Statute of limitations for damages arising from delayed administrative forwarding of real estate restitution files: distinction between certain past harm and uncertain future harm

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2023 la 15 iunie 2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea Municipiului Bucureşti să-i achite daune echivalente cu dobânda legală, pentru nerespectarea obligaţiei de a înainta la Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor/Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Dispoziţia nr. 9602/2008, emisă în baza Legii nr. 10/2001, cu propunere de acordare măsuri reparatorii în echivalent, calculate de la 28.03.2008 până la data emiterii deciziei de compensare prin puncte de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

La 14 noiembrie 2024 reclamantul a depus cerere modificatoare privind obiectul acţiunii şi a părţilor cauzei. Astfel, reclamantul a precizat că înţelege să cheme în judecată şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor de pe lângă Guvernul României ("CNCI"), iar cu privire la obiectul acţiunii a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor să emită decizia de compensare prin puncte pentru numărul de puncte stabilit de instanţă pentru imobilul situat în Bucureşti, str. x, preluat abuziv de Stat, în termenul de maxim 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, sub sancţiunea de daune echivalente cu dobânda legală penalizatoare; să oblige Municipiul Bucureşti să achite reclamantului daune echivalente cu dobânda legală, de la 28.03.2008 şi până la data emiterii Deciziei de compensare, pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de a înainta către Prefect/Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor Dispoziţia nr. 9602/2008 emisă de Primarul General cu propunere de acordare măsuri reparatorii în echivalent; să oblige părţile la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 629 din 10 mai 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia netimbrării; a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii cererii; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti; a respins, ca fiind prescrisă, acţiunea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti; a admis excepţia prematurităţii acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi a respins, ca fiind prematur formulată, acţiunea în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1131A din 13 noiembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 629 din 10 mai 2024, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva decizia civilă nr. 1131A din 13 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 14 ianuarie 2025, sub nr. x/2023, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 22 ianuarie 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. în temeiul art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru raportat la art. 35 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 şi art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a stabilit că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1 Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, cu antamarea fondului.

În dezvoltarea motivelor de recurs, făcând trimitere la parcursul litigiului în etapele procesuale anterioare, sub aspectul incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia atacată, prin care s-a păstrat hotărârea instanţei de fond în privinţa excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2528 şi art. 1385 alin. (2) C. civ., coroborat cu art. 1531 C. civ.

A arătat că, printr-o motivare contradictorie, ipoteză reglementată de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de apel a considerat că există un prejudiciu deja produs, generat prin nerespectarea obligaţiei Municipiului Bucureşti de a înainta DPG către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, timp de 13 ani, pentru care răspunderea acestuia nu poate fi atrasă, dreptul material la acţiune fiind lovit de prescripţie, dar şi un prejudiciu viitor, pentru perioada 2019 până la emiterea deciziei Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, pentru care nu s-a analizat prescripţia, întrucât producerea prejudiciului este incertă.

Astfel, dacă instanţa a considerat că prejudiciul este incert la data pronunţării hotărârii, atunci el era incert şi în anul 2019, când a fost înaintat dosarul la Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

Or, dacă prejudiciul era incert, nu se poate susţine în acelaşi timp că prejudiciul a fost cunoscut, iar prescripţia începe să curgă din momentul în care prejudiciul este cunoscut, cuantificabil. Dacă acţiunea în daune este respinsă, pentru perioada 2019-2024, pe motiv că nu poate fi cunoscută paguba, nu se poate respinge acţiunea pentru perioada anterioară pe excepţia prescripţiei pentru perioada anterioară anului 2019, întrucât prescripţia curge doar din momentul în care este cunoscută paguba.

Urmând raţionamentul instanţelor de fond şi apel, mai înainte de data emiterii deciziei Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, prejudiciul nu este cert şi nici lichid, deci nu se cunoaşte dacă există pagubă şi care este cuantumul acesteia, iar termenul de prescripţie nu a început să curgă mai înainte de data emiterii deciziei Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, având în vedere dispoziţiile art. 2528 C. civ., potrivit cărora prescripţia curge numai de la data la care este cunoscută paguba.

Păstrarea dosarului timp de 13 ani de către Municipiul Bucureşti, fără a-l înainta la Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, constituie faptă ilicită care dă dreptul întotdeauna la despăgubire în condiţiile art. 1536 C. civ. privind daunele moratorii în cazul obligaţiilor de a face.

Recurentul-reclamant a menţionat că decizia este nelegală şi în privinţa admiterii excepţiei prematurităţii acţiunii faţă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 476 C. proc. civ. privind caracterul devolutiv al apelului şi a celor ale art. 6 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului privind accesul la justiţie în situaţia încălcării drepturilor civile.

