Defamation claim over park land remarks rejected as free speech on public interest.

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă la data de 02.10.2019, sub nr. x/3/2019, reclamanta A a chemat în judecată pe pârâta B, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

1. constatarea caracterului ilicit al faptelor săvârşite de către pârâtă, fapte constând în prezentarea prin mijloacele social media (Facebook), presei scrise sau audiovizuale de afirmaţii calomnioase şi acuzaţii nesusţinute factual şi care au adus atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei reclamantei;

2. obligarea pârâtei la încetarea încălcării dreptului reclamantei la demnitate, onoare şi reputaţie prin mijloacele social media (Facebook), presei scrise sau audiovizuale, respectiv prin afirmaţiile calomnioase şi acuzaţiile nesusţinute factual pe care le întreprinde, întrucât tulburarea pe care a produs-o subzistă şi în prezent;

3. obligarea pârâtei la difuzarea/publicarea hotărârii pronunţate, pe cheltuiala acesteia, în termen de 10 zile de la comunicarea sentinţei, la posturile de televiziune şi publicaţiile mass-media prin intermediul cărora pârâta a săvârşit faptele ilicite, respectiv C, D, E, F, G, H, I.

4. obligarea pârâtei la plata sumei de 220.000 lei cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului reclamantei la demnitate, onoare şi reputaţie.

5. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr.2033 din 16 decembrie 2020, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâta B.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr.579A din 20 aprilie 2023, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A împotriva sentinţei civile nr.2033/16.12.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/3/2019, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B, ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr.579A din data de 20 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, a declarat recurs reclamanta A, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea istoricului cauzei şi a situaţiei de fapt, indicând dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că hotărârea atacată este pronunțată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv a principiului disponibilității, a limitelor învestirii, a efectului devolutiv al apelului și a limitelor acestuia, determinate de ceea ce s-a apelat, astfel cum sunt prevăzute prin dispoziţiile art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 476 şi art. 477 C. proc. civ.

Se susţine, în esenţă, că instanţa de apel nu a analizat toate cererile cu care a fost învestită, deşi avea această obligaţie, prezentând o situaţie de fapt care nu corespunde realităţii.

Arată că, deşi la termenul de judecată din 03 iulie 2020 a formulat, în temeiul art. 204 C. proc. civ., cerere precizatoare a acţiunii, însoţită de înscrisuri şi suport CD, aceasta a fost omisă de analiză, instanţa neraportându-şi cercetarea şi la cele susţinute şi probate prin această cerere. Instanţa de apel avea obligaţia de a analiza toate aspectele de fapt din cererea chemare în judecată şi cererea precizatoare, aspecte care sunt dovedite de probatoriul administrat în cauză şi care conduc la o situaţie de fapt conformă cu realitatea.

Menţionează că faptele ilicite săvârşite de pârâtă, aşa cum a arătat prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea precizatoare, privesc mai multe categorii de acţiuni, respectiv afirmaţii ale acesteia făcute pe reţeaua de socializare Facebook, în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu cetăţenii, cât şi acţiuni concrete, respectiv organizarea şi participarea la mitinguri şi demonstraţii pe terenul proprietatea sa.

Precizările făcute la cererea de chemare în judecată se referă la fapte şi acţiuni săvârşite de pârâtă, chiar dacă la unele întâlniri a participat alături de alte persoane, afirmaţiile acesteia fiind individuale.

Invocă cu titlu de practică judiciară decizia nr.2381/2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Raportat la cauza dedusă judecăţii, decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt, instanţa de apel făcând doar scurte observaţii asupra obiectului cererii de chemare în judecată, fără a analiza în concret conţinutul acesteia și a cererii precizatoare în care era prezentată întreaga situaţie de fapt, şi fără a analiza probatoriul administrat de aceasta în susţinerea cererilor formulate.

