Hospital’s COVID reimbursement claim sent to arbitration; insurer’s appeal null, hospital’s appeal rejected.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Vâlcea, la data de 29.08.2022, sub nr. x/90/2022, reclamantul Spitalul A Vâlcea a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea, să fie obligate pârâtele la:

1. încheierea unui Act Adițional, suplimentar, la Contractul de Furnizare de Servicii Medicale Spitalicești nr. 8/2021, care să prevadă suplimentarea pe creditul de angajament aferent lunii iulie 2021, având în vedere că Actul Adițional nr. 4 la același contract (înregistrat la CAS Vâlcea sub nr. 5050/04.11.2021) a fost semnat cu obiecţiuni pentru nedecontarea sumei aferente lunii iulie 2021, reprezentând cheltuieli Covid;

2. decontarea şi plata sumei de 1.547.973,17 lei, reprezentând cheltuiala efectivă peste valoarea Contractului-Cadru care reglementează condiţiile acordării asistenței medicale, a medicamentelor și a dispozitivelor medicale, tehnologiilor și dispozitivelor asistive în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2021 - 2022, aferentă lunii iulie 2021, sumă justificată în contextul situației epidemiologice generate de coronavirusul SARS-CoV 2;

3. plata dobânzii conform Codului de procedură fiscală, aplicată la suma de 1.547.973,17 lei, de la data de 31.07.2021 şi până la plata efectivă;

4. plata cheltuielilor de judecata întreprinse cu prezenta cauză.

În drept, au fost invocate art. 1170, art. 1349, art. 1381, art. 1528 C. civ.

Prin încheierea nr. 80/05.09.2022 pronunţată de Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Vâlcea a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Secţiei I civilă a Tribunalului Vâlcea.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/90/2022* pe rolul Secţiei I civilă a Tribunalului Vâlcea la data de 06.09.2022.

Prin întâmpinare, pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a invocat o serie de excepţii (excepţia netimbrării, excepţia inadmisibilităţii, excepţia prematurităţii, a lipsei calităţii sale procesuale pasive) şi, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin întâmpinare, pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea a invocat excepţia de necompetență generală a instanţelor judecătoreşti, excepţia inadmisibilităţii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

2.Sentinţa pronunţată de Tribunalul Vâlcea

Prin sentinţa nr. 1803/06.07.2023, Tribunalul Vâlcea-Secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată prin întâmpinare de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu această parte, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acţiunea în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea; a obligat pârâta să procedeze la decontarea şi plata către reclamant a sumei de 1.547.973,17 lei, reprezentând cheltuială efectivă peste valoarea contractului cadru de furnizare servicii medicale spitaliceşti nr. 8/2021 dintre părţi, aferentă lunii iulie 2021; a respins în rest acţiunea.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Piteşti, Secţia I civilă sub nr. x/90/2022, ca urmare a declinării competenţei de soluţionare a apelului declarat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea prin Decizia nr. 393/A-COM din 9 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin decizia nr. 1459/14.03.2024, Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă a admis apelul pârâtei Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea împotriva sentinţei nr. 1803/06.07.2023, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre judecare Comisiei Centrale de Arbitraj care funcţionează pe lângă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1459/14.03.2024 au declarat recurs reclamantul Spitalul A Vâlcea şi pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea.

4.1. Recursul reclamantului Spitalul A Vâlcea a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul a arătat că dispoziţiile art. 197 din Contractul-cadru prevăd că litigiile legate de încheierea, derularea şi încetarea contractului între furnizor şi casele naţionale de sănătate, se soluţionează de către Comisia de arbitraj care funcţionează pe lângă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate sau de instanţă, după caz. Susţine că dacă s-ar fi urmărit instituirea unei competenţe obligatorii nu s-ar mai fi inserat menţiunea „sau de către instanţe”.

Prin urmare, clauzele contractuale – ce reprezintă legea părţilor- instituie o competenţă alternativă, încălcată de către instanţa de apel prin impunerea aplicabilităţii dispoziţiilor art. 553 C. proc. civ.

