State liability for criminal defense costs: appeal dismissed, lower court order for State to pay judicial expenses upheld

Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 5 octombrie 2020 pe rolul Tribunalului Iaşi, Secţia I civilă, sub nr. x/99/2020, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro reprezentând prejudiciu material, 900.000 euro reprezentând prejudiciu moral şi cheltuielile de judecată efectuate în cauză.

Prin modificarea cererii de chemare în judecată, formulată ulterior, reclamantul a chemat în judecată şi pe pârâţii: B, C, D, E, F, G, H, I şi J.

Prin încheierea pronunţată la data de 23 noiembrie 2021, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la plata daunelor morale şi materiale rezultând din eroare judiciară şi din privarea nelegală de libertate: daune morale (mai puţin în ceea ce priveşte daunele morale solicitate ca urmare a nerespectării termenului rezonabil de soluţionare a cauzei penale) şi daune materiale (contravaloarea venitului minim garantat pe economie şi nerealizat pentru perioada 27.04.2002 – august 2012, în cuantum total de 11.000 euro echivalent în lei la data plăţii, contravaloare onorariu avocat ce a asigurat reprezentarea/asistarea acestuia în tot cursul procesului penal începând cu anul 2002 până în anul 2017, contravaloare onorariu psiholog).

Totodată, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor D, B, I, F, C, J.

Ca urmare a admiterii excepţiilor expuse anterior, instanţa a rămas sesizată doar cu acţiunea având ca obiect acordarea daunelor materiale reprezentate de cheltuielile de judecată efectuate în dosarul penal nr. x/45/2003 al Tribunalului Iaşi şi în dosarul nr. x/86/2017 al Tribunalului Suceava şi de suma de 11.000 euro reprezentând contravaloarea venitului minim garantat pe economie şi nerealizat pentru perioada 27.04.2002 – august 2012, precum şi cu plata daunelor morale ca urmare a nerespectării termenului rezonabil de soluţionare a cauzei.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi, Secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 2079 din data de 4 august 2022, pronunţată în dosarul nr. x/99/2020, Tribunalul Iaşi, Secţia I civilă a luat act de renunţarea reclamantului A la judecata cererii în contradictoriu cu pârâta E.

A respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, I, D, J, G, C, F, B, H, având ca obiect obligarea pârâţilor la plata daunelor morale şi materiale rezultând din eroare judiciară şi din privarea nelegală de libertate: daune morale (mai puţin în ceea ce priveşte daunele morale solicitate ca urmare a nerespectării termenului rezonabil de soluţionare a cauzei penale) şi daune materiale (contravaloarea venitului minim garantat pe economie şi nerealizat pentru perioada 27 aprilie 2002 – august 2012, în cuantum total de 11.000 euro echivalent în lei la data plăţii, contravaloare onorariu avocat ce a asigurat reprezentarea/asistarea acestuia în tot cursul procesului penal începând cu anul 2002 până în anul 2017, contravaloare onorariu psiholog).

A respins restul pretenţiilor formulate de către reclamantul A împotriva pârâţilor I, D, J, C, F şi B, ca fiind introduse împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A obligat reclamantul la plata în favoarea pârâtei D a sumei de 3.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de onorariu de apărător.

A respins restul pretenţiilor formulate de către reclamantul A în contradictoriu cu pârâţii H şi G, ca neîntemeiate.

A admis în parte cererea de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată suportate în dosarul civil cu nr. x/86/2017 al Tribunalului Suceava.

A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 7.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată suportate de către reclamant în dosarul civil cu nr. x/86/2017 al Tribunalului Suceava din care suma de 3.000 lei cu titlu de onorariu apărător (parţial) şi suma de 4.000 lei contravaloare consultaţie evaluare şi raport evaluare psihologică (parţial).

A admis în parte cererea de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată suportate în dosarul penal cu nr. x/45/2003 al Tribunalului Iaşi.

A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată suportate de către reclamant în dosarul penal cu nr. x/45/2003 al Tribunalului Iaşi.

A respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 11.000 euro (echivalent în lei la data plăţii), cu titlu de prejudiciu material reprezentat de contravaloarea venitului minim garantat pe economie şi nerealizat pentru perioada 27 aprilie 2002 – august 2012, ca neîntemeiată.

A respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a daunelor morale suferite ca urmare a nerespectării termenului rezonabil de soluţionare a cauzei penale ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 47 din data de 30 ianuarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/99/2020, Curtea de Apel Iaşi, Secția civilă a respins apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 2079/4.08.2022 a Tribunalului Iaşi, Secția I civilă, sentinţă pe care a păstrat-o.

Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Împotriva deciziei civile nr. 47 din data de 30 ianuarie 2024, pronunţate în dosarul nr. x/99/2020 de Curtea de Apel Iaşi, Secția civilă, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă la data de 5 aprilie 2024, sub nr. x/99/2020, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. x.

II.2. Motivele de recurs

Fără a proceda la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi a solicitat admiterea căii de atac, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de intimatul-reclamant A.

În esenţă, recurentul-pârât a arătat că statul nu răspunde în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice, care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane nu răspunde pentru obligaţiile statului, potrivit dispoziţiilor art. 224 alin. (1) C. civ.

Totodată, în ceea ce priveşte solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată suportate de intimatul-reclamant, apreciază că nu poate fi obligat la plata acestora nici din perspectiva dreptului comun – pe temeiul răspunderii civile delictuale –, întrucât, pentru atragerea acestei răspunderi, trebuie îndeplinite cumulativ patru condiţii: fapta ilicită a pârâtului, existenţa unui prejudiciu cauzat reclamantului prin fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia pârâtului în săvârşirea faptei ilicite.

Recurentul-pârât a subliniat că, în speţa de faţă, nu este îndeplinită prima condiţie, aceea a existenţei unei fapte proprii cu caracter ilicit a statului român, respectiv o faptă contrară legilor şi bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale intimatului-reclamant.

Cu titlu de practică judiciară a făcut trimitere la sentinţa civilă nr. 6750 din data de 13 august 2020, pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/212/2019, arătând că prin aceasta s-a reţinut că: „Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de reclamant în dosarul penal din perspectiva dreptului comun al răspunderii civile delictuale”.

În plus, recurentul-pârât a menţionat că nu a avut calitatea de parte în dosarul penal nr. x/45/2003, situaţie în care nu poate avea calitate de subiect al raportului juridic obligaţional invocat de intimatul-reclamant şi nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, a susţinut că prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., care dau dreptul persoanei achitate la restituirea unor cheltuieli judiciare efectuate cu soluţionarea dosarului penal în care a fost antrenată, se referă doar la părţile din procesul penal.

Sub acest aspect, recurentul-pârât a arătat că statul nu este parte în procesul penal, ci, potrivi art. 29 C. proc. pen., este un participant care îndeplineşte un serviciu public de restaurare a ordinii de drept.

A mai învederat şi că, prin decizia recurată, curtea de apel a reţinut că temeiul de drept pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată este răspunderea civilă delictuală.

În opinia recurentului-pârât, singurul caz în care se prevede expres răspunderea directă a statului este cel reglementat de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Consituţie, ale art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de cele ale art. 538 - 539 C. proc. pen., potrivit cărora „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.”

Recurentul-pârât a menţionat că temeiul juridic invocat de intimatul-reclamant îl constituie dispozițiile art. 1349 și următoarele C. civ.

A mai arătat recurentul-pârât şi că, în procesul penal, statul, prin organele de urmărire penală, are obligația de a declanșa acțiunea penală în cazurile prevăzute expres de lege, în vederea identificării faptelor penale, a autorilor și a pedepsirii acestora, în scopul restaurării ordinii de drept și aflarea adevărului, și nu pentru condamnarea inculpaților, așa încât nu se poate considera că statul a pierdut când un inculpat a fost achitat.

De asemenea, a subliniat că efectuarea unor demersuri judiciare care în final au dus la achitarea intimatului-reclamant constituie o materializare a ordinii de drept în materie penală, procesual penală, deoarece vinovăția unei persoane trebuie demonstrată în cursul unor dezbateri judiciare, cu respectarea dreptului la apărare.

Ca atare, a apreciat că nu poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare efectuate în dosarul penal, ca urmare a achitării inculpatului, întrucât statul nu poate fi privit ca o parte care a pierdut un proces, iar inculpatul ca o parte care a câștigat un proces.

În plus, a învederat că achitarea este expresia unei ordini de drept democratice, ce permite unei persoane acuzate să-și dovedească nevinovăția, cu respectarea garanțiilor de legalitate, achitările în procesul penal reprezentând dovada că justiția funcționează și că inculpații își pot prezenta nestingheriţi apărarea.

Recurentul-pârât a susţinut că a considera că statul român se află în culpă procesuală și că a „pierdut procesul” ar însemna a se ignora specificul cercetării judecătorești care permite administrarea de probe suplimentare în apărare, inclusiv valorificarea nulității actelor de procedură, iar pe de altă parte, s-ar impune procurorului ca, la data întocmirii rechizitoriului și a punerii în mișcare a acțiunii penale, să aibă certitudinea unei condamnări penale.

Totodată, a considerat că nu se poate extrapola în sensul ca statul român să suporte, pe calea unui proces separat, pe cale civilă, cheltuielile de judecată generate într-un proces penal.

II.3. Apărările formulate în cauză

Nu au fost depuse întâmpinări.

