Compensation for loss of use of land: limitation period for continuous delictual claims and non-applicability of force majeure to local administrative dysfunction.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov, la data de 28 august 2020 în dosarul nr. x/197/2020, reclamanţii A şi B au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Oraşul Predeal şi Consiliul Local Predeal, obligarea acestora, în solidar, la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilelor aflate pe proprietatea reclamanţilor, pentru ultimii trei ani anteriori şi până la data raportului de expertiză tehnică de evaluare şi, în continuare, cu aplicarea indicilor de actualizare în funcţie de rata inflaţiei şi cu dobânda legală aferentă, până la îndeplinirea întocmai a obligaţiei de a face.

Prin sentinţa civilă nr. 1069 din 12.02.2021 pronunţată în dosarul nr. x/197/2020, Judecătoria Brașov a admis excepţia necompetenței sale materiale şi, în consecinţă, a declinat, în favoarea Tribunalului Brașov – Secţia I civilă, competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată având ca obiect „pretenţii”, formulate de reclamanţii A şi B, în contradictoriu cu pârâţii U.A.T. Predeal şi Consiliul Local Predeal, instanţa apreciind că obiectul litigiului este unul evaluabil în bani, de drept comun.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Braşov sub nr. x/197/2020.

Prin încheierea şedinţei publice din data de 17.06.2021, Tribunalul Braşov a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin încheierea şedinţei publice din data de 11.11.2021, Tribunalul Braşov a respins cererea de amânare formulată de reprezentantul convențional al pârâților U.A.T. Predeal şi Consiliul Local Predeal şi a respins obiecțiunile formulate de reclamanți la raportul de expertiză.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Brașov.

Prin sentinţa civilă nr. 273/S din 09.12.2021, pronunţată în dosarul nr. x/197/2020, Tribunalul Brașov – Secţia I civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A și B, în contradictoriu pârâții Orașul Predeal și Consiliul Local Predeal şi, în consecinţă, i-a obligat pe pârâți să îi plătească reclamantului B, suma de 81.354,3 lei și reclamantei A, suma de 197.377,4 lei, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință pentru perioada 20.08.2017 – 06.08.2021, la care se va aplica dobânda legală, începând cu data rămânerii definitive a obligației, până la data plății efective.

A respins celelalte pretenții ale reclamanților.

I-a obligat pe pârâți să îi plătească reclamantului B, suma de 7.113,15 lei și reclamantei A, suma de 12.103 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor de şedinţă din data de 17 iunie 2021 şi din data de 11 noiembrie 2021, au declarat apel pârâţii U.A.T. Predeal şi Consiliul Local Predeal, solicitând admiterea acestuia şi, rejudecând cauza, instanţa de apel să schimbe în tot sentinţa atacată şi, în consecinţă, să respingă cererea de chemare în judecată. De asemenea, au solicitat obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Brașov.

Prin decizia nr. 544/AP din 03 aprilie 2024, Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a respins apelul declarat de apelanţii pârâţi UAT Predeal şi Consiliul Local Predeal, împotriva sentinţei civile nr. 273/S/09.12.2021 şi a încheierilor de şedinţă din data de 17.06.2021 şi 11.11.2021 pronunţate de Tribunalul Braşov în dosar nr. x/197/2020, pe care le-a păstrat.

A obligat apelanţii pârâţi să plătească intimatului reclamant B, suma de 3.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

A respins cererea intimatei reclamante A, privind obligarea apelanţilor pârâţi la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză.

Împotriva deciziei Curții de Apel Brașov au declarat recurs pârâții UAT Predeal şi Consiliul Local Predeal.

5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 12 iulie 2023 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. x, astfel cum reiese din fișa Ecris (fila I din dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Cererea de recurs a fost comunicată reclamanților B și A la data de 22 august 2024, conform comunicărilor electronice de la filele 24 și 25 din dosarul de recurs.

Intimații-reclamanți B și A au formulat întâmpinare la data de 28 august 2024 (filele 29-33), aceasta fiind comunicată recurentelor-pârâte la data de 05 septembrie 2024 (filele 44-45).