Invocând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţine că refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar şi precis, ce nu presupune o interpretare (interpretatio cessat in Claris), astfel cum a procedat instanţa de apel impunând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 553 C. proc. civ. şi considerând soluţionarea litigiilor de către instanţele judecătoreşti ca reprezentând "cel mult o neclaritate a clauzei".

Totodată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1270 C. civ. privind forţa obligatorie a contractelor, iar motivarea hotărârii este străină de clauzele contractuale şi este preluată, parţial, din jurisprudenţa Curţii de Apel Craiova.

Făcând trimitere la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., se susţine că instanţa a insinuat că şi dacă părţile nu doresc trebuie acceptată procedura arbitrală, opunându-se efectele art. 553 C. proc. civ., iar acest lucru echivalează, în opinia recurentului-reclamant cu o depășire a atribuţiilor puterii judecătoreşti care intervine, astfel, în contractul dintre părţi.

Contractul nu are o clauză compromisorie validă, drept pentru care hotărârea este nelegală, deoarece raţionamentul instanţei de apel a pornit de la aplicarea prin analogie a altor dispoziţii legale ( alin. (l) C. proc. civ.) împrejurare care se circumscrie doar situaţiei în care părţile opun instanţa arbitrală, instanţei statale (art. 488 alin. (l) pct. 6 - hotărâre care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii).

Pretinde recurentul că instanţa de apel nu a exercitat rol activ, limitându-se la a face o analiză a normelor de drept substanţial şi procedural fără a mai analiza competenţa alternativă existentă în contractul dintre părţi, nefiind în măsură să respecte exigenţele legii de a se circumscrie unei motivări corecte şi legale.

Recurentul susţine că interpretarea dată convenţiei arbitrare si dezvoltarea principiilor clauzelor compromisorii, ignora voinţa reală a părţilor, care a fost în sensul supunerii litigiilor alternative datorită (şi) fondului unui raport inegal, voinţă care nu este limitată de legiuitor, aşa cum prevăd alte texte legale imperative şi neechivoce (ca de ex: "cererile...se introduc numai la instanţa" , ori "(...) sunt de competenta exclusivă a (...)", fiind încălcat principiul standardului convenţional al procesului echitabil.

4.2. Recurenta-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care arată că instanţa a aplicat şi a interpretat greşit dispoziţiile legale privind stabilirea competenţei generale în soluţionarea cauzei, respectiv cadrul normativ privind soluţionarea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti.

Recurenta pretinde că instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 5 alin. (1) C. proc. civ. şi nu a avut în vedere faptul că reclamantul s-a opus admiterii excepţiei de necompetență generală a instanţelor judecătoreşti, excepţie invocată de către CAS Vâlcea în cuprinsul întâmpinării, solicitând judecarea cauzei de către instanţa civilă competentă.

Potrivit prevederilor legale şi contractuale, litigiile legate de încheierea, derularea şi încetarea contractelor dintre furnizori şi casele de asigurări de sănătate se soluţionează de către Comisia Centrală de Arbitraj care funcţionează pe lângă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, organizată conform reglementărilor legale în vigoare, sau de către instanţele de judecată, după caz. Rezultă că ne aflăm în prezenţa unei clauze privind competenţa alternativă de soluţionare a litigiilor ivite între părţi, fie de către Comisia Centrală de Arbitraj care funcţionează pe lângă CNAS, fie de către instanţa de judecată competentă.

Instanţa de apel nu a constatat faptul că existenţa convenţiei arbitrale ar înlătura competenţa materială a instanţelor de judecată civile, doar în ceea ce priveşte raporturile civile în legătură cu încheierea, derularea sau încetarea acestor raporturi de drept civil, dar nu şi a competenţei materiale a instanţei civile competente să soluţioneze un litigiu care îmbracă forma unei veritabile acţiuni în pretenţii şi care derivă dintr-un fapt juridic licit.

