Compensation award upheld for Bessarabian farmland after witness and expert evidence deemed admissible.

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 06.05.2021, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, anularea Deciziei de validare nr. 6251/24.03.2021, admiterea cererii de acordare a compensaţiilor pentru terenul agricol în suprafaţă de 50 de ha şi contravaloarea recoltei neculese (porumb 40 hectare şi floarea soarelui 10 hectare) în anul părăsirii forţate a bunului ce a aparţinut lui C., tatăl autorului lor testamentar, D., în urma refugiului său din Basarabia, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar,reclamanţii au solicitat anularea deciziei şi trimiterea dosarului către pârâtă, pentru a invalida Hotărârea nr. 2506/14.05.2019, emisă de Comisia Municipiului Bucureşti şi a stabili valoarea compensaţiilor pentru terenul agricol în suprafaţă de 50 de ha şi contravaloarea recoltei neculese.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 50/23.01.2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis acţiunea sub aspectul capătului de cerere principal. A dispus anularea Deciziei nr. 6251/24.03.2021 şi a obligat pârâta să emită o nouă decizie de acordare a compensaţiilor băneşti în favoarea reclamanţilor, în calitate de persoane îndreptăţite, în cuantum total de 1.122.608 RON pentru terenul agricol în suprafaţă de 50 ha situat în oraşul Briceni, judeţul Hotin Republica Moldova şi contravaloarea recoltei agricole pentru anul 1940. A obligat pârâta la plata, către reclamanţi, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4000 RON reprezentând onorariul de avocat şi onorariul de expertiză.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1224/A/02.10.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea expertului E. de repunere în termenul de formulare a apelului. A respins apelul formulat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 50/23.01.2023 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1224/A/02.10.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând admiterea recursului şi desfiinţarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea de compensaţii băneşti pentru recoltele neculese şi înlăturarea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON reprezentând onorariu expert.

Recurenta a învederat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că nu există un concurs de reglementări cu conţinut incompatibil, întrucât Legea nr. 290/2003 şi Legea nr. 164/2014 prevăd în mod similar regula probării drepturilor cu înscrisuri care sunt completate cu declaraţiile a doi martori".

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, "persoanele îndreptăţite vor depune cereri proprii, până la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, (...). Cererile trebuie însoţite de acte doveditoare, certificate de autorităţi, sau de declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea, autentificate". Din analiza acestui text de lege se poate observa alternativa de regim probatoriu la care pot apela solicitanţii din folosirea conjuncţie "sau".

Acest text de lege se coroborează cu art. 2 alin. (4) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, ce prevedeau că "cererile sunt însoţite de acte doveditoare certificate de autorităţi. În situaţia imposibilităţii dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea autentificate".

În cauză, însă, atât Hotărârea nr. 2506/14.05.2019 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti, cât şi Decizia nr. 6251/24.03.2021 emisă de pârâtă, contestată în prezenta cauză, au fost emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, astfel că legea nouă este pe deplin aplicabilă în cauză.

Prin Legea nr. 164/2014 a fost reglementată o nouă procedură cu privire la soluţionarea dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 290/2003.

Din economia prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014 rezultă în mod explicit opţiunea legiuitorului ca dispoziţiile legii noi să fie aplicate şi cererilor aflate în curs de soluţionare.

Împrejurarea că în această materie există, atât soluţia legislativă de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 (neabrogată în mod expres), cât şi cea de la art. 4 din Legea nr. 164/2014 (act normativ ulterior şi care, din perspectiva celor ce interesează conţine o soluţie legislativă diferită, mai restrictivă sub aspect probatoriu pentru obţinerea măsurilor reparatorii), conduce la concluzia că dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 290/2003 au fost implicit abrogate prin prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, potrivit art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Drept urmare, în prezent, doar prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 reprezintă norma activă sub aspect probatoriu, iar nu şi cea de la art. 5 din Legea nr. 290/2003 care a fost abrogată implicit prin intrarea în vigoare a actului normativ ulterior.

Ca atare, proba dreptului de proprietate trebuie să se circumscrie actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate.

