă în cauză.

Or, faţă de dispoziţiile art. 22 alin. (6) şi art. 397 alin. (1) C. civ., fără o minimă analiză a motivelor, argumentelor şi susţinerilor părţilor, instanţa de fond nu a examinat fondul cauzei şi nu a motivat hotărârea potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa având obligaţia de a se pronunţa cu privire la toate capetele de cerere cu judecata cărora a fost învestită, respectiv faţă de toate părţile implicate în conflictul judiciar.

Nu poate constitui o aducere la îndeplinire a acestei îndatoriri a instanţei de fond, respectiv a instanţei de apel, soluţionarea capetelor din cererea adiţională, implicit, prin soluţia dată unui alt capăt de cerere.

Deşi aceste critici au fost invocate în cererea de apel, Curtea de Apel Alba Iulia le-a respins cu o motivare neconformă, decizia recurată fiind contrară exigenţelor art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În cauză, cele două instanţe de fond nu au răspuns tuturor cererilor cu care au fost sesizate, nefinalizând cercetarea fondului tuturor cererilor cu care au fost învestite, ipoteză în care hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauză sunt nemotivate.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel din al doilea ciclu procesual a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 138/2020, pronunţată în apel, în primul ciclu procesual, prin care a fost tranşată chestiunea legată de interesul recurentului în promovarea demersului judiciar şi respectiv de calitatea procesuală a tuturor părţilor.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a făcut aprecieri cu privire la lipsa interesului recurentului de a acţiona în judecată împotriva pârâtei C. şi respectiv lipsa calităţii procesuale pasive a acestei pârâte în prezentul dosar, raportat la modalitatea în care s-a soluţionat petitul privind nulitatea declaraţiei de renunţare a pârâtei B..

Aspectele legate de calitatea procesuală pasivă a pârâţilor, inclusiv în privinţa intimatei C., dar şi cu privire la interesul recurentului în formularea acţiunii, au făcut deja obiectul analizei instanţei de apel din primul ciclu procesual. În considerentele deciziei civile nr. 138/2020 nu se regăseşte condiţionarea calităţii procesual pasive a intimatei C. în raport cu soluţia ce se va da petitului privind nulitatea absolută al declaraţiei de renunţare la succesiune dată de intimata B..

Instanţa de apel din primul ciclu procesual a analizat calitatea părţilor şi interesul în mod global, în legătură cu întreg litigiul ce a fost dedus judecăţii, fără a face vreo menţiune în sensul celor reţinute de Curtea de Apel Alba Iulia în al doilea ciclu procesual.

În motivarea deciziei nr. 138/2020, cu referire la interesul recurentului şi calitatea procesuală a părţilor, instanţa de apel a reţinut că reclamantul are calitatea de persoană interesată în a cerere constatarea nulităţii declaraţiei de renunţare la succesiune a fostei sale soţii şi a declaraţiei de neacceptare a moştenirii de către soţia supravieţuitoare, respectiv că reclamantul are calitate procesuală activă în cererea cu care a învestit prima instanţă, deoarece interesul său de a acţiona în judecată este unul concret, determinat, după cum este şi legitim, personal, născut şi actual.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat interpretarea greşită a art. 524 şi art. 1236 din C. civ. în ceea ce priveşte cauza ilicită şi imorală a declaraţiei de renunţare la succesiune dată de intimata B. în data de 11.03.2016.

Recurentul a prezentat situaţia de fapt a litigiului şi a arătat că declaraţia de renunţare la succesiune are cauză ilicită şi imorală, fiind dată doar în scopul de a obţine admiterea cererii reconvenţionale formulate în procesul de divorţ, în contextul în care, de la data decesului numitului F., intimata pârâtă H., în calitate de fiică, a exercitat acte de acceptare tacită a succesiunii prin folosirea bunurilor care fac parte din masa succesorală a defunctului, aceasta locuind în imobilul defunctului cel puţin până la data la care a dat declaraţia de renunţare.

De la data decesului defunctului (septembrie 2015) şi până la data declaraţiei (martie 2016), pârâta a efectuat acte de acceptare tacită a succesiunii defunctului său tată, renunţarea la succesiune fiind valabilă şi producând efecte numai dacă succesibilul nu şi-a exercitat anterior dreptul de opţiune, având în vedere că acceptarea succesiunii este irevocabilă.

Declaraţia de renunţare la succesiune este bazată pe o cauză ilicită şi imorală reprezetând un mijloc de a susţine poziţia procesuală în dosarul de divorţ în vederea obţinerii pensiei de întreţinere, intimata B. micşorându-şi patrimoniul intenţionat pentru a obţine beneficiile şi satisfacţiile materiale solicitate prin cererea reconvenţională din dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Alba Iulia.

Instanţa de apel a interpretat greşit normele legale aplicabile, reţinând că intimata nu şi-a micşorat patrimoniul, ci a refuzat o majorare a patrimoniului. Textul art. 524 C. civ. prevede că are dreptul la întreţinere numai cel care se află în nevoie, or, intimata în mod deliberat a renunţat la bunurile ce îi reveneau prin succesiune pentru a beneficia de o pensie de întreţinere de 250 RON/lunar.