Voinţa clar exprimată a reclamantului este în sensul judecării cauzei de către instanţa civilă competentă. Exprimarea voinţei părţilor este de esenţa noţiunii arbitrajului. Drept urmare, se impune a reţine în acest sens, practica relevantă a Secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţă de control judiciar care, cu titlu definitiv, apreciază că în cazul unei clauze compromisorii alternative, exercitarea uneia sau alteia dintre opţiuni este subordonată, în temeiul principiului forţei obligatorii a contractului, acordului ulterior al părţilor, fie în favoarea arbitrajului, fie în favoarea instanţei judecătoreşti.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a lămurit în mod expres această situaţie, respectiv clauza compromisorie alternativă bilaterală îsi produce efectele doar în cazul în care ambele părţi înţeleg să se judece în faţa instanţei arbitrale.

5.Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinările formulate (având un conţinut similar), intimata-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea a solicitat respingerea ambelor recursuri şi a arătat că sintagma „după caz” pe care o interpretează recurenţii ca fiind competenţă alternativă nu înseamnă că oferă părţilor posibilitatea de a alege dacă se prevalează sau nu de clauza compromisorie, în condiţiile în care intimata a formulat apărări în fond cu privire la convenţia arbitrală, sens în care intimata face trimitere la prevederile art. 554 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Recurenţii omit dispoziţiile art. 554 alin. (2) lit. a) C. proc. civ., care prevăd expres că instanţa de judecată este condiționată de reţinerea cauzei spre soluţionare doar în ipoteza formulării apărărilor în fond de către pârât, fără nicio rezervă întemeiată pe convenţia arbitrală, ceea ce nu este cazul, întrucât intimata a formulat apărări în fond strict pe convenţia arbitrală şi a invocat clauza compromisorie prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe.

În argumentarea sa, recurenta CNAS se referă la voinţa clar exprimată a reclamantului, recurentul Spitalul A Vâlcea, în sensul judecării cauzei de către instanţa civilă competentă, însă omite să se refere şi la voinţa clar exprimată de către intimată ca parte contractuală, în sensul judecării cauzei de către Comisia Centrală de Arbitraj, comisie care este organizată şi funcţionează legal pe lângă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate în baza HG nr. 650/2014 şi Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 2366/C/2015 şi are scopul exclusiv, potrivit actelor normative invocate, de a soluţiona litigiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale şi casele de asigurări de sănătate, în baza convenţiei părţilor. Pretinde că acesta este sensul clauzei obligatorii arbitrale prevăzută de art. 23 alin. (2) din contractul de furnizare de servicii spitaliceşti nr. 8/2021.

Intimata învederează că toate contractele de furnizare de servicii medicale încheiate între casele de asigurări de sănătate şi furnizori sunt contracte numite, prevăzute de lege, în speţă, contractul de furnizare de servicii medicale spitalicești nr. 8/2021 fiind prevăzut ca model obligatoriu în Anexa 26 la Ordinul MS/CNAS nr. 1068/627/2021.

Toate contractele de furnizare de servicii medicale încheiate între casele de asigurări de sănătate şi furnizori, prevăd convenţia arbitrală şi soluţionarea oricărui litigiu, nesoluționat pe cale amiabilă, de către Comisia Centrală de Arbitraj care funcţionează pe lângă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, existând la data prezentei pe rolul Comisiei Centrale de Arbitraj, spre soluţionare, litigii pe care intimata le are cu alți furnizori de servicii medicale.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul declarat de partea reclamantă Spitalul A Vâlcea este vădit nefondat în considerarea celor ce succed.

- Invocând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 Cod de procedură civilă, partea reclamantă pretinde că hotărârea recurată a fost dată de către instanţa de apel cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, sub motiv că, potrivit art. 1270 C. civ., contractul este legea părţilor, ceea ce semnifică că instanţa judecătorească are a aplica clauzele contractuale astfel cum acestea au fost negociate de către părţi, fără a putea exercita vreun control în privinţa conținutului acestora, cu atât mai puţin, a dispune în contra voinţei astfel exprimate de către părţi, prin încheierea unui contract.