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 27 iunie 2024, în temeiul art. 471 ind. 1 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte a fixat termen de judecată la data de 29 octombrie 2024, când a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată în raport cu criticile deduse judecății prin cererea de recurs şi cu prevederile legale incidente speţei, Înalta Curte reţine următoarele:

Prealabil oricărei analize, rezumând aspectele legate de circumstanțele factuale ale cauzei, astfel cum au fost stabilite de către instanţele devolutive, se reține că, prin acțiunea introductivă dedusă judecății, intimatul-reclamant A a solicitat repararea atât a prejudiciului material suferit ca urmare a procesului penal în care a fost implicat şi care s-a finalizat prin soluţia de achitare, cât şi a celui moral determinat de privarea sa de libertate pentru o perioadă de 3 ani şi 4 luni, precum şi de perioada de aproximativ 15 ani necesară dovedirii nevinovăţiei sale.

În drept, intimatul-reclamant şi-a fundamentat pretenţiile pe dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. h) C. proc. civ., art. 1349 şi art. 1358 C. civ., art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 52 alin. (3) din Constituţia României precum şi pe cele ale art. 5, 6 şi 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În speţă, prin rechizitoriul din data de 22 mai 2002 emis în dosarul nr. x/P/2002 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, intimatul-reclamant a fost trimis în judecată pentru complicitate la tâlhărie, alături de ceilalţi 2 inculpaţi din dosar, K şi L.

Prin sentinţa penală nr. 760 din data de 19 decembrie 2002, pronunţată în dosarul nr. y/2002, Tribunalul Iaşi l-a achitat pe intimatul-reclamant A.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Ministerul Public, iar, prin decizia nr. 402 din data de 4 noiembrie 2003, pronunţată în dosarul nr. x/2003, Curtea de Apel Iaşi a admis apelul şi l-a condamnat pe intimatul-reclamant A la o pedeapsă de 5 ani de închisoare pentru complicitate la tâlhărie.

Această hotărâre a fost atacată cu recurs de către intimatul-reclamant, cale de atac care a fost respinsă, ca nefondată, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 2679 din data de 18 mai 2004.

În urma deciziei definitive a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/2002 din data de 31 mai 2004, acesta fiind pus în executare în mod efectiv faţă de reclamantul A în data de 9 ianuarie 2010.

Intimatul-reclamant s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, prin hotărârea pronunţată (în cauza A contra României), a constatat că au fost încălcate dispoziţiile art. 6 § 1 din Convenţie, dispunând ca Statul Român să plătească intimatului-reclamant suma de 3.000 euro pentru prejudiciul moral împreună cu dobânda stabilită de Curte având în vedere că acesta nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa instanţelor române, intimatul-reclamant având posibilitatea şi de a redeschide dosarul penal în conformitate cu prevederile art. 408 ind. 1 C. proc. pen.

La data de 21 aprilie 2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de revizuire ce a format obiectul dosarului nr. x/45/2014, a desfiinţat decizia penală nr. 2679 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, pronunţată în dosarul nr. y/2003, şi în parte, decizia penală nr. 402 din data de 4 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Iaşi, Secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2003, numai cu privire la revizuentul A, şi a trimis cauza la Curtea de Apel Iaşi, în vederea rejudecării apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi împotriva sentinţei penale nr. 760 din data de 19 decembrie 2002 a Tribunalului Iaşi, Secţia penală numai cu referire la revizuent.

În urma rejudecării, a fost respins, ca nefondat, apelul promovat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, cu referire la revizuentul A.

Prin decizia nr. 930 din data de 4 octombrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/45/2003 a fost respins, ca nefondat, recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, soluţia de achitare fiind definitivă.

Susţinând nelegalitatea deciziei atacate, în raport cu menţinerea prin aceasta a soluţiei tribunalului de obligare a sa la plata, în parte, a cheltuielilor de judecată efectuate de recurentul-reclamant în dosarele nr. x/45/2003 al Tribunalului Iaşi şi nr. x/86/2017 al Tribunalului Suceava, recurentul-pârât a formulat critici cu privire la cele reţinute de către instanţa de apel în sensul că are calitate procesuală pasivă în cauză şi că sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege pentru angajarea răspunderii sale civile delictuale.

Criticile recurentului-pârât, astfel cum au fost dezvoltate, sunt apte de încadrare în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în raport cu care urmează a fi analizate.

Astfel, în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, recurentul-pârât a susţinut că angajarea răspunderii sale obiective şi deci, legitimare procesuală în cauză, pot avea loc doar în ipoteza în care s-ar pretinde repararea prejudiciului decurgând din săvârșirea unor erori judiciare, întrucât doar pentru astfel de situaţii, prin dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, precum şi ale art. 538 - 539 C. proc. pen., este consacrată o astfel de răspunderea în sarcina statului, în celelalte situaţii, prin aplicarea prevederilor art. 224 alin. (1) C. civ., răspunderea statului este una subsidiară, subordonată celei a persoanelor juridice care se pot face vinovate de producerea unui prejudiciu.

