Prescription start for construction fees: 0.1% authorization fee vs. 0.7% quality control fee under Law 50/1991 and Law 10/1995

Şedinţa publică din data de 14 mai 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 07.05.2018, sub nr. x/2018, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii a solicitat obligarea pârâtei Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere la plata sumei de 989.928,58 RON, din care 61.870,54 RON reprezentând cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, prevăzute de art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii; 61.870,54 RON penalităţi de întârziere calculate - fără a depăşi suma datorată - la suma de 4.850 RON reprezentând cota de 0,1% prevăzută de art. 30 din Legea nr. 50/1991, 433.094.75 RON reprezentând cota de 0,7% din valoarea lucrărilor de construcţii, cotă instituită prin art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii şi 433.094.75 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate - fără a depăşi suma datorată - conform art. 40 din Legea nr. 10/1995.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1552 din 19 octombrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a Civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte sumele reprezentând cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate şi penalităţile de întârziere calculate cu privire la aceasta.

A respins aceste capete de cerere, ca prescrise.

A respins excepţia prescripţiei cu privire la cota de 0,7% din valoarea lucrărilor autorizate şi penalităţile de întârziere calculate cu privire la aceasta.

A admis în parte cererea formulată de către reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii prin Inspectoratul Regional în Construcţii Sud-Est, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Constanţa.

A obligat pârâta la plata sumei de 433.094,75 RON reprezentând cota de 0,7% din valoarea lucrărilor de construcţii şi la plata sumei de 433.094,75 RON penalităţi de întârziere.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 296 din 22 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă a respins ambele apeluri formulate de apelantul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcţii, prin Inspectoratul de Stat în Construcţii Sud-Est, şi de apelanta-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Constanţa, împotriva sentinţei civile nr. 1552/19.10.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2021, ca nefondate.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 296 din 22 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recursuri reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii şi pârâta Comisia Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Constanţa.

4.1. În cuprinsul cererii de recurs, recurentul Inspectoratul de Stat în Construcţii a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat de acesta.

După reluarea pe scurt a situaţiei de fapt din dosar, arată că apreciază ca fiind nelegală hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, faţă de pronunţarea acesteia cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii.

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel nu a motivat soluţia pronunţată, rezumându-se la afirmaţia că nu se putea deduce din probele administrate dacă în cauză era aplicabilă decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 44/2019 pronunţată în procedura dezlegării unor chestiuni de drept.

În speţă, motivarea nu conţine silogismul judiciar pe care s-a întemeiat soluţia şi nici expunerea argumentelor fundamentale care prin conţinutul lor sunt susceptibile să fundamenteze soluţia instanţei.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia curţii de apel a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 70 şi art. 76 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul ministrului dezvoltării regionale şi locuinţei nr. 839/2009.

Extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită, încălcarea unor principii generale de drept.

Susţine recurentul, contrar celor reţinute de instanţele de fond, că soluţia pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este greşită, că în cauză sunt incidente dispozitiile Codului administrativ de procedură fiscală în vigoare la momentul recepţiei cu referire la art. 91 din O.G. nr. 92/2003, potrivit căruia termenul de prescripţie este cel de 5 ani şi începe să curgă de la data de 1 ianuarie ale anului următor celui în care s-a născut obligaţia de plată.

Afirmă că intimata - pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 76 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, în sensul că nu a adus la cunoştiinţa Inspectoratului de Stat în Construcţii data şi ora începerii lucrărilor de contrucţii şi nici nu a achitat o sumă în valoarea echivalentă cu o cotă de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate.

Astfel, instanţa de apel, în mod greşit a calculat termenul de prescripţie de 5 ani de la data de 01.01.2012 şi a apreciat că s-a împlinit la data de 01.01.2017, ignorând astfel condiţia conform căreia reclamanta să fi cunoscut acest moment. Termenul se calculează în acelaşi mod, dar prin raportare la data luării la cunoştinţă a recepţiei la terminarea lucrărilor de construcţii.