Cu privire la cauza ilicită şi imorală a declaraţiei de neacceptare a succesiunii, dată de intimata pârâtă C., recurentul a arătat că această declaraţie a fost dată doar pentru a susţine poziţia intimatei B. în cadrul procesului de divorţ cu recurentul şi pentru admiterea cererii reconvenţionale de obligare a recurentului la plata pensiei de întreţinere.

Recurentul a susţinut că declaraţia de neacceptare a succesiunii a fost dată la aproximativ 2 ani de la decesul defunctului, cu depăşirea termenului de opţiune succesorală prevăzut de art. 1103 C. civ. şi nici nu a fost dovedită existenţa înscrisului menţionat la art. 1111 C. civ.

Or, intimata C. a efectuat acte de acceptare tacită a succesiunii în termenul de opţiune succesorală, declaraţia de neacceptare fiind bazată pe o cauză ilicită şi imorală, reprezentând un mijloc de a susţine poziţia intimatei B. în procesul de divorţ.

Printr-o altă critică susbumată acestui motiv de casare, recurentul a invocat interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1103, art. 1108, art. 1110-1112 din C. civ.

Instanţa a analizat greşit caracterul juridic al declaraţiei de renunţare la moştenire prin raportare la dispoziţiile art. 1110 C. civ., care, la alin. (1) lit. b) prevede expres că renunţarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau a mai multor moştenitori determinaţi, reprezintă un act de acceptare tacită a moştenirii.

Potrivit declaraţiei de renunţare la succesiune a intimatei H., autentificată de I. sub nr. x/11.03.2016, aceasta a declarat că renunţă la succesiunea defunctului său tată. Declaraţia de renunţare a fost dată în termenul de opţiune succesorală de 1 an şi a produs efecte, în condiţiile în care a fost avută în vedere de notarul public la momentul întocmirii certificatului de moştenitor nr. x/2017.

Intimata nu putea să renunţe la o succesiune pe care nu acceptat-o. În cauză, intimata a acceptat tacit succesiunea pentru ca ulterior să renunţe la aceasta în favoarea mamei sale, intimata C. şi a fratelui acesteia, intimatul D..

În schimb, intimata a dat, în termenul de opţiune succesorală, declaraţia de renunţare la moştenire atacată, în formă autentică, deci cu respectarea dispoziţiilor art. 1120 C. civ., iar renunţarea la moştenire conduce la incidenţa dispoziţiilor art. 1110 alin. (1) lit. b) C. civ., în sensul că intimata nu ar fi putut renunţa la ceva ce nu îi aparţine, respectiv la o moştenire pe care nu a înţeles să o accepte.

Din aceste considerente, în opinia recurentului, hotărârea instanţei de fond este nelegală, textul de lege fiind interpretat în mod greşit.

De asemenea, instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1121 alin. (1) C. civ., în susţinerea faptului că renunţarea nu reprezintă o acceptare tacită a moştenirii. Acest text legal nu are nicio legătură cu acceptarea tacită reglementată de art. 1110 C. civ., iar cele două texte legale nu se exclud reciproc.

Printr-o altă critică, recurentul a susţinut că instanţa de apel a apreciat greşit că nu este vorba despre o acceptare tacită prin folosinţă a apartamentului nr. x, cu motivarea că, raportat la modalitatea în care s-a făcut declaraţia de renunţare, nu sunt incidente dispoziţiile menţionate, iar folosirea imobilului ce a făcut parte din masa succesorală după defunct nu poate avea valoarea unei acceptări tacite a moştenirii, această motivare fiind în totală contradicţie cu dispoziţiile art. 1111 C. civ., pe care instanţa nu 1-a analizat, deşi a fost invocat de reclamant. În situaţia în care un moştenitor legal a acceptat expres sau tacit o succesiune, nu mai poate renunţa la aceasta. Or, intimata-pârâtă B. a acceptat, în mod tacit, succesiunea, deoarece a locuit în apartamentul ce a intrat în masa succesorală, a adus unele îmbunătăţiri, a achitat taxele aferente, locuind acolo cu recurentul până când acesta a fost obligat să părăsească domiciliul conjugal, dar şi după acest moment, toate aceste manifestări fiind considerate acte de acceptare tacită a moştenirii.

În atare situaţie, concluzionând, recurentul a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit textele legale, apreciind că locuirea în imobilul pârâtului nu reprezintă acte de acceptare tacită.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la 11.11.2024, intimaţii-pârâţi B., C. şi D. au solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimaţii au arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la excepţii pe care să nu le fi pus în discuţia părţilor. În al doilea ciclu procesual, instanţa de apel a reţinut că nu va analiza criticile privind declaraţia de neacceptare a succesiunii dată de pârâta C. întrucât, fiind menţinută soluţia pronunţată de prima instanţă, de respingere a pretenţiilor formulate în contradictoriu cu pârâta H., reclamantul nu justifică interes în anularea declaraţiei de neacceptare a soacrei sale, iar pe de altă parte, calitatea procesuală pasivă a acesteia se justifică şi se menţine doar în contextul în care se anulează/constată nulă declaraţia de renunţare a fiicei sale, ceea ce nu este cazul. Acest raţionament juridic nu echivalează cu pronunţarea instanţei de apel asupra excepţiei lipsei de interes şi a lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei x fără a le pune în discuţie, ci reprezintă respectarea dispoziţiilor deciziei din primul ciclu procesual şi a silogismului logic potrivit căruia soluţionarea petitelor din acţiunea principală are impact asupra celor din cererea adiţională, prin prisma pretenţiilor formulate.