Prin urmare, în lipsa prezentării situaţiei de fapt şi a încadrării situaţiei de fapt în normele de drept intern care au format convingerea instanţei de apel, precum şi fără arătarea motivelor pentru care au fost înlăturate susţinerile sale, hotărârea atacată este lovită de nulitate.

Deşi în motivele de apel a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul neanalizării materialului probator administrat în cauză şi greşitei aprecieri a probelor, instanţa de apel nu a analizat aceste motive de apel şi nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului. Mai mult, deşi au fost administrate probe noi în apel, respectiv proba cu înscrisuri, instanţa de apel nu le-a analizat, considerând în mod eronat şi contrar probelor din dosar că terenul ce a fost restituit reclamantei este în fapt un parc, ce poartă denumirea de ”Parcul J”.

Din înscrisurile depuse de reclamantă rezultă în mod clar faptul că terenul restituit este proprietate privată, înscris în cartea funciară curţi-construcţii iar în Planul Urbanistic General ca teren construibil, că acest teren nu a avut niciodată statut de parc, că nu există Parcul J la această adresă.

În soluţionarea cauzei, instanţele fondului nu au luat în considerare înscrisurile şi reportajele video filmate pe terenul proprietatea acesteia, din 21.04.2019 şi 19.05.2019, în care pârâta apare alături de alţi cetăţeni şi membri ai K.

Conchizând, arată că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu aprecierea greşită a probelor administrate, încălcând dispoziţiile art. 264 alin. (2) C. proc. civ.

Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că hotărârea atacată e pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor legale care protejează dreptul la demnitate, art. 72 C. civ., prin raportare la art. 75 C. civ., art. 8, 10 şi 11 din CEDO, art. 44 din Constituţia României, precum şi art. 1349 şi urm. C. civ. referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale.

Arată că afirmaţiile făcute în spaţiul public de către pârâtă constituie fapte ilicite care aduc atingere dreptului acesteia la demnitate, fiind depăşite limitele liberei exprimări prevăzute de art. 30 din Constituţia României şi ale art. 10 din CEDO.

Instanţa de apel, deşi face trimitere în considerentele hotărârii la principiile statuate în jurisprudenţa Curţii privitor la cele două drepturi aflate în conflict - libertatea de exprimare şi dreptul la viată privată, nu analizează în concret aplicabilitatea acestora conform celor statuate în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în mod greşit consideră instanţa că acţiunile pârâtei nu pot fi considerate fapte ilicite ci aspecte care privesc opinia acestuia cu privire la subiectul în discuţie, care ar fi un subiect de interes public, respectiv situaţia retrocedărilor din Bucureşti.

Mai arată recurenta că includerea de către instanţă a drepturilor pârâtei în sfera judecăţilor de valoare, respectiv opinii subiective, este total greşită, în cauză fiind vorba despre cauze obiective, care pot fi dovedite.

Un alt aspect pe care îl critică recurenta se referă notorietatea acesteia, reţinută de curtea de apel. Sub acest aspect, arată că este necesar să se facă distincţia între persoanele particulare şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi politice sau persoane publice.

Or, pornind de la faptul că aceasta nu este o persoană de notorietate în context public, este eronată şi consideraţia instanţei potrivit căreia tema este una de interes general, în condiţiile în care pârâta cunoştea faptul că face referiri la o persoană particulară, care deţine terenurile în proprietate privată.

În cadrul acestui motiv de recurs se mai susţine că hotărârea este pronunţată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 1349 şi urm. C. civ. referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale, arătând că a făcut dovada întrunirii cumulative a tuturor cerinţelor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâtei: existenţa faptei ilicite, a vinovăţiei, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate.

În privinţa caracterului ilicit al faptei, susţine că atât timp cât afirmaţiile pârâtei nu au nici un fel de bază factuală sau argumentare logică, acestea trebuiau sancţionate.

În ceea ce priveşte vinovăţia, arată recurenta că afirmaţiile mincinoase venite din partea unei persoane care deţine o funcţie publică, deci care avea cunoştinţă de situaţia juridică şi urbanistică a terenului, nu fac altceva decât să justifice reaua-credinţă a pârâtei.

