Compensation claims for expropriated properties: evidentiary requirements for heirship under Law No. 164/2014

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a V-a civilă la 25.06.2021, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti - Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr.9/1998 şi Legii nr.290/2003, anularea Deciziei de validare nr. 6296/20.05.2021, prin care a fost validată Hotărârea nr 5098/20.02.2019 a Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi Legii nr. 290/2003; obligarea pârâtei ANRP la emiterea deciziei de plata a despăgubirilor; obligarea pârâtei ANRP la stabilirea valorii despăgubirilor, actualizate cu indicele de inflaţie; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 164/2014, art. 111 C. proc. civ., Legea nr. 9/1998, HG nr.753/1998 privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 9/1998, Legea nr. 554/2004.

La 29.09.2021, reclamantul a precizat că solicită judecarea şi în contradictoriu cu Comisia Municipiului Bucureşti, conform art. 9 din Legea nr. 164/2014.

Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind obligarea sa la actualizarea cuantumului despăgubirilor la data emiterii deciziei de validare, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Pârâtele Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti şi Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 au formulat întâmpinări prin care au invocat, fiecare, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar în subsidiar au solicitat respingerea acţiunii.

2.Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr.537/29.03.2022, Tribunalul Bucureşti-Secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti şi a Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi Legii nr. 290/2003 şi a respins acţiunea împotriva acestor pârâte, ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca neîntemeiată.

3.Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 663/A/13.06.2024, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 537/29.03.2022 a Tribunalului Bucureşti-Secţia a V-a civilă.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 663/A/13.06.2024 a Curţii de Apel Bucureşti-Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A, solicitând admiterea recursului şi schimbarea în tot a hotărârilor pronunţate.

Recurentul a arătat că instanţa de apel a tranşat litigiul din perspectiva legii speciale, fără a avea în vedere actele, prin care acesta a dovedit acţiunea şi drepturile pretinse. Instanţa ar fi trebuit să analizeze scopul concret al acţiunii, cu observarea domeniului de reglementare a bunurilor care sunt supuse unei legi speciale. Odată cu apariţia Legii nr. 9/1998, au fost depuse toate înscrisurile prevăzute de aceasta, iar până la apariţia Legii nr. 164/2014, recurentul a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea despăgubirilor. Totodată, Legea nr. 164/2014 a fost adoptată în vederea accelerării procesului de acordare a despăgubirilor, solicitandu-se şi dovedirea calităţii de moştenitor.

Modificările aduse la Legea nr. 9/1998, respectiv Legea nr. 290/2003, la art. 8 alin. (2 ind. 1) şi art. 7, au stabilit obligaţia consiliilor judeţene, respectiv a Municipiului Bucureşti, de a convoca petentii sau alte persoane, în vederea lămuririi unor situaţii, dacă există neclarităţi privind calitatea succesorală a petentilor, dovada refugiului sau a proprietăţii asupra bunurilor, însă până la apariţia Legii nr. 164/2014, aceste lămuriri nu au fost solicitate nici recurentului, nici autorilor săi.

Astfel, modificarea introdusă prin Legea nr. 164/2014 a cauzat o discriminare a persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, prin aplicarea unor acte normative diferite pentru soluţionarea aceleiaşi situaţii.

Totodată, aceeaşi Lege nr. 164/2014 a permis ca odată cu apariţia ei, cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene şi a Municipiului Bucureşti să fie analizate pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate.

În această situaţie, actele existente făceau pe deplin dovada calităţii de persoane îndreptăţite, putând fi completate cu declaraţii ale martorilor, însă pentru dosarele nesolutionate, actele existente, respectiv declaraţiile pe propria răspundere şi declaraţia că nu s-a dezbătut succesiunea defunctei B, nu mai au nici o valabilitate.

Actele depuse de moştenitorii defunctei B atestă filiaţia şi legăturile de rudenie, fără a se putea considera ca lipsite de valoare toate aceste înscrisuri.

Instanţa de apel, în mod greşit, a considerat că înscrisurile prevăzute de lege au o forţă probantă superioară, atestând dobândirea de către moştenitori a dreptului de proprietate asupra tuturor celorlalte drepturi cuprinse în patrimoniul acestora, atâta timp cât recurentul a dovedit că nu s-a dezbătut succesiunea defunctei B, proprietarul bunurilor pentru care a făcut dovada.