Se susţine că, pe temeiul art. 1270 C. civ., instanţa de apel avea obligaţia de a da eficienţă clauzei contractuale prevăzute de părţi la art. 23 alin. (2) din contractul de furnizare de servicii medicale spitaliceşti nr. 8/2021, cu luarea în considerare a termenilor preciși în care a fost convenită/redactată, fără a le putea opune dispoziţii legale din materia arbitrajului prevăzute de Codul de procedură civilă, pe care părţile au înţeles să le înlăture de la aplicare.

Critica nu poate fi primită în considerarea celor ce succed.

Motivul de casare bazat pe depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 Cod de procedură civilă sancționează încălcarea de către instanţa judecătorească a unui domeniu rezervat unei alte puteri a statului, nu pretinsa denaturare prin hotărârea pronunţată a înţelesului unei/unor clauze stipulate prin contractul încheiat de părţi pe temeiul normelor Codului civil, după caz, ale Codului de procedură civilă.

Încredințând atribuțiile de putere statală unor autorități distincte: puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească, legiuitorul constituant a statuat prin art. 1 alin. (4) din Constituţia României că organizarea statului se realizează potrivit principiului separației şi echilibrului celor trei puteri în cadrul democrației constituţionale, principiu ce presupune existenţa unui control reciproc sub aspectul exercitării atribuţiilor specifice care se poate realiza doar în conformitate cu legea, fără ca vreunei puteri să-i fie permisă imixtiunea în atribuţiile celorlalte.

Or, prin argumentele expuse, partea reclamantă nu pune în discuţie săvârşirea de către instanţa de apel a vreunei imixtiuni în atribuţiile puterii legislative ori executive, ci aduce în discuţie întinderea atribuţiile conferite de către legiuitor instanţelor judecătoreşti în privinţa operațiunii de verificare şi de interpretare a clauzelor contactelor/convenţiilor încheiate de părţi.

Puterile (funcțiunile) statului nu se confundă, însă, cu puterea recunoscută persoanelor de a încheia contracte civile prin art. 1169 C. civ. („Libertatea de a contracta”), a căror conformitate cu legea, ordinea publică şi bunele moravuri, este dată, necontestat, în competenţa instanţelor judecătoreşti, dovadă fiind chiar faptul înregistrării de către partea reclamantă a cererii de chemare în judecată pendinte pe rolul Tribunalului Vâlcea.

Puterile statului nu se confundă nici cu puterea (facultatea) recunoscută părţilor de a alege jurisdicția arbitrală în locul jurisdicției statale pentru soluţionarea unor litigii, prin încheierea de convenții arbitrale, ce poate îmbrăca, potrivit art. 549 C. proc. civ., fie forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o convenție separată, la care contractul principal face trimitere, fie forma compromisului, convenție a cărei valabilitate se verifică tot de către instanţele judecătoreşti, potrivit normelor edictate în acest scop prin dispoziţiile codului menţionat, care o reglementează.

Rezultă că susţinerile părţii reclamante se întemeiază pe aprecierea potrivit căreia persoanelor care încheie contracte civile le-ar fi conferite prin dispoziţiile Codul civil puteri absolute şi că, negociate fiind clauzele stabilite, inclusiv cea privitoare la jurisdicția aplicabilă litigiilor decurgând din contract, acestea nu mai pot face obiect al evaluării instanţelor judecătoreşti, apreciere greşită, astfel cum se va arăta cu ocazia examinării motivului de recurs bazat pe nelegalitate.

Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, susţinerile părţii reclamante vor fi respinse ca nefiind fundamentate juridic.

- Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod de procedură civilă, partea reclamantă pretinde că hotărârea recurată conţine motive contradictorii şi străine de natura cauzei, care nu sunt apte să convingă cu privire la justețea soluţiei.

Se susţine că atâta timp cât contractul nr. 8/2021 nu conţine o clauză compromisorie validă, raţionamentul judiciar expus în cuprinsul hotărârii este greşit, neputând fi fundamentat pe dispoziţiile alin. (l) C. proc. civ. care obligă instanţa de judecată să îşi verifice propria competenţă, normă înlăturată de la aplicare prin clauza contractuală prevăzută la art. 23 alin. (2) şi care de altfel este incidentă doar situaţiei în care părţile opun instanţa arbitrală, instanţei statale.

