State delictual liability for systemic penitentiary overcrowding and Article 3 ECHR violations

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2025

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 31 ianuarie 2022, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, pronunţarea unei hotărâri prin care acesta să fie obligat la plata sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1727 din data de 11 noiembrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 437A din data de 16 aprilie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1727 din data de 11 noiembrie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

A schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că: a admis în parte cererea şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 1.500 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale.

L-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 5.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 437A din data de 16 aprilie 2024, pronunţate în dosarul nr. x/2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub nr. x/2022, la data de 17 septembrie 2024, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului de judecată nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

Recurentul-pârât a apreciat că hotărârea curţii de apel este, în parte, netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată, în opinia sa, cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Printr-o primă critică, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a admis acţiunea în mod eronat în privinţa sa, având în vedere că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Astfel, a arătat că răspunderea statului este reglementată în mod expres în Constituţia României la art. 52 alin. (3), unde se prevede că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare."

Prin urmare, a considerat că statul poate fi responsabil doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale şi nu şi pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi care primesc delegaţie de suveranitate, deoarece aceştia nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

În raport cu prevederile art. 224 C. civ., a apreciat că imputabilitatea faptei se apreciază în raport de modul de acţiune al organelor de conducere ale persoanei juridice, în măsura în care actele şi faptele acestora au îmbrăcat forma unui delict civil provocând pagube altor persoane.

Totodată, a subliniat că niciuna dintre condiţiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. nu este întrunită în speţă pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a statului pentru fapta proprie, în condiţiile în care fapta este comisă de către o altă instituţie cu personalitate juridică şi pentru care nu se menţionează atragerea răspunderii statului.

A menţionat că, în prezenta cauză, fapta ilicită reclamată s-a produs în mediul penitenciar, intimatul-reclamant nejustificând calitatea procesuală pasivă a Statului Roman, prin Ministerul Finanţelor, prin aceea că, în baza dispoziţiilor legale, are obligaţia să asigure condiţii minime de cazare a persoanelor care execută pedepse privative de libertate.

Recurentul-pârât a mai susţinut şi că, din afirmaţiile intimatului-reclamant, reiese faptul că această acţiune vizează un presupus prejudiciu constând în tratamente inumane şi degradante suferite în perioada încarcerării, ceea ce nu vizează o faptă a statului.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1349 C. civ., a arătat că esenţial, pentru calitatea de comitent şi prepus, este existenţa unui raport de subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului de voinţă dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare, născându-se astfel dreptul de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea prepusului, acesta din urmă fiind ţinut să urmeze îndrumările primite.

A învederat că, în speţă, între Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi celelalte instituţii, care ar putea răspunde în prezenta cauză, nu există niciun fel de raport de prepuşenie, care să justifice angajarea răspunderii acestuia pentru faptele prepuşilor săi.

În opinia recurentului-pârât, prin folosirea sintagmei "statul", intimatul-reclamant nu lămureşte cărui organ reprezentativ al statului îi revine culpa producerii prejudiciului, respectiv, care organ al statului are obligaţia asigurării, garantării, administrării, alocării etc. a condiţiilor de cazare în locurile de detenţie, precum şi cărui organ al statului îi revine obligativitatea iniţierii proiectelor de modernizare, extindere, adaptare şi alocare a fondurilor şi a resurselor în sensul menţionat.

A subliniat că, potrivit art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, Ministerul Finanţelor stă în judecată în numele statului, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ, iar faţă de prevederile H.G. nr. 756/2016 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, deopotrivă cu cele ale H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei şi Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 433/C/2013, în mod evident Ministerul Finanţelor nu poate reprezenta statul, care nu asigură condiţiile din spaţiile de detenţie.

În acelaşi sens, a arătat că Ministerul Finanţelor răspunde în numele statului numai în condiţiile normelor speciale, respectiv conform art. 538-541 C. proc. pen. sau potrivit unor legi speciale de reparaţie, situaţii care nu se regăsesc în speţă.

De asemenea, recurentul-pârât a afirmat şi că intimatul-reclamant nu a indicat care este fapta Ministerului Finanţelor, în reprezentarea statului, care i-a adus un prejudiciu, respectiv în ce condiţii (legale) acesta era obligat la asigurarea spaţiului util din penitenciare.

În plus, a menţionat că Ministerul Finanţelor nu este ordonator de credite pentru organele atribuite cu organizarea condiţiilor de detenţie, legile speciale de organizare, antemenţionate, prevăzând expres procedura finanţărilor.