Totodată, instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, că potrivit Legii nr. 164/2014 numai certificatul de moştenitor face dovada calităţii de moştenitor legal sau testamentar pentru bunurile din masa succesorală, fără a ţine cont de celelalte înscrisuri.

5.Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la 26.09.2024, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat respingerea recursului şi a arătat că instanţele anterioare au stabilit, în mod corect, cadrul legal aplicabil în prezenta speţă, dând eficienţă juridică normelor, care sunt în prezent în vigoare. Având în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, în mod corect, s-a constatat că recurentul nu poate beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 9/1998, întrucât nu a dovedit calitatea de moştenitor după autoarea B.

Modificarea adusă prin Legea nr. 164/2014 nu a cauzat o discriminare persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, în cauză fiind incident art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, conform căruia „Dispoziţiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi.” Aşadar, dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014 (care se referă la persoanele îndreptăţite la acordarea despăgubirilor, dispoziţii potrivit cărora dovada calităţii de moştenitor se face prin certificatul de moştenitor, prin certificatul de calitate de moştenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care se atestă această calitate), se aplică cererilor formulate şi depuse în termen legal la comisiile judeţene şi a Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014.

Asupra constituţionalităţii acestor dispoziţi s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 346/2016, concluzia fiind aceea că inegalitatea de tratament juridic prin comparaţie cu acele persoane cărora li s-a soluţionat cererea anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 nu reprezintă un viciu de neconstituţionalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea principiului tempus regit actum.

Contrar susţinerilor recurentului, pârâtele Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor au solicitat completarea dosarului administrativ inclusiv cu certificatul de moştenitor, însă solicitarea a rămas fără răspuns.

Prin întâmpinarea formulată la 11.102024, intimata-pârâtă Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti a invocat excepţia de nulitate a recursului pentru nemotivare, arătând că prin memoriul de recurs nu sunt identificate critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi a arătat că actele depuse de recurent nu au fost apte să dovedească calitatea acestuia de moştenitor al defunctei B, astfel încât soluţiile pronunţate atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel sunt temeinice şi legale.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat la 28.10.2024, intimata-pârâtă Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti a arătat că susţine în totalitate apărările pârâtei ANRP.

II.Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul reclamantului este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de casare ce are în vedere situaţia în care hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 1 alin. (1)-(2) din Legea nr. 164/2014- căruia recurentul îi circumscrie următoarele critici: instanţa de apel a preluat motivarea instanţei de fond; nu au fost avute în vedere actele, prin care reclamantul şi-a dovedit drepturile pretinse; modificarea introdusă prin Legea nr. 164/2014 cauzează o discriminare a persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, prin aplicarea unor acte normative diferite pentru soluţionarea aceleiaşi situaţii; instanţa de apel a apreciat în mod greşit că, potrivit Legii nr. 164/2014, numai certificatul de moştenitor face dovada calităţii de moştenitor legal sau testamentar pentru bunurile din masa succesorală a autorului recurentului-reclamant.

În ce priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi realizat o motivare similară celei realizate de către prima instanţă, Înalta Curte constată că aceasta este invocată pur formal, întrucât recurentul se referă la un singur paragraf despre care pretinde că a fost preluat de către instanţa de apel, prin care se concluzionează asupra nedovedirii calităţii de moştenitor şi care nu se regăseşte în conţinutul hotărârii tribunalului, pentru a se aprecia că ar fi fost preluat din acea motivare.

Pe de altă parte, o asemenea critică ar fi putut fi subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. privind motivarea hotărârii, însă lipsa argumentelor care să o fundamenteze face imposibilă încadrarea chiar şi în motivul de recurs care sancţionează nelegalitatea, decurgând dintr-o eventuală motivare necorespunzătoare.

Referitor la criticile potrivit cărora nu au fost avute în vedere actele prin care recurentul apreciază că şi-ar fi dovedit drepturile pretinse, s-a apreciat, în mod greşit, că dovada calităţii de moştenitor se realizează exclusiv cu certificatul de moştenitor, precum şi faptul că în cauză s-ar fi realizat o discriminare prin aplicarea de acte normative diferite la situaţii similare, Înalta Curte constată că acestea vizează, în esenţă, un singur aspect, şi anume, aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 164/2014 în ce priveşte regimul probatoriu al calităţii de moştenitor şi al dreptului de proprietate în raport de care au fost solicitate despăgubiri în temeiul Legii nr. 9/1998 de către autorii recurentului-reclamant.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că instanţa de apel a fundamentat soluţia adoptată pe baza probelor administrate în etapele procesuale anterioare şi care nu pot fi reevaluate în calea extraordinară de atac a recursului, prin raportare la dispoziţiile legale incidente, reţinând, în mod corect, că în cauză recurentul-reclamant nu a dovedit calitatea de moştenitor după autorul său în forma cerută de legea în vigoare.

