Validity of real estate sales as absolute nullity versus disguised donations; procedural limits on invoking new factual grounds in appellate review under the tantum devolutum quantum iudicatum principle

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la data de 6 aprilie 2022 sub nr. x/30/2021, reclamanţii A, B, C şi reclamanţii-intervenienți D, E şi F, în contradictoriu cu pârâtul G (fost H), au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună, în principal: constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de I (decedat la data de 6 martie 2021), în calitate de vânzător şi pârâtul J, în calitate de cumpărător, autentificat prin încheierea cu nr. 2378 din data de 24 iulie 2018, dată de Societatea Profesională Notarială „K”, respectiv de notarul public L; constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de I (decedat la data de 6 martie 2021), în calitate de vânzător şi pârâtul J, în calitate de cumpărător, autentificat prin încheierea cu nr. 3780 din data de 21 decembrie 2018, dată de Societatea Profesională Notarială „K”, respectiv de notarul public L; repunerea părţilor celor două contracte mai sus individualizate în situaţia anterioară încheierii acestora.

În subsidiar, au solicitat să se constate că actul juridic civil reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat de I (decedat la data de 6 martie 2021), în calitate de vânzător şi pârâtul J, în calitate de cumpărător, autentificat prin încheierea cu nr. 2378 din data de 24 iulie 2018, dată de Societatea Profesională Notarială „K”, respectiv de notarul public L, este o donaţie deghizată într-un contract de vânzare-cumpărare; să se constate că actul juridic civil reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat de I (decedat la data de 6 martie 2021), în calitate de vânzător şi pârâtul J, în calitate de cumpărător, autentificat prin încheierea cu nr. 3780 din data de 21 decembrie 2018, dată de Societatea Profesională Notarială „K”, respectiv de notarul public L, este o donaţie deghizată într-un contract de vânzare-cumpărare; să fie obligat pârâtul la raportul celor două donații deghizate în cele două Contracte de vânzare-cumpărare autentificate prin încheierile cu nr. 2378 din data de 24 iulie 2018 şi cu nr. 3780 din data de 21 decembrie 2018, cu consecinţa readucerii bunurilor obiect al celor două contracte de vânzare-cumpărare, în natură, în masa succesorală rămasă după defunctul I.

Prin încheierea de ședință din data de 13 mai 2022, tribunalul a admis în principiu cererea de intervenție formulată de către pârâtul G prin întâmpinare și a dispus introducerea în cauză în calitate de reclamanți a numiților D (soția supraviețuitoare a vânzătorului), E și F (copiii fiului predecedat al vânzătorului, M), ultimii doi, minori, asistați de N.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1226 din data de 26 octombrie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/30/2021, Tribunalul Timiş a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A, B şi C și de reclamanții-intervenienți D, E și F (ultimii doi asistați de N), împotriva pârâtului G.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 160 din data de 14 iunie 2024, Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă a respins apelul formulat de reclamantul A, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi B şi C, intimatul-pârât G şi intimaţii-intervenienții D, E şi F, ultimii doi reprezentaţi legal de mama N, împotriva sentinţei civile nr. 1226 din dat de 26 octombrie 2022 pronunţate de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/30/2021, ca nefondat. A respins cererea de intervenţie accesorie în favoarea apelantului-reclamant formulată (în apel) de intervenienţii O şi P. A respins cererea apelantului-reclamant cu obiect cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 160 din data de 14 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A.

Invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa rejudecării cauzei, precum şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată, în baza art. 453 C. proc. civ., în măsura în care va face dovada acestora până cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

- Sub un prim aspect, recurentul a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod eronat caracterul contradictoriu al celor două capete de cerere formulate în mod alternativ, ambele fiind cereri principale iar nu aflate în raport de subsidiaritate una față de cealaltă, și că, în ciuda acestei calificări, nu a dispus disjungerea lor, ceea ce a condus la adoptarea unei soluții comune de respingere a două probleme juridice contradictorii, or, din punct de vedere logic, fără a mai proceda la analiza temeiniciei celor două instituţii juridice (a nulităţii, pe de o parte şi a simulaţiei prin deghizare, pe de altă parte), adoptarea unei soluții negative privind primul petit nu implică adoptarea unei soluții similare şi în privinţa celui de-al doilea petit principal, tocmai din cauza caracterului opus, din punct de vedere juridic, al celor două instituţii pe care instanţa îl reţine în mod eronat.

Recurentul-reclamant pretinde că analiza celor două petite nu vizează în principal realitatea contractelor, ci identificarea şi sancţionarea scopului urmărit, a mobilului, a cauzei actelor juridice, care, în situaţia petitului vizând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, are caracter ilicit, imoral sau chiar fals, iar în ceea ce priveşte donația deghizată în vânzare, urmăreşte tot un mobil ilicit, imoral, şi anume insolvabilitatea defunctului prin scoaterea din patrimoniului acestuia a bunurilor, fără echivalent în bani sau cu un echivalent în bani în cuantum derizoriu în raport cu valoarea bunurilor.

Astfel, în situaţia în care simulația contractelor de vânzare-cumpărare ar putea fi acceptată, acest aspect nu ar exclude analiza unei cauze ilicite, imorale sau false chiar a contractelor de donaţie a căror simulare s-a constatat, pe cale separată, cu posibila desființare ulterioară şi a acestor acte.

Tribunalul nu a fost învestit să realizeze o analiză comparativă între două instituţii juridice distincte, motiv pentru care recurentul consideră că a fost încălcat principiul disponibilităţii părţilor, nefiind impusă o ierarhie de analizare a petitelor de către părţile litigiului, instanța având libertatea de a prioritiza instituţiile supuse analizei.

Cu toate acestea, tribunalul nu a separat cele două instituţii juridice, ci a analizat în comun aspectele deduse judecăţii, fără a stabili în mod corect cărui petit se subsumează analiza efectuată.

Astfel, în privinţa preţului, constatând că în cererea de chemare în judecată nu s-a susținut neplata acestuia ci s-au formulat doar susțineri referitoare la cuantumul lui și la modalitatea de plată, în timp ce, în apel, au fost formulate critici și au fost evidențiate circumstanțe prin care se tinde la a se dovedi că pârâtul nu dispunea de mijloacele financiare necesare achitării prețului, instanţa a concluzionat că, de fapt, se critică neplata preţului şi caracterul fictiv al clauzelor contractuale prin care vânzătorul declară că a încasat preţul, apreciind în mod eronat că aceste critici sunt de natură a sprijini doar acţiunea formulată în subsidiar, întrucât, admițând caracterul simulat al actului public, nu mai este admisibilă constatarea caracterului ilicit şi imoral.

Or, pare că instanţa de apel nu a înţeles ce a fost chemată să soluţioneze.

- Sub un alt aspect, recurentul susține că în mod greșit instanța devolutivă a considerat că, în apel, s-a dorit schimbarea limitelor învestirii fixate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, reținând că prin motivele de apel s-a invocat că scopul încheierii contractelor a fost şi acela de a evita indisponibilizarea şi executarea silită a apartamentelor, în condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată se invocase drept cauză ilicită și imorală doar intenția de scoatere a imobilelor din patrimoniul succesoral cu eludarea dispozițiilor legale din materia succesiunii legale și fraudarea intereselor reclamanților în drepturile lor succesorale după defunctul I, instanţa de apel a reținut că au fost încălcate dispoziţiile prohibitive ale art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., ce nu permit schimbarea cadrului procesual reţinut în primă instanţă, în raport cu care a fost efectuată cercetarea judecătorească.

Or, în opinia recurentului, prin aceste aprecieri, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., întrucât demersul de a analiza şi de a pune în dezbaterea părţilor şi alte aspecte decât cele menţionate în cererea de chemare în judecată nu echivalează cu formularea unor cereri noi în apel sau cu schimbarea cadrului procesual stabilit de instanţă, ci reprezintă o obligaţie a judecătorului de a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii.

Astfel, instanța de apel a reținut în mod eronat că ar fi fost invocate două modalități diferite de simulare a actului juridic, nemotivând care sunt acelea și nici din ce rațiuni ar antrena consecințe juridice distincte, care ar fi acele consecințe și de ce cercetarea judecătorească ar fi diferită.

În opinia recurentului, refuzul instanței de apel de a analiza și aspectele de fapt referitoare la scopul încheierii contractelor, anume, acela de a evita și indisponibilizarea și executarea silită a apartamentelor echivalează cu o veritabilă denegare de dreptate, în sensul art. 5 alin. (1) C. proc. civ.

- Recurentul pretinde, totodată, că în mod eronat instanța de apel a reținut că în apel au fost formulate critici și au fost evidențiate circumstanțe noi prin care se tinde la a se dovedi că pârâtul nu ar fi dispus de mijloacele financiare pentru achitarea prețului și că plata ar fi fost doar mimată (ceea ce echivalează cu neplata prețului și cu caracterul fictiv al clauzelor contractuale prin care vânzătorul declara că a încasat prețul și arată modalitatea concretă în care plățile au fost făcute, inclusiv transfer bancar), susținând că aprecierea instanței în sensul că mecanismul de fraudare indicat poate fi luat în considerare doar în vederea aprecierii interesului încalcă prevederile procedurale anterior menționate întrucât mecanismul de fraudare indicat de intervenienți intră pe cale incidentală în obiectul și respectiv în limitele procesului, astfel cum acestea au fost modificate în mod legal prin încuviințarea cererii de intervenție accesorie.

Dezvoltând aceste critici, recurentul susține că instanța devolutivă a confundat cu extinderea cadrului procesual, administrarea probatoriul solicitat în susţinerea cererii de chemare în judecată și a cererii de intervenţie accesorie, probatoriu pe care avea posibilitatea de a-1 cenzura în măsura în care considera că nu este util cauzei, omițând, în același timp, faptul că, odată declarată admisibilă cererea de intervenţie accesorie, intervenientul devine parte în proces potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (1) C. proc. civ., iar, potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, inclusiv ale intervenientului

În acest sens, a arătat că susținerile pe care le-a făcut în apel cu privire la un alt contract de vânzare-cumpărare încheiat de defunct în anul 2018, pentru care plata prețului de 40.000 euro s-a făcut în anul 2014, în numerar, și în legătură cu care a invocat neplata prețului și caracterul fals al contractului și al procurii date mandatarului, precum și susținerile referitoare la împrumutul bancar în sumă de 25.000 euro contractat de defunct și garantat cu un alt imobil, au avut scopul de a evidenția, doar, un modus operandi ce a caracterizat, practic, toate actele încheiate de defunct și reclamant în scopul scoaterii bunurilor din masa succesorală.

În egală măsură, recurentul consideră că susținerea formulată în apel, invocată și de intervenienți în cuprinsul cererii de intervenţie accesorie, în sensul că scopul încheierii contractelor a fost şi acela de a evita indisponibilizarea şi executarea silită a apartamentelor, nu a fost de natură a schimba limitele învestirii fixate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, chiar dacă prin aceasta s-a invocat, drept cauză ilicită și imorală a contractelor, doar intenţia de scoatere a imobilelor din patrimoniul succesoral, cu eludarea dispoziţiilor legale din materia succesiunii legale şi fraudarea intereselor reclamaților, iar din perspectiva mecanismului simulaţiei, s-a învederat deghizarea unor donații în vânzări-cumpărări şi nu simularea cu totul a realităţii, în sensul că, în fapt, nu a avut loc un transfer patrimonial, acesta operând doar în mod scriptic, în actul public.

Deși este adevărat că există diferențe între cele două mecanisme de fraudare, recurentul consideră că atât timp cât în cauză a fost invocată nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare, aceasta trebuia analizată din perspectiva evocată in extenso în calea de atac.

Pe de altă parte, câtă vreme cererea de intervenție accesorie a fost formulată în apel, intervenienții erau îndreptățiți să invoce menționatul mecanism de fraudare, pentru a justifica propriul interes.