Conform art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi cele care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate.

Se invocă de către recurent decizia nr. 13/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat în sensul că lipsa autorizaţiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoaşterea pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii.

Susţine că deşi hotărârea se referă la accesiunea imobiliară, este evident că fără efectuarea recepţiei o construcţie nu poate fi considerată finalizată deoarece în lipsa unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de titlu de proprietate, construcţia nu poate fi înscrisă în evidenţele de carte funciară.

Din perspectivă fiscală, momentul recepţiei la terminarea lucrărilor de construcţii este acela la care se cunoaşte în concret valoarea lucrărilor realizate şi în consecinţă întinderea obligaţiilor de plată ale persoanei care a edificat o construcţie.

În aceste condiţii, consideră că termenul de prescripţie pentru sumele datorate cu titlu de cote de 0,1% şi şi 0,7% începe să curgă de la recepţia la terminarea lucrărilor de construcţii, întrucât acesta este momentul la care se cunosc obligaţiile de plată ale investitorului.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (4) din Legea nr. 50/1991, beneficiarul autorizaţiei de construire are obligaţia ca la terminarea lucrărilor să regularizeze taxa pentru autorizaţia de construire. Odată cu regularizarea acestei taxe, beneficiarii autorizaţiei de construire vor regulariza şi celelalte cote prevăzute de lege.

Prin urmare, din interpretarea dispoziţiilor anterior menţionate rezultă faptul că doar la finalizarea lucrărilor de construcţii, respectiv la data încheierii procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, în cuprinsul căruia, potrivit dispoziţiilor legale, se precizează valoarea finală a lucrărilor în raport cu care se stabileşte valoarea creanţei, această creanţă izvorâtă din dispoziţiile 30 din Legea nr. 50/1991 şi ale art. 40 din Legea nr. 10/1995 devine certă, lichidă şi exigibilă.

Conchizând, solicită a se avea în vedere prevederile art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcţii cu consecinţa admiterii recursului, casarea în parte a sentinţei civile nr. 552/19.10.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, în sensul admiterii acţiunii în tot şi obligării inimatei - pârâte la plata sumei totale de 989.928,58 RON, reprezentând contravaloarea cotelor de 0,1% şi 0,7% şi penalităţi de întârziere aferente.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

4.2. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta Comisia Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Constanţa, a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate si, în rejudecare, modificarea în parte a deciziei civile nr. 296/22.02.2023 în sensul admiterii apelului formulat de aceasta, cu consecinţa respingerii pretenţiilor în cuantum total de 195.972,74 RON, ca fiind prescrise.

În motivare, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., a arătat că hotărârea a fost data cu încălcarea/aplicarea greşita a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 2532 pct. 5 din C. civ., precum si a dispoziţiilor art. 2523 din acelaşi cod, prin raportare la dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, despre care apreciază că nu sunt incidente în cauză, întrucât deoarece aceasta nu a ascuns reclamantului executarea lucrărilor realizate în baza Autorizaţiei de construire nr. x/20.04.2011, acest fapt fiind dovedit de înştiinţarea privind începerea lucrărilor emisă de instituţia pârâtă în data de 08.11.2011, transmisă si înregistrata la I.S.C. sub nr. x/09.11.2011.

Solicită a se avea în vedere că, potrivit art. 4 alin. (3) din O.G. nr. 63/2001 privind înfiinţarea Inspectoratului de Stat in Construcţii " Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. este obligat sa participe la toate fazele determinante stabilite prin proiect si acceptate de inspectoratele teritoriale în construcţii", iar potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii "I.S.C. răspunde de exercitarea controlului statului cu privire la aplicarea unitară a prevederilor legale în domeniul calităţii construcţiilor, în toate etapele şi componentele sistemului calităţii în construcţii".

Pe cale de consecinţă, ţinând cont de faptul că reclamantul a fost informat cu privire la începerea lucrărilor, iar pe parcursul executării lucrării I.S.C. era obligat să participe la toate fazele determinante de execuţie a lucrării, consideră pârâta că nu se poate retine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2532 pct. 5 din C. civ.