În mod corect şi legal instanţa de apel a analizat mai întâi temeinicia criticilor cu privire la declaraţia dată de pârâta H., deoarece în funcţie de admiterea sau respingerea acestora se impunea sau nu analizarea celorlalte motive care vizau declaraţia pârâtei C..

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimaţii au arătat că nu este incident, instanţa de apel nu a omis să se pronunţe cu privire la petitele 1,2 şi 3 din cererea adiţională, ci a argumentat explicit în pagina 13 din considerente motivul pentru care acestea nu se mai impun a fi analizate faţă de soluţia pronunţată cu privire la cererea principală.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., intimaţii au arătat că, prin decizia nr. 138/2020, Curtea de Apel Alba Iulia reţine faptul că reclamantul urmăreşte prin acţiunea sa o redezbatere a succesiunii defunctului F.. Or, apare ca fiind evident că atâta vreme cât instanţele au statuat că nu există motive de anulare a declaraţiei de renunţare dată de intimata B., nu se mai impun a fi analizate celelalte pretenţii, întrucât nu se ajunge la o redezbatere a succesiunii defunctului F.. Prin maniera în care instanţa de apel a analizat prezenta cauză nu a fost încălcată autoritatea de lucru judecat, întrucât nu exista o soluţie prin care să se admită excepţia lipsei de interes a recurentului în formularea acţiunii.

Pe de altă parte, întreg raţionamentul juridic invocat în susţinerea acestor trei motive de casare porneşte de la o premisă greşită, întrucât prin decizia civilă nr. 138/2020 Curtea de Apel Alba Iulia s-a pronunţat cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantului recurent, şi nu cu privire la alte excepţii.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimaţii au arătat că aspectele prezentate în cuprinsul paginilor 10-22 reprezintă critici de temeinicie a modalităţii de apreciere a probaţiunii administrate, aspect inadmisibil în recurs. Totodată pasajele şi presupusele statuări ale Curţii de Apel prin decizia nr. 138/2020 reprezintă interpretării proprii ale recurentului care nu se regăsesc sub nici o formă în analiza efectuată de către instanţa de apel în primul ciclu procesual.

Contrar celor susţinute de către recurent, instanţa de apel a analizat materialul probator, procedând la coroborarea probelor administrate şi concluzionând, a reţinut că nu suntem în prezenţa unei cauze ilicite.

Deşi se invocă considerentele deciziei civile nr. 138/2020 pronunţată de către Curtea de Apel Alba Iulia în acest dosar, analiza instanţei de apel a fost circumscrisă doar calităţii procesuale active.

Aspectele pe care recurentul le invocă în cererea de recurs cu privire la probatiunea administrată într-un alt dosar civil nu pot demonstra existenţa unei cauze ilicite şi nici a unei stări conflictuale existente între cei doi foşti soţi la data de 11.03.2016, cum greşit se susţine.

Recurentul trebuia să facă dovada scopului ilicit/imoral al declaraţiei la data la care intimata a dat acea declaraţie de renunţare la succesiunea rămasă de pe urma tatălui său. Cu alte cuvinte, recurentul ar fi trebuit să demonstreze că la data la care intimata a dat declaraţia de renunţare la succesiune a urmărit în mod deliberat să atragă obligaţia recurentului de a-i achita o pensie de întreţinere în cadrul procesului de divorţ.

În mod corect şi legal a reţinut instanţa de apel faptul că recurentul nu a indicat ce dispoziţii legale sau de ordine publică nu au fost respectate de către intimata de ordin 1 pentru a atrage natura ilicită sau imorală a actului.

Totodată, instanţa de apel în mod legal a reţinut faptul că intimata H. nu şi-a micşorat intenţionat patrimoniul, ci doar nu a optat pentru majorarea acestuia, astfel încât recurentul nu poate ataca actele care reprezintă un refuz de îmbogăţire, ci doar acele acte prin care anumite bunuri au ieşit fraudulos din patrimoniul creditorului obligaţiei de întreţinere, deci nu şi cele prin care nu s-au adus valori/bunuri noi în patrimoniul soţiei. Pe de altă parte, corect a fost reţinut de către instanţa de apel faptul că "starea de nevoie a intimatei H. nu a fost creată ca urmare a renunţării la moştenirea lăsată de defunctul său tată, ci exista anterior acestui moment, chiar apelantul recunoscând că soţia sa este încadrată în grad de handicap din anul 2013."

În ceea ce priveşte presupusa acceptare tacită a moştenirii defunctului F. exercitată de către intimata de ordin 2, respectiv numita C., aceasta nu a exercitat acte de folosinţă a bunurilor succesorale şi nici nu a deţinut şi utilizat bunurile succesorale în calitate de moştenitor, ci în considerarea calităţii de coproprietar pe care o deţine cu privire la aceste imobile.