În aceste condiții, el intră pe cale incidentală în obiectul și, respectiv, în limitele procesului, astfel cum acestea au fost în mod legal modificate prin cererea de intervenție. Această posibilitate este conferită expres de dispoziţiile art. 478 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., potrivit cărora părţile se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare şi care nu modifică calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.

Or, instanţa nu a motivat în concret prin ce s-ar modifica fie obiectul, fie cauza sau calitatea părţilor sau dacă apreciază că se realizează cereri noi în apel prin supunerea analizei a mecanismului de fraudare a înțelegerii părţilor, prin prisma celor două petite principale deduse judecăţii.

- Recurentul consideră că, în aceleași limite procedurale, se impunea analizarea de către instanța de apel și a stării de analfabetism a defunctului, invocată prin motivele de apel și prin cererea de intervenţie.

Însă, instanţa a făcut o analiză pe care nu a pus-o în discuţia părţilor, din punct de vedere al relevanței, invocând, totodată, motive străine de natura cauzei, respectiv, faptul că anterior defunctul mai încheiase acte juridice, că notarul le pusese în vedere părților să declare un preţ real şi dacă sunt de acord cu toate clauzele și că, prin analizarea situaţiei analfabetismului, respectiv, analizarea preţului nereal declarat, s-ar tinde la analizarea erorii sau a unui alt viciu de consimțământ, deşi se tinde doar la răsturnarea declaraţiilor părţilor din cele două contracte cu privire la primirea şi plata preţului la datele şi în cuantumul indicat, precum şi cu privire la semnificația reală a tranzacțiilor, deghizate sub formă de preţ al vânzării.

În consecință, recurentul-reclamant apreciază că limitele devoluţiunii nu au fost stabilite în mod legal de către curtea de apel, ci cu încălcarea normelor procedurale, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii, întrucât prin nerespectarea acestora se încalcă, pe de o parte, dreptul de dispoziţie al părţilor, principiul contradictorialităţii, precum şi dreptul la apărare, prin nereținerea incidenţei art. 270 alin. (2) C. proc. civ.

- Cu referire la fondul litigiului, după ce a redat pe larg considerentele reținute de instanța de apel în fundamentarea concluziei potrivit căreia, în cauză, nu s-a dovedit că, prin încheierea contractelor a căror nulitate absolută se solicită a se constata, părțile contractante au urmărit un scop mediat ilicit sau imoral, recurentul a susținut că, în realitate, probele administrate sunt apte a dovedi contrariul, făcând trimitere explicită la declarația martorului audiat la cererea sa, în raport cu care a solicitat să se constate că, din perspectivă legală, nu importă scopul concret urmărit, fiind, deci, irelevant că nu a fost urmărită fraudarea intereselor moştenitorilor rezervatari, ci faptul că rămâne posibilă deghizarea unor donații sub forma aparentă a unor vânzări.

Simularea chiar totală a realităţii este şi ea aptă să conducă la anularea actului atacat, intenţia de a gratifica pe donatar (animus donandi) fiind dovedită în cauză, în măsura în care nu ar fi incidentă cauza de nulitate absolută privind cauza ilicită şi imorală.

In ceea ce priveşte susţinerea referitoare la neplata preţului (de natură a susţine caracterul deghizat al contractelor), recurentul a arătat că trebuie observată eludarea legii fiscale privind obligaţia de plată a acestor sume prin transfer bancar și că imposibilitatea dovedirii de către el a faptei negative constând în neplata prețului conduce la ideea că doar pârâtul putea dovedi contrariul, respectiv acţiunea pozitivă de achitare a preţului.

Totodată, recurentul susține că este vădit eronată teza reţinută de prima instanţă în sensul că defunctul avea datorii pe care le-a plătit pârâtul și că părţile au convenit o compensare între creanțele reciproce, întrucât o astfel de ipoteză trebuia transpusă chiar prin actul notarial. În egală măsură, contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurentul susține că pârâtul nu dispunea de resurse financiare în perioada în care se presupune că a plătit prețul imobilelor ce au făcut obiectul tranzacțiilor, contractele de vânzare-cumpărare a unor autovehicule, depuse în apel, fiind false şi produse pro-causa.

Referitor la prețul vânzărilor, recurentul a susținut că, în raport cu dispozițiile art. 1665 alin. (2) și cele ale art. 1238 alin. (1) C. civ., preţul derizoriu echivalează cu lipsa cauzei, sancţiunea aplicabilă fiind nulitatea relativă, or, în cauză s-a solicitat constatarea nulităţii contractelor.

In ceea ce priveşte buna-credinţă, invocând dispozițiile art. 969 C. civ., recurentul a arătat că părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligaţie, or, în cauză prin modul în care a înţeles să-şi aroge drepturi ce nu i-au fost recunoscute sau transmise în mod definitiv de defunct, profitând de starea acestuia de nevoie şi însuşindu-şi părți importante din patrimoniul său, pârâtul a încălcat acest principiu primordial.

- În dezvoltarea criticilor aduse modului de soluționare a fondului pretențiilor deduse judecății, recurentul a precizat, cu privire la cauza actului juridic, că în mod greșit prima instanţă a reţinut că nu s-a dovedit că cele două părţi au urmărit altceva decât, pentru vânzător – obţinerea de lichidități, iar pentru cumpărător – procurarea dreptului de proprietate asupra imobilelor, întrucât aceste chestiuni nu se circumscriu cauzei actului juridic, ci obiectului acestuia, cauza fiind mobilul pentru care operațiunea juridică s-a realizat.

Recurentul a arătat că tribunalul a fost chemat să judece asupra cauzei ilicite şi imorale, însă nu a intrat pe fondul cererii, analizând contractul doar din perspectiva realizării obiectului contractului, respectiv, al transferului proprietăţii şi al primirii preţului.

Însă, cauza ilicită constă în intenția vânzătorului de a scoate din patrimoniul său unele bunuri (imobile apartamente, garaje şi magazii) cu scopul de a nu fi urmărite silit (caz în care valoarea acestora s-ar fi putut reduce), iar nu stingerea unor datorii, pârâtul nefăcând nici măcar dovada faptului că defunctul ar fi avut astfel de datorii. Dacă dovada achitării datoriilor s-ar fi realizat de către intimatul-pârât s-ar fi putut confirma şi realitatea plăţii preţului, în sensul că banii au fost luați de la cumpărător şi dați către creditori.

Însă, în opinia sa, existenţa datoriilor este un aspect care nu este echivalent cu stingerea lor, iar scopul vânzării, aşa cum 1-a învederat intimatul-pârât, nu a fost obţinerea de lichidități pentru stingerea datoriilor, ci atingerea stării de insolvabilitate aparentă pentru defunct.

Recurentul a făcut trimiteri vaste la situația de fapt și la probatoriul administrat, precum și la modul în care acestea au fost analizate și a susținut că, fără a fi învestită în acest sens, instanţa de apel a analizat extra petita, apreciind că nu se poate reţine deghizarea unor donații sub forma unei vânzări, întrucât nu există intenţia de gratificare.

Obiectul acţiunii nu vizează eficacitatea contractelor de donaţie sau valabilitatea acestora, ci doar caracterul deghizat al vânzării în donaţie şi nici nu a fost supusă analizei simularea totală a realităţii, astfel că instanţa a depășit cadrul procesual cu care a fost învestită, încălcare subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a menţionat că, pentru a aduce în atenția curţii de apel contextul în care cele două contracte de vânzare-cumpărare s-au încheiat, a arătat problemele cu care atât intimatul-pârât, cât şi defunctul s-au confruntat în perioada 2014 - 2015, dar şi ulterior acestei perioade, de natură a crea pentru ambii un cadru legal propice încheierii de acte juridice din rațiuni cel puţin imorale, dacă nu chiar ilicite – problemele de natură penală, civilă, despăgubirile la care aceştia au fost obligați, cauțiunea plătită de defunct pentru intimatul-pârât, toate acestea demonstrând complexitatea cauzei încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare, complexitate care nu a fost avută în vedere în analiză, nici în primă instanţă şi nici în apel, deşi toate aceste aspecte de fapt şi de drept fuseseră arătate.

Cauza actului juridic trebuia apreciată în raport de factorul timp, aşa cum s-a învederat prin cererea de apel la pag. 5, dar şi prin raportare la analiza elementelor contractului de vânzare-cumpărare, în integralitatea lor, ca urmare a sesizării instanţei cu o cerere de constatare a nulităţii acestor contracte pentru cauză falsă sau ilicită; or, cauza nu se poate aprecia decât în concurs cu momentul intervenirii acordului de voințe dintre părţi, care, în cazul contractului de vânzare-cumpărare imobile, nu poate fi altul decât momentul încheierii contractului în formă autentică, cerinţa formei autentice fiind cea care impune ca şi acordul de voințe să aibă loc la data autentificării, în lipsa unei alte convenții.

A subliniat că, în speţă, nu a existat vreo promisiune de vânzare-cumpărare care să fie anterioară momentului încheierii în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare şi care să justifice realizarea acordului de voințe cu 4 ani înaintea încheierii, în mod valabil, a contractelor de vânzare-cumpărare.

Identificarea momentului la care a intervenit acordul de voințe este determinantă pentru stabilirea cauzei actelor de vânzare-cumpărare, dar şi pentru stabilirea momentului la care plata preţului trebuia realizată, iar acest moment nu avea cum să fie anterior celui în care contractele s-au încheiat în formă autentică.

A apreciat că pârâtul, în întâmpinarea sa, a indus în eroare instanţa prin interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor aplicabile în materie de plată a preţului, mai cu seamă a celor ale art. 1496 alin. (1) C. civ.

- Cu privire la momentul în raport de care se stabileşte cauza actului juridic, a considerat că instanţa nu putea să ignore perioada mare de 4 ani care, în lipsa unui act autentic care să consfințească acordul de voințe realizat, aşa cum se susţine de către pârât, încă din perioada 2014 - 2015, este foarte posibil să fi suferit modificări în elementul său intelectiv, respectiv causa remota.

În opinia recurentului-reclamant, din circumstanţele speţei rezultă ipoteza simulaţiei dar şi a cauzei ilicite şi imorale urmărite la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, pentru că altfel ce interes ar fi avut vânzătorul care nu putea fi constrâns la vânzare să transmită proprietatea a 3 imobile apartamente, garaje şi magazii la prețuri subevaluate şi să-şi diminueze patrimoniul până la zero, atât prin utilizarea sumelor primite cu titlu de preţ pentru achitarea datoriilor, dar şi prin transferul tuturor bunurilor imobile din proprietatea sa la prețuri subevaluate.

Recurentul-reclamant a afirmat că aspectele neanalizate de către instanţa de apel erau deosebit de relevante în vederea determinării caracterului imoral sau ilicit al cauzei actului juridic.

A subliniat că instanţa de apel s-a îndepărtat de la aspectele a căror lămurire era chemată să o realizeze şi, fără a analiza dacă este incidentă sau nu o cauză ilicită sau imorală, a apreciat că acest aspect este dificil de decelat în raport cu libertatea de dispoziţie a titularului unui patrimoniu de, îmbrățișând, astfel, doar ipoteza avansată de către intimatul-pârât, fără a analiza şi probatoriul său.

Recurentul-reclamant a susţinut că instanţa era datoare să pună în balanță principiul libertăţii de dispoziţie a titularului unui patrimoniul, cu cel al nefraudării intereselor terţilor/creditorilor şi al bunei-credinţe, ambele principii cu forță superioară principiului libertăţii de dispoziţie.

A mai arătat şi că, în speţă, s-a dovedit că scoaterea din patrimoniul defunctului s-a realizat cu scopul ca imobilele să nu se mai regăsească în masa patrimonială, fiind fără relevanţă dacă prin acest demers au fost fraudate doar interesele succesorilor sau şi al altor creditori care ar fi procedat la urmărirea bunurilor ce s-ar fi găsit în patrimoniul defunctului după moartea acestuia, aşa cum s-a reţinut prin sentințele civile propuse ca probe în apel.