În ceea ce priveşte sintagma acte care să ateste existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 164/2014, aceasta vizează documentele care atestă în mod direct existenţa dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită acordarea măsurilor reparatorii.

În cauză, în ceea ce priveşte cererea de acordare de despăgubiri pentru recolta neculeasă, reclamanţii nu au făcut, cu înscrisuri certificate de autorităţi, care să poată fi completate cu declaraţii de martori, dovada culturilor ce au fost însămânţate şi neculese, în anul agricol 1939 - 1940.

Aşadar, întrucât declaraţiile de martori nu pot fi avute în vedere de instanţa de judecată în lipsa unor acte doveditoare certificate de autorităţi, reclamanţii nu pot beneficia de despăgubiri pentru recoltele neculese.

Mai arată recurenta că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că pârâta nu poate fi exonerată de la plata cheltuielilor de judecată aferente probei cu expertiză de specialitate, întrucât aceasta a fost utilă pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor.

În cauză, la solicitarea reclamanţilor, prin încheierea din 21.02.2022, instanţa a dispus realizarea unui raport de expertiză în vederea determinării valorii compensaţiilor pentru terenul agricol în suprafaţă de 50 ha, situat în oraşul Briceni, judeţul Hotin.

Recurenta apreciază că, având în vedere prevederile Legii nr. 164/2014, pentru a determina valoarea despăgubirilor nu era necesară realizarea unei expertize judiciare.

Astfel, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, "valoarea bunurilor imobile pentru care se acordă despăgubiri potrivit Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se stabileşte de comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la valorile şi limitele prevăzute în anexa nr. 1". Conform anexei 1, pentru terenurile agricole cuantumul despăgubirilor se calculează la valoarea de 0,43 euro/mp. Aşadar, pentru determinarea cuantumului despăgubirilor în temeiul Legii nr. 290/2003 pentru terenurile agricole abandonate în Basarabia şi Bucovina, nu este necesară o cercetare la faţa locului, realizarea unui studiu de piaţă sau o analiză a pieţei imobiliare, ci, în funcţie de suprafaţa dovedită cu acte certificate de autorităţi, este suficientă efectuarea unei simple operaţii de înmulţire.

Conform art. 255 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. "Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului. Dacă un anumit fapt este de notorietate publică sau de necontestat, instanţa va putea decide, ţinând cont de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui". În cauză, deşi determinarea valorii despăgubirilor pentru suprafaţa de 50 ha teren agricol este la îndemâna oricui, reclamanţii au solicitat, iar instanţa de fond a dispus, efectuarea unui raport de expertiză.

Recurenta precizează că organul judiciar poate în mod liber să aprecieze dacă într-o cauză concretă este sau nu admisibilă şi concludentă o expertiză. Organele judiciare sunt obligate să aprecieze judicios utilitatea acestui procedeu probatoriu. Astfel, nu trebuie să se abuzeze de folosirea acestuia în sensul de a fi admise cu multă uşurinţă atunci când nu e necesar.

Inutilitatea raportului de expertiză efectuat în cauză reiese chiar din parcurgerea acestuia.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la 25.02.2025, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au arătat că parte din motivele de recurs sunt formulate omisso medio şi au solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentei la pata cheltuielilor de judecată.

Intimaţii arată că recurenta nu a criticat, nici prin cererea de apel şi nici prin cererea de recurs, soluţia instanţei de fond referitoare la faptul că intimaţii reclamanţi sunt îndreptăţiţi la acordarea de compensaţii în calitate de moştenitori testamentari ai autorului lor defunctul D., fiul lui C..

De asemenea, recurenta nu a criticat nici prin cererea de apel, şi nici prin cererea de recurs, chiar a confirmat faptul că intimaţii-reclamanţi au probat existenţa dreptului de proprietate asupra unui teren de 50 ha cu care autorii lor au fost împroprietăriţi în anul 1928 prin decret regal, respectiv Titlul de proprietate nr. x/12.09.1928 al lui C., emis în numele Majestaţii Sale F. de către Ministerul Agriculturii şi Domeniilor- Casa Centrală a împroprietăririi, şi faptul că intimaţii-reclamanţi au făcut dovada continuităţii dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 50 ha cu care a fost împroprietărit autorul C. în anul 1928.