Cât priveşte incidenţa prevederilor art. 1111 C. civ., asa cum recunoaşte şi recurentul prin mandatarul său, acest text de lege are în vedere ipoteza declaraţiilor de neacceptare pe care un succesibil le dă în interiorul termenului de opţiune succesorală. Aceasta nu înseamnă că succesibilul nu poate da, după trecerea termenului de opţiune succesorală, o declaraţie în care să recunoască în faţa notarului că nu a făcut acte de acceptare exprese sau tacite ale succesiunii la care ar fi avut vocaţie.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, care nu au formulat puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 19.03.2025, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2212 din 06 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

A stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la 11.06.2025, ora 900, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor, când instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta vizează situaţia în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurentul a învederat că instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu justifică un interes cu privire la petitele 1,2 şi 3 din cererea adiţională şi că pârâta C. nu justifică calitate procesuală pasivă în cauză, excepţii care nu au fost invocate din oficiu şi nu au fost puse în discuţia părţilor, în condiţiile în care chestiunea referitoare la calitatea procesuală a părţilor şi interesul reclamantului a fost tranşată prin decizia de casare nr. 138/2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, în primul ciclu procesual.

Înalta Curte notează că, prin demersul judiciar, recurentul-reclamant a solicitat să se constate nulitatea absolută a declaraţiei autentificate sub nr. x/11.03.2016, privind renunţarea pârâtei B. la succesiunea defunctului F., decedat la 02.09.2015, respectiv să se constate că pârâta B. a acceptat în mod tacit succesiunea acestuia.

Prin cererea adiţională formulată ulterior, reclamantul a solicitat să se constate nulitatea absolută a declaraţiei autentificate sub nr. x/2017 privind neacceptarea succesiunii defunctului F., decedat la 02.09.2015, de către pârâta C.; să se constate că pârâta C. a acceptat în mod tacit succesiunea defunctului F., decedat la 02.09.2015; să se constate nulitatea absolută parţială a certificatului de moştenitor nr. x/2017 şi a suplimentului la acesta cu nr. x/2017, în ceea ce priveşte moştenitorii străini de succesiunea lui F., decedat la 02.09.2015 şi constatarea calităţii de moştenitori a acestui defunct a pârâtelor C. şi B..

Prin decizia de casare nr. 138/19.02.2020, Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut că "reclamantul are calitate procesuală activă în cererea cu care a învestit prima instanţă deoarece interesul său de a acţiona în judecată este unul concret respectiv determinat, după cum este şi legitim, personal, născut şi actual, cu alte cuvinte reclamantul se găseşte în postura de a porni acţiunea civilă pentru că vrea să evite ceea ce apreciază a fi pentru el o pierdere patrimonială - plata lunară a pensiei de întreţinere, iar ceea ce urmăreşte să câştige i-ar asigura lui însuşi un folos practic, acţiunea formulată fiind una care nu contravine legii sau regulilor de convieţuire socială."

Această statuare- interesul şi calitatea procesuală activă a reclamantului în promovarea cererii de chemare în judecată- a intrat în puterea de lucru judecat, cauza fiind trimisă în rejudecare tocmai raportat la interesul justificat al recurentului-reclamant în promovarea demersului judiciar, potrivit celor arătate. Astfel, în primul ciclu procesual nu s-a statuat cu privire la justificarea calităţii procesuale pasive a pârâtei C., aşa cum susţine în mod eronat recurentul.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, prin decizia recurată nu au fost ignorate sau încălcate aceste statuări, iar cauza nu a fost soluţionată din perspectiva unor excepţii procesuale nepuse în discuţia contradictorie a părţilor, cum eronat pretinde acesta.

În rejudecare, analizând criticile deduse judecăţii prin motivele de apel, în conformitate cu îndrumările obligatorii cuprinse în decizia de casare, instanţa de apel a apreciat că declaraţia de neacceptare a succesiunii dată de pârâta B. nu este afectată de o cauză ilicită sau imorală, sens în care criticile reclamantului sub acest aspect au fost considerate, ca nefondate.

În acest context, ignorat în mod voit de către recurent, instanţa de apel a constatat, în mod corect, că nu se mai impune analizarea criticilor privind cauza ilicită a declaraţiei de neacceptare a succesiunii dată de pârâta C. (mama pârâtei B. şi soacra reclamantului), având în vedere faptul că, pe de o parte, reclamantul nu justifică interes în anularea declaraţiei de neacceptare a soacrei sale, iar pe de altă parte, calitatea procesuală pasivă a acesteia este justificată doar dacă declaraţia de neacceptare a fiicei sale ar fi fost anulată, ceea ce nu s-a realizat în cauză.

Prin urmare, instanţa de apel nu a soluţionat cauza din perspectiva unor excepţii procesuale, care să nu fi fost invocate şi puse în discuţie potrivit legii (în dispozitivul deciziei recurate nu se regăseşte o astfel de soluţie), ci a expus considerente teoretice privind lipsa de eficacitate a analizării unor critici raportat la respingerea, ca nefondate, a altor critici.

Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, Înalta Curte constată că doar în ipoteza în care declaraţia de neacceptare a pârâtei H. ar fi fost afectată de cauza de nulitate invocată, respectiv cauza ilicită, s-ar fi impus şi analiza valabilităţii declaraţiei de neacceptare a mamei acesteia. În caz contrar, o astfel de analiză era lipsită de utilitate în economia cauzei, întrucât atâta timp cât pârâta- fosta soţie a recurentului- era considerată străină de moştenire, recurentul nu justifica niciun interes în anularea declaraţiei celeilalte pârâte- fosta soacră a sa- deoarece nu avea calitatea de creditor al acesteia sau de succesibil faţă de defunct.

Totodată, Înalta Curte relevă că problema de drept referitoare la justificarea interesului reclamantului în constatarea nulităţii declaraţiei de neacceptare a succesiunii a soacrei sale a reprezentat o apărare formulată pe calea întâmpinării în apel, iar nu o excepţie procesuală propriu-zisă, cu privire la care reclamantul avea posibilitatea să îşi expună punctul de vedere pe calea răspunsului la întâmpinare sau a notelor scrise, în exercitatea dreptului la apărare. În plus, instanţa devolutivă avea îndatorirea, în conformitate cu art. 22 din C. proc. civ., ca prin considerentele hotărârii pronunţate, să analizeze apărarea formulată şi să aprecieze asupra temeiniciei acesteia.

Împrejurarea că reclamantul nu a combătut apărările formulate prin întâmpinare reprezintă o modalitatea în care acesta a înţeles să-şi exercite dreptul la apărare şi nu poate fi invocată în litigiul pendinte ca o neregularitate a instanţei de apel, care era obligată să analizeze şi apărările intimaţilor.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate invocat nu îşi găseşte aplicabilitatea.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că instanţa de apel nu a examinat deloc fondul cauzei sub aspectele invocate prin cererea adiţională, astfel încât hotărârea pronunţată nu răspunde exigenţelor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea atacată fiind nemotivată conform legii.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că recurentul reiterează aspectele învederate în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., privind neanalizarea, de către instanţă, a criticilor având ca obiect declaraţia de neacceptare a succesiunii a pârâtei C. (mama pârâtei H.).

Prin urmare, considerentele instanţei de recurs expuse în cadrul motivului de recurs antereferit rămân valabile şi pentru a justifica de ce abordarea instanţei de apel, în expunerea silogismului juridic care a fundamentat soluţia adoptată, nu reprezintă o nemotivare, în sensul invocat de către recurentul-reclamant.

Sub un al doilea aspect, privind o eventuală încălcare a dreptului la un proces echitabil printr-o pretinsă nemotivare, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea este un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţă a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie.

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a dreptului la un proces echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi a art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Din această perspectivă, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a reţinut în mod constant că dreptul la un proces echitabil nu poate fi examinat efectiv decât în situaţia în care instanţa procedează la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa. Deşi obligaţia instanţelor naţionale de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, Curtea Europeană a subliniat că noţiunea de proces echitabil impune ca jurisdicţiile interne să examineze în mod efectiv chestiunile esenţiale care au fost invocate.

Astfel, motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, condiţii care, în cauza de faţă, sunt îndeplinite.

În jurisprudenţa Curţii europene s-a arătat, în mod constant, că motivarea hotărârii este un element esenţial al dreptului părţii la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia) şi că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părţilor, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (Cauza Albina contra România, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România).

Aplicând aceste principii în cauza de faţă, Înalta Curte constată că motivarea instanţei de apel este una care întruneşte exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., fiind menţionate în mod clar şi coerent argumentele avute în vedere de instanţa devolutivă la soluţionarea cauzei, iar dreptul la un proces echitabil a fost respectat.

Faţă de cele arătate, critica cu acest obiect va fi respinsă, ca nefondată.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7) din C. proc. civ., Înalta Curte notează că acesta sancţionează cu nelegalitatea hotărârea dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

În acest sens, recurentul pretinde că, în rejudecare, instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare, prin care a fost tranşată chestiunea interesului reclamantului şi calitatea procesuală a tuturor părţilor, în considerentele acelei decizii neregăsindu-se condiţionarea calităţii procesual pasive a intimatei C. în raport de soluţia ce se va da petitului privind nulitatea absolută a declaraţiei de renunţare la succesiune dată de intimata B..

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că instanţa de apel a respectat întocmai îndrumările obligatorii din decizia civilă nr. 138/19.02.2020, şi a soluţionat cauza cu luarea în considerare a interesului justificat al reclamantului în exercitarea cererii de chemare în judecată.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că autoritatea de lucru judecat a acestei decizii vizează exclusiv calitatea procesuală activă a recurentului-reclamant în promovarea acţiunii, iar nu întreg cadrul procesual, cum eronat susţine acesta.

