Territorial competence in divorce proceedings: defendant's domicile determines jurisdiction where last common residence was abroad

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă în 22.01.2024, sub nr. x/245/2024, reclamanta A a solicitat desfacerea căsătoriei încheiate cu pârâtul B, din culpa exclusivă a acestuia, respectiv revenirea la numele avut anterior căsătoriei.

În drept, au fost invocate prevederile art. 373 C. civ.

Pârâtul B a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Iaşi, indicând, în acest sens, faptul că locuieşte în prezent în municipiul Roman, localitatea în care s-a aflat şi ultima locuinţă comună a soţilor, solicitând, totodată, pe cale reconvenţională, ca desfacerea căsătoriei să se dispună din culpa exclusivă a reclamantei-pârâte.

II. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

Prin sentinţa nr. 14689/2024 din 04.10.2024, Judecătoria Iaşi - Secţia civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman.

A reţinut instanţa că, în speţă, sunt aplicabile art. 915 alin. (1) C. proc. civ., iar cum din actele aflate la dosar a rezultat că ultima locuinţă comună a soţilor a fost în municipiul Roman, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman.

Prin sentinţa nr. 522/2025 din 19.02.2025, Judecătoria Roman a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Iaşi, a constatat conflictul negativ şi a înaintat dosarul, pentru soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A reţinut instanţa că, potrivit înscrisurilor depuse de reclamantă, pârâtul a avut încheiat un contract de chirie pentru un imobil situat în Iaşi, str. (...), jud. Iaşi, începând cu data de 01.08.2014, pentru o perioadă nedeterminată, imobil în care a fost locuința comună a soților, potrivit declaraţiilor date de către apărătorul ales al reclamantei.

De asemenea, a mai reţinut şi că, potrivit anchetei sociale efectuate în 16.01.2025, pârâtul nu a fost găsit la domiciliu, iar, din declarațiile domnului președinte de asociație, de aproximativ 15 ani nu ar mai fi locuit nimeni în respectivul imobil.

Prin urmare, a constatat că părţile au avut ultima locuinţă comună în municipiul Iaşi, iar la data introducerii cererii, precum şi în prezent, locuinţa reclamantei este în circumscripţia judecătoriei în care se află ultima locuinţă comună a soţilor.

Pentru aceste considerente, a declinat, la rândul său, competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei Iaşi.

III. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman, pentru considerentele expuse în continuare.

Desesizarea celor două instanţe aflate în conflict a fost determinată de interpretarea diferită a normelor procedurale în materia competenţei teritoriale în litigiile având ca obiect „divorţ”.

În speţă, reclamanta A a învestit Judecătoria Iaşi cu soluţionarea unei acţiuni în desfacerea căsătoriei încheiate cu pârâtul B, din culpa exclusivă a acestuia, precum şi a cererii accesorii constând în revenirea la numele avut anterior.

Prin apărările formulate (întâmpinare şi cerere reconvenţională), pârâtul a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei iniţial învestite, în raport cu domiciliul său, situat în municipiul Roman.

Dat fiind obiectul litigiului pendinte, în cauză îşi găsesc aplicarea dispozițiile art. 915 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni expres să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al Municipiului București.

Acest text de lege stabileşte atât competenţa materială în soluţionarea acţiunii în desfacerea căsătoriei, în sensul că aceasta revine judecătoriei, cât şi competenţa teritorială în soluționarea acesteia.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, dispoziţiile art. 915 alin. (1) C. proc. civ. sunt imperative și de strictă interpretare și instituie o competenţă exclusivă, de la care părţile nu pot deroga.

Faptul că textul de lege are în vedere mai multe situaţii, nu înseamnă că legiuitorul a prevăzut o competenţă alternativă, întrucât reclamantul nu are posibilitatea de a alege, în mod aleatoriu, între mai multe instanţe deopotrivă competente, fiind obligatorie respectarea ordinii impuse de legiuitor în cuprinsul dispoziției legale.