Ca atare, a pretins că, în conţinutul raportului juridic dedus judecăţii, dreptului intimatului-reclamant, de a i se asigura spaţiul minim legal de cazare şi condiţii corespunzătoare de detenţie, îi corespunde obligaţia subiectului pasiv de a asigura aceste condiţii.

În opinia recurentului-pârât, din perspectiva calităţii procesuale pasive, în prezenta cauză, interesează dacă statul român este subiectul pasiv al raportului juridic litigios, respectiv titularul obligaţiei de a asigura intimatului-reclamant condiţii corespunzătoare de detenţie.

Astfel, a arătat că dispoziţiile legale care reglementează executarea pedepselor stabilesc atribuţii exprese şi distincte în acest sens în sarcina unităţilor de detenţie.

A menţionat că, potrivit art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, penitenciarele se înfiinţează prin hotărâre a Guvernului, au personalitate juridică şi sunt în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Totodată, recurentul-pârât a evidenţiat faptul că, prin O.M.J. nr. 2772 din data de 17 octombrie 2017, au fost aprobate Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, prin care s-au stabilit condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească spaţiile destinate cazării persoanelor private de libertate, iar, prin art. 1 alin. (1) din O.M.J. nr. 2772/2017 s-a prevăzut, ca regulă generală, că aceste spaţii trebuie să respecte demnitatea umană şi să întrunească standardele minime sanitare şi de igienă, ţinându-se cont de condiţiile climatice şi, în special, de suprafaţă, în continuare fiind reglementate cerinţe referitoare la spaţiul minim pentru fiecare deţinut, instalaţii de iluminat şi încălzire, dotarea şi echiparea camerelor, amenajarea grupului sanitar etc.

De asemenea, a indicat recurentul-pârât că, prin art. 2 din O.M.J. nr. 2772/2017 s-a stabilit exclusiv că "Administraţia Naţională a Penitenciarelor ia toate măsurile necesare pentru creşterea progresivă a numărului spaţiilor de cazare individuală, precum şi pentru reamenajarea spaţiilor existente".

A precizat şi că, în ceea ce priveşte măsurile pentru evitarea supraaglomerării din penitenciare, prin art. 48 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013, s-a stabilit în sarcina Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru creşterea progresivă a numărului spaţiilor de cazare individuală, iar în cazul în care capacitatea legală de cazare a penitenciarului este depăşită, directorul acestuia are obligaţia de a informa directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor în vederea transferării persoanelor condamnate în alte penitenciare, dispoziţii similare regăsindu-se şi în Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013, aprobat prin H.G. nr. 157/2016.

În opinia recurentului-pârât, din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că penitenciarele la care intimatul-reclamant a fost încarcerat sunt titulari ai obligaţiei de a asigura persoanelor private de libertate condiţii corespunzătoare de detenţie, legiuitorul stabilind obligaţii directe în sarcina acestora, inclusiv în sensul luării de măsuri pentru evitarea supraaglomerării în penitenciare.

De asemenea, a arătat că nu au fost prevăzute în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, atribuţii cu privire la organizarea activităţii penitenciarelor, iar acesta nu reprezintă în instanţă penitenciarele.

A considerat că asigurarea finanţării unităţilor de detenţie, inclusiv din subvenţii acordate de la bugetul de stat, nu pot constitui elemente cu relevanţă la aprecierea calităţii procesuale pasive, faţă de atribuţiile expres prevăzute de lege În sarcina acestora, iar potrivit dispoziţiilor art. 224 alin. (1) din noul C. civ., "dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice".

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, privind antrenarea răspunderii Statului Român pentru încălcarea obligaţiei de organizare a sistemului penitenciar astfel încât să asigure respectarea demnităţii deţinuţilor, a susţinut că, atât timp cât nu se invocă existenţa unei hotărâri prin care Curtea să fi constatat, în cazul concret al intimatului-reclamant, încălcarea de către stat a art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, argumentele acestuia nu pot fi primite.

A precizat şi că antrenarea răspunderii Statului Român în cauzele în care Curtea a constatat încălcarea art. 3 din Convenţie a intervenit în contextul procedurii specifice desfăşurate în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care se desfăşoară în contradictoriu cu statele membre care au ratificat Convenţia şi nu poate justifica reţinerea de plano a legitimităţii procesuale a pasive a Statului Român în astfel de litigii.