Având în vedere faptul că în timpul judecării cauzei s-a împlinit termenul de 60 de luni de la înregistrarea dosarului pe rolul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, instanţa, la cererea persoanei îndreptăţite, poate obliga Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor să emită decizia de compensare potrivit art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, acţiunea nefiind prematură.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Intimaţii-pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor nu au depus întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Faţă de dispoziţiile art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la15 iunie 2023, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., iar în temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (6) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată la 03 iunie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, trebuie menţionat că, la termenul de judecată din 3 iunie 2025, recurentul-reclamant, faţă de emiterea deciziei de compensare, a renunţat la motivul de recurs ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei prematurităţii acţiunii de către prima instanţă, menţinută prin decizia atacată.

Manifestarea de voinţă a părţii nu relevă renunţarea la însăşi calea de atac declarată împotriva deciziei curţii de apel, prin care apelul reclamantului a fost respins ca nefondat, ci semnifică doar restrângerea motivelor de casare. Prin urmare, nu sunt incidente prevederile art. 463 raportate la art. 404 C. proc. civ., pentru a fi necesară verificarea cerinţelor formale ale achiesării la decizia recurată, fiind suficient a se reţine că instanţa de recurs nu este învestită cu cercetarea motivului de casare indicat de către recurentul-reclamant.

În ceea ce priveşte celelalte motive de recurs, reclamantul a susţinut că sunt contradictorii considerentele deciziei prin care instanţa de apel a considerat că prejudiciul deja produs este cert, iar cererea este prescrisă, în timp ce prejudiciul viitor, pentru perioada 2019 până la emiterea deciziei Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, este incert. În acest caz, nici prejudiciul produs în perioada anterioară anului 2019 nu poate fi cert, de vreme ce nu poate fi cunoscut, sub aspectul producerii şi al întinderii, mai înainte de data emiterii deciziei Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, astfel încât nu se poate respinge acţiunea pentru perioada anterioară ca fiind prescrisă, prescripţia curgând doar din momentul în care este cunoscută paguba.

Înalta Curte reţine că motivele astfel formulate se referă exclusiv la raportul juridic dintre reclamant şi pârâtul Municipiul Bucureşti, decurgând din fapta imputată de nerespectare a obligaţiei de a înainta la Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor/Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Dispoziţia nr. 9602/2008, emisă în baza Legii nr. 10/2001, cu propunere de acordare măsuri reparatorii în echivalent. Cu toate că reclamantul a înţeles să cheme în judecată şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, s-a urmărit atragerea răspunderii acesteia pentru o altă faptă, respectiv pentru neemiterea deciziei de compensare prin puncte, în procedura Legii nr. 165/2013. Cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă a fost respinsă ca prematură, iar reclamantul, după cum s-a arătat anterior, a renunţat la motivul de recurs ce viza nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul greşitei menţineri a acestei soluţii pronunţate de către prima instanţă.

Criticile nu sunt fondate.

Contrar celor susţinute de către recurentul-reclamant, raţionamentul juridic pe care s-a fundamentat soluţia de menţinere a soluţiei primei instanţe de respingere a cererii de chemare în judecată ca prescrisă nu este contradictoriu, iar aprecierea instanţei de apel privitoare la caracterul incert al unui prejudiciu viitor nu trebuia extinsă la întregul prejudiciu pretins a fi fost produs prin fapta pârâtului Municipiul Bucureşti.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a confirmat considerentele sentinţei, prin care s-a reţinut că reclamantul a invocat două prejudicii diferite, şi anume prejudiciul deja produs prin nerespectarea obligaţiei Municipiului Bucureşti de înaintare a dispoziţiei către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, precum şi prejudiciul viitor. Astfel, referitor la prejudiciul produs la data sesizării instanţei, s-a apreciat că dreptul material la acţiune al reclamantului s-a prescris, deoarece acesta a cunoscut atât paguba, cât şi pe făptuitor, la data de 8.08.2019, când dosarul administrativ cuprinzând dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001 a fost transmis Secretariatului CNCI şi înregistrat la acea instituţie sau cel târziu la data de 7.07.2020, când reclamantul s-a adresat Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor cu o cerere prin care a solicitat emiterea deciziei de compensare prin puncte. În cazul prejudiciului viitor, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1385 alin. (2) C. civ., existenţa sa fiind îndoielnică, incertă.

Prin urmare, instanţa s-a pronunţat în cauză exclusiv în considerarea prejudiciului actual, cert ca existenţă şi întindere, dar a cărui reparare a fost solicitată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) C. civ., privind momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive, fără a pronunţa o soluţie de respingere a pretenţiilor pentru perioada 2019-2024.