Recurenta critică doar soluţia instanţei de apel privind capătul de cerere referitor la acordarea de compensaţii băneşti pentru recoltele neculese şi înlăturarea cheltuielilor de judecată, astfel încât celelalte aspecte soluţionate de către instanţa de apel intră sub autoritatea de lucru judecat.

Prin urmare, întrucât există o dezlegare definitivă sub aspectul incidenţei dispoziţiilor art. 2 alin. (4) şi (5) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte calitatea intimaţilor reclamanţi de persoane îndreptăţite la acordarea de compensaţii în calitate de moştenitori testamentari ai autorului lor, la existenţa dreptului de proprietate asupra terenului de 50 ha cu care autorii lor au fost împroprietăriţi în anul 1928 prin decret regal şi la dovada continuităţii dreptului de proprietate asupra acestui teren, această dezlegare priveşte toate despăgubirile vizate de norma de drept incidentă în cauză, inclusiv dreptul de acordare a compensaţiilor băneşti pentru recoltele neculese.

De altfel, legea impune probarea calităţii de persoană îndreptăţită la acordarea de compensaţii, aspect deja probat în cauză şi necontestat de către recurentă.

În ceea ce priveşte natura recoltelor, aceasta a putut fi probată doar cu declaraţiile martorilor, care au completat dovada calităţii de persoane îndreptăţite, neexistând alte dovezi scrise în acest sens.

Critica recurentei privind faptul că nu au fost depuse acte care să ateste ce culturi au fost însămânţate şi neculese în anul agricol 1939 - 1940 trebuie analizată prin raportare la probatoriul administrat în cauză, respectiv a nenumăratelor demersuri efectuate de către intimaţii-reclamanţi pe lângă autorităţile din Republica Moldova, demersuri care au primit răspunsuri în sensul că acestea nu deţin informaţii referitoare la autorii intimaţilor reclamanţi şi nici la bunurile acestora din perioada anilor 1940. În aceste condiţii, declaraţiile de martor au fost cele care au completat actele de proprietate si răspunsurile autorităţilor din Republica Moldova, astfel cum este reţinut în dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Aspectul de nelegalitate invocat de recurentă ar putea viza eventual situaţia nedovedirii calităţii de persoane îndreptăţite la despăgubiri prin neprobarea cu înscrisuri a dreptului de proprietate. Or, acest aspect nu este incident în cauză, instanţa de apel reţinând că în ce priveşte declaraţiile de martori depuse la dosar, acestea coroborate cu restul materialului probatoriu impus expres de prevederea legală incidentă, sunt apte a confirma dreptul de proprietate al autorilor intimaţilor-reclamanţi asupra bunurilor indicate în cerere (inclusiv asupra ultimei recolte neculese).

Referitor la exonerarea de suportarea onorariului de expert, intimaţii arată că analizarea utilităţii, pertinenţei şi concludenţei administrării unei probe (expertiza tehnică evaluatorie) este de competenţa instanţei care se pronunţă asupra ei şi nu poate fi considerată o critică de nelegalitate subsumată dispozitiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Pe de altă parte, această critică este invocată pentru prima oară în recurs, nefiind supusă dezbaterilor şi analizei instanţelor până la acest moment, aspect ce vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, prin Decizia în interesul legii nr. 3/2020, s-a stabilit că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Chiar dacă decizia citată vizează onorariile avocaţiale, intimaţii apreciază că soluţia se aplică mutatis mutandis şi în cazul stabilirii utilităţii, pertinenţei şi concludenţei celorlalte probe administrate în cauză, implicit şi a probei cu expertiză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenta a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., motiv de casare ce prevede că se poate solicita casarea unei hotărâri când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, prin nesocotirea unei asemenea norme sau prin interpretarea ei eronată.

Înalta Curte relevă că obiectul recursului se referă numai la dovedirea existenţei şi cuantumului recoltelor neculese, celelalte probleme de drept nu au fost criticate prin intermediul căii de atac a apelului şi, pe cale de consecinţă, nu pot face nici obiectul căii de atac extraordinare a recursului.