Ca atare, a solicitat respingerea acţiunii faţă de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat soluţia dată pe fondul cauzei, apreciind că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, respectiv de art. 1357 C. civ. şi art. 1531-1532 C. civ.

În esenţă, a arătat că pentru a opera în cauză răspunderea civilă delictuală, se impunea a fi făcută dovada că penitenciarele, în care a fost deţinut intimatul-reclamant, nu au asigurat condiţii de detenţie satisfăcătoare, împrejurare care a produs un prejudiciu moral intimatului-reclamant, or, o asemenea dovadă nu a fost produsă, întrucât, nu există o hotărâre pronunţată de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate în condiţiile Legii nr. 254/2013, prin care să se constate încălcarea normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare.

De asemenea, a apreciat că, în prezenta cauză, nu se poate pune problema producerii unui prejudiciu, atât timp cât reclamantul nu a făcut dovada ca i-a fost încălcat vreun drept în perioada de detenţie, omiţând să precizeze care sunt sau în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate prin încălcarea prevederilor legale.

A subliniat că toate afirmaţiile intimatului-reclamant trebuie dovedite în concret, în raport cu situaţia acestuia, şi nu invocate la modul general, or, prin cererea de chemare în judecată, acesta nu probează cum condiţiile de detenţie au afectat starea sa de sănătate fizică şi psihică, care a fost starea sa de sănătate înainte de executarea pedepsei privative de libertate şi ulterior acesteia, dacă există o legătură de cauzalitate între condiţiile de detenţie şi anumite afecţiuni medicale.

În opinia recurentului-pârât, nerespectarea condiţiilor de detenţie nu poate fi apreciată strict numai sub aspectul suprafeţelor camerelor de detenţie, aceasta fiind de fapt un concept mai vast, care presupune o dezvoltare continuă, iar nivelul de supraaglomerare nu conduce automat la un tratament inuman sau degradant, astfel cum încearcă să sugereze partea adversă.

Totodată, a menţionat că instanţa europeană a clarificat faptul că, atunci când se examinează dacă un tratament este degradant în sensul art. 3 din Convenţie, trebuie ţinut cont dacă obiectivul este de a umili sau de a înjosi persoana respectivă şi dacă, în funcţie de consecinţe, a afectat în mod ireversibil personalitatea condamnatului.

A arătat că s-a reţinut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că suntem în prezenţa unui tratament inuman atunci când acesta a fost premeditat, aplicat ore în şir şi a cauzat fie o vătămare corporală, fie suferinţe fizice şi psihice profunde persoanei, ceea ce, în opinia sa, nu s-a probat în speţa de faţă.

Recurentul-pârât a subliniat şi că dispoziţiile legii interne şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu dau dreptul în mod automat la despăgubiri pentru prejudiciul moral şi nici la un anumit cuantum al reparaţiei, în lipsa dovezilor că persoana a suferit un prejudiciu cauzat de încălcarea dreptului garantat de Convenţie.

Din această perspectivă, a pretins că intimatul-reclamant nu a făcut dovada existenţei prejudiciului, a legăturii de cauzalitate şi a persoanelor vinovate, deci a condiţiilor răspunderii civile delictuale, context în care, a apreciat că acţiunea este neîntemeiată şi, prin urmare, se impune a fi respinsă ca atare.

O altă critică a recurentului-pârât vizează obligarea sa la plata sumei de 1.500 euro în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de daune morale, apreciind că pretenţiile reclamantului trebuiau respinse ca neîntemeiate.

A susţinut că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie sa fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate şi să nu aibă în primul rând un scop patrimonial.

Recurentul-pârât a precizat că, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenţie, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa, în raport cu circumstanţele cauzei, a adoptat o poziţie moderată, prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie morală.

A menţionat că, la cuantificarea daunelor morale, în situaţiile în care instanţele apreciază că acestea se cuvin a fi acordate, se are în vedere aspectul general ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în mod constant, a statuat faptul că, în privinţa daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral şi de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanţa trebuie să manifeste prudenţă şi rezonabilitate în acordarea lor.

În raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a arătat că, în materia despăgubirilor morale, criteriul echităţii are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici în venituri nejustificate pentru victime.

Ca atare, pentru ipoteza în care s-ar aprecia că sunt anumite elemente factuale care pot contura un prejudiciu moral cauzat intimatului-reclamant, a solicitat, cu titlu subsidiar, să se cenzureze cuantumul acestora, avându-se în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi criteriul echitaţii în materia despăgubirilor morale.