Ca atare, susținând că nu există o motivare prin care instanţa să precizeze pentru ce rațiuni a îndepărtat apărările şi susţinerile sale şi le-a îmbrățișat doar pe cele ale intimatului-pârât, recurentul apreciază că au fost încălcate normele procedurale prevăzute de art. 425 C. proc. civ., fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

- Revenind la obiectul actului juridic, constând în transferul dreptului de proprietate pentru cumpărător, a susţinut că scopul imediat şi cel mediat pentru cumpărător nu a constat în intrarea în patrimoniul acestuia a dreptului de proprietate, cu toate atributele sale, în contextul în care posesia nu a fost niciodată transferată, până la data decesului, iar proprietarul neposesor nu a formulat o acţiunea în revendicare, tocmai pentru a nu se afla despre aceste vânzări.

De asemenea, a susținut că, neluând în considerare starea de sănătate precară a defunctului din ultima perioadă a vieţii şi raportându-se doar la vârsta vânzătorului la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, instanţa a scos din context încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare, iar contextul era relevant tocmai pentru stabilirea cauzei actului juridic.

A subliniat recurentul-reclamant că, apreciind trunchiat situaţia de fapt, doar în favoarea intimatului-pârât şi fără a arăta motivele pentru care a înlăturat susţinerile sale, instanţa a fost părtinitoare şi a încălcat prevederile art. 6 C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu privire la dreptul părţilor de a li se judeca cauza de un judecător imparțial şi echidistant, critică ce se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a arătat şi că, potrivit înscrisurilor ce vor fi administrate în recurs ca probe noi, defunctul preluase datorii ale intimatului-pârât şi nu avea o datorie la acesta (decizia de impunere nr. 1161379 din data de 4 decembrie 2023).

Totodată, a pretins că instanţa nu a analizat cererea de apel în raport de cererea de chemare în judecată în care s-a arătat că defunctul a plătit cauțiunea pentru pârât, de 25.000 euro, banii provenind dintr-un împrumut.

A subliniat că aspectul compensației legale nu a fost invocat nici prin apel şi nici de către partea adversă, astfel că, fără a pune în dezbaterea părţilor, cu încălcarea art. 9 şi 14 C. proc. civ., instanţa a reţinut că intimatul-pârât a achitat un împrumut al tatălui, însă tatăl contractase acel împrumut pentru plata cauţiunii pentru fiul său, astfel că nu se poate reţine o datorie a tatălui către fiul său pentru a opera o compensaţie legală.

Faţă de cele anterior arătate, a susţinut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

- De asemenea, cu privire la critica din apel, potrivit căreia intimatul-pârât nu dispunea de resurse financiare în perioada analizată, a precizat că instanţa de apel a apreciat că acesta nu subzistă, având în vedere contractele de vânzare-cumpărare autovehicule depuse în apel, la prețuri semnificative, de natură a justifica sumele achitate în contractele în litigiu şi care se coroborează cu răspunsul la interogatoriu al intimatului-pârât, potrivit căruia cauțiunea de 25.000 euro a fost achitată de tatăl său, însă din banii săi, la care nu avea acces în situaţia dată.

Ce nu reține, însă, instanța este tocmai faptul că sumele proveneau din vânzarea unor autoturisme furate, fiind şi confiscate, astfel că motivul pentru care intimatul-pârât nu dispunea de bani nu era acela că sumele erau indisponibilizate, ci că banii proveneau din vânzarea unor autoturisme furate, fiind şi confiscați ulterior.

Recurentul-reclamant a susţinut că atitudinea instanţei în raport cu probele solicitate și administrate la cererea părților a fost una părtinitoare, instanța admițând proba cu mărturisirea, contrar dispoziţiilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ., împrejurare ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Raportat la toate aceste aspecte, a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-intervenienţi O şi P au depus întâmpinare, prin care au arătat că înțeleg să susţină poziţia procesuală a recurentului-reclamant şi au solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate, cu consecinţa rejudecări cauzei.

Totodată, au susţinut că nu se poate solicita obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată, întrucât doar au sprijinit apărarea uneia dintre părţi şi nu au invocat o pretenție proprie în cauză.

Nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

Intimatul-pârât G (fost H) a depus concluzii scrise, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

II.1. Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, argumentată de intimatul pârât prin prisma neîncadrării criticilor formulate de recurentul reclamant în cazurile de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Este real că recurentul nu a făcut o sistematizare riguroasă a criticilor pe care le-a dezvoltat subsecvent indicării motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., prezentându-le într-o manieră imprecisă și uneori improprie, amestecând mai multe ipoteze distincte și fără a prezenta întotdeauna un raționament juridic apt a demonstra nelegalitatea deciziei atacate.

Însă, o atare modalitate de concepere a cererii motivate de recurs nu este de natură a conduce, prin ea însăși, la aplicarea sancțiunii nulității acestei căi de atac pentru că, dintr-o interpretare per a contrario a prevederilor art. 489 alin. (2) din Codul procedură civilă, conform căruia ,,Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488”, reiese obligația instanței de a verifica dacă și în ce măsura motivele expuse de parte, în susținerea recursului, sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare pe care legea de procedură le conține.

Or, din analiza conținutului motivelor de recurs expuse de recurentul reclamant, Înalta Curte constată că, deși în cuprinsul lor se regăsesc și susțineri de ordin factual, ce tind către o reapreciere a probatoriului şi, pe acest temei, către o recalificare juridică a actelor şi faptelor litigioase, chestiuni care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurentul reproșează instanței de apel, între altele, calificarea juridică greșită a cererilor deduse judecății, stabilirea eronată a limitelor devoluțiunii și, implicit, încălcarea prevederilor art. 478 alin. (1), 2 și 3 precum și ale art. 22 C. proc. civ., analiza formală și incompletă a motivelor de apel, faptul că unele dintre apărările susținute de parte nu au fost deloc analizate, aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză precum și a unor prevederi legale procedurale, or, asemenea critici sunt, în mod incontestabil, unele care privesc aspecte de nelegalitate a judecății din apel, cu atât mai mult cu cât că se invocă abateri ale instanței de la obligația imperativă de a soluționa cauza cu respectarea principiului disponibilității și a dreptului la apărare.

Din perspectiva cazurilor de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticile relative la aspectele menționate anterior pot fi formal încadrate în motivele reglementate la pct. 5, 6 și 8 ale art. 488 alin. (1), indicate, de altfel, și în memoriul de recurs.

În aceste circumstanțe, având în vedere că, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi de un act de procedură nul în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., ci de un act de sesizare apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de pârâți, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.

II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentul reclamant, prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

O primă categorie de critici vizează calificarea juridică dată de instanța de apel celor două capete de cerere formulate prin acțiunea dedusă judecății și modalitatea în care acestea au fost analizate, recurentul susținând că în mod greșit a fost reținut caracterul contradictoriu al celor două petite, câtă vreme analiza lor presupunea identificarea și sancționarea scopului urmărit la încheierea contractelor, neavând legătură cu realitatea acestora.

Pe de altă parte, recurentul susține că, reținând această calificare, instanța devolutivă ar fi trebuit să dispună disjungerea celor două capete de cerere, ambele fiind principale iar nu aflate în raport de subsidiaritate unul față de celălalt, or, acestea au fost analizate în comun, fără a se stabili în concret cărui petit se subsumează analiza făcută, ceea ce a condus la adoptarea unei soluții comune de respingere a ambelor cereri deși, dat fiind caracterul opus al celor două instituții juridice, nulitatea absolută și simulația prin deghizare, o soluție negativă cu privire la primul petit nu implica în mod necesar adoptarea unei soluții similare şi în privinţa celui de-al doilea petit.

Câtă vreme instanța nu a fost chemată să realizeze o analiză comparativă a celor două instituții, recurentul consideră că, procedând în această manieră, aceasta nu a înțeles cu ce a fost învestită și a încălcat principiul disponibilităţii părţilor, prin cererea de chemare în judecată nefiind stabilită o ierarhie a celor două petite.

Criticile astfel formulate urmează a fi analizate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât pun în discuție încălcarea de către instanța de apel a unor principii și reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurentul susținând, în esență, că cererile deduse judecății nu au primit calificarea juridică corespunzătoare, că obiectul pretențiilor nu a fost corect stabilit și că, astfel, instanța a încălcat limitele învestirii stabilite prin cererea de chemare în judecată, încălcându-și totodată, obligațiile ce îi reveneau în virtutea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., referitoare la rolul activ al judecătorului.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților iar, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără, însă, a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. În același sens, art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.

Prin urmare, în raport cu aceste dispoziții legale, instanţa este ținută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, în sensul că ea trebuie să hotărască asupra a tot ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății și în raport de persoanele care figurează ca părți în proces.

Obiectul acțiunii este ceea ce reclamantul solicită prin cererea adresată instanței, pretenția concretă dedusă judecății, iar cauza acțiunii, înțeleasă ca fundament juridic al pretențiilor, reprezintă, alături de împrejurările de fapt, elementele generatoare ale demersului judiciar. Prin urmare, alături de părți, obiectul și cauza cererii de chemare în judecată sunt elementele ce stabilesc cadrul procesual și limitele obiective ale învestirii instanței.

În speță, contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat pretențiile deduse judecății potrivit calificării juridice pe care însăși partea le-a dat-o prin cererea de chemare în judecată, aceasta reținând în mod explicit că prin acțiunea adresată Tribunalului Timiș, reclamanții au învestit instanța de judecată cu soluționarea a două capete de cerere distincte, solicitând, în principal, constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare perfectate de autorul lor și al pârâtului, cu privire la imobilele în litigiu, și, în subsidiar, caracterul simulat (sub forma deghizării) al contractelor respective.

Aprecierea instanței de apel cu privire la ,,caracterul contradictoriu” al celor două capete de cerere, dedus din împrejurarea că invocarea nulității absolute are ca premisă realitatea contractului, respectiv, absența vreunei înțelegeri oculte, secrete care să fi fost deghizată prin actele publice, în timp ce simulația are la bază o construcție juridică în sens invers, anume că părțile au intenționat, în realitate și în mod ascuns, pentru a eluda interesele rezervatarilor, să încheie donații pe care le-au deghizat în vânzări-cumpărări, deși improprie, a avut doar rolul de a pune în evidență, o dată în plus, distinctivitatea celor două solicitări din perspectiva ipotezelor diferite invocate de reclamanți cu privire la prețul vânzărilor (caracterul neserios, derizoriu al prețului plătit, pentru capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității, respectiv, neplata prețului, implicit, caracterul nereal al acestuia, pentru capătul de cerere subsidiar).

Din niciun considerent al deciziei recurate nu rezultă, însă, că instanța devolutivă s-ar fi îndepărtat de la obiectul concret al pretențiilor deduse judecății în analiza pe care a făcut-o sau că argumentele ce au stat la baza adoptării soluției ar fi contradictorii.

Dimpotrivă, din cuprinsul deciziei rezultă că, după ce a stabilit în mod clar limitele devoluțiunii, în contextul în care constatase că prin cererea de apel reclamanții aduseseră în discuție aspecte factuale noi, diferite de cele indicate inițial în cererea de chemare în judecată pentru a justifica pretențiile formulate, instanța de apel a procedat la analiza punctuală a fiecărei chestiuni relevante invocate, cu privire la cauza ilicită și imorală a actelor juridice contestate și la prețul vânzării, din perspectiva ambelor instituții juridice invocate drept cauză a acțiunii deduse judecății, încercând să stabilească, pe baza probatoriului administrat, care a fost scopul urmărit de părți la încheierea contractelor și dacă au fost sau nu remise sumele de bani menționate drept preț al vânzărilor. Câtă vreme reclamanții înșiși au invocat două ipoteze diferite cu privire la plata prețului, instanța de apel a analizat susținerile acestora și probatoriul administrat, ținând cont de specificul fiecăreia dintre cele două acțiuni – în constatarea nulității absolute, respectiv, în constatarea simulației – soluționând litigiul în limitele învestirii, așa cum au fost stabilite de reclamanți prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de apel.