Astfel, în mod prioritar, este stabilită competenţa de soluţionare a cererii de divorţ în favoarea instanţei în circumscripţia căreia se află, în ţară, cea din urmă locuinţă comună a soţilor, însă această competenţă operează numai dacă cei doi soţi au avut locuinţă comună şi cel puţin unul dintre soţi mai locuieşte acolo.

În cauză, cea din urmă locuința comună a soţilor a fost în Danemarca, potrivit susţinerilor concordante ale părţilor, formulate prin cererea introductivă, respectiv prin întâmpinare, astfel încât această primă teză nu este aplicabilă.

Ipoteza subsidiară celei anterior evocate se referă la situaţia în care soţii nu au avut locuinţă comună în România sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, caz în care competenţa revine judecătoriei în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul - situaţie care se regăseşte în litigiul pendinte.

În situaţia concretă a speţei, din examinarea actelor aflate la dosar, rezultă că pârâtul a arătat, prin notele scrise depuse în data de 23.05.2024 (aflate la fila 38 din dosarul Judecătoriei Iaşi), că locuieşte în mod efectiv la adresa de domiciliu, din municipiul Roman, str. (...), judeţul Neamţ.

Această situaţie de fapt este susţinută şi de împrejurarea prezentării personale, de către acesta, în data de 26.04.2024, în faţa Notarului Public C, cu sediul în municipiul Roman, judeţul Neamţ, în vederea acordării unei procuri judiciare avocatului său, în vederea reprezentării sale, cu puteri depline, inclusiv în privinţa formulării unor eventuale acte de dispoziţie în numele său, în prezenta pricină (act autentificat sub nr. 1021, aflat la fila 33 din dosarul Judecătoriei Iaşi).

Astfel fiind, raportând aceste elemente factuale la temeiul de drept incident, se constată că Judecătoriei Roman îi revine competenţa de soluţionare a cauzei, în aplicarea celei de-a doua teze a art. 915 alin. (1) C. proc. civ.

Nici aspectul că, în dosarul Judecătoriei Roman, a fost depus răspunsul Direcţiei de Asistenţă Socială din cadrul Primăriei Municipiului Roman (care atestă că, în data de 16.01.2025, pârâtul nu a fost găsit la adresa de domiciliu, fiind redate inclusiv susţinerile preşedintelui asociaţiei de proprietari, potrivit cărora, la adresa respectivă, nu ar mai locui nimeni „de aproximativ 15 ani”), nu sunt în măsură să atragă competenţa instanţei iniţial învestite, cât timp ceea ce prezintă relevanţă, în acord cu prevederile art. 915 alin. (1) C. proc. civ., este tocmai locuinţa pârâtului la data sesizării instanţei (22.01.2024), nefiind relevată, în cauză, o altă împrejurare de fapt în raport cu acest reper temporal, neexistând, în acest sens, alte elemente de fapt sau probe suplimentare care să conducă la o concluzie contrară, apte să infirme competenţa Judecătoriei Roman în soluţionarea pricinii.

De asemenea, simpla referire, de către reclamantă, la contractul aflat la fila 42 din dosarul Judecătoriei Iaşi, privind închirierea, de către pârât, chiar a imobilului din municipiul Iaşi, la care îşi are domiciliul reclamanta, nu este în măsură să atragă competenţa instanţei iniţial învestite, cât timp acest act juridic, datat 01.07.2014 (conform vizei Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Iaşi), este anterior momentului eliberării, de către Serviciul Public Comunitar Local de Evidenţă a Persoanelor Roman, a cărţii de identitate a pârâtului, 16.05.2016, care atestă o împrejurare contrară, respectiv existenţa domiciliului pârâtului în municipiul Roman.

Totodată, deşi afirmat, în cauză nu există dovezi cu privire la faptul că pârâtul ar avea locuința în străinătate, astfel că, dată fiind ordinea impusă de legiuitor în conţinutul normativ al dispoziţiilor art. 915 alin. (1) C. proc. civ., apare ca lipsită de relevanţă cercetarea împrejurărilor relative la teza finală a acestui text de lege, privitoare la locuinţa reclamantei.

În aceste condiţii, în speţă îşi găsesc aplicarea prevederile art. 91 alin. (1) şi (2) C. civ., potrivit cărora dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate, iar, în lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.