Recurentele-pârâte nu au formulat răspuns la întâmpinarea formulată de reclamanți.

6. Motivele de recurs.

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte UAT Predeal și Consiliul Local Predeal au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

Prin primul motiv de recurs, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune pe care a invocat-o prin întâmpinarea depusă în fața instanței de fond și reiterată în apel, recurentele pârâte au arătat că data emiterii titlului executoriu exhibat de reclamanți este momentul de început al curgerii termenului de prescripție, fiind îndeplinite toate cerințele legale pentru a se raporta la acest moment. Precizează că, cel mult, momentul începerii curgerii termenului de prescripție poate fi considerat data sesizării executorului judecătoresc de către cei doi reclamanți, prin care au solicitat punerea în executare silită a hotărârii judecătorești pe care își întemeiază pretențiile. Or, această dată este 08 decembrie 2016, pentru reclamanta A, respectiv anul 2014 (nu se precizează data exactă) pentru reclamantul B, ceea ce înseamnă că de la ambele date au trecut mai mult de 3 ani.

Arată că ambele instanțe de judecată au apreciat însă că excepția prescripției dreptului material la acțiune nu este întemeiată, motivarea oferită de cele două instanțe pe acest aspect fiind însă întemeiată pe aplicarea greșită a prevederilor art. 2500, 2517, 2523 C. civ. și art. 2.528 C. civ. (referitoare la momentul începerii curgerii termenului de prescripție).

În opinia recurentelor, contrar soluției instanței de apel, dreptul reclamanților pretins prin acțiunea patrimonială ce face obiectul dosarului s-a stins, nefiind exercitat în termenul general de prescripție de 3 ani.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentele pârâte au arătat că au invocat cazul fortuit sau forța majoră, care au atras imposibilitatea reală de a duce la îndeplinire obligația impusă prin titlul executoriu.

Au susținut și dovedit în fața instanței de fond, cu probe pertinente, că, începând cu anul 2017, la nivelul Primăriei Predeal, din cauze fortuite, exoneratoare de răspundere, nu a fost posibilă ducerea la îndeplinire a obligațiilor stabilite prin hotărârea judecătorească. Practic, astfel cum rezultă din referatul întocmit de secretarul UAT Predeal intitulat "Autorități Publice Locale 2017 - 2020", nici Primarul Orașului Predeal (ca autoritate publică distinctă, cu atribuții exclusive în ceea ce privește prevederile Legii nr. 50/1991, cât și ca reprezentant legal al UAT Predeal) și nici Consiliul Local nu au existat ca autorități, deci nu au putut lua decizii.

Prin urmare, recurenţii pârâţi au susținut că, în cadrul Primăriei Orașului Predeal, nu a existat nicio persoană care să poată exercita atribuțiile prevăzute de Legea nr. 50/1991 invocată de reclamanți, dat fiind că toate competențele prevăzute de această lege sunt date în sarcina primarului unității administrativ-teritoriale.

Mai arată că Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Predeal nu a avut consiliu local începând încă din anul 2017, iar în anul 2020 ultimul consiliu a fost dizolvat de drept. Trebuie precizat că din anul 2017 nu s-au mai ținut ședințe de lucru ale Consiliului Local Predeal, cu excepția celor extraordinare, astfel că, în mod real, acest organ deliberativ nu a mai funcționat, neputând lua decizii în conformitate cu legea administrației publice locale.

Prin urmare, în cadrul Primăriei Orașului Predeal, nu a existat niciun consiliu local, ca organ deliberativ, care să poată exercita atribuțiile prevăzute de O.G. nr. 43/1997 și de Legea nr. 215/2011 invocate de reclamanți, dat fiind că toate competențele prevăzute de această lege sunt date în sarcina consiliului local. Cu toate acestea, astfel cum rezultă din dovezile atașate la dosarul de fond, s-a încercat, în limita dispozițiilor legale, rezolvarea problemei reclamanților.