Astfel, recurenta nu a criticat, nici prin cererea de apel şi nici prin cererea de recurs, soluţia instanţei referitoare la faptul că intimaţii-reclamanţi sunt îndreptăţiţi la acordarea de compensaţii în calitate de moştenitori testamentari ai autorului lor defunctul D., fiul lui C.. De asemenea, recurenta nu a criticat nici prin cererea de apel, şi nici prin cererea de recurs, chiar a confirmat faptul că intimaţii-reclamanţi au probat existenţa dreptului de proprietate asupra unui teren de 50 ha cu care autorii lor au fost împroprietăriţi în anul 1928 prin decret regal, respectiv Titlul de proprietate nr. x/12.09.1928 al lui C. şi faptul că intimaţii-reclamanţi au făcut dovada continuităţii dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 50 ha cu care a fost împroprietărit autorul C. în anul 1928.

Recurenta a criticat doar soluţia instanţei de apel privind capătul de cerere referitor la acordarea de compensaţii băneşti pentru recoltele neculese şi înlăturarea cheltuielilor de judecată, astfel încât celelalte aspecte soluţionate de către instanţa de apel intră sub autoritatea de lucru judecat.

Prin urmare, calitatea intimaţilor-reclamanţi de persoane îndreptăţite la acordarea de compensaţii în calitate de moştenitori testamentari ai autorului lor, la existenţa dreptului de proprietate asupra terenului de 50 ha cu care autorii lor au fost împroprietăriţi în anul 1928 prin decret regal şi la dovada continuităţii dreptului de proprietate asupra acestui teren, toate aceste dezlegări au intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai pot fi contestate prin intermediul căii extraordinare a recursului.

Referitor la recursul declarat, Înalta Curte subliniază că, pornind de la statuările antereferite, în calea de atac a recursului au fost formulate critici care se referă la norma juridică incidentă în cauză şi la imposibilitatea dovedirii existenţei şi valorii recoltei prin mijloace probatorii, precum declaraţii de martori sau proba cu expertiză.

Printr-o primă critică, recurenta susţine că instanţa de apel a apreciat, în mod eronat, că Legea nr. 290/2003 şi Legea nr. 164/2014 reglementează, în mod similar, regula probării drepturilor cu înscrisuri ce pot fi completate cu declaraţiile a doi martori, în prezent doar prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 reprezentând norma în vigoare sub aspect probatoriu, iar nu şi dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 290/2003, care a fost abrogată implicit prin intrarea în vigoare a actului normativ ulterior.

Critica este fondată, însă nu este de natură a determina admiterea recursului, pentru argumentele ce se vor arăta.

În examinarea acestei critici, Înalta Curte este chemată să verifice, în raport de argumentele recurentei, chestiunea de drept privind normele direct incidente, sub aspect probatoriu, în cauza dedusă judecăţii, date fiind modificările relevante introduse prin Legea nr. 164/2014, intrată în vigoare la 18.12.2014.

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 (a cărui incidenţă în prezenta cauză este susţinută de către recurentă), cererile de despăgubiri formulate de persoanele îndreptăţite în temeiul acestui act normativ trebuie însoţite de acte doveditoare, certificate de autorităţi, sau de declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea, autentificate.

Art. 4 din Legea nr. 164/2014 statuează că "Cererile formulate în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate."

Totodată, potrivit art. 3 din Legea nr. 164/2014 "(1) Dispoziţiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi. (2) Dispoziţiile prezentei legi referitoare la plata despăgubirilor se aplică cererilor soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare".

Astfel, abrogarea sau neabrogarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 290/2003 este lipsită de relevanţă, câtă vreme noua lege, respectiv Legea nr. 164/2014 stabileşte, prin chiar conţinutul său (art. 3 anterior citat) care este câmpul de aplicare a noilor dispoziţii legale, respectiv cererilor pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi cererilor soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti.

Or, cererea reclamanţilor se circumscrie dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 164/2014, întrucât la data intrării în vigoare a acestei legi, nu era finalizată, aflându-se în procedura soluţionării cererii, nefiind emisă nici măcar Decizia nr. 6251/24.03.2021 a Autorităţii pentru Restituirea Proprietăţilor în validarea Hotărârii nr. 2506/14.05.2019 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003.