Mai mult, având in vedere faptul ca art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 prevede faptul că suma echivalentă cotei de 0,7% se calculează şi se virează eşalonat, concomitent cu plata prestaţiilor, fiind vorba de prestaţii succesive, în cauză ar fi aplicabile dispoziţiile art. 2526 din C. civ., potrivit cărora prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă.

Mai arată recurenta că, prin apelul formulat împotriva sentinţei fondului, aceasta a arătat faptul că a efectuat în anul 2012 o serie de plăţi către prestatorul A. S.R.L., care a executat lucrările şi a emis facturi fiscale, respectiv:

- factura nr. VGA 40110021/21.06.2012 în cuantum de 459.620,33 RON şi factura nr. VGA 4011003.4/26.06.2012 în cuantum de 1.243.529,82 RON, achitate în data de 02.08.2012 cu O.P. nr. x/02.08.2012 suma de 1.565.799,34 RON şi cu O.P. nr. x/02.08.2012 suma de 137.350,81 RON;

- factura nr. VGA 20111450/23.07.2012 în cuantum de 1.756.486,68 RON, factura nr. VGA 40110091/17.10.2012 în cuantum de 5.049.515,72 RON şi factura nr. VGA 20111515/17.10.2012 în cuantum de 5.488.900,74 RON, achitate în data de 17.10.2012 cu O.P. nr. x/17.10.2012 suma de 11.303.306,70 RON şi cu O.P. nr. x/17.10.2012 suma de 991.596,44 RON.

Astfel, arată că în cursul anului 2012 au fost efectuate plăţi în cuantum total de 13,998.053,29 RON, iar cota de 0,7 %, aferenta acesteia era în cuantum de 97.986,37 RON.

Concluzionând, consideră că instanţa de apel trebuia să constate incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2526 din C. civ., fiind vorba de prestaţii succesive, şi să ia în considerare plăţile efectuate de pârâtă în anul 2012. Totodată, instanţa trebuia să constate că termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune de 5 ani a început sa curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, respectiv de la 1 ianuarie 2013, acesta împlinindu-se la 01.01.2018.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Recursurile declarate în cauză au fost comunicate reciproc între recurenţi la 05 aprilie 2024, dovezile de primire fiind la dosarul de recurs.

La 15 aprilie 2024, intimata Comisia Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Constanţa, a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant la 23 aprilie 2024, conform dovezii aflate la dosar.

La 23 aprilie 2024 şi intimatul Inspectoratul de Stat în Construcţii a formulat întâmpinare recursul pârâtei, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 07 mai 2024, conform dovezii aflate la dosar.

Niciuna dintre părţi nu a formulat răspuns la întâmpinări.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 26 februarie 2025, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii, invocată prin întâmpinare de intimata Comisia Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Constanţa.

A admis în principiu recursurile declarate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii şi de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Constanţa, împotriva deciziei civile nr. 296 din 22 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 14 mai 2025, ora 900, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

I. Prin recursul declarat de Inspectoratul Teritorial în Construcţii se invocă doua motive de casare, respectiv cel prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 6) şi pct. 8) din C. proc. civ.

Cu privire la primul motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel nu a motivat soluţia pronunţată, rezumându-se la afirmaţia că nu se putea deduce din probele administrate dacă în cauză era aplicabilă decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 44/2019 pronunţată în procedura dezlegării unor chestiuni de drept.

Această critică este nefondată, pentru următoarele considerente:

Pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în schimb pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurenta este ţinută să indice instanţei de recurs şi să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Prin recursul declarat, se invocă că instanţa de apel nu a expus considerentele pentru care a nu este aplicabilă decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 44/2019 pronunţată în procedura dezlegării unor chestiuni de drept.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. (b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Potrivit art. 13 C. proc. civ. dreptul la apărare este garantat iar potrivit art. 6 "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii".

Art. 6 CEDO stabileşte că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.