În aceste circumstanțe, nu se poate pretinde că analiza comparativă a celor două capete de cerere ar încălca principiul disponibilității.

Este lipsită de temei susținerea potrivit căreia, urmare constatării caracterului contradictoriu al celor două capete de cerere, instanța ar fi trebuit să le disjungă, întrucât o astfel de măsură nu poate fi dispusă decât în condițiile în care, potrivit art. 139 alin. (5) C. proc. civ., se constată că numai una dintre cereri este în stare de judecată iar judecata reunită ar întârzia soluţionarea celei aflate în stare de judecată. Or, în mod evident, în cauză, o astfel de ipoteză nu a existat, strânsa legătură existentă între cele două solicitări adresate instanței de judecată, dedusă din complexul faptic identic invocat în justificarea acestora, din împrejurarea că vizau aceleași acte de vânzare cumpărare și din modalitatea în care reclamanții au înțeles să se adreseze instanței de judecată, prin formularea unei cereri unice, cu două capete de cerere aflate în raport de subsidiaritate, impunând judecarea lor împreună.

Cu referire la raportul de subsidiaritate în care se află cele două capete de cerere formulate, Înalta Curte constată că reclamanții înșiși au menționat în cuprinsul cererii de chemare în judecată expresia „în subsidiar”, alăturat solicitării având ca obiect constatarea caracterului simulat al contractelor de vânzare-cumpărare, astfel că, respectând întocmai principiul disponibilității, instanța de apel a analizat solicitările reclamanților în ordinea impusă de această calificare.

Prevederile Codului procedură civilă nu conţin nicio referire la cererile subsidiare, în capitolul intitulat „Acţiunea civilă”, în care sunt identificate şi definite de către legiuitor cererile în justiţie.

Absenţa unei consacrări legislative a cererilor subsidiare relevă faptul că menționarea de către parte a caracterului subsidiar al unei cereri nu produce alt efect decât acela de a indica ordinea în care pretenţiile trebuie soluţionate.

O cerere subsidiară este, în mod evident, o cerere de sine-stătătoare, fiind echivalentul celei la care se raportează, din punctul de vedere al realizării dreptului pe care pretenţiile se întemeiază, caracterul subsidiar relevând doar opțiunea titularului cererilor pentru soluţionarea cu precădere a uneia dintre ele.

Or, cererea de constatare a caracterului simulat al contractelor de vânzare-cumpărare a fost formulată de reclamanți ca o alternativă la cererea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor, fiind o cerere autonomă, iar instanța de apel a analizat ambele solicitări, în ordinea indicată de reclamant și prin raportare la aspectele esențiale invocate, referitoare la cauza contractelor și la preț, soluția adoptată cu privire la fiecare dintre acestea fiind consecința constatării caracterului neîntemeiat al susținerilor ce le-au fundamentat, astfel că nici din această perspectivă nu i se poate imputa instanței de apel încălcarea principiului disponibilității și nerespectarea limitelor învestirii stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Printr-o altă categorie de critici, recurentul susține că în mod greșit instanța devolutivă a considerat că, în apel, s-a dorit schimbarea limitelor învestirii fixate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată și că, astfel, au fost încălcate dispoziţiile prohibitive ale art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

În opinia recurentului, prin aceste aprecieri, instanța devolutivă a încălcat prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. întrucât demersul de a analiza şi de a pune în dezbaterea părţilor şi alte aspecte decât cele menţionate în cererea de chemare în judecată reprezintă o obligaţie a judecătorului de a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, iar refuzul de a analiza aspectele noi invocate prin cererea de apel echivalează cu o veritabilă denegare de dreptate, în sensul art. 5 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, recurentul susține că dispoziţiile art. 478 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. conferă în mod expres părților posibilitatea de a se folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare şi care nu modifică calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, or, instanţa de apel nu a motivat în concret prin ce s-ar modifica fie obiectul, fie cauza sau calitatea părţilor și de ce a apreciat că au fost formulate cereri noi în apel.

Criticile astfel formulate vizează, pe de o parte, neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., circumscriindu-se, astfel, motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, deficiențe ale motivării deciziei atacate, susceptibile de analiză din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Ele sunt, însă, neîntemeiate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, prin acțiunea adresată Tribunalului Timiș, reclamanții au învestit instanța de judecată cu soluționarea a două capete de cerere, solicitând, în principal, constatarea nulităţii absolute a două contracte de vânzare-cumpărare perfectate de autorul lor și al pârâtului, cu privire la imobilele în litigiu, motivat de faptul că acestea ar avea o cauză ilicită și imorală întrucât au fost încheiate cu intenția de scoatere a imobilelor din patrimoniul vânzătorului, decedat la data analizei, astfel încât ele să nu se mai găsească în masa succesorală rămasă după acesta și, corelativ, de preluare a imobilelor de către pârât, în proprietate, cu ocolirea dispoziţiilor legale din materia succesiunii legale și fraudarea intereselor reclamaților în drepturile lor succesorale, după defunctul I. S-a invocat, totodată, drept cauză de nulitate a contractelor, preţul de vânzare stipulat în acestea, apreciat de către reclamanți ca fiind neobișnuit de mic.

În subsidiar, reclamanții au solicitat să se constate caracterul simulat (sub forma deghizării) al contractelor de vânzare-cumpărare, susținând că natura juridică reală a actelor încheiate între părți a fost aceea de donație, dedusă din preţul neobișnuit de mic (de 70.000 de euro pentru două apartamente şi de 30.000 de euro pentru un apartament, toate cele trei fiind situate într-un imobil ultracentral din Municipiul Timişoara), și din modalitatea de achitare a acestuia, parte în numerar, parte prin transfer bancar, și, totodată, anterior dresării primului contract, respectiv, anterior celui de al doilea și, comun pentru ambele, prin raportare la cursul euro de la data autentificării contractelor.

Prin cererea de apel, reclamanții au adus în discuție o serie de aspecte factuale noi, susținând că pârâtul nu ar fi dispus de mijloacele financiare pentru achitarea prețului imobilelor ce au făcut obiectul vânzărilor și că plata ar fi fost doar mimată, că pârâtul nu dispunea de resurse financiare în perioada 2014 - 2015 pentru a putea achiziționa imobilele, că defunctul era analfabet și că scopul încheierii contractelor a fost și acela de a evita indisponibilizarea și executarea silită a apartamentelor, nu doar de a eluda dispozițiile legale din materia succesorală.

Raportat la aceste susțineri, instanța de apel, invocând dispozițiile art. 478 alin. (1) și 3 C. proc. civ., a reținut că schimbarea cadrului procesual stabilit în primă instanță, în limitele căruia a fost efectuată cercetarea judecătorească și soluționată cauza, nu este posibilă, astfel că analiza legalității și temeiniciei hotărârii atacate nu poate fi efectuată decât în raport cu obiectul și cauza acțiunii avute în vedere la judecata în fond.

În continuare, făcând un examen comparativ al cererii de chemare în judecată cu cererea de apel, a evidențiat în concret elementele noi invocate în calea de atac și modalitatea în care, prin acestea, se tinde la schimbarea cadrului procesual inițial, din punct de vedere al cauzei acțiunii deduse judecății, cu scopul de a stabili limitele devoluțiunii în apel, în concordanță cu dispozițiile art. 477 – 478 C. proc. civ.

În acest sens, instanța a observat că, în ceea ce privește prețul, deși prin cererea de chemare în judecată reclamanții s-au prevalat doar de cuantumul prea mic al acestuia și de modalitatea în care a fost plătit, prin cererea de apel au invocat circumstanțe prin care tind a dovedi că pârâtul nu ar fi dispus de mijloacele financiare necesare pentru achitarea prețului și că plata ar fi fost doar mimată, o astfel de împrejurare echivalând, practic, cu neplata prețului și cu caracterul fictiv al clauzelor contractuale prin care vânzătorul declara că a încasat prețul și arăta modalitatea concretă în care plățile au fost făcute, inclusiv prin transfer bancar. Instanța de apel a constatat că aceasta este o chestiune nouă invocată în apel, de natură a sprijini acțiunea formulată în subsidiar, pentru că, admițând caracterul simulat al actului public, nu mai este posibilă constatarea caracterului lui ilicit și imoral.

Instanța de apel a mai observat că, pentru a sprijini aceste critici, apelantul reclamant s-a prevalat de modul de încheiere, tot în anul 2018, a unui alt contract de vânzare-cumpărare, intervenit între defunct și pârât, susținând că procedeul folosit de părți la perfectarea acestuia este identic celui practicat în cazul contractelor a căror nulitate se solicită a se constata în prezenta cauză, vânzarea fiind, de fapt, fictivă, ceea ce demonstrează existența unui veritabil modus operandi al părților contractante. Reclamantul a prezentat ca fiind nereale și alte vânzări intervenite între aceleași părți cu privire la imobile aparținând defunctului, vânzări care au avut doar scopul de a proteja bunurile respective în condițiile în care, având datorii bancare dar și un proces penal, defunctul se temea să nu fie deposedat de ele.

În ceea ce privește cauza ilicită, instanța a observat că, deși prin cererea de chemare în judecată s-a susținut doar faptul că scopul încheierii contractelor ce fac obiectul prezentei cauze a fost acela al scoaterii imobilelor din patrimoniul succesoral, cu eludarea dispoziţiilor legale din materia succesiunii legale, și al fraudării intereselor reclamaților în drepturile lor succesorale după defunctul I, prin cererea de apel a fost invocată o ipoteză nouă, susținându-se că scopul a fost și acela de a evita indisponibilizarea și executarea silită a apartamentelor, chestiune de natură a schimba limitele învestirii, din perspectiva cauzei pretențiilor deduse judecății.

Totodată, cu referire la mecanismul simulației, instanța devolutivă a constatat că, spre deosebire de ceea ce s-a susținut la fond, anume că, raportat la maniera în care au fost încheiate şi la mențiunile din conţinutul lor, referitoare la preţul fiecărei vânzări, cele două contracte de vânzare-cumpărare îmbracă forma unor donații deghizate, fiind cel puţin neuzual, dacă nu chiar suspect, ca preţul dintr-un contract de vânzare-cumpărare să fie plătit în maniera descrisă în acestea, în apel, s-a învederat că, în fapt, nu a avut loc un transfer patrimonial, acesta operând doar în mod scriptic, în actul public.

Instanța a subliniat diferența evidentă între susținerile ce fundamentează acțiunea în simulație din cuprinsul celor două acte procedurale analizate – cererea de chemare în judecată și cererea de apel – câtă vreme acestea relevă două modalități diferite de simulare a actului juridic civil, ce antrenează consecințe juridice distincte și, în mod evident, o cercetare judecătorească diferită.

În sfârșit, instanța de apel a reținut ca având caracter de noutate și chestiunea referitoare la situația de analfabetism în care s-ar fi aflat defunctul. Dincolo de împrejurarea că această susținere a fost formulată pentru prima dată în calea de atac, instanța de apel a constatat că, oricum, atașat acesteia nu a fost invocată și eventuala ineficacitate a contractelor, dar și că, prin raportare la motivele invocate prin cererea de chemare în judecată cu privire la preț, presupusa situație de analfabetism a defunctului este lipsită de relevanță, în condițiile în care în cuprinsul contractelor s-a menționat de către notar declarația părților că li s-au pus în vedere dispozițiile Legii nr.241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale cu privire la declararea unui preț nereal și că sunt de acord cu toate clauzele contractuale. Or, această mențiune face dovada deplină, până la înscrierea în fals, potrivit distincțiilor art. 270 alin. (1) C. proc. civ., iar reclamanții nu au pretins prin acțiune eroarea asupra naturii juridice a actului ori un alt viciu de consimțământ în privința vânzătorului.