Prin ultimul motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, arătând că, atât timp cât în cauză nu se poate reţine o culpă procesuală în ceea ce îl priveşte, întrucât nu a dat dovadă de rea-credinţă sau neglijenţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului, nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, a susţinut că, în speţă, cuantumul cheltuielilor de judecată este nejustificat faţă de complexitatea şi dificultatea litigiului, motiv pentru care a solicitat cenzurarea acestor cheltuieli de către instanţa de recurs, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., prevedere legală care abilitează instanţa de judecată să cenzureze cuantumul cheltuielilor de judecată, fără ca prin aceasta să intervină în raportul juridic decurgând din contractul de asistentă legală şi fără ca un asemenea efect să se producă, fie şi indirect.

În opinia recurentului-pârât, o asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât cheltuielile de judecata urmează a fi suportate de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale.

Recurentul-pârât a precizat că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care, cu ocazia soluţionării pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse şi onorariile de avocat, s-a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil (cauza Costin contra România, Hotărârea din 26 mai 2005 şi cauza Johanna Huber contra România, Hotărârea din 21 februarie 2008).

A arătat că, pentru a se reţine caracterul rezonabil al cheltuielilor, se impune ca, în raport cu natura activităţii efectiv prestate, complexitatea, riscul implicat de prestarea serviciului, acestea să nu fie exagerate.

De asemenea, a afirmat că, la aprecierea cuantumului onorariului instanţa trebuie să ţină seama nu numai de valoarea pretenţiilor, ci şi de complexitatea cauzei (prezenta cauză fiind una de complexitate redusă), precum şi de munca depusă de avocat.

A apreciat că obligarea sa la plata unei sumei de 8.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, este o soluţie nedreaptă în raport cu demersurile efectuate şi munca prestată de către avocat şi a solicitat respingerea capătului de cerere privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat, iar, în subsidiar, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată.

Ca atare, faţă de cele dezvoltate în susţinerea recursului, invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat, casarea în parte hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de intimatul-reclamant A. ca neîntemeiate.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea

În termen legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ca temeinică şi legală a hotărârii recurate, precum şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, a apreciat că se impune înlăturarea criticilor formulate de partea adversă cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, susţinând, în esenţă, că Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării finanţelor pentru asigurarea condiţiilor de detenţie, acesta fiind singurul responsabil pentru dotarea centrelor de detenţie cu spaţii suficiente şi corespunzătoare pentru asigurarea necesarului prevăzut de legislaţia naţională dar şi de cea europeană în materia în discuţie, pe care acesta s-a angajat să o respecte.

Totodată, a arătat că Ministerul Finanţelor reprezintă statul ca subiect de drepturi şi obligaţii, precum şi în orice alte situaţi în care acesta participă nemijlocit în nume propriu, în raporturi juridice dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ, şi, prin urmare, doar Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, îi revine responsabilitatea organizării condiţiilor de detenţie, astfel încât să se evite orice neajuns din penitenciare, lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării conform standardelor minime a locurilor de detenţie.

A subliniat intimatul-reclamant că, întrucât în litigiul pendinte, faptele ilicite reclamate vizează condiţiile din penitenciar, în conţinutul raportului juridic dedus judecăţii dreptului său de a i se asigura condiţii corespunzătoare de detenţie îi corespunde obligaţia subiectului pasiv de a asigura aceste condiţii, iar, din această perspectivă, în mod legal şi corect instanţa de apel a reţinut că în cauză se impune analiza aspectului dacă recurentul-pârât este titularul obligaţiei de a asigura reclamatului condiţii corespunzătoare de detenţie.

Intimatul-reclamant a susţinut că responsabilitatea organizării activităţilor referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate precum şi acordarea drepturilor prevăzute de lege persoanelor private de libertate revine penitenciarelor, ca structuri funcţionale ale Autorităţii Naţionale a Penitenciarelor, subordonate Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Făcând referire la hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Iacov Stanciu contra României, a arătat că, din perspectiva statuărilor Curţii, răspunderea statului pentru acest tip de prejudiciu trebuie raportată la problemele generale ale politicii în materie penală şi la obligaţiile care revin statului, de a lua toate măsurile generale/individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenţie, şi derivă din omisiunea statului de a adopta măsuri adecvate în gestionarea condiţiilor de detenţie.