Critica nu poate fi primită.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod de procedură civilă indică cazurile în care acest motiv de recurs este incident, anume: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Aşa fiind, subsumat acestui motiv de casare nu se poate cere instanţei de recurs lămuriri cu privire la corectitudinea raționamentului logico-judiciar pe care se fundamentează hotărârea atacată, întrucât această chestiune se subsumează motivului de recurs bazat pe nelegalitate în cadrul căruia urmează a fi examinată şi în procesul pendinte.

Motivarea contradictorie presupune identificarea în conţinutul hotărârii recurate unor motive de drept care se exclud reciproc astfel încât nu se poate cunoaşte care sunt cele pe care se sprijină soluţia, nu a unor motive greșite din perspectiva legii aplicabile litigiului, în timp ce motivarea străină presupune identificarea unor motive de drept care nu au legătură cu natura pricinii deduse judecăţii, configurată de obiectul cererii şi temeiurile de fapt şi de drept pe care se întemeiază, aspecte care nu sunt relevate prin cererea de recurs.

Aşa fiind, cum hotărârea recurată îndeplineşte exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) Cod de procedură civilă, instanța de apel expunând în mod coerent şi logic motivele de drept pe care şi-a întemeiat soluţia, şi acest motiv de recurs urmează a fi respins, ca fiind nesusținut.

- subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea reclamantă pretinde că, încheiată fiind în baza principiului libertăţii contractuale, clauza prevăzută la art. 23 alin. (2) din contractul nr. 8/2021 este o clauză obișnuită, care are putere obligatorie potrivit art. 1270 C. civ. pentru părţile contractului şi instanţa judecătorească, independent de faptul că prin aceasta s-a convenit în privinţa jurisdicției aplicabile litigiilor ivite în legătură cu contactul menţionat.

Se susţine că instanţa de apel s-a raportat greşit în soluţionarea excepţiei necompetenţei materiale la dispoziţiile art. 553 şi art. 554 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, în considerarea termenilor clari în care clauza este redactată, reiese că părţile contractului au înlăturat de la aplicare dispoziţiile procedurale menţionate şi că, în baza principiului libertăţii contractuale prevăzut de Codul civil, au convenit asupra unui alt drept de opțiune între cele două jurisdicții, fapt probat de folosirea sintagmei „sau instanţa” în redactarea clauzei, drept a cărui exercitare este permisă oricărei părţi contractante, fără a i se putea opune dispoziţiile din materia arbitrajului prevăzute de Codul de procedură civilă.

Critica este nefondată.

Cu titlu prealabil, se constată că partea reclamantă şi pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea au încheiat contractul-cadru de furnizare servicii medicale spitaliceşti nr. 8/2021 şi că la art. 23 din capitolul XIII „Soluţionarea litigiilor” au prevăzut, la alin. (1), că litigiile legate de încheierea, derularea şi încetarea contractului se soluţionează pe cale amiabilă, iar la alin. (2), că litigiile rămase nesoluționate conform alin. (1) se soluţionează de către Comisia de arbitraj care funcţionează pe lângă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, organizată conform reglementărilor legale în vigoare, sau de către instanţele de judecată, după caz.

Instanţa de apel a statuat că părţile au înscris la art. 23 alin. (2) din contract o clauză compromisorie, care este reglementată de dispoziţiile art. 550 alin. (1) C. proc. civ., şi că potrivit art. 554 alin. (2) lit. a) din cod, îi incumbă obligaţia a-i da eficienţă, întrucât partea contractantă pârâtă a invocat pe temeiul clauzei excepţia necompetenței instanţei de a soluţiona litigiul, reținând, totodată, că trimiterea la competenţa instanţelor judecătoreşti din cuprinsul clauzei constituie o neclaritate ce nu pune în discuţie nulitatea ori caducitatea sa.

Printr-o primă categorie de argumente, partea reclamantă pretinde că la art. 23 alin. (2) din contract părţile au înscris o clauză obișnuită, de drept substanţial, nu o clauză compromisorie, şi că, în considerarea înţelesului explicit al termenilor în care este redactată, această clauză nu poate face obiect al interpretării instanţei de judecată.