Raportat la aceste considerente ale deciziei atacate, Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că sunt lipsite de temei susținerile recurenților referitoare la faptul că instanța de apel nu ar fi demonstrat modalitatea în care au fost încălcate dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Rezultă cu evidență din cele mai sus reținute că instanța de apel a făcut o amplă analiză cu privire la cererile reclamanților, luând în considerare toate susținerile acestora, și a indicat punctual fiecare chestiune de noutate identificată în cuprinsul cererii de apel precum și motivele pentru care a considerat că acestea sunt de natură a modifica elementele cadrului procesual inițial stabilit prin cererea de chemare în judecată.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu a lămurit în mod complet aceste chestiuni, recurentul își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de concluziile la care a ajuns instanța de apel cu privire la încălcarea limitelor devoluțiunii, or, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare.

Deși susține lipsa unei motivări efective a deciziei atacate pe aceste aspecte, în concret, recurentul nu face nimic altceva decât să combată argumentele reținute de instanța de apel, opunând acestora propriile sale aprecieri și susțineri, diametral opuse concluziilor instanței devolutive, care, însă, sunt vădit neîntemeiate, în considerarea următoarelor argumente:

Este adevărat că, reglementând efectul devolutiv al apelului, art. 476 alin. (1) C. proc. civ. prevede că „apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt cât și în drept”.

Însă, devoluțiunea care poate fi realizată în cadrul căii de atac de reformare a apelului comportă două limitări reglementate prin dispozițiile art. 477 și 478 C. proc. civ. și care se exprimă prin adagiile: tantum devolutum quantum appellatum și tantum devolutum quantum iudicatum.

Cea de-a doua limitare a efectului devolutiv al apelului, tantum devolutum quantum iudicatum, exprimă ideea că efectele apelului se pot răsfrânge doar asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanță, ceea ce înseamnă că, prin intermediul apelului, nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe.

Regula este perfect justificată întrucât apelul, deși provoacă o nouă judecată în fond a litigiului, reprezintă o cale de atac îndreptată împotriva unei hotărâri date de prima instanță, deci un mijloc procedural de continuare a procesului iar nu un mijloc de dezvoltare a cadrului procesual, astfel încât, controlul judiciar pe care îl realizează instanța de apel asupra hotărârii atacate nu poate avea în vedere alte pretenții sau elemente, care nu au format obiectul primei judecății. Din acest motiv, cadrul procesual, sub aspectul părților, al obiectului și al cauzei trebuie să rămână cel stabilit înaintea primei instanțe, nefiind posibilă invocarea de fapte noi.

Această limitare a efectului devolutiv al apelului este reglementată prin dispozițiile art. 478 C. proc. civ. care, în aliniatul 1 prevede că, „prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit la prima instanță”, iar, la aliniatul 3, că, „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi”.

Prin urmare, primul alineat enunță regula neschimbării în calea de atac a cadrului procesual stabilit în fața instanței de fond, nici sub aspect subiectiv, astfel că nu vor putea fi introduse în cauză alte persoane decât cele care au figurat ca părți la prima instanță, dar nici sub aspect obiectiv, astfel că nu pot fi formulate cereri noi de către părțile din proces, iar alin. (3) dezvoltă regula și stabilește, sub un prim aspect, că în apel nu poate fi schimbată calitatea părților, nu poate fi schimbat obiectul cererii de chemare în judecată și nici cauza acesteia, cauza cererii fiind reprezentată de complexul faptic care justifică pretenția formulată, orice schimbare sau depășire a acesteia în apel fiind de natură a conduce la privarea părților de beneficiul celor două grade de jurisdicție.

Or, în speță, prin invocarea unor aspecte factuale noi, diferite față de cele avute în vedere la fond, referitoare la scopul încheierii contractelor și la neplata prețului, este evident că reclamanții au încercat însăși schimbarea cadrului procesual sub aspectul cauzei, lucru ce contravine dispozițiilor procedurale anterior citate.

În contextul absenței oricărei referiri a reclamanților în fața primei instanțe la neplata prețului, la intenția părților de a evita, prin încheierea tranzacțiilor, indisponibilizarea și executarea silită a apartamentelor, ori la situația de analfabetism a defunctului, în mod corect instanța devolutivă a constatat că evocarea acestor împrejurări abia prin motivele de apel echivalează cu adăugarea unor motive de fapt noi și, implicit, o modificare a elementelor cererii de chemare în judecată, inadmisibilă în calea de atac, conform dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Spre deosebire de prețul derizoriu care constituie o cauză de anulare a actului juridic translativ de proprietate (nulitate relativă), neplata prețului coroborată cu caracterul fictiv al clauzelor contractuale prin care vânzătorul declară că a încasat prețul și arată modalitatea concretă în care plățile au fost făcute pun în discuție nulitatea absolută a contractului, fiind dincolo de orice evidență diferențele existente între cele două situații invocate și consecințele pe care le produc în plan juridic.

Pe de altă parte, intenția manifestată de părți la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, de a evita indisponibilizarea și executarea silită a apartamentelor, invocată în apel drept cauză ilicită a actelor juridice în discuție, diferă în mod substanțial de cauza invocată la fond, constând în intenția de a scoate imobilele din patrimoniul succesoral, cu eludarea dispoziţiilor legale din materia succesiunii legale, și de a frauda interesele reclamaților în drepturile lor succesorale după defunctul I, verificarea existenței, realității și a caracterului ilicit al fiecăreia dintre aceste ipoteze presupunând analizarea unor chestiuni distincte, supuse unor norme de drept material specifice, și a unor împrejurări de fapt diferite, astfel că și sub acest aspect statuările instanței de apel referitoare la schimbarea limitelor învestirii sunt corecte.

Aceeaşi concluzie subzistă și în privința simulației câtă vreme susținerile ce au fundamentat acest capăt de cerere în apel sunt diferite de cele invocate la fond, conducând la schimbarea cadrului procesual sub aspectul cauzei, însuși reclamantul recunoscând în cuprinsul motivelor de apel că există diferențe între cele două mecanisme de fraudare invocate.

Este greșită opinia recurentului reclamant în sensul că, fiind în discuție o nulitate absolută, care poate fi invocată în orice stare a procesului, aceasta ar fi trebuit analizată de instanța devolutivă din perspectiva evocată in extenso în calea de atac.

Recurentul confundă nulitatea actelor juridice civile și regimul juridic al acesteia cu nulitatea actelor de procedură, omițând, totodată, faptul că, în cauză, nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare a constituit o apărare de fond, specifică dreptului substanțial, constituind însuși fundamentul cererii deduse judecății. Or, din perspectivă procesuală, reclamanții erau obligați să indice ipotezele ce o susțin, precum și motivele de fapt și de drept pe care acestea se întemeiază încă din primă instanță, în termenele și condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă, fie prin cererea de chemare în judecată, fie printr-o cerere adițională potrivit art. 30 alin. (5) C. proc. civ. Aceasta pentru că, indiferent de obiectul său, în cazul oricărei acțiuni în justiție, fie ea și una în constatarea nulității absolute a unui act juridic, motivele ce o susțin trebuie dezbătute mai întâi în fața primei instanțe, pentru a putea fi aduse în discuție, ulterior, în calea devolutivă de atac. În caz contrar, instanța de apel nu poate proceda la examinarea criticilor prin care se invocă alte chestiuni decât cele ce au făcut obiectul judecății la fond, acestea având caracterul unor cereri noi formulate direct în calea devolutivă, ce nu pot fi supuse analizei date fiind prevederile exprese ale art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Recurentul se prevalează în mod greșit de textul art. 478 alin. (2) C. proc. civ. pentru a justifica extinderea judecății în apel și cu privire la chestiunile de fapt nou invocat, întrucât împrejurările pe care partea le-a adus în discuție prin cererea de apel reprezintă, așa cum s-a arătat deja, fapte noi menite să justifice pretențiile deduse judecății, de natură a circumstanția alte motive de nulitate decât cele inițiale, iar nu simple motive, mijloace de apărare și dovezi în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile legale menționate. Pentru a putea fi primite, motivele și mijloacele de apărare invocate prin cererea de apel trebuie să vizeze exclusiv aspecte ce țin de judecata în primă instanță și de hotărârea prin care s-a finalizat aceasta, complexul faptic ce a stat la baza formulării acțiunii neputând fi nici schimbat, nici depășit.

În mod neîntemeiat susține recurentul că instanța devolutivă ar fi confundat cu extinderea cadrului procesual, administrarea probatoriul solicitat în apel, din considerentele deciziei atacate rezultând cu prisosință că, în realitate, instanța a făcut o distincție clară între cele două chestiuni, analizându-le în mod separat, în concordanță cu dispozițiile procedurale aplicabile în fiecare materie, în sensul că a înlăturat motivele de fapt noi, invocate în apel, în considerarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., dar a primit, a analizat și a cenzurat în conformitate cu dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. probele prin care reclamantul tindea la a demonstra că modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare cumpărare contestate în cauză se circumscrie unui veritabil modus operandi practicat de părțile contractante și în cazul altor tranzacții imobiliare (susținerile referitoare la contractul de vânzare-cumpărare încheiat de defunct în anul 2018, pentru care plata prețului de 40.000 euro s-a făcut în anul 2014, în numerar, și în legătură cu care s-a invocat neplata prețului și caracterul fals al contractului și al procurii date mandatarului, precum și susținerile referitoare la împrumutul bancar în sumă de 25.000 euro contractat de defunct și garantat cu un alt imobil, în considerarea căruia defunctul și pârâtul au încheiat un alt contract de vânzare-cumpărare, în legătură cu care reclamantul a susținut că a fost fictiv).

Sunt vădit neîntemeiate susținerile recurentului referitoare la faptul că, neanalizând susținerile noi formulate în apel, instanța de apel ar fi încălcat prevederile art. 22 alin. (2) din Codul de procedură, care impun judecătorului obligația de a preveni orice greșeală în aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, de a analiza şi de a pune în dezbaterea părţilor şi alte aspecte decât cele menţionate în cererea de chemare în judecată.

În aprecierea îndatoririi pe care o are judecătorul de a stărui prin orice mijloacele pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele trebuie avute în vedere și prevederile art. 10 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora părțile au obligația să îndeplinească actele procedurale în condițiile și în termenele prevăzute de lege. Or, din corelarea prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu cele ale art. 10 alin. (1) C. proc. civ. rezultă fără dubiu că judecătorul nu se poate substitui părții și nici nu poate suplini lipsa de diligență a părții care pretinde un drept pe calea acțiunii în justiție. În circumstanțele concrete ale speței de față, câtă vreme reclamanții nu și-au îndeplinit obligația de a expune încă de la începutul procesului toate aspectele de fapt ce conturau pretenția dedusă judecății, înțelegând să facă acest lucru într-o formă nepermisă de dispozițiile procedurale, anume prin invocarea lor direct în calea de atac, nu i se poate imputa instanței de apel că, neanalizându-le, și-ar fi încălcat obligația de a stărui prin toate mijloacele legale în aflarea adevărului.

Rolul activ nu poate fi exercitat decât cu respectarea principiului disponibilității precum și a tuturor celorlalte reguli de procedură aplicabile procesului, fiind evident că, în contextul cauzei, instanța nu putea lua în considerare motive de fapt invocate de reclamanți într-un cadru neprocedural, chiar dacă acestea ar fi putut fi utile pentru aflarea adevărului în cauză.

De altfel, Înalta Curte constată că instanța de apel a manifestat un rol activ energic pe întreg parcursul soluționării procesului în calea de atac, administrând probe atât la solicitarea părților, cât și din oficiu, solicitând reclamantului precizări cu privire la obiectul cauzei și explicații suplimentarea pentru lămurirea pretențiilor deduse judecății, or, toate acestea dovedesc stăruința instanței în aflarea adevărului și preocuparea de a dezlega cauza în conformitate cu normele de drept material și de drept procesual, susținerile în sens contrar formulate de reclamant prin motivele de recurs fiind vădit neîntemeiate.