În privinţa prejudiciului suferit, arată că acesta are un caracter grav, fiind lezat dreptul său la demnitate, care a condus la afectarea gravă a stării sale de sănătate.

Concluzionând, pentru considerentele expuse, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre o nouă judecata instanţei de apel, iar, în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a hotărârii atacate şi, în consecinţă, admiterea acţiunii, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Apărările formulate în cauză

Deşi recursul a fost comunicat intimatei în data de 12 aprilie 2024, aceasta nu a formulat întâmpinare.

Procedura în faţa instanţei de recurs

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti, 02 octombrie 2019, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă, cu modificările aduse prin Legea nr.310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471 ind. 1 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 16 octombrie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 30 octombrie 2024, când a pronunţat prezenta decizie.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esenţă, prezentul litigiu poartă asupra solicitării reclamantei A, de angajare a răspunderii civile delictuale a pârâtei chemate în judecată, acuzând încălcări ale drepturilor sale personale nepatrimoniale la onoare, demnitate şi reputaţie, produse prin faptele pârâtei, de prezentare, prin intermediul site-ului de socializare Facebook şi la întâlnirile cu cetăţenii, a unei campanii de denigrare a acesteia, desfăşurate în lunile martie-mai 2019, în scopul de a face publicitate negativă la adresa sa şi a proprietăţii sale, susţinând că imobilul proprietatea acesteia a fost restituit ilegal, că face parte din Parcul J şi că în spatele acţiunii de protejare a dreptului său de proprietate stau interese ale unor persoane din sfera politică.

Ulterior primului termen de judecată, la 03 iulie 2020, reclamanta a formulat „cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată”, la care a ataşat înscrisuri şi suport CD privitoare şi la alte publicaţii, din alte perioade.

Prin urmare, cauza a pus în discuţie libertatea de exprimare a pârâtei, ca drept a cărui existenţă şi exercitare sunt garantate de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi eventualele limite ce pot fi aduse acesteia, din nevoia de protejare a drepturilor celorlalţi, în speţă a dreptului reclamantei la respectarea vieţii private, în componenţa căruia se regăseşte şi dreptul la reputaţie, drept garantat şi apărat pe tărâmul art. 8 din aceeaşi Convenţie.

Considerând că intimata-pârâtă și-a exercitat drepturile cu rea-credință, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenție, dispunerea unor măsuri (ce corespund unor ingerințe a autorităților statului) în dreptul pârâtei la liberă exprimare, anume prin admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituția răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 și urm. C. civ., situație în care era necesară verificarea întrunirii în cauză a următoarelor condiții cumulative pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Faptele reclamate privesc conţinutul mai multor publicări, prin intermediul platformei de socializare Facebook, cu privire la care recurenta a invocat faptul că pârâta, folosindu-se de un subiect de interes public – problema retrocedărilor, a încercat discreditarea acesteia, inducând ideea că terenurile acesteia au fost retrocedate fraudulos.

Instanţa de apel a reţinut, în evaluarea circumstanţelor factuale ale cauzei faptul că poziţia exprimată de pârâtă pe reţelele sociale şi la diverse întâlniri nu are nicio componentă calomnioasă, că aceasta a exprimat exclusiv opinii, susţinute factual, că nu a adus injurii reclamantei, afirmaţiile acesteia vizând generic situaţia spaţiilor verzi din sectorul 3 al Mun. Bucureşti, reclamanta nefiind niciodată nominalizată în discursul public și, prin urmare, că nu s-a făcut dovada faptei ilicite și a prejudiciului produs reclamantei.