Se reţine că procesul civil este guvernat de mai multe principii, în cauza de faţă relevante fiind principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare şi principiul contradictorialităţii.

Astfel, procesul civil este creaţia părţii, care îl declanşează şi a părţii chemate în proces. Principiul contradictorialităţii constă în posibilitatea părţilor de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, care pot servi la soluţionarea pricinii deduse judecăţii, iar o altă formă de existenţă a acestui principiu se manifestă prin obligaţia instanţei de a supune discuţiei părţilor toate elementele cauzei deduse judecăţii, din această perspectivă, putându-se discuta de o întrepătrundere între principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare.

Mai mult, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia (CEDO cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României). Singura garanţie că instanţă a analizat susţinerile părţilor, argumentele şi probele administrate o reprezintă motivarea hotărârii judecătoreşti.

Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară şi precisă, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. Hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al procedurii judiciare şi al respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părţilor.

Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluţiei din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul şi intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părţile din dosar şi obiectul cauzei. (par. 171).

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel cum se reţine în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunţată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, "include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Curtea europeană a reţinut în jurisprudenţa sa că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părţilor să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Deşi art. 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81].

Întinderea obligaţiei privind motivarea poate varia în funcţie de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei: trebuie să se ţină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justiţiabil le poate ridica în instanţă şi de diferenţele din statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentarea şi redactarea hotărârilor şi deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Corelativ obligaţiei de motivare a instanţei de judecată îi revine şi părţii nemulţumite de soluţia pronunţată de către instanţa de judecată, îndatorirea de a-şi expune propriul raţionament şi argumentele pentru a combate modul de soluţionare al unei cereri principale/accesorii sau subsidiare.

Aplicând aceste principii în cauza de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că hotărârea atacată corespunde exigenţelor normelor juridice interne şi internaţionale antereferite. Astfel, instanţa de apel a prezentat argumentele avute în vedere la promnunţarea soluţiei, ţinând cont de limitele apelului, aşa cum au fost conturate prin declaraţiile de apel depuse de către părţi.

În acest sens, Înalta Curtea notează că recurenta a invocat, prin motivele de apel, incidenţa în litigiul pendinte a Deciziei nr. 13/2019 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, sub aspectul momentului de la începe să curgă termenul de prescripţie pentru cota de 0,1%, şi nu decizia nr. 44/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în procedura dezlegării unor chestiuni de drept.

Prin raportare la decizia în interesul legii menţionate supra, instanţa devolutivă a prezentat silogismul juridic corespunzător pentru care a reţinut lipsa de relevanţă a acestei decizii obligatorii.

Recurentul, prin calea de atac declarată, nu a combătut acest raţionament juridic al instanţei, ci doar a susţinut neîndeplinirea obligaţiei instanţei de a motiva hotărârea prin luarea în considerare a criticii formulate.

Or, simpla enunţare a lipsei motivării din partea părţii nu este de natură a determina incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., în condiţiile în care considerentele expuse de către instanţa devolutivă reprezintă o motivare corespunzătoare şi suficientă.

Pentru aceste motive, se constată că nu este incident motivul de recurs invocat.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia curţii de apel a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 50/1991 cu aplicarea art. 70 şi art. 76 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul ministrului dezvoltării regionale şi locuinţei nr. 839/2009.

Recurentul critică soluţia instanţei cu privire la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie pentru cota de 0,1%, susţinând faptul că termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 28.05.2015, data întocmirii procesului-verbal de recepţie, şi nu de la data 01.01.2012, data depunerii notificării, aşa cum au reţinut instanţele devolutive.