Nici încălcarea art. 5 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi reținută.

Textul legal menționat stabilește pentru judecător obligația de a primi și soluționa orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii, această dispoziție fiind o aplicație a dreptului fundamental al accesului liber la justiție, înscris în art. 21 alin. (1) și 2 din Constituție dar și a art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, care consacră exigențele unui proces echitabil și care pune pe primul plan accesul la justiție, accesul la o instanță sau dreptul la un tribunal.

Însă, accesul liber la justiție și îndatorirea corelativă a judecătorului de a primi și soluționa cererile deduse judecății, în sensul art. 5 alin. (1) C. proc. civ., nu înseamnă nicidecum că instanța este obligată să judece oricum și oricând, legea de drept civil precum și cea de drept procesual civil stabilind clar condițiile de exercitare a acțiunilor, competențele, regulile de procedură, procedurile de judecată, etc., care se pot folosi, fără ca prin aceasta să se încalce dreptul persoanei de a se adresa justiției, adică fără să fie socotite de plano, automat, îngrădiri ale accesului la justiție.

Din această perspectivă, împrejurarea că, în speță, susținerile de fapt noi formulate de reclamanți prin cererea de apel nu au fost analizate nu poate fi subsumată unei încălcări a îndatoririi judecătorului de a primi și soluționa cererile de competența instanțelor judecătoreşti, în sensul art. 5 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, în realitate, acestea au fost înlăturate cu respectarea regulilor și principiilor specifice procesului civil, în considerarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, corect aplicate de către instanța de apel.

Subsumat unei alte critici ce se circumscrie aceluiaşi motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul pretinde că instanța de apel ar fi trebuit să se considere legal învestită cu susținerile referitoare la cauza ilicită a contractelor, constând în intenția de a evita indisponibilizarea și executarea silită a apartamentelor, precum și cu cele privind situația de analfabetism a defunctului, în considerarea cererii de intervenție accesorie formulate în apel, cerere în cuprinsul căreia intervenienții invocaseră aceleași aspecte.

Recurentul susține că, odată declarată admisibilă cererea de intervenţie accesorie, intervenienții au devenit părți în proces, potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (1) C. proc. civ., astfel că erau îndreptățiți să invoce respectivul mecanism de fraudare, pentru a justifica propriul interes în cauză, el intrând, pe cale incidentală, în obiectul și, respectiv, în limitele procesului, care au fost, astfel, în mod legal modificate prin cererea de intervenție, instanța de apel fiind obligată să îl analizeze.

Criticile sunt neîntemeiate.

Natura juridică a intervenției accesorii este aceea de apărare întrucât, spre deosebire de intervenientul principal, intervenientul accesoriu nu tinde la valorificarea unei pretenții proprii, ci urmărește, prin apărările pe care le face, ca instanța să pronunțe o soluție favorabilă părții pentru care a intervenit.

Constituind o cerere incidentală, prin care terțul nu invocă un drept propriu ci doar îl sprijină pe reclamant sau pe pârât, după caz, intervenția voluntară accesorie duce la lărgirea cadrului procesual numai sub aspectul părților, nu și al obiectului și al cauzei litigiului.

Este adevărat că, deși nu pretinde un drept propriu în cadrul procesului în care intervine, terțul nu devine un simplu apărător al părții în favoarea căreia a formulat cererea, ci trebuie să urmărească obținerea unui folos pentru sine, iar nu numai pentru partea a cărei poziție o susține, să justifice un interes propriu în participarea la judecata procesului respectiv.

Însă, motivele de fapt și de drept pe care acesta își întemeiază cererea nu intră în obiectul propriu-zis al procesului ci au doar rolul de a demonstra folosul urmărit pe calea demersului judiciar promovat, fără a modifica în vreun fel cadrul procesual fixat de părțile originare ale procesului, prin cererile lor.

Intervenientul accesoriu are o poziție procesuală subordonată față de partea pe care o sprijină, ideea lipsei de independență procesuală a terțului intervenient rezultând cu prisosință din dispozițiile art. 67 alin. (1) și (2) C. proc. civ. Or, în considerarea acestei poziții procesuale, intervenientul poate săvârși numai acte de procedură care servesc interesului părții în favoarea căreia a intervenit, sens în care, acesta poate să propună probe, să invoce argumente și excepții procesuale care se circumscriu cadrului procesual fixat de părți.

Dacă intervenția este făcută în calea de atac a apelului, datorită subordonării procesuale arătate, prin cererea de intervenție nu se poate cere altceva sau mai mult decât a apelat partea în favoarea căreia s-a făcut intervenția, regulile care i se aplică acesteia din urmă, din punct de vedere al limitelor în care poate declanșa devoluțiunea, fiindu-i aplicabile, deopotrivă, și intervenientului accesoriu.

Regula este firească, neexistând nicio rațiune pentru care terțului ce intervine în proces în calea de atac să i se permită lărgirea sau modificarea în orice alt mod a cadrului procesual, iar părții originare nu.

Or, câtă vreme în raport cu dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., reclamantul nu putea schimba în apel cauza și obiectul cererii de chemare în judecată, cu atât mai puțin intervenienților nu le era permisă o asemenea conduită procesuală, fiind evident, în aceste circumstanțe, că instanța de apel nu se putea considera legal învestită cu analizarea susținerilor din cuprinsul cererii de intervenție accesorie, formulate în calea de atac, ce tindeau la a demonstra existența unei alte cauze ilicite a contractelor de vânzare cumpărare decât cea afirmată de reclamanți la fond, precum și a unei cauze de nulitate noi, invocată pentru prima dată în apel, derivând din pretinsa situație de analfabetism a defunctului.

În consecință, susținerile în sens contrar formulate de reclamant în cuprinsul motivelor de recurs urmează a fi înlăturate, incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. neputând fi reținută nici din perspectiva acestora.

Cât privește critica ce vizează analiza pe care instanța de apel a făcut-o în legătură cu situația de analfabetism a defunctului, prin invocarea unor aspecte nepuse în discuția părților și străine de natura cauzei, Înalta Curte o apreciază ca fiind lipsită de relevanță în economia speței câtă vreme, prin considerentele la care recurentul face referire, instanța nu a dat o dezlegare de fond chestiunii respective, cum în mod eronat susține recurentul, ci doar a făcut o serie de observații în legătură cu modul în care a fost invocată și cu lipsa de relevanță a unei astfel de circumstanțe, în raport cu motivele invocate prin cererea de chemare în judecată și cu momentul procedural la care a fost invocată.

Instanța de apel a precizat în mod explicit că situația de analfabetism nu poate fi analizată câtă vreme a fost invocată pentru prima dată în apel, referirile pe care le-a făcut, în continuare, la clauzele contractuale în cuprinsul cărora notarul a menționat declarația părților că li s-au pus în vedere dispozițiile Legii nr.241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale cu privire la declararea unui preț nereal și că sunt de acord cu toate clauzele contractuale, la faptul că această mențiune a notarului face dovada deplină până la înscrierea în fals, potrivit distincțiilor art. 270 alin. (1) C. proc. civ., precum și la faptul că reclamanții nu au pretins prin acțiune eroarea asupra naturii juridice a actului ori un alt viciu de consimțământ în privința vânzătorului, având doar caracterul unor considerente supraabundente, care ar putea lipsi, fără a afecta fundamentul hotărârii, astfel că nu impun nicio analiză suplimentară din perspectiva criticilor formulate de recurent.

Cu referire la fondul litigiului, invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., reclamantul a susținut că hotărârea atacată nu respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și nici pe cele ale art. 6 alin. (1) C. proc. civ. și ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, întrucât nu răspunde cererilor și susținerilor sale și nu relevă motivele pentru care instanța le-a înlăturat, dând prevalență doar apărărilor pârâtului, nu cuprinde o analiză detaliată a tuturor aspectelor ce conturează contextul faptic ce a stat la baza promovării acțiunii și nici a probelor administrate în cauză, instanța apreciind trunchiat situaţia de fapt, doar în favoarea intimatului-pârât, dând dovadă, astfel, de lipsă de imparțialitate. Totodată a susținut că instanța nu a intrat pe fondul cererii, analizând contractele doar din perspectiva realizării obiectului lor, respectiv, al transferului proprietăţii şi al primirii preţului, iar nu al cauzei ilicite care presupunea stabilirea intenției părților la încheierea contractelor, s-a îndepărtat de la aspectele a căror lămurire era chemată să o realizeze și a analizat, pe alocuri, extra petita, chestiuni care nu aveau legătură cu cauza.

Conex, invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul reclamant solicită să se constate că, menținând hotărârea Tribunalului, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare și aplicare a legii în condițiile în care, din circumstanţele speţei, rezultă atât ipoteza simulaţiei cât și cea a cauzei ilicite şi imorale urmărite la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, dovedindu-se că scoaterea din patrimoniul defunctului a imobilelor s-a realizat cu scopul ca acestea să nu se mai regăsească în masa succesorală.

Făcând vaste trimiteri la situația de fapt și la probele administrate în cauză, recurentul a expus propriul punct de vedere cu privire la modul în care acestea ar fi trebuit analizate și interpretate precum și concluzia ce s-ar impune în urma acestei evaluări.

Înalta Curte constată că, astfel formulate, criticile subsumate de recurent motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. au la bază considerente comune, ce pun în discuție, în esență, modalitatea în care a fost analizată cauza contractelor a căror nulitate se solicită a se constata și prețul vânzărilor, reclamantul apreciind, pe de o parte, că instanța de apel nu a luat în considerare toate susținerile, împrejurările de fapt și probele aduse în dovedirea acestora, iar, pe de altă parte, că instanța a aplicat greșit legea atunci când a constatat că niciuna dintre cauzele de nulitate invocate nu este întrunită.

Dată fiind unicitatea raționamentului juridic ce stă la baza soluției ce urmează a fi adoptată, aceste critici vor fi analizate împreună, prin raportare, pe de o parte, la considerentele deciziei atacate ce conțin argumentele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței în sensul caracterului neîntemeiat al pretențiilor deduse judecății, iar, pe de altă parte, la apărările pe care reclamantul susține că și le-a făcut în cauză, cu luarea în considerare și a limitelor devoluțiunii stabilite de instanța de apel, urmând ca, în aceste repere, să se verifice dacă decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și exigențelor dreptului părții la un proces echitabil, în sensul jurisprudenței CEDO în materie, respectiv, dacă instanța devolutivă a aplicat corect normele de drept material incidente în cauză.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și că, din perspectiva modului de interpretare și aplicare a normelor de drept material, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., verificarea legalității hotărârii presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susținerile care vizează situația de fapt și modul de interpretare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului.

Din această perspectivă, susținerile recurentului reclamant referitoare la modul în care au fost analizate și interpretate elementele de fapt ale raporturilor dintre părți și la modul în care acestea au fost valorificate de către instanța devolutivă, precum și cele care vizează întregul context faptic în care au fost încheiate cele două tranzacții, stabilit de instanțele de fond pe baza analizei și evaluării probatoriului administrat, nu pot fi primite câtă vreme nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, ci, cel mult, de netemeinicie, astfel că nu pot fi reevaluate de către instanța de control judiciar, o asemenea operațiune presupunând o nouă analiză și interpretare a probelor și a situației de fapt și nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului.

Așadar, în raport de situația de fapt reținută în apel, situație ce nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte poate să verifice doar dacă instanța a constatat în mod corect că în cauză nu sunt întrunite condiţiile impuse de dispozițiile art. 1236 - 1238 C. civ., respectiv, de cele ale art. 1665 alin. (2) C. civ., pentru a se constata nulitatea contractelor sau, eventual, simulația, respectiv dacă a reținut în mod corect că intenția părților contractante, la momentul încheierii tranzacțiilor a fost doar aceea de a vinde, respectiv, de a cumpăra imobilele și că prețul vânzărilor a fost unul real și serios, iar nu derizoriu, mascând o donație.