Susținerea recurentului-pârât este una care ignoră temeiul juridic (astfel cum a fost precizat în cuprinsul cererii de chemare în judecată) al pretențiilor intimatului-reclamant, care a indicat nesocotirea, cu ocazia desfășurării procedurii judiciare penale, a unor drepturi fundamentale ocrotite de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Convenție la care statul român este parte.

Astfel, prin ratificarea Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (conform Legii nr. 30/1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta convenţie), statul român şi-a asumat, alături de celelalte state semnatare, obligația de a respecta drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie, în sarcina acestuia urmând să fie pusă răspunderea în cazul nesocotirii respectivelor drepturi/libertăți considerate fundamentale.

În acest sens, instanța de contencios european a stabilit că, de vreme ce art. 1 din Convenție se referă la respectarea drepturilor şi libertăților persoanelor aflate sub jurisdicția statelor contractante, această jurisdicție trebuie înțeleasă ca însumând toate autoritățile acelui stat (legislativă, executivă şi judecătorească). Ca atare, în măsura în care actul unei asemenea autorități se concretizează într-o încălcare a unui drept garantat de Convenție, se angajează răspunderea statului în cauză.

De aceea, referirea pe care o face recurentul la dispozițiile art. 224 C. civ. privitoare la angajarea răspunderii persoanelor juridice de drept public este una inadecvată şi care nu poate schimba pe titularul responsabilității, atunci când în disputa judiciară este vorba despre nesocotirea unor drepturi garantate de Convenție.

Printr-o altă critică recurentul-pârât a imputat instanței de apel o interpretare și o aplicare greșită a art. 276 alin. (6) C. proc. pen., prin obligarea statului la acoperirea cheltuielilor de judecată efectuate de intimatul-reclamant în procesul penal finalizat cu soluţia de achitare.

În litigiul pendinte, intimatul-reclamant a solicitat, printre altele, obligarea recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor la plata cheltuielilor judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal în care a fost achitat.

În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părţi este reglementată de dispoziţiile art. 276 C. proc. pen., în vigoare la data soluţionării definitive a litigiului penal ce constituie premisa formulării acţiunii pendinte.

În ceea ce priveşte obligaţia suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (5) C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părţii civile obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1)-(5), Codul de procedură penală prevede, prin alin. (6), că instanţa stabileşte obligaţia de restituire conform legii civile.

Pornind de la soluţia de principiu reglementată prin dispoziţiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen., concluzia care se impune este aceea că, şi în ipoteza în care acţiunea penală este pusă în mişcare din oficiu, iar nu la sesizarea părţii vătămate, inculpatul cercetat penal şi achitat definitiv nu trebuie să suporte singur costurile apărării sale în procesul în care a demonstrat netemeinicia acuzației penale.

În acest sens trebuie văzut înțelesul normei art. 276 alin. (6) C. proc. pen., conform căruia „în celelalte cazuri instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile”.

Trimiterea pe care norma procesuală penală o face la reglementarea legii civile trebuie apreciată inclusiv din punct de vedere al răspunderii civile obiective care incumbă statului, în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost pretinse ca nesocotite la momentul declanșării urmăririi penale şi trimiterii în judecată.

Or, ca gestionar şi organizator al activităţii judiciare în ansamblul ei şi, în mod particular, al celei de urmărire, anchetare şi tragere la răspundere penală a celor care săvârșesc infracțiuni, statul este cel care trebuie să suporte consecințele pierderii acţiunii penale exercitate (căreia îi este asimilată soluţia de achitare), constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspunderea penală şi care a demonstrat netemeinicia acuzației.

În consecinţă, fără să implice ideea de culpă a statului, există un drept la despăgubire al intimatului-reclamant, constând în costurile reale, necesare şi rezonabile ale exercitării dreptului său la apărare în procesul penal.

A statua în sens contrar şi a reţine că intimatul-reclamant nu a făcut dovada unor acţiuni ilicite ale statului, cu consecinţa neîndeplinirii condiţiilor prevăzute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, înseamnă a ignora fundamentul legal al pretențiilor deduse judecăţii, dat de răspunderea obiectivă, independentă a statului.

Prin urmare, faţă de cele anterior reţinute, constatând caracterul nefondat al criticilor aduse deciziei atacate şi, ca atare, conformitatea acesteia cu normele de drept aplicabile cauzei, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi, împotriva deciziei civile nr. 47 din data de 30 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, Secția civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 octombrie 2024.