În acest sens, prin decizia de casare s-a reţinut că reclamantul are calitatea de persoană interesată în a cere constatarea nulităţii declaraţiei de renunţare la succesiune a fostei sale soţii şi a declaraţiei de neacceptare a moştenirii de către soţia supravieţuitoare, el urmărind pe această cale să dovedească că în situaţia în care pârâta ar fi cules moştenirea tatălui său, alături de mama şi fratele său, nu s-ar fi aflat în stare de nevoie având posibilitatea de a se întreţine din valorificarea sau exploatarea folosinţei cotelor - părţi din dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile care au făcut obiectul dezbaterii succesorale.

Prin aceeaşi decizie, s-a mai reţinut că "reclamantul are calitate procesuală activă în cererea cu care a învestit prima instanţă deoarece interesul său de a acţiona în judecată este unul concret respectiv determinat, după cum este şi legitim, personal, născut şi actual, cu alte cuvinte reclamantul se găseşte în postura de a porni acţiunea civilă pentru că vrea să evite ceea ce apreciază a fi pentru el o pierdere patrimonială - plata lunară a pensiei de întreţinere, iar ceea ce urmăreşte să câştige i-ar asigura lui însuşi un folos practic, acţiunea formulată fiind una care nu contravine legii sau regulilor de convieţuire socială".

Concluzia deciziei de casare a fost că legitimarea procesuală activă a reclamantului subzistă în raport de toate părţile pârâte, deoarece reclamantul urmăreşte prin acţiunea sa să provoace o redezbatere a succesiunii lui F., iar o atare constatare a drepturilor succesorale legale implică chemarea în proces a tuturor celor care deţin vocaţie succesorală, aşadar a tuturor părţilor pârâte.

În plus, în primul ciclu procesual nu s-a statuat cu privire la justificarea calităţii procesuale pasive a pârâtei C. şi la relaţia de interdependenţă între modalitate de soluţionare a cererii având ca obiect constatarea nulităţii declaraţiei de renunţare la succesiune a fostei sale soţii şi a cea prin care se solicita constatarea nulităţii declaraţiei de neacceptare a moştenirii de către soţia supravieţuitoare, aşa cum susţine în mod eronat recurentul.

Sub un al doilea aspect, Înalta Curte constată că pricina nu a fost soluţionată din perspectiva vreunei excepţii procesuale care să excludă din cadrul procesual vreuna din părţile chemate în judecată de către reclamant, ci a fost soluţionată pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii, acţiunea fiind respinsă, ca netemeinică, soluţie menţinută şi în calea de atac a apelului, prin efectul respingerii căii de atac exercitate de către reclamant.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte constată că autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare a fost respectată, iar critica de nelegalitate nu poate fi primită, urmând a fi respinsă ca atare.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., Înalta Curte evocă că acesta se referă la situaţia în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat sau aplicat greşit normele de drept material.

Subsumat acestui motiv de recurs, printr-o primă critică, recurentul pretinde că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 524 şi art. 1236 din C. civ. referitor la cauza ilicită şi imorală a declaraţiei de renunţare la succesiune dată de intimata B. la 11.03.2016.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 524 din C. civ., "Are drept la întreţinere numai cel care se află în nevoie, neputându-se întreţine din munca sau bunurile sale.", iar, potrivit art. 1236 din C. civ., "(1) Cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală. (2) Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice. (3) Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri."

Pretinzând interpretarea eronată a acestor texte legale, recurentul susţine că declaraţia de renunţare la succesiunea tatălui său a pârâtei B. a fost dată cu scopul admiterii cererii reconvenţionale formulate de către aceasta în procesul de divorţ, prin care se solicita acordarea unei pensii de întreţinere pentru incapacitate de muncă survenită în timpul căsătoriei.

În acord cu statuările instanţei de apel, Înalta Curte decelează că pârâta B. nu şi-a micşorat intenţionat patrimoniul prin declaraţia de neacceptare a succesiunii tatălui său, ci doar nu a optat pentru majorarea acestuia, situaţie ce nu se circumscrie cauzei ilicite şi imorale, astfel cum este reglementată de art. 1236 din C. civ. invocat de recurentul-reclamant.

În acest sens, din actele şi lucrările dosarului rezultă că declaraţia de neacceptare a succesiunii a fost dată de către pârâta B. la data de 11.03.2016, iar acţiunea de divorţ, obiect al dosarului nr. x/2016 a fost introdusă ulterior de recurent, în calitate de reclamant, pe rolul Judecătoriei Alba Iulia, la data de 15.04.2016. În cadrul acestui litigiu, pârâta Rusan a formulat cererea reconvenţională, prin care a solicitat acordarea pensiei de întreţinere la data de 19.09.2016. Pensia de întreţinere a fost solicitată pentru incapacitate de muncă survenită în timpul căsătoriei, problemele de sănătate ale pârâtei debutând la nivelul anului 2007, aceasta fiind încadrată cu grad de handicap la nivelul anului 2013.

În acest context al stării de sănătate a pârâtei şi a raporturilor dintre părţi, recurentul fiind cel care a iniţiat acţiunea de divorţ, nu se poate reţine că necceptarea succesiunii tatălui pârâtei anterior introducerii divorţului de către recurent, respectiv anterior formulării cererii reconvenţionale având ca obiect acordarea pensiei de întreţinere, a fost realizată cu un scop şi o cauză ilicită, imorală sau contrară ordinii publice.

Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa devolutivă, Înalta Curte subliniază că starea de nevoie a pârâtei Rusan nu a fost creată, ca urmare a renunţării la moştenirea defunctului său tată, ci exista anterior acestui moment, iar cauza ilicită nu poate viza un refuz de îmbogăţire, ci doar acele acte prin care anumite bunuri ar fi ieşit în mod fraudulos din patrimoniul creditorului obligaţiei de întreţinere (pârâta B.).

Totodată, declaraţia de neacceptare a succesiunii a fost dată anterior înregistrării acţiunii de divorţ, adică la un moment în care nu se prefigura o stare de nevoie din partea pârâtei, susţinerea în sens contrar a recurentului fiind una pur speculativă.

În ce priveşte dispoziţiile art. 524 din C. civ. privind starea de nevoie a beneficiarului pensiei de întreţinere, Înalta Curte subliniază că, din probele administrate de către instanţele devolutive cu prilejul cercetării judecătoreşti asupra existenţei sau inexistenţei cauzei ilicite, a căror analiză şi interpretare nu se poate reitera în calea extraordinară de atac a recursului, a rezultat că intimata H. a dovedit atât afecţiunile ce au condus la pierderea capacităţii de muncă, cât şi veniturile insuficiente de care dispune în prezent.

Pe de altă parte, o eventuală interpretare sau aplicare greşită a acestui text legal ar fi avut relevanţă în procesul de divorţ în care s-a dezbătut solicitarea intimatei de acordare a pensiei de întreţinere, iar nu în prezenta cauză, având ca obiect anularea declaraţiei de neacceptare a succesiunii pentru cauză ilicită sau contrară legii.

Având în vedere că recurentul nu a dovedit cauza ilicită, imorală sau contrară bunelor moravuri a actului de neacceptare a succesiunii, se relevă că dispoziţiile art. 524 şi art. 1236 din C. civ. au fost corect interpretate şi aplicate de către instanţa de apel, astfel încât critica de nelegalitate cu acest obiect va fi respinsă, ca nefondată.

Printr-o a doua critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs, recurentul învederează că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1103, art. 1108, art. 1110, art. 1111, art. 1112 din C. civ.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 1103 din C. civ., "(1) Dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de un an de la data deschiderii moştenirii".

Dispoziţiile art. 1108 din C. civ. statuează că "(1) Acceptarea poate fi expresă sau tacită. (2) Acceptarea este expresă când succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul sau calitatea de moştenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată. (3) Acceptarea este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar putea să îl facă decât în calitate de moştenitor."

De asemenea, dispoziţiile art. 1110 din C. civ. normează că "(1) Actele de dispoziţie juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moştenirii atrag acceptarea tacită a acesteia. Sunt astfel de acte: a) înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra moştenirii; b) renunţarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moştenitori determinaţi; c) renunţarea la moştenire, cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi. (2) De asemenea, pot avea valoare de acceptare tacită a moştenirii actele de dispoziţie, administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire. (3) Actele de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie nu valorează acceptare, dacă din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea de moştenitor. (4) Sunt considerate a fi de administrare provizorie actele de natură urgentă a căror îndeplinire este necesară pentru normala punere în valoare, pe termen scurt, a bunurilor moştenirii."

Potrivit art. 1111 din C. civ., "Succesibilul care intenţionează să îndeplinească un act ce poate avea semnificaţia acceptării moştenirii, dar care doreşte ca prin aceasta să nu fie considerat acceptant, trebuie să dea în acest sens, anterior îndeplinirii actului, o declaraţie autentică notarială".

Conform art. 1112 din C. civ., "(1) Este prezumat, până la proba contrară, că a renunţat la moştenire succesibilul care, deşi cunoştea deschiderea moştenirii şi calitatea lui de succesibil, nu şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală, prin acceptarea moştenirii sau renunţarea expresă la moştenire, în termenul de un an prevăzut la art. 1.103. (2) Prezumţia de renunţare operează, după împlinirea termenului de un an de la deschiderea moştenirii, dacă succesibilul, citat în condiţiile legii, nu face dovada exercitării dreptului de opţiune succesorală. Citaţia trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii acesteia, pe lângă elementele prevăzute de C. proc. civ., şi precizarea că, dacă succesibilul nu şi-a exercitat dreptul de a accepta moştenirea în termenul de decădere prevăzut la art. 1.103, este prezumat că renunţă la moştenire."

Apreciind că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit aceste norme de drept material, recurentul susţine că pârâta nu putea să renunţe la o succesiune pe care nu a acceptat-o, astfel încât aceasta a acceptat tacit succesiunea pentru ca ulterior să renunţe la aceasta în favoarea mamei sale, intimata C. şi respectiv a fratelui acesteia, intimatul D..

Mai arată recurentul că pârâta a făcut acte de acceptare tacită a succesiunii, respectiv a continuat să locuiască în imobilul ce a făcut parte din masa succesorală a defunctului şi după decesul acestuia, a achitat taxele aferente proprietăţii şi a adus unele îmbunătăţiri imobilului.

Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că pârâta B. nu a renunţat cu titlu gratuit (oneros) în favoarea vreunui succesor, ci a renunţat impersonal şi cu titlu gratuit, partea acesteia din moştenire revenind succesorilor acceptanţi.

Astfel, în ce priveşte declaraţia de renunţare la succesiune autentificată sub nr. x/11.03.2016, Înalta Curte evocă că aceasta este una pur abdicativă şi nu una in favorem, cum susţine în mod greşit recurentul.

Prin declaraţia menţionată, intimata H. a menţionat că renunţă la succesiunea defunctului F. şi că nu a efectuat niciun fel de acte sau fapte de acceptare expresă, forţată sau tacită, a acestei succesiuni.

Renunţarea abdicativă este o renunţare propriu-zisă, ca act unilateral de voinţă, cu existenţă de sine-stătătoare, care stinge dreptul autorului renunţării. Acest act nu are efecte translative, deoarece renunţătorul nu urmăreşte să creeze un beneficiu unui terţ, nefiind de regulă interesat de persoana căreia îi va profita renunţarea.

Pe de altă parte, renunţarea făcută in favorem nu reprezintă o veritabilă renunţare. Legiuitorul prevede în art. 1.110 două astfel de situaţii: renunţarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moştenitori determinaţi şi renunţarea cu titlu oneros în favoarea tuturor comoştenitorilor sau a moştenitorilor subsecvenţi. În aceste situaţii are loc o acceptare, prin care succesibilul îşi consolidează titlul de moştenitor, însoţită de acte de înstrăinare inter vivos a drepturilor succesorale.

Aşadar, renunţarea in favorem nu este un act unilateral de voinţă, ci un contract translativ de drepturi, cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, după caz, deoarece titularul dreptului renunţă în favoarea unei persoane determinate care devine astfel succesorul în drepturi al renunţătorului. Renunţarea îşi pierde identitatea, fiind absorbită în conţinutul unui contract (tranzacţie, donaţie, vânzare), astfel încât se poate vorbi de o renunţare numai în sens figurat.

Astfel fiind, partea de moştenire care ar fi revenit "renunţătorului" va fi dobândită de beneficiarii "renunţării" nu de la defunct mortis causa, ci ca efect al actului încheiat inter vivos, cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege pentru actul în cauză.

Înalta Curte constată că instanţele devolutive au stabilit, în mod corect, caracterul neîntemeiat al susţinerilor recurentului, reţinând că declaraţia de renunţare la succesiune în discuţie este pur abdicativă, şi nu una in favorem.

Urmare a renunţării în condiţiile legii, succesibilul care renunţă la moştenire este considerat că nu a fost niciodată moştenitor (art. 1121 alin. (1) C. civ.).

Pornind de la această premisă, locuirea şi după decesul defunctului în apartamentul ce făcea parte din masa succesorală, în condiţiile în care şi anterior soţii H. au locuit în acesta, nu are valoarea unei acceptări tacite a moştenirii, deoarece nu s-a făcut niciun act prin care pârâta H. să îşi fi invocat calitatea de moştenitor, respectiv să-şi fi intervertit tolerarea sau calitatea de chiriaş în asumarea calităţii de proprietar, pentru a fi în prezenţa acceptării tacite a moştenirii, conform art. 1108 din C. civ.

De asemenea, dispoziţiile art. 1112 din C. civ. nu sunt incidente, întrucât vizează prezumţia de renunţare la moştenire, iar în cauză este o renunţare expresă şi autentică.

Faţă de argumentele prezentate, critica va fi respinsă, ca nefondată.

Printr-o a treia critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1111 din C. civ., pe care nu 1-a analizat, deşi a fost invocat de reclamant.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 1111 din C. civ., "Succesibilul care intenţionează să îndeplinească un act ce poate avea semnificaţia acceptării moştenirii, dar care doreşte ca prin aceasta să nu fie considerat acceptant, trebuie să dea în acest sens, anterior îndeplinirii actului, o declaraţie autentică notarială".

Înalta Curte constată că această normă juridică este invocată de către recurent în susţinerea afirmaţiilor, potrivit cărora împrejurarea că intimata H. a continuat să locuiască în imobilul tatălui său după decesul acestuia, ar echivala cu un act de acceptare tacită a succesiunii.

Instanţa de apel a răspuns acestor critici prin intermediul unor considerente comune subsumate criticilor privind acceptarea tacită a succesiunii, nefiind necesar a desprinde din contextul arătat, în mod special, dispoziţiile art. 1111 din C. civ.

Totodată, este de observat caracterul contradictoriu al acestei critici, respectiv pe de o parte recurentul pretinde că instanţa de apel nu a analizat textul legal, iar pe de altă parte, afirmă aplicarea acestuia s-a realizat în mod eronat.

Înalta Curte relevă că instanţa de apel a răspuns argumentelor subsumate de către recurent dispoziţiilor legale menţionate prin analizarea detaliată a unei alte critici. Împrejurarea că soluţia adoptată nu este una convenabilă recurentului nu este aptă, prin ea însăşi, să atragă nelegalitatea hotărârii atacate, motiv pentru care va respinge, ca nefondată şi această critică.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2212 din 06 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2212 din 06 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 iunie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.