Atât Hotărârea nr. 2506/14.05.2019, cât şi Decizia de validare a acesteia nr. 6251/24.03.2021, au fost emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, lege care, a prevăzut în conţinutul său opţiunea legiuitorului ca dispoziţiile legii noi să fie aplicate şi cererilor aflate în curs de soluţionare, cum este şi cazul celei promovate de către intimaţii-reclamanţi.

Prin urmare, la data soluţionării cererii reclamanţilor, era deja în vigoare Legea nr. 164/2014 de modificare a actului normativ de referinţă, care, prin norma de la art. 4 - a cărei aplicare prioritară se impune prin efectul principiului general de drept specialia generalibus derogant, dar şi în baza regulii tempus regit actum - se stabileşte că cererile de despăgubire întemeiate pe prevederile Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare "se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate".

Aşadar, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 164/2014, spre deosebire de cele anterioare, reclamanţii sunt ţinuţi să dovedească dreptul la despăgubiri ce poate fi probat, după cum s-a arătat, cu acte care atestă acest drept, certificate de autorităţi, ce pot fi completate cu declaraţiile autentificate de martori.

Norma juridică menţionată reprezintă norma activă aplicabilă litigiului pendinte. Conform acestei prevederi legale, analizarea şi soluţionarea cererilor se face pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate, norma de drept permite întregirea probaţiunii cu declaraţii de martori pentru dovedirea de fapte conexe (continuitatea existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei), aflate în legătură cu acelea probate cu înscrisuri.

Această dispoziţie legală este aplicabilă în cauză şi raportat la aceasta instanţele devolutive au statuat că intimaţii-reclamanţi au probat existenţa dreptului de proprietate asupra unui teren de 50 ha cu care autorii lor au fost împroprietăriţi în anul 1928 prin decret regal şi faptul că intimaţii-reclamanţi au făcut dovada continuităţii dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 50 ha cu care a fost împroprietărit autorul C. în anul 1928.

În concluzie, Înalta Curte decelează că existenţa dreptului la despăgubire al intimaţilor a fost validat de către instanţele devolutive şi necontestat în calea de atac a recursului.

În schimb, obiectul recursului îl constituie întinderea dreptului la despăgubire, respectiv dacă, pe lângă valoarea terenului, intimaţilor li se cuvin şi contravaloarea recoltelor.

Atâta timp cât dreptul la despăgubire a fost dovedit, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, cuantificarea acestuia se va realiza cu respectarea regimului probaţiunii prevăzute de drept comun.

Obligaţia de a proba existenţa şi valoarea recoltelor neculese de către proprietarul nu se referă la dovada actului juridic, care atestă dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului pentru care se solicită despăgubiri, pentru a se impune, în condiţiile legii, proba cu înscrisuri, ci la dovada unor împrejurări ulterioare dobândirii dreptului de proprietate, respectiv la dovedirea unor fapte juridice.

Prin urmare, interpretarea normelor de drept mai sus arătate nu poate fi restrictivă, deoarece ar contraveni scopului reglementării speciale, de facilitare a probaţiunii, şi trebuie să ţină seama, după caz, de dispoziţiile legale asemănătoare din dreptul comun relative la admisibilitatea probelor, respectiv art. 250 din C. proc. civ. reglementând ca mijloace de probă pentru dovada unui act juridic sau fapt, printre altele, înscrisurile, martorii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu.

Aşa fiind, în absenţa unor texte de lege, care să fie prevăzute de actele normative menţionate şi prin care să se interzică proba cu martori în vreo situaţie, în considerarea şi a intenţiei legiuitorului de facilitare a probaţiunii se poate concluziona că norma de drept prevăzută la art. 4 din Legea nr. 164/2014 impune interpretarea potrivit căreia acest mijloc de probă este admisibil cel puţin după regulile prevăzute în dreptul comun, atunci când se impune dovedirea unui fapt juridic.

Concluzia se impune pentru că nici norma prevăzută de art. 4, prin conţinutul său, nu condiţionează admisibilitatea sa de dovedirea aceloraşi fapte ce sunt probate şi cu înscrisuri (acte doveditoare, în redactarea legii speciale).