În acest context, procedând la verificarea analizei instanţei de prim control judiciar, prin prisma criteriilor reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, Înalta Curte reţine ca fiind corectă statuarea instanţei de apel conform căreia termenii folosiţi de intimata-pârâtă nu reprezintă afirmaţii denigratoare la adresa recurentei-reclamante, ci simple opinii folosite într-un anumit context, care exprimă iniţiativă a pârâtei în legătură cu identificarea unor soluţii legale pentru păstrarea destinaţiei de parc a imobilului în discuţie.

Din perspectiva primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică hotărârea atacată arătând că aceasta a fost pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii, a limitelor învestirii, şi efectului devolutiv al apelului.

În susţinerea acestui motiv de recurs se arată că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor criticilor din apel cu care a fost învestită şi asupra cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată prin cererea depusă la 03 iulie 2020, prin care a invocat şi alte fapte pretins ilicite săvârşite de membri K, din care ar face parte şi pârâta, şi la care a ataşat un set de înscrisuri doveditoare, planşe foto, precum şi un suport CD.

Criticile sunt nefondate.

Sub acest aspect, Înalta Curte remarcă faptul că în cadrul considerentelor hotărârii atacate, instanţa de apel a analizat aspectele cu care reclamanta a înţeles să învestească prima instanţă şi care au făcut obiectul criticii în apel, respectând atât principiul tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat), cât şi principiul tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat), respectând dispoziţiile art. 477 - 479 C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Instanţa de apel, la pagina 34, a reţinut că una dintre criticile reclamantei se referă la neanalizarea de către tribunal a tuturor aspectelor de fapt deduse judecăţii şi a probatoriului administrat, însă a apreciat acest motiv de apel ca fiind nefondat, în raport cu conţinutul cererii precizatoare, prin care s-au reiterat faptele imputate pârâtei prin cererea de chemare în judecată, acestea fiind circumstanţiate prin indicarea datelor la care au fost săvârşite şi a canalelor media prin care au fost aduse la cunoştinţă publică.

Fapta ilicită pretinsă de reclamantă este reprezentată de campania de denigrare a acesteia, prin afirmaţii calomnioase şi acuzaţii nesusţinute factual, în cadrul postărilor pe platforma de socializare Facebook, astfel că analiza faptelor imputate pârâtei s-a raportat la acest context factual, fiind chiar făcute referiri exprese la ceea ce reiese, în opinia instanţei, din analiza probelor depuse la dosar, inclusiv a celor ataşate cererii precizatoare.

Instanţa de apel a respectat principiile care guvernează judecata în această etapă procesuală, contrar susţinerilor recurentei-reclamante în sensul încălcării dispoziţiilor art .476 şi 477 C. proc. civ. Astfel, curtea de apel a procedat la examinarea criticilor formulate în apel, privind modul în care prima instanţă a stabilit situaţia de fapt şi a aplicat legea, statuând atât în fapt, cât şi în drept, rejudecând fondul în limitele stabilite de către apelantă.

Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.2381/6.12.2022 pronunţată în dosarul nr. y/3/2019, invocată de recurenta-reclamantă cu titlu de jurisprudenţă, s-a reţinut că „susţinerile din cuprinsul cererii precizatoare nu au fost cercetate de niciuna dintre instanţele de fond, cadrul procesual obiectiv fiind restrâns în mod nelegal, prin excluderea acestei cereri din rândul celor cu care instanţa a fost învestită în mod legal”. Aceste statuări nu pot fi avute în vedere în prezenta cauză, în care situaţia este diferită de cea reţinută de instanţa supremă în dosarul menţionat. Astfel cum s-a arătat mai sus, în prezentul dosar, cererea precizatoare a fost cercetată de ambele instanţe, curtea de apel analizând modul în care prima instanţă a examinat aspectele de fapt din respectiva cerere.

Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe ipoteza prevăzută de dispoziţiile art .488 alin. (1) pct .6 C. proc. civ., se observă că, potrivit acestui text legal, casarea se poate cere când „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”. Cazul de casare menţionat cuprinde trei ipoteze în care motivarea deciziei de apel prezintă deficienţe care pot conduce la casarea acesteia, însă ele nu se verifică în speţă.