Prin urmare, având în vedere statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului, a apreciat că, pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie, răspunderea revine Statului Român, urmând a fi atrasă prin Ministerul Finanţelor, acesta din urmă reprezentând statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care statul participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ; dreptul de reprezentare al Statului Român de către Ministerul Finanţelor izvorăşte din lege, statul fiind chemat să răspundă pentru încălcarea art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pentru condiţiile de detenţie necorespunzătoare în care a executat pedeapsa privativă de libertate.

A precizat că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ex.: deciziile nr. 1692/2020 şi nr. 1200/2021 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă).

Intimatul-reclamant a solicitat şi înlăturarea criticilor formulate de recurentul-pârât cu privire la fondul cauzei, apreciind că instanţa de apel a constatat în mod legal atragerea răspunderii statului în prezentul litigiu, analizând întrunirea cumulativă a condiţiilor acestei răspunderi.

Totodată, a considerat că, în speţă, cuantificarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit a fost realizată în mod corect, fiind avute în vedere şi reperele oferite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul moral determinat de condiţiile improprii de deţinere, precum şi faptul că, printr-un demers judiciar anterior, a obţinut recunoaşterea încălcării drepturilor sale şi obligarea părţii adverse la asigurarea anumitor condiţii de detenţie.

Totodată, a menţionat că, indiferent de cuantumul sumei pe care a solicitat-o în cuprinsul acţiunii introductive, instanţa de fond, prin cenzurarea sumei solicitate în raport cu probatoriul administrat, a pronunţat o soluţie justă, cu care a fost de acord, neexercitând nicio cale de atac în prezenta cauză.

În combaterea criticilor formulate de recurentul-pârât cu privire la obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, a arătat că prezentul litigiu vizează dreptul la viaţă, ceea ce nu poate determina concluzia unei complexităţi scăzute a pricinii, iar, din cauza condiţiilor improprii de detenţie, a fost supus unor tratamente inumane şi degradante, de natură să lezeze demnitatea umană.

Intimatul-reclamant a subliniat că munca avocatului s-a concretizat, pe lângă redactarea şi depunerea înscrisurilor la sediul instanţelor anterioare, şi în culegerea de înscrisuri care au fost folosite în probatoriu, astfel că nu se poate reţine că în cauză avocatul ales nu a desfăşurat o activitate corespunzătoare intereselor sale.

În plus, a solicitat a se avea în vedere şi cele statuate prin decizia nr. 2075 din data de 7 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că aprecierea muncii desfăşurate de avocat cade în competenţa instanţei în faţa căreia a avut loc prestaţia avocatului, fără a putea face, aşadar, obiect al controlului de legalitate în recurs.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare

În cauză, întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant A. a fost comunicată recurentului-pârât, iar acesta nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 17 octombrie 2024, în temeiul art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte a stabilit termen de judecată, cu citarea părţilor în şedinţă publică, la data de 21 ianuarie 2025, când a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II.5. Soluţia şi considerentele Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Analizând decizia recurată în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin primul motiv de recurs, recurentul-pârât, în esenţă, a susţinut că în mod greşit a fost reţinută calitatea sa procesuală pasivă în prezenta cauză.

Cu referire la această critică, Înalta Curte notează că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de casare prevăzute la alin. (1) al aceluiaşi articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că recurentul-pârât a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţei, iar tribunalul, prin sentinţa civilă nr. 1727 din data de 11 noiembrie 2022, a respins-o, ca neîntemeiată, reţinând că în susţinerea acesteia au fost invocate chestiuni ce ţin de analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat apel doar intimatul-reclamant A., calea de atac astfel promovată vizând soluţia dată pe fondul cauzei. Recurentul-pârât nu a formulat un apel incident pe calea căruia să fi criticat modul de soluţionare a excepţiei lisei calităţii sale procesuale pasive, astfel că, nefiind atacată cu apel, soluţia de respingere a acesteia de către tribunal a rămas definitivă, recurentul formulând critici împotriva ei direct în faza procesuală a recursului.

Or, în raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de casare nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului, Înalta Curte constată că motivul de recurs ce vizează soluţia dată excepţiei lisei calităţii procesuale pasive a pârâtului nu poate fi analizat, fiind formulat omisso medio.

Consacrând regula inadmisibilităţii criticilor formulate omisso medio, legiuitorul a înţeles să acorde garanţii suplimentare caracterului extraordinar al recursului, în care se realizează exclusiv o verificare a legalităţii hotărârii atacate.