Dimpotrivă, statuând că analizarea şi soluţionarea cererilor se face pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate, norma de drept permite întregirea probaţiunii cu declaraţii de martori pentru dovedirea de fapte conexe (continuitatea existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei sau existenţa şi cuantificarea recoltelor), aflate în legătură cu acelea probate cu înscrisuri, respectiv dovada dreptului de proprietate.

Concluzia se sprijină, pe de altă parte, pe conţinutul normativ al art. 309 C. proc. civ., care prevede admisibilitatea probei cu martori şi a probei cu expertiză în toate cazurile în care legea nu prevede altfel.

Or, recurentul susţine, în mod greşit, că dovedirea existenţei şi a cuantumului recoltelor neculese trebuie să se realizeze numai prin administrarea probei cu înscrisuri.

Această alegaţie este eronată, întrucât în privinţa acestui fapt, proba cu martori şi proba cu expertiză este pe deplin admisibilă, potrivit dreptului comun şi potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, putându-se clarifica aspecte veridice, de care au luat cunoştinţă personal şi care pot fi utile pentru lămurirea împrejurărilor de fapt.

În fine, este de observat că, prin actele normative menţionate în precedent, nu se atribuie o putere probatorie dinainte stabilită vreuneia dintre probele la care fac trimitere - acte doveditoare, declaraţia petentei, declaraţii de martori sau proba cu expertiză.

Prin urmare, valorizarea pe tărâm probatoriu a acestor mijloace de probă se realizează tot potrivit normelor din dreptul comun, anume, potrivit art. 264 C. proc. civ., aşa că, în stabilirea existenţei sau inexistenţei faptelor pentru care au fost administrate, atât autorităţile administrative, învestite cu soluţionarea cererii de despăgubire ori a contestaţiilor, cât şi judecătorii, învestiţi potrivit art. 8 din Legea nr. 164/2014, au a decide în mod liber, potrivit propriilor convingeri, prin coroborarea informaţiilor astfel obţinute.

Astfel, natura recoltelor, în mod corect, a fost probată cu declaraţiile martorilor, care au completat dovada calităţii de persoane îndreptăţite, neexistând alte dovezi scrise în acest sens.

Critica recurentei privind faptul că nu au fost depuse acte care să ateste ce culturi au fost însămânţate şi neculese în anul agricol 1939 - 1940 trebuie analizată prin raportare la probatoriul administrat în cauză, respectiv a nenumăratelor demersuri efectuate de către intimaţii-reclamanţi pe lângă autorităţile din Republica Moldova, demersuri care au primit răspunsuri în sensul că acestea nu deţin informaţii referitoare la autorii intimaţilor reclamanţi şi nici la bunurile acestora din perioada anilor 1940.

În aceste condiţii, declaraţiile de martor au fost cele care au completat actele de proprietate si răspunsurile autorităţilor din Republica Moldova, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Pe cale de consecinţă, în considerarea celor expuse, critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 164/2014 referitoare la existenţa şi dovada recoltelor este nefondată.

Prin ultima critică, recurenta apreciază că, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, pentru determinarea valorii despăgubirilor, nu era necesară realizarea unei expertize judiciare, situaţie faţă de care se impune exonerarea sa de plata cheltuielilor de judecată aferente probei cu expertiza de specialitate.

Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită.

În primul rând, în ceea ce priveşte administrarea şi analizarea probelor, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 478 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ., instanţa de apel poate încuviinţa şi administra probele a căror necesitate rezultă din dezbateri, iar, conform art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse de părţi, dacă le consideră ca fiind necesare pentru soluţionarea cauzei.

Din perspectiva dispoziţiilor legale precitate, se reţine că aprecierea asupra necesităţii administrării unei probe este atributul exclusiv al instanţei de apel, astfel că aspectele legate de utilitatea, pertinenţa şi concludenţa probelor propuse a fi administrate în apel nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, astfel că instanţa de recurs nu are competenţa legală de a repune în discuţie şi de a reanaliza probele administrate, astfel cum urmăreşte recurentul-pârât.

De altfel, prevederile art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forţei probante a materialului probatoriu încuviinţat, acest aspect neputând forma obiectul controlului de legalitate în recurs.