Astfel, motivarea hotărârii trebuie să cuprindă argumentele de fapt şi de drept care au legătură directă cu soluţia pronunţată şi pe care o susţin. Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia, cât şi netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv. Motivarea străină de natura cauzei presupune existenţa numai a unor astfel de motive, ipoteză, de altfel, nesusţinută prin cererea de recurs.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, în soluţionarea cauzei, instanţa de apel nu a luat în considerare înscrisurile şi reportajele video depuse de aceasta la dosar, deşi din cuprinsul cărora ar reieşi faptele ilicite săvârşite de pârâtă, şi că acţiunea ar fi fost respinsă fără arătarea motivelor pentru care au fost înlăturate susţinerile acesteia.

Examinând decizia recurată, se observă că instanţa, cu respectarea efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii tribunalului, în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-reclamantă, ţinând cont de dispoziţiile art. 476 - 479 C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor, prin raportare la probele administrate în cauză, şi argumentând pe larg soluţia de respingere a apelului.

Decizia atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt și de drept în temeiul cărora judecătorii și-au format convingerea care a condus la soluţia adoptată în cauză, fiind prezentate şi argumentele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţii în sensul existenţei faptei ilicite a pârâtei.

Astfel, a reţinut curtea de apel că nu există nicio faptă ilicită, deoarece pârâta nu a urmărit să o denigreze pe reclamantă, că pârâta nu a folosit la adresa acesteia un limbaj jignitor, recurenta nefiind niciodată nominalizată în discursul public. Afirmaţiile intimatei făcute pe reţeaua de socializare Facebook sau cu ocazia participării la diferite întâlniri cu reprezentanţii Primăriei Municipiului Bucureşti sau ai K, organizarea şi participarea la mitinguri şi demonstraţii pe terenul proprietatea reclamantei, implicarea acesteia în strângerea de bani de la diverși donatori şi în imprimarea unor „bannere” ale căror mesaje se referă la oprirea distrugerii spaţiilor verzi şi la păstrarea parcurilor, nu au caracterul unei fapte ilicite.

În raport cu aceste argumente, dezvoltate pe larg în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, şi constatând că a fost respectat principiul existenţei unui just echilibru între protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10, pe de o parte, şi cea a dreptului la reputaţie al persoanei care, constituind un element al vieţii private, este protejat de art. 8 din Convenţie, s-a concluzionat în sensul reţinerii caracterului nefondat al acţiunii reclamantei.

Se mai susţine în cererea de recurs că hotărârea este nemotivată, întrucât instanţa de apel nu a analizat motivele de apel ce vizau greşita apreciere a probelor şi nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului.

Se observă, însă, că instanţa de apel a făcut trimitere la probele care i-au format convingerea că nu se poate reţine în sarcina intimatei-pârâte săvârşirea unei fapte ilicite.

Pe de o parte, prin acest motiv de recurs, recurenta încearcă o reinterpretare a probatoriilor pentru a se reţine o altă situaţie de fapt decât cea pe care instanţa anterioară a stabilit-o deja, aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în recurs, cale de atac extraordinară care poate viza doar motivele de nelegalitate strict şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În acest cadru se înscriu susţinerile recurentei-reclamante prin care se critică modul în care instanţa de apel a apreciat asupra probei cu înscrisuri şi înregistrări video, precum şi susţinerile conform cărora afirmaţiile pârâtei, prin prisma probelor administrate, a împrejurării că avea cunoştinţă de situaţia reală a terenului, ar fi fost făcute cu rea-credinţă, ceea ce ar contura existenţa unei fapte ilicite.

Pe de altă parte, motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea pronunțată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

În acest sens, instanţa de apel a analizat aspectele de fapt esenţiale invocate de reclamantă: a avut în vedere conţinutul concret al faptelor ilicite imputate pârâtei, iar nu fapte pe care le-ar fi comis terţe persoane care nu sunt parte în prezentul dosar.