Această critică este nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 30 din Legea nr. 50/1991 (în forma în vigoarea la momentul comunicării declaraţie către ISC): (1) Cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism şi autorizarea executării lucrărilor de construcţii se suportă de către investitori, în valoare echivalentă cu o cotă de 0,1 % din valoarea lucrărilor autorizate, cu excepţia celor prevăzute la art. 3 lit. b) şi a) lăcaşurilor de cult. (2) Virarea sumelor stabilite conform dispoziţiilor alin. (1) se face în contul inspectoratelor teritoriale în construcţii, judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti, după caz, o dată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor, astfel cum se prevede la art. 7 alin. (8). Întârzierea la plată a cotei prevăzute la alin. (1) se penalizează cu 0,15 % pe zi de întârziere, fără a se depăşi suma datorată. Disponibilităţile la finele anului din veniturile extrabugetare se reportează în anul următor şi au aceeaşi destinaţie. (3) Cota stabilită la alin. (1) se aplică şi diferenţelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face o dată cu recepţia la terminarea lucrărilor."

Potrivit art. 37 din Legea nr. 50/1991:

"(3) La terminarea lucrărilor, beneficiarul autorizaţiei de construire are obligaţia să regularizeze taxa pentru autorizaţia de construire, potrivit legii. (4) O dată cu regularizarea taxei prevăzute la alin. (3), beneficiarii autorizaţiilor de construire vor regulariza şi celelalte cote prevăzute de lege. (5) Construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi cele care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate şi nu pot fi intabulate în cartea funciară. În această situaţie se aplică în continuare sancţiunile prevăzute de lege."

Potrivit art. 1 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 273/1994:

"Recepţia construcţiilor constituie o componentă a sistemului calităţii şi reprezintă un proces complex prin care se certifică, în condiţiile legii, finalizarea lucrărilor pentru realizarea unor construcţii noi sau a unor intervenţii la construcţii existente, cu respectarea cerinţelor fundamentale aplicabile şi în conformitate cu prevederile autorizaţiei de construire/desfiinţare, precum şi ale documentelor prevăzute în cartea tehnică a construcţiei."

Prin interpretarea sistematică a normelor juridice antereferite, se decelează că, în mod corect, instanţele devolutive au reţinut că sumele care reprezintă cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate se datorează începând cu data transmiterii înştiinţării privind data începerii lucrărilor, şi nu începând cu data recepţiei finale, aşa cum pretinde, în mod eronat recurentul.

Singura situaţie de excepţie este prevăzută de alin. (3) şi priveşte diferenţele dintre suma cuprinsă în declaraţie şi cea rezultată din actualizarea valorii actualizate care se calculează la momentul recepţiei, or această prevedere nu-şi găseşte aplicarea în prezenta cauză, neexistând diferenţe de valoare între suma din declaraţie şi cea din procesul-verbal de recepţie.

Prin urmare, momentul faţă de care se calculează începerii curgerii termenului de prescripţie este data de 09.11.2011, iar creanţa fiind fiscală (aspect necontestat de niciuna dintre părţi), termenul de prescripţie de 5 ani a început să curgă în data de 01.01.2012 şi s-a împlinit în data de 01.01.2017.

Or, cererea reclamantei a fost introdusă în data de 07.05.2018, după împlinirea termenului de prescripţie, împrejurare faţă de care, în mod corect, a fost a respins capătul de cerere privind cota de 0,1% ca fiind prescris.

Alegaţiile recurentei referitoare la începutul curgerii termenului de prescripţie de la data receptării lucrării, justificate prin invocarea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 13/2019 pronunţate în recursul în interesul legii sunt eronate şi contrare dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Astfel, decizia nr. 13/2019 a fost dată în interpretarea şi aplicarea art. 492 din C. civ. din 1864, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată şi a statuat că " Lipsa autorizaţiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoaşterea pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii".

Problema de drept dezlegată prin mecanismul de unificare a practicii judiciare a avut ca obiect recunoaşterea pe cale judiciară a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii, şi nu stabilirea momentul de început al curgerii termenului de prescripţie pentru cota de 0,1% normată de dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 50/1991. În aceste condiţii, considerentele decizorii ale deciziei nu au nicio relevanţă asupra problemei de drept din materia precripţiei extinctive, care formează obiectul căii de atac a recursului.