Argumentele nu pot fi primite, întrucât clauza înscrisă într-un contract civil prin care părţile convin în privinţa jurisdicției aplicabile litigiilor legate de încheierea, derularea şi/sau încetarea contractului nu este clauză contractuală obișnuită, deoarece nu poate fi subsumată obiectul contractului, astfel cum acesta este definit de art. 1225 alin. (1) C. civ.

Or, prin clauza prevăzută la art. 23 alin. (2) din contract, părţile au convenit, în termeni clari, asupra jurisdicției aplicabile litigiilor decurgând din respectivul contract, astfel că aceasta nu poate primi decât calificarea care îi este conferită de lege în considerarea obiectului, aceea de clauză compromisorie, formă a convenţiei arbitrale, cum corect a statuat instanţa de apel.

Faptul că exprimă voinţa părţilor şi are izvor contractual nu se constituie în argumente suficiente de natură să permită calificarea ca şi clauză obișnuită, supusă dispoziţiilor Codului civil, a clauzei prin care părţile aleg jurisdicția arbitrală, cum eronat se susţine, relevant fiind izvorul dreptului ce permite alegerea şi care este reprezentat de dispoziţiile Codului de procedură civilă.

Normele Codului civil nu reglementează de altfel sub acest aspect, al alegerii de jurisdicţie, aşa că nu conferă părţilor contractului facultatea de a negocia asupra jurisdicției, în general, a jurisdicției statale, ca şi opțiune a părţilor, în particular, întrucât jurisdicția statală se aplică în puterea legii dacă nu există convenție arbitrală.

Este real că art. 1169 C. civ. consacră principiului libertăţii contractuale, însă al libertăţii limitate, nu absolute, norma stabilind, în chiar cuprinsul său, că părţile sunt libere să încheie orice contract şi să determine conţinutul acestuia, dar în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.

Rezultă, astfel, că pentru a fi valabil încheiat, cerinţă necesar a fi îndeplinită pentru invocarea caracterului obligatoriu pe temeiul art. 1270 C. civ., contractul civil trebuie să corespundă nu doar voinţei părţilor şi scopului urmărit de acestea, ci şi cerinţelor prevăzute de lege, cerințe care, în materie de jurisdicţie arbitrală sunt prevăzute nu de Codul civil, ci de Codul de procedură civilă, care reglementează sub acest aspect prin dispoziţiile art. 541 şi urm. din Cartea a IV „Despre arbitraj”.

Prin dispoziţiile Codului de procedură civilă menţionate legiuitorul a recunoscut părţilor unui contract dreptul de a alege jurisdicția arbitrală în locul jurisdicției statale, în cazurile şi condiţiile anume prevăzute, fapt ce exclude posibilitatea negocierii prin contract/convenţia de arbitraj a unui alt drept de opțiune între cele două jurisdicții, ce s-ar putea exercita în alte cazuri ori condiţii decât cele prevăzute de normele procedurale, aşa cum se va arăta în continuare.

Prin alte argumente, partea reclamantă pretinde că şi dacă se reţine calificarea de clauză compromisorie, instanţa de apel trebuia să constate că părţile contractului au prefigurat alte efecte pe care clauza le produce în privinţa jurisdicției aplicabile litigiilor, diferite de cele reglementate de art. 553 Cod procedură.

Se susţine că prin clauza de la art. 23 alin. (2) s-a convenit că oricare dintre părţi poate să aleagă oricând între competenţa instanţei de judecată şi competenţa instanţei arbitrale în privinţa litigiilor decurgând din contract, fără ca alegerea să se supună dispoziţiilor Codului de procedură.

Nici aceste argumente nu pot fi primite, întrucât, atunci când legea leagă de un fapt producerea anumitor efecte juridice, nu stă în puterea părţilor să le înlăture pe cale contractuală, întrucât reglementarea legală semnifică limitele aduse de către legiuitor principiului libertăţii contractuale.