De asemenea, instanţa a avut în vedere calitatea reclamantei de persoană particulară, dar notorie prin raportare la calitatea sa de proprietară a numeroase terenuri pe care le-a obţinut în natură, în cadrul aplicării legislaţiei reparatorii speciale, şi care făceau subiectul unui interes public, acela al retrocedărilor unor terenuri cu funcţionalitate de parc, spaţii verzi sau locuri de joacă.

Instanţa de apel a avut în vedere şi distincţia dintre faptele obiective şi judecăţile de valoare şi a considerat că nu este suficientă invocarea unor aspecte teoretice referitoare la noţiunea şi sfera de aplicabilitate a judecăţilor de valoare, aşa cum rezultă din jurisprudenţa CEDO, ci este necesar ca, în concret, în raport cu afirmaţiile pârâtei, să se analizeze în ce măsură acestea reprezintă sau nu judecăţi de valoare şi dacă există o bază factuală. Or, în cauza de faţă, după cum rezultă din cele indicate în cererea dedusă judecăţii, astfel cum a fost precizată, instanţa de apel a constatat că pârâta nu s-a referit în mod direct la reclamată, nu a apelat la niciun fel de expresii jignitoare, nefăcând, deci afirmaţii care să fie catalogate ca aducând atingere onoarei, demnităţii sau reputaţiei acesteia, nu a ameninţat-o şi nici nu a instigat alte persona să aibă o atitudine ostilă faţă de aceasta.

Instanţa de apel a concluzionat că intimata-pârâtă a acţionat în calitate de cetăţean, membru al comunităţii locale, în limitele dreptului la liberă exprimare, cu privire la un subiect de mare interes la nivelul capitalei, urmărind un deziderat legitim şi anume activarea autorităţilor locale şi centrale în vederea identificării de soluţii pentru păstrarea spaţiilor verzi în genere, astfel încât nu a reţinut existenţa unei acţiuni de lezare a reputaţiei reclamantei care să rupă echilibrul ce trebuie păstrat între dreptul la liberă exprimare şi dreptul la reputaţie.

Înlăturarea unei apărări contrare situației de fapt reținute nu presupune respingerea fiecărui argument în parte invocat în cauză. De asemenea, în practica judiciară, inclusiv din perspectiva hotărârilor CEDO invocate de recurentă, s-a arătat în mod constant că nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanța să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcție de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raționament unic.

Or, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă, aşa cum s-a arătat, că instanța de apel a motivat judicios soluţia pronunţată, înlăturând criticile reclamantei, motiv pentru care nu se poate reproșa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel.

Faţă de considerentele expuse anterior se reţine că susținerile recurentei nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt și în drept, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății fiind pe deplin și coerent susținută de considerente ce nu se contrazic, și care conduc la soluția din dispozitiv.

În concluzie, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a motivat judicios soluţia pronunţată, motiv pentru care vor fi respinse criticile vizând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art.488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, se constată că acest caz de casare priveşte în mod exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Prin criticile formulate în conţinutul recursului, subsumabile motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei instanţei de apel prin prisma aplicării greşite a dispoziţiilor art. 72, 75, 1349 şi următoarele C. civ. şi ale art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Se reţine că, prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit prima instanţă, reclamanta A a invocat răspunderea civilă delictuală a pârâtei B pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului la propria imagine, a dreptului la viaţă privată, a dreptului la demnitate, onoare şi reputaţie, prin afirmaţiile nesusţinute factual ale pârâtei, făcute cu depăşirea limitelor libertăţii de exprimare.

S-a impus, astfel, primei instanţe şi celei de apel necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului reclamantei la protecţia reputaţiei sale, ca element constitutiv al dreptului la viaţă privată şi a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate, şi a dreptului pârâtei la liberă exprimare, cu privire la care s-a susţinut că a fost exercitat în limitele sale interne, caz în care nu li se poate imputa săvârşirea unei fapte ilicite.