Verificând decizia atacată în aceste repere, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma condițiilor specifice acţiunii în constatarea nulității unui act juridic, potrivit temeiurilor de drept invocate în mod explicit drept cauză a cererii de chemare în judecată și prin raportare la fiecare dintre cele două motive de nulitate invocate, menținând soluția adoptată la fond după ce a verificat ea însăși, raportat la criticile formulate de reclamant, reținute ca fiind admisibile, întrunirea în cauză a condițiilor necesare pentru a se putea dispune sancționarea contractelor de vânzare-cumpărare contestate, în maniera solicitată de parte.

Astfel, reținând că este învestită, în principal, cu o cerere de constatare a nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare, cerere ce a fost fundamentată pe două motive distincte, anume, cauza ilicită și prețul neserios, derizoriu, instanța de apel a verificat, cu prioritate, prin raportare la dispozițiile art. 1236 alin. (2) și (3) și ale art. 1237 alin. (2) C. civ., ce definesc cauza ilicită și imorală, dacă aspectele invocate de reclamant cu referire la scopul urmărit de părțile contractante atunci când au tranzacționat sunt de natură a contura ipoteza pe care acesta o susține, respectiv, aceea că, prin încheierea contractelor, părțile nu au urmărit numai un transfer de drepturi imobiliare de proprietate din patrimoniul defunctului I, în patrimoniul fiului acestuia, pârâtul J, ci şi scoaterea din patrimoniul defunctului a mai multor imobile, astfel încât ele să nu se mai găsească în masa succesorală rămasă după acesta, și dacă ipoteza astfel afirmată poate fi circumscrisă noțiunii de cauză ilicită, fiind natură a atrage sancțiunea prevăzută de art. 1238 alin. (2) C. civ., anume, nulitatea absolută a contractelor astfel încheiate.

În analiza efectuată, instanța de apel a pornit de la principiul libertății titularului unui patrimoniu de a dispune de bunurile sale pe durata vieții, cu titlu oneros sau gratuit, subliniind că, în ceea ce privește libertatea de a încheia acte cu titlu gratuit (donații sau legate), aceasta este permisă până la limita cotității disponibile, în ipoteza în care la succesiune vin moștenitori rezervatari, categorie de moștenitori căreia îi aparțin reclamanții din prezenta cauză.

Reținând că acesta este principiul aplicabil față de ipoteza afirmată prin cererea de chemare în judecată drept cauză de nulitate a contractelor, instanța de apel, deși a apreciat că este dificil de decelat în ce rezidă cauza ilicită ori imorală a contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu, în condițiile în care, fiind vorba de contracte cu titlu oneros prin definiție, acestea nu sunt supuse interdicției de a dispune, mai sus analizate, a procedat la analiza punctuală a susținerilor reclamantului pe acest aspect.

Remarcând că însuși reclamantul admite, prin acțiunea introductivă de instanță, că părțile au urmărit transferul bunurilor dintr-un patrimoniu în altul (din cel aparținând vânzătorului în cel al cumpărătorului), instanța de apel a notata că motivul determinant al pârâtului la încheierea tranzacțiilor a constat în achiziționarea celor două imobile, scoaterea acestora din patrimoniul succesoral fiind doar un efect al vânzării, iar nu o cauză.

În raport cu prevederile art. 1239 C. civ., potrivit cărora, contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută, iar existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară, instanța a apreciat ca fiind lipsite de relevanță argumentele apelantului în sensul că pârâtul nu a dovedit cauza licită sau morală, precum și cele referitoare la neexplicitarea în cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare a cauzei mediate, cu atât mai mult cu cât, probele administrate au demonstrat că vânzările au fost consimțite de defunct, tatăl reclamantului și al pârâtului, în contul unor datorii pe care acesta le avea la pârât, împrejurare reținută ca atare de instanța de fond, confirmată și de pârât, cu referire, e adevărat, la o altă datorie contractată de vânzător în anul 2018, precum și de martora Q, audiată în primă instanță.

Analizând în continuare probele administrate la solicitarea reclamantului în dovedirea cauzei mediate, instanța devolutivă a apreciat că nici declarația martorului audiat în apel la cererea reclamantului, nici transcrierea conversației acestei martore, depusă atașat apelului, nu produc efectul urmărit de parte, concluzionând în sensul că probele administrate nu sunt apte a dovedi că părțile din contract au urmărit un scop mediat ilicit sau imoral.

Referindu-se, apoi, în mod explicit la declarația martorului R, singurul care a menționat că defunctul nu a intenționat, în realitate, să-i vândă pârâtului imobilele, ci doar să transfere temporar aceste bunuri către pârât pentru a evita riscul sechestrării acestora în considerarea unei urmăriri penale la care era supus, convenția fiind ca, ulterior, bunurile să revină în patrimoniul vânzătorului, instanța de apel a reținut că aceasta nu poate fi avută în vedere întrucât, deși relevă o cauză ilicită, nu susține ipoteza afirmată de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată – de fraudare a intereselor moștenitorilor rezervatari – după cum nu confirmă nici deghizarea unor donații sub forma aparentă a unor vânzări, pentru că, într-o atare ipoteză, a simulării totale a realității (și nu parțiale, cum s-a solicitat prin capătul de cerere formulat în subsidiar) lipsește elementul esențial al donației, anume intenția de a gratifica pe donatar (animus donandi).

Rezultă din considerentele expuse că instanța de apel a verificat în detaliu fiecare aspect relevant al cauzei invocat de reclamant în susținerea acestui motiv de nulitate, concluzia desprinsă la finalul analizei efectuate, că nu s-a dovedit intenția frauduloasă a părților la încheierea contractului în sensul afirmat de reclamant, punând în evidență corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

Contrar susținerilor recurentului potrivit cărora instanța de apel nu ar fi intrat în fondul cererii, analizând contractele doar din perspectiva realizării obiectului lor, Înalta Curte constată că, în realitate, analiza s-a circumscris exact chestiunii esențiale aflate în discuție, anume, cauza actelor contestate, instanța de apel fiind preocupată să stabilească în concret care a fost obiectivul urmărit de părți la încheierea celor două contracte.

În conformitate cu dispozițiile art. 1235 C. civ., cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul. Prin urmare, cauza sau scopul actului juridic civil reprezintă obiectivul urmărit de părți la încheierea actului, formând, alături de consimțământ, voinţa juridică ce include două elemente: cauza imediată - în actele reale, prefigurarea remiterii bunului și cauza mediată - motivul determinat al încheierii actului.

Din perspectiva sancțiunii nulității contractului interesează nu scopul imediat – causa proxima, care este abstract și invariabil în cadrul unei anumite categorii de acte juridice, ci scopul mediat – causa remota, care este concret și variabil de la o categorie de acte juridice la alta și chiar în cadrul aceleiași categorii de acte juridice.

Potrivit art. 1236 alin. (2) C. civ., cauza este ilicită atunci când ea este contrară legii şi ordinii publice iar potrivit art. 1237 C. civ., cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.

În speță reclamantul a invocat drept cauză ilicită a contractelor în discuție scoaterea imobilelor din patrimoniul defunctului I, astfel încât acestea să nu se mai găsească în masa succesorală rămasă după el și, corelativ, preluarea de către pârât, în proprietate, a aceloraşi imobile cu ocolirea dispoziţiilor legale din materia succesiunii legale și fraudarea intereselor reclamaților în drepturile lor succesorale, după defunctul I, situație ce se circumscrie ipotezei reglementate de art. 1237 C. civ.

Curtea de apel a procedat la înlăturarea cauzei de nulitate invocate întrucât, raportat la probațiunea administrată, a constatat că nu s-a dovedit că defunctul și pârâtul au acționat cu această intenție, de a-i frauda pe reclamanți în drepturile lor succesorale, neexistând, deci, un scop mediat ci doar scopul imediat, al transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor din patrimoniul vânzătorului în cel al cumpărătorului, corelativ remiterii de către cumpărător către vânzător a prețului.

Practic, părțile au efectuat exact acțiunile la care erau îndreptățite, respectiv, ținute, potrivit contractului, corespunzător obiectului acestuia, nedovedindu-se că în spatele acestei conduite ar fi existat un scop ascuns, susceptibil de a fi circumscris unei cauze ilicite în sensul art. 1237 C. civ., concluzia lipsei intenției de a-i prejudicia pe reclamanți fiind fundamentată pe aspectele de fapt relevate de părți, în urma reevaluării de către instanța de apel a probelor dosarului, operațiuni care sunt circumscrise sferei controlului de temeinicie impus instanței devolutive și care, neîndoielnic, ies din domeniul verificărilor de legalitate îngăduite instanței de recurs.

Prin urmare, susținerile din cuprinsul motivelor de recurs prin care se tinde la readucerea în discuție a acestor aspecte nu pot fi analizate.

Sunt lipsite de fundament afirmațiile recurentului în sensul că instanța de apel ar fi analizat extra petita aspecte care nu aveau legătură cu cauza. Referirile din considerentele deciziei atacate la nedovedirea intenției defunctului de a-l gratifica pe pârât și, implicit, la lipsa elementului esențial al donației, anume, intenția de a gratifica, făcute în contextul analizei depoziției martorului R, au legătură cu cauza câtă vreme martorul declarase că defunctul nu a intenționat în realitate să-i vândă pârâtului imobilele, ci a vrut doar să transfere temporar aceste bunuri către pârât pentru a evita riscul sechestrării lor.

Constatând că aceste susțineri par să releve o cauză ilicită a tranzacțiilor analizate, instanța le-a evaluat în contextul factual al cauzei, prin raportare la conținutul concret al cererii de chemare în judecată și, observând că ele nu susțin teza afirmată de reclamanți drept cauză ilicită, de fraudare a intereselor moștenitorilor rezervatari, le-a înlăturat, apreciind, totodată, că ele nu sunt suficiente pentru demonstra nici deghizarea unor donații sub forma aparentă a unor vânzări, pentru că, într-o atare ipoteză, a simulării totale a realității, lipsește elementul esențial al donației – intenția de a gratifica pe donatar.

Or, câtă vreme capătul de cerere subsidiar al acțiunii deduse judecății viza tocmai constatarea existenței unei donații deghizate, este evident că analiza instanței de apel, din această perspectivă, se circumscrie limitelor învestirii sale stabilite prin cererea de chemare în judecată, susținerile în sens contrar formulate de recurent urmând a fi înlăturate.

Cât privește susținerile din recurs referitoare la momentul în raport cu care trebuia analizată cauza actului juridic și, în corelare cu acesta, la momentul stabilirii intervenirii acordului de voințe și la momentul la care plata prețului trebuia realizată, Înalta Curte constată că ele nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate din perspectiva motivelor de casare invocate, astfel că nu impun o verificare specifică, cu atât mai mult cu cât, din considerentele deciziei atacate rezultă cu evidență că întreaga analiză a instanței de apel cu privire la cauză ilicită s-a raportat, în mod legal, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, cu luarea în considerare a tuturor celorlalte aspecte invocate de reclamant, a căror relevanță a fost apreciată în raport cu același moment. Momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea este acela al încheierii actului juridic, or, instanța de apel a respectat întocmai acest principiu, astfel că susținerile reclamantului circumscrise acestui motiv de recurs nu impun nicio analiză suplimentară.