Totodată, cum efectul devolutiv al apelului se limitează la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care vizează judecata instanţei de apel, numai în acest fel respectându-se principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări sau susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită cu calea extraordinară de atac.

În privinţa criticilor formulate pe fondul cauzei, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în esenţă, recurentul-pârât a invocat nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul neîntrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, ca urmare a nedovedirii existenţei faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate şi a persoanelor vinovate, precum şi din perspectiva modului de evaluare a daunelor morale stabilite de instanţa de apel.

Este nefondată critica ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1357 C. proc. civ., ce reglementează instituţia răspunderii civile delictuale, de vreme ce titularul obligaţiei pozitive de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrităţii corporale şi morale a persoanelor private de libertate, precum şi pentru asigurarea condiţiilor minime de detenţie este Statul Român.

El este răspunzător pentru disfuncţionalităţile sistemului judiciar, privite ca o consecinţă a politicii statale în materie penală, dar şi a eşecului în atribuirea resurselor materiale necesare în vederea adecvării condiţiilor de deţinere la cadrul normativ aplicabil.

Astfel, Înalta Curte constată că, în limitele cadrului procesual obiectiv determinat prin cererea de chemare în judecată, apare ca fiind esenţială în prezenta cauză, cercetarea asupra elementelor răspunderii civile delictuale în cazul Statului Român chemat în judecată prin raportare la delictul imputat (supraaglomerarea penitenciarului şi condiţiile necorespunzătoare de detenţie), ceea ce implică o analiză a conduitei acestuia faţă de producerea prejudiciului invocat, prin prisma raportului juridic dedus judecăţii, întemeiat pe principiul răspunderii civile delictuale, înţelegând prin aceasta că prevederile art. 1357 C. civ. nu pot fi interpretate în mod izolat, ci prin raportare la dispoziţiile Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2772/C/2017, la prevederile art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, care, împreună cu dispoziţiile convenţionale, formează un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţele naţionale.

În contextul reperelor enunţate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod judicios îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale - fapta ilicită, vinovăţia, prejudiciul şi legătura de cauzalitate - pe baza probelor administrate în cadrul prezentului litigiu, reţinând existenţa situaţiei de supraaglomerare carcerală şi a condiţiilor inadecvate de detenţie.

Cum instanţelor de fond le este conferit atributul de a realiza aprecierea probelor potrivit propriei convingeri, conform art. 264 C. proc. civ., iar judecata în recurs nu permite a se realiza în această etapă reaprecierea probelor, expunerea prin care recurentul-pârât susţine că partea adversă nu a făcut dovada susţinerilor formulate în cauză nu este aptă a constitui suportul unei evaluări în cadrul controlului de legalitate în calea extraordinară de atac a recursului.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, astfel cum s-a reţinut şi de către instanţa de apel, aceasta constă în nesocotirea dispoziţiilor prevăzute de art. 1 alin. (3) şi art. 5 din Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, aprobate prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2772/C/2017, respectiv în omisiunea de a asigura pentru intimatul-reclamant condiţiile minime de spaţiu, temperatură, iluminare, hrană, intimitate şi igienă (invocându-se de parte supraaglomerarea, lipsa intimităţii pentru grupul sanitar, calitatea şi programul de furnizare a apei potabile, temperatura de 10-12 grade din timpul iernii, existenţa şobolanilor/ploşniţelor/păduchilor/gândacilor, starea improprie a spaţiului de deţinere, lipsa obiectelor de curăţat, insuficienţa spaţiului de plimbare, lenjeria veche, lipsa mobilierului şi a spaţiului de depozitare corespunzător pentru alimente, hrana necomestibilă, iluminatul inadecvat, lipsa apei calde curente în grupurile sanitare şi accesul ocazional pentru îmbăiere).

În plus, instanţa de apel, pentru a stabili caracterul ilicit al faptei, a avut în vedere şi standardul stabilit de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa acesteia în care a fost analizată încălcarea art. 3 din Convenţie (cauza Rezmiveş şi alţii contra României).

Răspunderea statului pentru acest tip de prejudiciu trebuie raportată la problemele generale ale politicii în materie penală şi la obligaţia care revine statului, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, de a lua toate măsurile generale/individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenţie şi derivă din omisiunea statului de a adopta măsuri adecvate în gestionarea condiţiilor de detenţie.