În speţă, curtea de apel a verificat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, examinând, prin prisma normelor de drept interne şi a jurisprudenţei CEDO apreciate ca fiind relevante, în ce măsură exercitarea libertăţii de exprimare a pârâtei a încălcat dreptul la respectarea vieţii private a reclamantei.

O atare abordare în soluţionarea litigiului s-a impus, deoarece doar în ipoteza în care s-ar fi constatat că, prin construcţiile semantice din cadrul postărilor şi afirmaţiilor din cadrul adunărilor la care a participat, pârâta s-ar fi plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenţie.

Din perspectiva criteriilor de apreciere a dreptului la liberă exprimare, a depăşirii limitelor acestuia şi respectării dreptului la viaţă privată, Înalta Curte apreciază relevantă jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraf 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care această normă le impune în privinţa lor. Astfel, analiza modului de exercitare a dreptului la libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că „îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10” (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a considerat că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit jurisprudenţei Curții Europene, orice persoană fizică care exercită libertatea sa de expresie îşi asumă „îndatoriri şi responsabilităţi”, a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară, în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Examinând fapta imputată pârâtei, instanţa de apel a analizat atitudinea incriminată din cuprinsul postărilor pe reţeaua socială sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu alti membri ai comunităţii, stabilind că intimata a acţionat în limitele dreptului la liberă exprimare, cu privire la un subiect de mare interes la nivelul capitalei - prezervarea spaţiilor verzi de la nivelul oraşului.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că niciuna dintre afirmaţiile pârâtei nu au vizat-o în mod direct pe reclamantă, aceasta nefiind nici măcar menţionată, nefiindu-i aduse acuze concrete, astfel încât să intre în accepţiunea de „faptă”, afirmaţiile expuse public fiind mai degrabă la adresa autorităţilor locale, cărora li se solicita intervenţia în vederea atingerii scopului enunţat – acela de identificare a unei soluţii legale pentru păstrarea destinaţiei factuale a bunului retrocedat, ceea ce înlătură argumentul recurentei în sensul că acesta ar reprezenta un atac personal, nefondat împotriva sa.

În consecință, raportat la situaţia de fapt reţinută în cauză de instanţa de apel, concluzia care se impune este aceea că afirmaţiile pârâtei, raportate la contextul real în care au fost făcute, nu au depășit limitele admisibile ale libertăţii de exprimare şi se circumscriu exerciţiului normal al libertăţii de exprimare cu privire la o problemă de interes general – protejarea spaţiilor verzi şi conservarea patrimoniului urban.

Reclamanta critică hotărârea instanței de apel prin indicarea faptului că, în mod greșit s-a reținut că intimata nu au expus în spațiul public judecăți de valoare, ci adevărate imputații factuale.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, prin jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a realizat o importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi afirmarea unor judecăţi de valoare, iar potrivit Curții, existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

Stabilirea naturii unor afirmaţii – situaţii factuale sau judecăţi de valoare - în accepţiunea degajată din jurisprudenţa Curţii, joacă un rol central, de vreme ce de aceasta depinde chiar soluţia pe fondul cauzei; proporţionalitatea soluţiei pronunţate trebuie adaptată în funcţie de aceste variabile.

Ca regulă de principiu, se poate preciza că, atunci când Curtea califică anumite exprimări ca vizând "fapte", este vorba despre acuzaţii concrete, determinate, ce se cer a fi dovedite de către autorul lor.

La polul opus, judecăţile de valoare pot fi definite ca fiind opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calităţile personale, profesionale sau morale ale unei persoane sau ale unui obiect, care, prin esenţa lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism. De asemenea, dacă se acordă o interpretare proprie unor fapte necontestate, calificarea interpretării va fi aceea a unei judecăţi de valoare.

Totodată, trebuie menţionat că, de regulă, Curtea a arătat generozitate în calificarea unor afirmaţii ca fiind judecăţi de valoare, mai cu seamă atunci când în discuţie este un interes public.