Or, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu şi concludenţa şi utilitatea probei ori modul în care mijloacele de probă administrate au fost apreciate, pentru a se reţine o anumită situaţie de fapt, instanţa de apel fiind suverană în această privinţă.

În al doilea rând, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 "valoarea bunurilor imobile pentru care se acordă despăgubiri potrivit Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se stabileşte de comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la valorile şi limitele prevăzute în anexa nr. 1", însă textul legal îşi găseşte aplicabilitatea în procedura administrativă derulată în faţa autorităţilor publice desemnate în acest scop (comisiile judeţene de aplicare a legilor speciale de restituire), în măsura în care cererea de restituire este găsită întemeiată.

În cauză însă, în procedura administrativă cererea de restituire a fost respinsă, reţinându-se că "nu s-a făcut dovada continuităţii dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 50 ha cu care a fost împroprietărit autorul C. în anul 1928, respectiv nu au fost depuse chitanţe de plată a impozitelor, acte emise de administraţiile financiare locale care să ateste existenţa bunurilor în proprietatea fostului proprietar la momentul refugiului din 1944, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006."

În acest context, administrarea de probatorii s-a efectuat cu prilejul contestării în instanţă, de către reclamanţi, a Deciziei nr. 6251/24.03.2021 emisă de Autoritatea pentru Restituirea Proprietăţilor în validarea Hotărârii nr. 2506/14.05.2019 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, în temeiul dispoziţiilor legii procesuale civile.

În acest sens, cadrul procesual în care s-a realizat administrarea de probatorii a fost cel reglementat de art. 255 şi 258 din C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 255 din C. proc. civ., "(1) Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului. (2) Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanta va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui. (3) Uzantele, regulile deontologice şi practicile statornicite între părţi trebuie probate, în conditiile legii, de către cel care le invocă. Regulamentele şi reglementările locale trebuie dovedite de către cel care le invocă numai la cererea instantei. (4) La cererea instantei, autorităţile competente sunt obligate să îi comunice, în termenul stabilit, toate informaţiile, înscrisurile ori reglementările solicitate."

De asemenea, potrivit art. 258 din C. proc. civ., "(1) Probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere. (2) încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora. (3) Instanţa va putea limita numărul martorilor propuşi."

Prin urmare, încuviinţarea şi administrarea de probatorii, inclusiv efectuarea raportului de expertiză în vederea determinării valorii compensaţiilor aferente terenului agricol în litigiu, în condiţiile art. 255 raportat la art. 258 din C. proc. civ., s-a realizat în condiţiile legii, potrivit normelor procesuale incidente în procedura judiciară a contestării Deciziei nr. 6251/24.03.2021 emisă de Autoritatea pentru Restituirea Proprietăţilor în validarea Hotărârii nr. 2506/14.05.2019 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte subliniază că recurentul nu s-a opus administrării probei cu expertiză.

În ceea ce priveşte valoarea recoltei neculese în anul părăsirii forţate a bunului, reclamanţii au propus două variante potrivit evaluării depuse la data de 26.09.2022 efectuată în baza anuarului statistic al României între 1939-1940 şi pentru anul 1948 depuse la dosarul cauzei. Prima variantă a avut în vedere ultimul an cu date cunoscute, rezultând un cuantum de 59.885 RON. A doua variantă a avut în vedere media ultimilor 10 ani cunoscuţi, adică între 1929-1938, rezultând o valoare de 58.921 RON.

Prin notele de şedinţă înaintate de recurentă, la data de 19.12.2022, în faţa primei instanţe, aceasta a apreciat că prima variantă este cea corectă, reclamanţii achiesând la această variantă conform poziţiei procesuale exprimate la termenul din data de 23.01.2023.

În aceste condiţii, atâta timp cât raportul de expertiză a fost încuviinţat de către instanţa de apel cu respectarea dispoziţiilor legale şi că acesta a fost util pentru soluţionarea pe fond a cauzei, Înalta Curte constată că, în mod corect, a fost obligată recurenta de către instanţa de apel la plata contravalorii onorariului de expert, fiind neîntemeiate criticile acesteia referitoare la exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată aferente probei cu expertiza de specialitate.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 1224/A din 02 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 1224/A din 02 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 iunie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.