În privinţa vinovăţiei, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că, potrivit art. 1357 alin. (2) C. civ., autorul răspunde pentru cea mai uşoară culpă, şi, pe de altă parte, că, fiind în prezenţa unui drept ocrotit de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv de art. 3, nu există motive care să justifice fie şi cea mai mică ingerinţă a statului.

Având în vedere legislaţia naţională în materie, obligaţiile asumate de Statul Român, ca semnatar al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a condamnat, în repetate rânduri, România, pentru condiţiile improprii de detenţie, recurentul-pârât avea obligaţia de a lua măsuri apte să asigure în concret condiţii minime de detenţie pentru intimatul-reclamant, prin remedierea deficienţelor constatate şi recunoscute în mod oficial, care să asigure respectarea demnităţii umane.

Răspunderea pentru neasigurarea condiţiilor de detenţie apare ca fiind una obiectivă, astfel că, odată dovedită fapta ilicită, nu se impune analizarea cerinţei vinovăţiei.

În privinţa prejudiciului, ca element esenţial al răspunderii delictuale, acesta constă în rezultatul/efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană. Prejudiciul poate fi de ordin material, dacă este susceptibil de apreciere bănească ori moral (nepatrimonial), dacă nu poate fi evaluat în bani.

Ca atare, Înalta Curte reţine că, prin încălcarea drepturilor garantate de lege, intimatul-reclamant a suferit un prejudiciu moral, prejudiciul suferit reieşind din însăşi materialitatea faptelor, motiv pentru care instanţa de apel a analizat gravitatea acestuia, precum şi împrejurarea dacă este necesară acordarea unei sume de bani pentru repararea sa.

La modul general, se are în vedere că prejudiciul moral nu poate fi dovedit prin probe materiale, motiv pentru care, la stabilirea cuantumului daunelor solicitate, sunt avute în vedere criterii variabile, precum: circumstanţele concrete în care s-a produs fapta ilicită, consecinţele negative, suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, durata şi intensitatea acţiunilor ori inacţiunilor ilicite, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.

Totodată, trebuie precizat că, potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului, nivelul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral de către instanţele naţionale în cazul constatării încălcării art. 3 nu trebuie să fie nerezonabil, luând în considerare reparaţiile echitabile acordate de Curte în cauze similare. Dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante este atât de important şi central în sistemul apărării drepturilor omului încât autoritatea sau instanţa naţională care se ocupă de această chestiune va trebui să prezinte motive convingătoare şi serioase pentru justificarea deciziei de a acorda o despăgubire semnificativ mai mică sau de a nu acorda nicio despăgubire cu titlu de prejudiciu moral (cauza Iacov Stanciu contra României, parag. 199).

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită, Înalta Curte, reţine că, în speţă, prejudiciul constă în suferinţele morale provocate intimatului-reclamant de condiţiile improprii de detenţie, fiind, aşadar, consecinţa directă a faptei ilicite a recurentului-pârât, şi nu sunt inerente regimului de detenţie, astfel că în mod legal instanţa de apel a constatat îndeplinirea acestei condiţii în raport cu nerespectarea de către recurentul-pârât a obligaţiei de a asigura condiţiile minime de detenţie, garantate de lege şi convenţiile internaţionale la care România este parte, în respectarea demnităţii umane, conduită care a produs, în mod indiscutabil, un prejudiciu moral intimatului-reclamant.

Referitor la cel de-al doilea aspect criticat, relativ la modul de evaluare a daunelor morale stabilite de instanţa de apel, Înalta Curte observă că recurentul-pârât, deşi face ample trimiteri la jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu indică în concret care dintre criteriile de apreciere relevate de aceasta nu au fost avute în vedere de către instanţa de apel.

Cu toate acestea, pentru a răspunde şi acestei critici, Înalta Curte arată că, în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, intensitatea suferinţei, influenţarea vieţii luându-se în considerare atât gradul de interiorizare a efectelor şi eventualele traume psihice.

Pe de altă parte, chiar dacă sumele ce pot fi acordate în asemenea cazuri nu înlătură suferinţa pricinuită trebuie avut în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, că finalitatea compensatorie a acestora nu se poate atinge nici prin acordarea unor sume de bani excesive, astfel încât "reparaţia" bănească să nu conducă la o îmbogăţire fără just temei a beneficiarilor.

Înalta Curte reţine că prin valoarea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Aşadar, instanţa de judecată trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă, în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia.