În speță, intimata a invocat faptul că argumentele folosite în materialele ce fac obiectul acţiunii au fost utilizate cu privire la întregul angrenaj care a condus la restituirile în natură a terenurilor apreciate ca făcând parte din Parcul J.

Însă, Înalta Curte constată că, în speță, intimata nu au adus acuzații concrete reclamantei, neafirmând nici direct şi nici sugestiv că aceasta ar fi comis vreo infracţiune în legătură cu terenul în discuţie, aşa cum se pretinde prin motivele de recurs.

În acest context, trebuie observat și faptul că hotărârile Curții de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o acuzație de defăimare, elementul determinant trebuind să fie buna - credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația părții vătămate (cauza Radio France şi alții c. Franței).

Ca atare, este necesară analiza atitudinii subiective a pârâtei, în raport atât cu adevărul afirmațiilor acestora, cât și cu scopul demersului, reaua-credinţă fiind înlăturată dacă se dovedeşte că aceasta nu a acţionat cu intenția de a afecta în mod gratuit reputația reclamantei, ci au urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public.

Sub acest aspect, astfel cum s-a reţinut mai sus, instanţa de apel a constatat că afirmaţiile imputate pârâtei servesc unui interes public - acela de a evidenția chestiuni legate de protecţia patrimoniului urban, că pârâta nu a făcut referiri la adresa reclamantei, cu atât mai puţin afirmaţii care să fie catalogate ca aducând atingere onoarei, demnităţii sau reputaţiei acesteia, nu a ameninţat-o şi nici nu a instigat alte persoane să aibă o atitudine ostilă faţă de acesta. În consecinţă, în raport cu aceste statuări de fapt, nu poate fi reţinută intenţia pârâtei de a afecta în mod gratuit reputația reclamantei.

Simpla apreciere subiectivă a reclamantei că afirmațiile incriminate i-ar fi defavorabile acesteia nu este suficientă pentru a conduce la concluzia că pârâta, prin exprimarea opiniei sale în chestiuni ce ţin de mediul înconjurător şi de patrimoniul urban, în raport cu o temă de interes public, astfel argumentată, a acționat cu rea-credință.

Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în mod riguros și obiectiv conduita pârâtei, iar concluzia trasă, în sensul că fapta imputată acesteia nu depăsește limitele acceptabile ale libertății de exprimare, nu indică o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne incidente și nici a normelor convenţionale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudenţa CEDO.

Or, în acest context, trimiterile recurentei la probele din dosar, apreciate de parte ca fiind edificatoare în dovedirea faptei ilicite, tind la reaprecierea situaţiei de fapt stabilită pe baza probelor administrate și evaluate de instanțele fondului, deci la verificarea temeiniciei deciziei recurate, susțineri care nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât se plasează în afara controlului de legalitate permis de art. 488 C. proc. civ.

Cum îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1349 C. civ. (şi care se referă la fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate între fapta imputată și prejudiciu și vinovăția) trebuie să fie cumulativă, constatându-se inexistența faptei ilicite, în mod legal, instanţa de apel nu a mai analizat celelalte susțineri ale reclamantei care vizau prejudiciul, inclusiv cele legate de afectarea stării de sănătate, precum și legătura de cauzalitate.

Prin urmare, în absența unei fapte ilicite, prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, să se fi adus atingere drepturilor subiective ale reclamantei, obligarea intimatei-pârâte la plata unor despăgubiri civile ar reprezenta o ingerință disproporționată și a cărei necesitate imperioasă într-o societate democratică nu poate fi decelată în cauza dedusă judecății.

Față de cele ce preced, instanța de recurs apreciază că normele interne și cele convenționale au fost corect interpretate și aplicate în litigiul dedus judecății, astfel încât nu poate fi reținută incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A împotriva deciziei civile nr. 579 A din 20 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 30 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.