Pentru aceste considerente, se constată că nu este întemeiat nici acest motiv de recurs.

II. Prin recursul declarat de recurenta Comisia Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Constanţa se invocă cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.

Prin recursul declarat, s-a invocat că hotărârea a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 2532 pct. 5 din C. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 2523 din acelaşi cod, prin raportare la dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, apreciindu-se că obligaţia de plată a cotei de 0,7% s-a stins, ca efect al împlinirii termenului de prescripţie, care a început să curgă din momentul transmiterii notificării pentru începerea lucrărilor.

Această critică este nefondată, având în vedere următoarele:

Art. 40 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare la data de 09.11.2011, stipula că investitorii sau proprietarii trebuiau să vireze lunar către Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC din subordinea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei o sumă echivalentă cu o cotă de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzute la art. 2 şi pentru care s-a emis, în condiţiile legii, autorizaţii de construire, cu excepţia proprietarilor, persoane fizice, care au executat lucrări de consolidare şi reparaţii la locuinţele din proprietate. Calculul şi virarea sumelor respective trebuia să se facă eşalonat, concomitent cu plata prestaţiilor. Întârzierile la plată a cotelor de către investitor sau proprietar, prevăzute la alin. (1), se penalizau cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăşi suma datorată.

Din norma juridică antereferită se decelează că termenul de prescripţie nu curgea de la data transmiterii notificării privind data începerii lucrărilor, aşa cum pretinde, în mod greşit, recurentul, ci fiecărei prestaţii îi corespunde o plată, care se achită eşalonat.

Înalta Curte, spre deosebire de instanţa de apel, deduce că această cotă se achită în forma unor prestaţii periodice, datorate lunar de către investitori. Reiese că pentru fiecare dintre aceste prestaţii curge un termen de prescripţie distinct, împrejurare dedusă din interpretarea sistematică a alin. (1) şi (2) a normei judirice invocate. Sumele datorate se vor vira lunar, calculul acestora fiind făcut eşalonat, concomitent cu plata prestaţiilor de către investitor.

Prin urmare, sunt incidente dispoziţiile art. 2526 din C. civ., care normează că atunci "Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă".

În aplicarea dispoziţiilor legale menţionate supra, Înalta Curte decelează că pentru fiecare cheltuială executată, era necesar că investitorii să vireze lunar cota de 0,7% către Inspectoratul de Stat în Construcţii.

Dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 stabilesc obligaţia investitorilor de a calcula şi a vira lunar sau eşalonat, concomitent cu plata prestaţiilor, către Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. suma echivalentă cu o cotă de 0,70 % din cheltuielile pentru executarea construcţiilor.

Din interpretarea gramaticală a normei juridice rezultă că nu există nici o dispoziţie legală care să stabilească o obligaţie similară în sarcina ISC, împrejurare faţă de care începutul curgerii termenului de prescripţie depinde de îndeplinirea obligaţiei legale a investitorului de a încunoştinţa autoritatea cu privire la existenţa plăţilor efectuate pentru executarea construcţiilor. Din acel moment, începe să curgă termenul de prescripţie, având în vedere norma generală aplicabilă consacrată de art. 2523 din C. civ., care prevede că "Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui".

În condiţiile în care titularul dreptului de creanţă (Inspectoratul Teritorial de Construcţii) nu a avut cunoştinţă de naşterea dreptului de creanţă, în mod corect, a statuat instanţa devolutivă că prescripţia nu a început să curgă, fiind incidente dispoziţiile art. 2.532 alin. (1) pct. 5) din C. civ. care normează că "Prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă:. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia".

Astfel, în mod corect, s-a reţinut că recurenta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Constanţa Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Constanţa datorează cota de 0,7%, prevăzută de art. 40 din Legea nr. 10/1995, nefiind întemeiate criticile formulate.

Pentru toate considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs invocate de către recurenţi, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii şi de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Constanţa, împotriva deciziei nr. 296 din 22 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii şi de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Constanţa, împotriva deciziei nr. 296 din 22 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 mai 2025.