În speţă, instanţa de apel a reţinut că fapta ilicită imputată recurentului-pârât a fost dovedită pentru un număr de 314 zile, iar, în aplicarea Legii nr. 169/2017 pentru modificarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, acesta a beneficiat de 12 zile considerate ca fiind executate în baza acestui act normativ, astfel că, prin acest mijloc nepatrimonial a fost compensat prejudiciului suportat de intimatul-reclamant pentru un număr de 60 de zile de detenţie în condiţii necorespunzătoare.

La evaluarea despăgubirilor datorate intimatului-reclamant, instanţa de apel, a avut în vedere criteriul stabilit în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 41 din Convenţie, conform căruia stabilirea oricărei despăgubiri trebuie să fie subordonată unei aprecieri rezonabile şi pe o bază echitabilă, precum şi principiul conform căruia, în materia daunelor morale, regula reparării integrale a prejudiciului şi a repunerii părţii în situaţia anterioară producerii acţiunii ilicite, nu poate avea decât un caracter aproximativ.

La stabilirea cuantumului daunelor solicitate, curtea a avut în vedere consecinţele negative, suferite pe plan psihic şi fizic de către intimatul-reclamant pe perioada detenţiei în condiţii necorespunzătoare, importanţa valorilor morale astfel lezate, precum şi durata acţiunii ilicite, apreciind că valoarea daunelor morale la suma de 100.000 euro pretinsă de intimatul-reclamant nu are un caracter rezonabil, ci suma de 1.500 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale, reprezintă o compensaţie echitabilă pentru prejudiciile morale încercate de acesta.

Ca atare, analiza efectuată de instanţa de apel relevă respectarea principiilor ce rezultă din jurisprudenţa naţională şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia acordării daunelor morale, astfel că, nici sub acest aspect, nu poate fi reţinut vreun motiv de nelegalitate a deciziei recurate.

Prin ultimul motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat soluţia instanţei de apel prin care a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către partea adversă, susţinând, în principal, că nu se află în culpă procesuală şi, ca atare, nu putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, iar, în subsidiar că suma la plata căreia a fost obligat este nejustificată în raport cu complexitatea cauzei şi cu munca depusă de avocatul ales al părţii adverse.

Prioritar, Înalta Curte reţine că, deşi partea a invocat incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile care vizează obligarea părţii la plata cheltuielilor de judecată se referă la norme de procedură civilă şi, ca atare, aceste susţineri se circumscriu art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu excepţia celor care vizează cuantumul acestora, care nu sunt apte de încadrarea în vreunul dintre motivele de casare reglementate de lege.

Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel, sub acest aspect, este în concordanţă cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care instituie regula potrivit căreia:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Or, în raport cu soluţia dată de instanţa de apel, partea care a pierdut procesul este recurentul-pârât, cu privire la care s-a reţinut că este răspunzător de prejudiciul cauzat intimatului-reclamant, ca urmare a conduitei sale, respectiv a omisiunii de a asigura condiţii de detenţie conforme cu respectarea demnităţii umane.

Ca atare, fundamentul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a recurentului-pârât, conduita acestuia fiind cea care l-a determinat pe intimatul-reclamant să iniţieze procesul.

În ceea ce priveşte nemulţumirea recurentului-pârât în legătură cu cuantumul sumei acordate cu titlu de cheltuieli de judecată, cu referire la care susţine că trebuia redus, Înalta Curte reţine că aceasta nu vizează legalitatea soluţiei instanţei de apel, ci temeinicia ei, aspect care nu poate fi cenzurat în calea de atac a recursului.

În acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din data de 5 martie 2020, statuând că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2), asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

Stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaţilor, cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, reţinând că în speţă nu se verifică nelegalitatea deciziei recurate prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 437A din data de 16 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Faţă de soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză, astfel cum a fost anterior arătată şi care are drept consecinţă validarea soluţiei date de instanţa de apel, Înalta Curte reţine că partea care a pierdut procesul este recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, astfel că, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.000 RON (dovedite prin chitanţa nr. x din data de 26 septembrie 2024, aflată la dosarul de recurs), către intimatul-reclamant A., reţinând şi că această sumă este justificată de gradul de complexitate al pricinii şi de munca depusă de către avocatul ales al acestuia din urmă, care a formulat întâmpinare în cauză, în susţinerea intereselor intimatului-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 437A din data de 16 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.000 RON, către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 ianuarie 2025.