Or, potrivit art. 553 C. proc. civ., încheierea unei convenții arbitrale exclude jurisdicția statală pentru litigiul ce face obiectul convenţiei din chiar momentul realizării acordului de voinţă al părţilor.

Prin urmare, părţile nu pot conveni asupra unui alt drept de opțiune între cele două jurisdicții prin convenţia arbitrală, întrucât recunoașterea unui astfel de drept are ca premisă valabilitatea celor două jurisdicții la momentul constituirii dreptului, ceea ce nu se mai poate susţine în privinţa jurisdicției statale, care nu este lăsată la dispoziţia părţilor, ci înlăturată, în puterea legii, din chiar momentul încheierii convenţiei arbitrale.

În acest context al analizei se impune menţiunea că jurisdicția arbitrală se aplică doar în privinţa litigiilor care fac obiectul convenției arbitrale, orice alte litigii ivite între părţile contractului fiind date, potrivit legii, în competenţa generală a instanţelor judecătoreşti.

Ca atare, clauza arbitrală trebuie să fie lămuritoare sub acest aspect, în caz contrar, devenind aplicabile dispoziţiile art. 550 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora: În caz de îndoială, clauza compromisorie se interpretează în sensul că se aplică tuturor neînțelegerilor care derivă din contractul sau din raportul juridic la care ea se referă, nu regulile de interpretare prevăzute de art. 1266 şi urm. C. civ., cum eronat se susţine prin recurs.

Prin urmare, folosirea în redactarea clauzei compromisorii prevăzute la art. 23 alin. (2) din contract a sintagmei sau de către instanţele de judecată, după caz, nu pune în discuţie nevalabilitatea sa, ci, în măsura în care se contestă că sintagma nu obligă la distincția între litigiile care fac obiectul clauzei indicate la alin. (1) şi alte litigii, pune în discuţie caracterul îndoielnic al acesteia.

Aşa fiind, susţinerea părţii reclamante potrivit căreia redactarea sintagmei menţionate îi permite să opteze oricând pentru jurisdicția statală în locul celei arbitrale nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât partea contractantă pârâtă susţine că sintagma a fost redactată cu un cu totul alt sens, chestiune care excedă analizei instanţei de recurs, cât timp părţile contractului nu au contestat la judecata în faţa instanţelor de fond inaplicabilitatea clauzei litigiului pendinte.

În fine, se constată că faptul învestirii instanţei de judecată cu soluţionarea litigiului pendinte nu aduce în discuţie, cum eronat se susţine prin recurs, alegerea de competenţă prevăzută de art. 126 C. proc. civ., întrucât norma recunoaște părţilor unui litigiu dat în competenţa instanţelor judecătoreşti dreptul să aleagă, în condiţiile prescrise, între mai multe instanţe deopotrivă competente teritorial, nu dreptul părţilor care au încheiat convenție arbitrală să aleagă competenţa instanţei judecătoreşti în contra convenţiei arbitrale.

În realitate, prin sesizarea instanţei de judecată cu soluţionarea litigiului, partea reclamantă aduce în discuţie posibilitatea renunțării unilaterale la clauza compromisorie, posibilitate care nu este recunoscută de normele de procedură părţilor contractului.

Dispoziţiile art. 554 alin. (2) lit. a) C. proc. civ. stipulează expres condiţiile în care instanţa învestită cu judecata unei cauze cu privire la care există încheiată convenție arbitrală, fapt ce probează renunţarea părţii reclamante la jurisdicția arbitrală, poate să reţină litigiului, anume dacă partea pârâtă înţelege să formuleze apărări în fond, fără nicio rezervă întemeiată pe convenția arbitrală, fapt probează renunţarea tacită şi de către aceasta la jurisdicția arbitrală.

Prin urmare, nu pretinsa statuare prin contract a unui alt drept de alegere de jurisdicţie decât acela acordat de lege conferă instanţei de judecată posibilitatea de a reţine procesul spre soluţionare, ci renunţarea tacită de către toate părţile contractului la invocarea convenției arbitrale.