Nici critica referitoare la aplicarea greșită a principiului libertății contractuale nu evocă modalitatea în care instanța de apel ar fi încălcat normele de drept material. Raportat la motivul de nulitate invocat prin cererea de chemare în judecată, instanța de apel a subliniat, doar, că orice persoană are libertatea de a dispune după bunul plac de patrimoniul său în timpul vieții, potențialii moștenitori legali rezervatari, a căror rezervă succesorală a fost încălcată prin actele de dispoziție ale autorului lor, având posibilitatea de a solicita reducțiunea liberalităților excesive, dacă este cazul. Construcția juridică ulterioară acestei afirmații, ce a stat la baza dezlegării date criticilor ce vizau modul de soluționare a capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute, se raportează la normele de drept material ce reglementează această instituție și la circumstanţele concrete ale cauzei, potrivit celor deja arătat, relevând corecta interpretare și aplicare a legii astfel că, nici din această perspectivă nu poate fi reținută incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește cea de-a doua cauză de nulitate invocată, referitoare la prețul vânzării, instanța de apel a analizat, cu precădere susținerile reclamantului ce vizau neplata prețului, reținând că acestea sunt de natură a demonstra caracterul deghizat al contractelor.

Analizând în detaliu probele administrate, potrivit considerentelor pe larg arătate în cuprinsul hotărârii atacate, a căror prezentare în integralitate nu se impune în cadrul prezentei decizii, instanța a reținut, în esență, că sarcina probei nu incumba pârâtului, pentru că în favoarea lui operează dispozițiile art. 270 alin. (2) C. proc. civ., că martorii nu aveau aptitudinea de a testa cu privire la acest aspect și că, în raport cu răspunsurilor pârâtului la interogatoriu, cu declarațiile martorilor (probe administrate în apel) și chiar cu propriile susțineri ale părților, inclusiv ale intervenienților accesorii, afirmațiile potrivit cărora pârâtul nu a plătit niciodată prețul sunt lipsite de veridicitate, cu atât mai mult cu cât se ignoră teza reținută de prima instanță, în sensul că vânzările au fost făcute pentru că defunctul avea datorii, pe care le-a plătit pârâtul (teză invocată de însuși reclamantul prin cererea de apel), părțile convenind o compensare între creanțele reciproce, modalitate de stingere a datoriilor reglementată în mod detaliat de Codul civil.

Cu referire la susținerea potrivit căreia pârâtul nu dispunea de resurse financiare în perioada 2014 - 2015, instanța de apel a apreciat, de asemenea, că este neîntemeiată și a înlăturat-o ca atare, fundamentându-și această poziție pe concluziile deduse în urma analizării și evaluării probelor administrate în calea de atac, anume contractele de vânzare-cumpărare a unor autovehicule, răspunsul la interogatoriu al pârâtului-intimat, contractul de vânzare-cumpărare a unui apartament aparținând apelantului reclamant, raționamentul ce a stat la baza acestor concluzii fiind pe larg prezentat în considerentele deciziei atacate.

Deși recurentul contestă statuările instanței de apel și, reiterând apărările formulate în fața instanțelor de fond, susține că instanța devolutivă a interpretat greșit dispozițiile legale aplicabile litigiului, argumentele pe care își întemeiază aceste critici nu evidenţiază aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, apte a fi analizate în coordonatele art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci evocă doar greşita evaluare a probelor și a situației de fapt, chestiuni ce nu pot fi reapreciate de instanța de control judiciar din moment ce netemeinicia deciziei instanței de apel nu poate face obiectul recursului.

Prin urmare, acestea nu vor fi analizate, cu atât mai mult cu cât, fiind invocate ca atare și în apel, au primit deja o dezlegare, instanța devolutivă răspunzându-le punctual, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate pe care aceasta le-a expus în conturarea soluției adoptate, or, fără a combate în niciun fel argumentele instanței de apel și fără a se raporta efectiv la considerentele deciziei atacate, recurentul încearcă să le readucă în discuție, nesocotind existența judecății anterioare dar și natura căii de atac a recursului.

Nu poate fi reținută incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva afirmată de recurent, aceea că instanța de apel ar fi soluționat cauza prin raportare la aspecte ce nu au fost puse în discuția părților (compensația legală), deci cu încălcarea prevederilor art. 9 și ale art. 14 C. proc. civ., întrucât, în realitate, o astfel de ipoteză nu se verifică în cauză.

Împrejurarea că instanța de apel a apreciat că prin tranzacțiile încheiate părțile au înțelese să-și compenseze creanțele reciproce pe care le aveau, în contextul în care pârâtul plătise unele datorii ale defunctului, nu semnifică faptul că în cauză au fost aplicate prevederile legale din materia compensației legale întrucât nu datoriile sau creanțele reciproce ale părțile contractante au făcut obiectul prezentei cauze, instanța nefiind chemată să statueze asupra acestora. Prin urmare, calificarea juridică pe care instanța de apel a dat-o acestor raporturi este lipsită de relevanță în economia speței și nu are nicio înrâurire asupra obiectului litigiului și, cu atât mai puțin, asupra soluției adoptate în cauză. În aceste circumstanțe nu se poate susține că instanța ar fi avut obligația de a pune în discuția prealabilă a părților aceste chestiuni, și, cu atât mai puțin, că, neprocedând astfel, ar fi încălcat normele de procedură din cuprinsul art. 9 și ale art. 14 C. proc. civ.

Cu referire la cuantumul prețului, după ce a subliniat că prețul derizoriu echivalează cu lipsa cauzei iar sancțiunea aplicabilă este nulitatea relativă, în sensul concordant al dispozițiilor art.1665 alin. (2) (vânzarea este anulabilă) și ale art.1238 alin. (1) C. civ. (lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice), iar nu nulitatea absolută, cum s-a solicitat de către reclamanți prin cererea de chemare în judecată, instanța de apel a reținut că, pentru a se putea dispune anularea contractelor pe acest temei, este necesar să existe o disproporție atât de mare în privința prețului încât să se poate aprecia că acesta nici nu există, sancțiunea neputând fi aplicată ori de câte ori prețul nu corespunde cu valoarea de piață a bunului.

În aceste coordonate, Curtea de apel a validat considerentele primei instanțe sub acest aspect și, după ce a analizat ea însăși mecanismul ce a condus la stabilirea de către părțile contractante a prețului vânzărilor, cu luarea în considerare a raporturilor existente între acestea, a stării de nevoie dovedite în care se găsea defunctul, tatăl părților din prezenta cauză, a modalității și în special a perioadei de timp în care prețul a fost plătit, a concluzionat în sensul că sumele de bani achitate de pârât pentru imobilele achiziționate întrunesc condiția unui preț rezonabil, constituind o cauză suficientă pentru vânzare, cu precădere în considerarea relației tată-fiu.

În raport cu această concluzie a constatat că sunt neîntemeiate susținerile referitoare la existența unor donații deghizate, apreciind că, dacă părțile ar fi urmărit deghizarea unor donații, nimic nu le-ar fi împiedicat să prevadă orice preț, inclusiv unul corespunzător valorii de piață a imobilelor, astfel încât contractele să nu prezinte nicio vulnerabilitate în această privință, or, modalitatea în care au procedat întărește convingerea că a fost stipulat în mod real un preț de vânzare, dar negociat în mod subiectiv.

În egală măsură, instanța de apel a analizat legalitatea modului de plată a prețurilor de vânzare, reținând, în acord cu judecătorul fondului, că acesta corespunde regulilor ce rezultă din dispozițiile art. 1488, art. 1490, art. 1495 alin. (1) și art. 1720 C. civ., precum și principiului libertății contractuale care își găsește deplina incidență ori de câte ori legiuitorul nu a prevăzut dispoziții imperative de la care nu se poate deroga.

Cât privește veridicitatea clauzelor contractului autentic instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 270 C. proc. civ., reținând că sarcina probei îi revenea reclamantului, aceasta neputând fi răsturnată doar în baza unor prezumții simple, astfel cum pretinde apelantul, întrucât acestea nu au greutatea necesară pentru a face credibil faptul pretins și nu sunt sprijinite nici de probele administrate în cauză.

Analiza astfel efectuată și concluzia relevată la capătul ei pune în evidență corecta aplicare a legii, împrejurarea că recurentul este nemulțumit de modul în care instanța de apel a evaluat datele factuale ale cauzei nefiind de natură a justifica, doar prin ea însăși, concluzia nelegalității soluției adoptate, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și nici incidența în cauză a acestui caz de casare, câtă vreme nu s-a invocat și, cu atât mai puțin, nu s-a demonstrat maniera în care, prin aceste statuări, instanța de apel ar fi încălcat normele de drept material.

Deși pretinde încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 270 C. proc. civ., nici de această dată recurentul nu explică în ce constă nelegalitatea, or, această simplă afirmație nu este suficientă pentru a justifica incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înscrisul autentic face deplina dovadă faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute de către cel care autentifică înscrisul în condițiile legii. Întrucât înscrisul autentic se bucură de prezumția de autenticitate, cel care îl folosește este scutit de orice dovadă, proba contrară revenindu-i celui care îl contestă. Or, în speță, reclamantul nu a reușit să producă o astfel de dovadă, niciuna dintre susținerile sale, contrare mențiunilor contractelor analizate, nefiind probată, faptul că dovezile propuse nu au avut forța probantă necesară pentru a susține afirmațiile reclamantului nefiind de natură a justifica o eventuală inversare a sarcinii probei, cum în mod neîntemeiat pretinde recurentul.

În acord cu opinia instanței de apel, Înalta Curte constată că niciuna dintre cele două cauze de nulitate nu este întrunită câtă vreme nu s-a demonstrat nici intenția frauduloasă a părților la încheierea contractelor, anume aceea de a scoate bunurile imobile din patrimoniul defunctului pentru ca ele să nu mai figureze în masa succesorală rămasă de pe urma acestuia, deci cu încălcarea dispozițiilor legale din materia succesiunii și în scopul fraudării intereselor reclamantului, în calitate de moștenitor legal al defunctului, nici neseriozitatea prețului sau faptul că acesta nu a fost plătit, astfel încât soluția de respingere a acțiunii deduse judecății este legală, în concordanță cu normele de drept material aplicabile litigiului, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind incident.

Nici criticile circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. nu justifică admiterea căii de atac promovate.

Rezultă cu evidență din considerentele mai sus prezentate că instanța de apel a făcut o amplă analiză cu privire la susținerile părților, luând în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei și răspunzând, deopotrivă, atât criticilor formulate de reclamant prin motivele de apel, cât și apărărilor pârâtului din cuprinsul întâmpinării, argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate având aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată.

Afirmațiile recurentului referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dreptului la apărare și la un proces echitabil la atitudinea părtinitoare a acesteia, din perspectiva faptului că nu i-ar fi analizat susținerile formulate în cauză, dând prevalență doar apărărilor pârâtului și probelor administrate la solicitarea acestuia, nu au corespondent în realitate câtă vreme, așa cum s-a arătat deja, analizând legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe, Curtea de apel s-a raportat punctual la fiecare critică formulată de reclamant prin motivele de apel, arătând în detaliu motivele de fapt și de drept pentru care nu poate fi primită precum și probele ce susțin o astfel de concluzie, la care a făcut trimiteri explicite în cuprinsul considerentelor deciziei atacate.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu i-a analizat toate susținerile, că nu a analizat și motivat în concret cauza actelor juridice contestate, lăsând nesoluționat fondul litigiului, recurentul își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de modul în care instanța a analizat cauza și față de concluziile la care a ajuns cu privire la pretențiile deduse judecății, or, faptul că judecătorul interpretează elementele procesului într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și nu justifică incidența în cauză a acestui motiv de casare.

În acest sens, Înalta Curte reamintește că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți chestiunilor de fapt și de drept pe care acestea şi-au întemeiat cererile și apărările. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecății, or, toate aceste condiţii sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, deși susține lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurentul nu face nimic altceva decât să combată argumentele reținute de instanța de apel, opunând acestora propriile aprecieri și susțineri formulate în cursul procesului, susțineri care, însă, au fost analizate în cuprinsul deciziei de apel, or, o asemenea comparație exclude incidenţa cazului de recurs mai sus menţionat, critica referitoare la nemotivarea hotărârii fiind pur formală.

În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns tuturor criticilor și apărărilor esențiale formulate în cauză, Înalta Curte constată că nici cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

Pentru aceste considerente, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 160 din data de 14 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 martie 2025.