Astfel, cererea recurentului-reclamant a vizat anularea deciziei nr. 6296/20.05.2021, prin care a fost validată Hotărârea nr. 5098/20.02.2019 a Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, cu obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea deciziei de plată a despăgubirilor.

Se constată că atât Hotărârea nr.5098/20.02.2019 a Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, cât şi Decizia de validare nr. 6296/20.05.2021 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituire Proprietăţilor, au fost adoptate după intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, astfel încât actul normativ este incident cauzei pendinte.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 164/2014: „(1) Stabilirea şi plata despăgubirilor acordate persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările şi completările ulterioare, se realizează potrivit prevederilor prezentei legi. (2) Sunt îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi moştenitorii legali, până la gradul IV inclusiv, sau moştenitorii testamentari ai persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, dacă aveau, la data depunerii cererii de acordare a despăgubirilor, cetăţenia română. Dovada calităţii de moştenitor se face prin certificatul de moştenitor, prin certificatul de calitate de moştenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care se atestă această calitate.”

Aşadar, dovada calității de moștenitor nu se poate face cu acte de stare civilă, cu declaraţii pe propria răspundere sau cu declaraţii de martori, cum în mod eronat susţine recurentul, ci doar cu certificatul de moștenitor, certificatul de calitate de moștenitor sau cu o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, care atestă această calitate.

Examinând probatoriul administrat în cauză, instanţa de apel a reţinut că recurentul nu a depus la dosar înscrisurile prevăzute de lege, necesare pentru a face dovada calităţii de moștenitor, de pe urma proprietarului bunurilor abandonate, defuncta B, ci s-a prevalat de scripte care nu au fost prevăzute de legiuitor pentru admiterea unei cereri formulate în baza Legii nr.164/2014 (certificate de naştere şi căsătorie ale numitei C (D), fiica autoarei, B, certificat de moştenitor de pe urma defunctei E, acte de stare civilă şi certificat de moştenitor de pe urma defunctului F, declaraţie că nu s-a dezbătut succesiunea defunctei B).

Cum în sarcina recurentului subzista obligaţia probei, conform dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ. („Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească…”), în sensul depunerii înscrisurilor expres prevăzute de art.1 alin. (2) teza finală din Legea nr.164/2014, iar recurentul nu s-a conformat regimului probatoriu impus de actul normativ menţionat, în mod corect, instanţa de apel a constatat că în cauză dovada calităţii de moştenitor a acestuia după titulara cererii de despăgubire nu s-a realizat şi, prin urmare, demersul judiciar promovat în aceste condiţii nu poate fi primit.

Recurentul se arată nemulţumit de faptul că, deşi instanţa de apel a reţinut că acceptarea succesiunii poate fi şi tacită, reţine, totuşi, că dovada calităţii de moştenitor se poate face numai cu certificatul de moştenitor, însă acest considerent al instanţei de apel este unul corect şi legal, întrucât modalitatea de acceptare a succesiunii este o procedură distinctă de cea a dovedirii calităţii de moştenitor, iar împrejurarea că succesiunea poate fi acceptată şi în mod tacit nu are consecinţe în ce priveşte modalitatea în care se face dovada calităţii de moştenitor.

Chiar dacă acceptarea succesiunii poate fi expresă sau tacită, dovada calităţii de moştenitor se poate face numai cu înscrisurile prevăzute de lege, ca şi condiţie pentru admiterea cererii formulate în baza Legii nr.164/2014, certificatul de moştenitor făcând dovada calităţii de moştenitor, legal sau testamentar pentru succesibilii care au acceptat moștenirea, precum şi dovada dreptului de proprietate al acestora asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia (art. 116 alin. (3) din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr.36/1995).