În cauza pendinte, partea pârâtă s-a prevalat, însă, de clauza compromisorie stipulată de comun acord cu partea reclamantă în contractul de furnizare de servicii medicale spitaliceşti, invocând necompetența instanţei judecătoreşti, aşa că instanţa de apel, în mod corect, în respectarea art. 554 alin. (1) C. proc. civ., şi-a declinat competenţa în favoarea Comisiei de arbitraj care funcţionează pe lângă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, aleasă de părţi ca instanţă arbitrală.

Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, care fac inutilă examinarea altor argumente, Înalta Curte va constata că recursul dedus judecăţii de către partea reclamantă este nefondat.

Examinând recursul declarat de partea pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate București, Înalta Curte constată că este lovit de nulitate, întrucât motivul de nelegalitate invocat nu este dezvoltat, cerinţă a cărei neîndeplinire este sancționată astfel, cu nulitatea, prin dispoziţiile art. 488 alin. (2) coroborat art. 488 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Statuând prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. că se poate cere casarea când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept, legiuitorul a indicat că motivul de recurs are în vedere normele de drept material care, aplicate fiind de către instanţa de judecată raportului juridic dedus în concret judecăţii, fundamentează soluţia dată asupra fondului dreptului dedus judecăţii, soluţie care nu s-a pronunţat prin hotărârea recurată.

Rezultă că hotărârea recurată s-a întemeiat pe norme de drept procesual civil şi că în aplicarea acestor norme instanţa de apel a statuat cu privire la competenţa instanţei arbitrale de a soluţiona fondul litigiului.

Prin urmare, trimiterea de către partea pârâtă la prevederile art. 1 alin. (2) şi art. 5 C. proc. civ. nu doar că nu aduce în discuţie încălcarea vreunei norme de drept material aşa cum obligă motivul de casare invocat, dar nu relevă nici încălcarea vreunei reguli de procedură ce ar permite examinarea criticii din perspectiva motivului de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

Dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 5 C. proc. civ. stabilesc, cu valoare de principiu, că instanţele judecătoreşti îndeplinesc un serviciu de interes public, asigurând respectarea ordinii de drept, a libertăţilor fundamentale, a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice/juridice, aplicarea legii şi garantarea supremației acesteia şi că judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii.

În cauză hotărârea recurată este pronunţată potrivit legii, anume potrivit dispoziţiilor art. 553 şi art. 554 C. proc. civ., a căror interpretare şi aplicare nu este contestată prin recursul ce face obiectul examinării.

Se impune, totodată, menţiunea că stabilirea cadrului procesual se realizează în faţa primei instanţe, astfel că nu se poate susţine direct prin recurs că acesta ar fi greşit, întrucât, în absenţa contestării în faţa instanţelor de fond, hotărârea ce face obiectul recursului nu conţine dezlegări sub acest aspect care să poată face obiect al controlului judiciar exercitat de către instanţa de recurs.

Prin urmare, se privesc ca fiind străine cauzei susţinerile prin care pârâta recurentă pretinde că acţiunea dedusă judecăţii are natură delictuală, nu contractuală şi că litigiul pendinte nu face obiectul clauzei compromisorii încheiate de către partea reclamantă cu pârâta intimată Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea, aspecte ce nu sunt dezlegate prin hotărârea recurată.

Tot, astfel, ca fiind străine cauzei, se privesc şi susţinerile pârâtei prin care învederează caracterul contradictoriu al practicii judiciare în materie de evaluare a convenţiilor arbitrale, care ignoră situaţiile de fapt diferite exhibate prin hotărârile indicate, întrucât, în absenţa unor critici de nelegalitate, nici această chestiune nu poate face obiect al examinării instanţei de recurs.

Aşa fiind, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) Cod de procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea reclamantă şi va constata nulitatea recursului declarat de către pârâtă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Spitalul A Vâlcea împotriva deciziei nr. 1459 din 14 martie 2024 a Curţii de Apel Piteşti - Secţia I civilă.

Constată nul recursul declarat de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva deciziei nr. 1459 din 14 martie 2024 a Curţii de Apel Piteşti - Secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 decembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.