Chiar dacă s-a apreciat că prejudiciul viitor nu are caracter cert, o asemenea constatare nu a fost valorificată pentru respingerea pe fond, în parte, a cererii. Este evident, în aceste condiţii, din motivarea soluţiei pronunţate, că termenul de prescripţie este împlinit doar în legătură cu repararea prejudiciului actual, în timp ce pentru prejudiciul viitor, în aplicarea art. 2528 alin. (1) C. civ., termenul va începe să curgă abia din momentul în care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În raport de motivarea dată pe aspectul caracterului incert al existenţei prejudiciului viitor, în sensul că emiterea Dispoziţiei nr. 960/2008 nu atrage în mod automat emiterea unei decizii de validare din partea CNCI, în mod logic, rezultă că acest prejudiciu devine cert ca existenţă odată cu emiterea deciziei de validare, respectiv a deciziei de compensare prin puncte la data de 31.10.2024, deschizând posibilitatea reparării acestui prejudiciu, dacă sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului Municipiul Bucureşti.

Prin motivele de recurs nu s-a adus nicio critică premisei de analiză a incidenţei prescripţiei extinctive, regăsite în decizia recurată, anume existenţa a două prejudicii diferite: cel actual, deja produs, şi cel viitor. De altfel, chiar reclamantul a invocat un prejudiciu viitor, distinct, decurgând din emiterea cu întârziere a unei decizii favorabile de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, ca urmare a trimiterii cu întârziere a dosarului administrativ de către Municipiul Bucureşti. De asemenea, recurentul-reclamant nu a criticat nepronunţarea pe fondul cauzei în privinţa prejudiciului viitor, distinct de prejudiciul actual, motiv pentru care aceste chestiuni nu constituie obiect al învestirii instanţei de recurs şi nu pot fi cenzurate în calea de atac.

În contextul existenţei a două prejudicii distincte, succesive, nu subzistă vreo raţiune pentru a se socoti că eventualul caracter incert al existenţei unuia dintre ele este obligatoriu întrunit şi în privinţa celuilalt, astfel cum pretinde recurentul-reclamant.

În aplicarea art. 1385 şi art. 1532 C. civ., caracterul cert al prejudiciului, ce reprezintă o condiţie necesară pentru naşterea obligaţiei de reparare a acestuia, presupune că existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi, totodată, poate fi stabilită întinderea sa în prezent. În analiza acestei condiţii, interesează circumstanţele particulare ale cauzei, pentru a se stabili, în cazul prejudiciului actual, dacă acesta s-a produs în totalitate până la momentul în care victima cere repararea lui, precum şi întinderea sa, respectiv, în cazul prejudiciului viitor, dacă acesta, chiar dacă nu s-a produs, sigur că se vor produce, putând fi stabilită întinderea lor, pe bază de elemente îndestulătoare.

Aşadar, evaluarea componentelor prejudiciului pretins de către victimă poate conduce la rezultate diferite pentru fiecare componentă în parte, sub aspectul existenţei şi a întinderii prejudiciului, ceea ce s-a şi întâmplat în cauză, de vreme ce instanţele de fond au ajuns la concluzia că, spre deosebire de prejudiciul deja produs, cel viitor nu este cert nici măcar sub aspectul existenţei, deoarece nu era sigură, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, emiterea unei decizii favorabile de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, de validare a Dispoziţiei nr. 960/2008 emise în baza Legii nr. 10/2001 şi de acordare a despăgubirilor sub forma compensării prin puncte.

Prin urmare, contrar celor susţinute prin cererea de recurs, nu sunt contradictorii considerentele prin care instanţa de apel, confirmând hotărârea primei instanţe, a stabilit că prejudiciul deja produs la data cererii de chemare în judecată ar fi putut fi reparat dacă pretenţiile ar fi fost formulate cu respectarea termenului de prescripţie, producerea sa fiind certă, dar, în acelaşi timp, a apreciat că prejudiciul viitor nu este sigur că se va produce.

În consecinţă, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în raport de susţinerile recurentului-reclamant, care urmează a fi respinse.

Cele expuse conduc la concluzia că nu este incident nici motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a invocat încălcarea normelor de drept material referitoare la începutul prescripţiei doar din perspectiva caracterului incert al întregului prejudiciu, actual şi viitor, pentru ipoteza în care instanţa de recurs ar admite primul motiv de recurs, tranşând că decizia de apel cuprinde considerente contradictorii. Într-o asemenea situaţie, potrivit recurentului, prescripţia ar începe să curgă abia de la data emiterii deciziei Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, pentru întregul prejudiciu, nu numai pentru cel viitor.

Or, după cum s-a arătat în cele ce preced, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost respins, drept pentru care se impune respingerea şi a celui întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1131A din 13 noiembrie 2024.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1131A din 13 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 03 iunie 2025.