Împrejurarea că succesiunea după defuncta B nu a fost dezbătută pentru a putea fi obţinut un certificat de moştenitor, reprezintă o chestiune ce ţine de modalitatea în care rudele defunctei au înţeles să-şi rezolve raporturile succesorale, nefiind imputabilă instanţei de judecată, care este ţinută să aprecieze asupra cererii cu care a fost investită în temeiul probelor administrate şi în raport cu dispoziţiile legale incidente. Chiar în lipsa dezbaterii moştenirii de pe urma defunctei, exista posibilitatea eliberării unui certificat de calitate de moştenitor care ar fi corespuns pe deplin exigenţelor impuse de dispoziţiile legale antereferite.

Câtă vreme dispoziţiile art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 164/2014 stabilesc, în mod expres, care sunt documentele apte să facă dovada calităţii de moştenitor în cazul cererilor de despăgubiri formulate în temeiul Legii nr. 9/1998, respectiv certificatul de moştenitor, certificatul de calitate de moştenitor sau hotărârea judecătorească irevocabilă care atestă această calitate, iar în cauză nu au fost depuse la dosar niciunul dintre documentele menţionate, instanţa de judecată nu poate decât să constate nedovedirea dreptului de proprietate prin nedovedirea calităţii de moştenitor, întrucât nu poate extinde, prin analogie, mijloacele probatorii la alte înscrisuri decât cele prevăzute de legea specială.

Recurentul învederează că Legea nr. 164/2014 „...a permis ca odată cu apariţia ei, cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene şi a Municipiului Bucureşti se analizează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate”, însă recurentul face confuzie în ce priveşte obiectul probaţiunii, aşa cum este prevăzut de actul normativ menţionat.

Astfel, întrucât în majoritatea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile actului normativ special în calitate de reclamanţi figurează moştenitorii persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014 este reglementată modalitatea în care aceste persoane pot dovedi şi dreptul la despăgubire, respectiv dovedind mai întâi calitatea de moştenitor faţă de persoana, care a deţinut în proprietate bunul pentru care se solicită despăgubiri sau care a formulat cererea de despăgubire, cu documentele prevăzute de lege (certificat de moştenitor, certificat de calitate de moştenitor, hotărâre judecătorească irevocabilă).

În ce priveşte aceste persoane (moştenitorii), numai după dovedirea calităţii de moştenitor (ceea ce în cauză nu s-a realizat), sunt incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014 la care face trimitere recurentul şi care reglementează proba dreptului de proprietate cu privire la bunul în raport de care se solicită despăgubiri, iar nu cu privire la persoana care continuă procedura judiciară iniţiată de autorul sau autorii săi.

Prin urmare, în ce priveşte situaţia recurentului reclamant, regimul probator este cel prevăzut de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, care în cauză nu a fost respectat, iar nu cel prevăzut de art. 4 din actul normativ, la care recurentul în mod eronat face trimitere.

În ceea ce priveşte pretinsa discriminare invocată de către recurentul-reclamant prin aplicarea legii noi cu privire la proba dreptului de proprietate, Înalta Curte constată că aceasta a fost rezolvată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 346/24.05.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622/12.08.2016, care, sub acest aspect, în paragrafele 19 şi 20 a reţinut următoarele:

19. De altfel, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare (a se vedea, de exemplu, deciziile nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004, sau nr. 294 din 6 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 septembrie 2004).

20. Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece creează discriminări ale persoanelor îndreptăţite la despăgubiri care nu au "avut norocul" să li se calculeze despăgubirea înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, Curtea reţine că prin Decizia nr. 14 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 22 martie 2016, paragraful 24, a constatat că, în acord cu jurisprudenţa sa, aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcţie de actul normativ incident fiecăreia. Faptul că, prin succesiunea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea textelor respective (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996). Altfel spus, raportat la situaţia de faţă, inegalitatea de tratament juridic prin comparaţie cu acele persoane care au beneficiat de plata despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 nu reprezintă un viciu de neconstituţionalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea principiului tempus regit actum.”

Faţă de aceste statuări ale instanţei de contencios constituţional, critica recurentului-reclamant în sensul că modificarea introdusă prin Legea nr. 164/2014 cauzează o discriminare a persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, prin aplicarea unor acte normative diferite pentru soluţionarea aceleiaşi situaţii, urmează a fi respinsă, ca nefondată.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din Codul procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 663/A din 13 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 663/A din 13 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.