Susțin că atât instanța de fond cât și instanța de apel au ignorat consecințele legale ale incidenței unei cauze exoneratoare de răspundere, ipoteză în care autorul faptei ilicite va fi exonerat de răspundere, dacă va putea face dovada incidenței uneia din cauzele legale de exonerare, așa cum sunt enumerate explicit de Codul civil, fiind aplicate greșit dispozițiile art. 1.351 alin. (1) C. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele pârâte au susţinut, în principal, greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acțiune, această excepţie fiind respinsă ca urmare a aplicării greşite a dispozițiilor art. 2500, 2517, 2523 și 2528 C. civ. Recurentele pârâte au considerat că termenul de prescripție a început să curgă la data emiterii titlului executoriu exhibat de reclamanți sau, cel mai târziu, de la data sesizării executorului judecătoresc de către reclamanți, prin care aceştia au solicitat punerea în executare silită a hotărârii judecătorești pe care își întemeiază pretențiile.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Examinând decizia recurată, se constată că nu poate fi reţinută încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2500, 2517, 2523 și 2528 C. civ. Dispoziţiile legale pretins încălcate reprezintă dreptul comun în materia prescripției extinctive, ele stabilind obiectul prescripţiei extinctive, termenul general de 3 ani al prescripției extinctive, regula generală privind începutul prescripției extinctive și cea privind dreptul la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită.

Potrivit dispozițiilor art. 2.500 C. civ., (1) Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. (2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.

Art. 2517 C. civ. care instituie regula generală privitoare la termenul de prescripție, prevede că termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen.

Art. 2523 C. civ. prevede că prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Art. 2528 C. civ. stipulează că (1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri.

În cauză, sunt aplicabile regulile care guvernează începutul prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită, prin acţiunea formulată reclamanţii solicitând angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, în temeiul art. 1349 C. civ., şi obligarea acestora la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenurilor aflate în proprietatea reclamanţilor, pentru o perioadă de trei ani anteriori promovării acţiunii, invocând neexecutarea de către pârâţi a sentinţei civile nr. 13141/2013 a Judecătoriei Brașov.

Stabilind situaţia de fapt, instanţa de apel a reţinut că „lipsa de acces la terenurile proprietatea reclamanţilor a fost stabilită prin sentinţa civilă nr. 13141/14.10.2013 a Judecătoriei Brașov” iar „conform procesului-verbal întocmit de B.E.J. C, la data de 08.02.2021 în dosarul execuţional nr. x/2021, situaţia imobilelor aflate în proprietatea intimaţilor-reclamanţi era neschimbată, nefiind posibil accesul la acestea cu mijloace auto ci doar cu piciorul însă numai pe str. (...), toate căile de acces fiind obstrucţionate de construcţii a căror situaţie juridică nu se cunoaşte”.

Instanţa de apel a concluzionat că efectele prejudiciabile pentru reclamanţi „se produc în continuare, în sensul că reclamanţilor nu li s-a deblocat accesul la proprietăţile lor, astfel că sunt în imposibilitatea de a le folosi şi valorifica”.

Instanța de apel a statuat că, pentru perioada cuprinsă între 20.08.2017 şi 06.08.2021, dreptul la acţiune nu este prescris, în condiţiile în care lipsa de acces la imobilele intimaţilor-reclamanţi a rămas neschimbată, fiind aplicate corect de către prima instanţă prevederile art. 2526 C. civ.

Din considerentele instanței de apel rezultă că dreptul la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 20.08.2017 - 06.08.2021 nu este prescris, fiind vorba de pretenţii succesive, astfel încât nu se poate lua în calcul, ca moment de început al curgerii prescripţiei, data emiterii titlului executoriu, respectiv, a sentinţei civile nr. 13141/2013 a Judecătoriei Brașov, cum au susţinut pârâţii.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a respectat coordonatele în care trebuia realizată analiza pentru a stabili momentul de început al termenului de prescripție, în aplicarea art. 2526 C. civ., fiind incidentă prima teză a articolului menţionat conform căreia atunci când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă.

Astfel, în cazul în care debitorul este ţinut la prestaţii succesive, indiferent de izvorul lor concret, contractual sau extracontractual, urmează ca, în principiu, să curgă un termen de prescripţie distinct pentru fiecare prestaţie, termen calculat de la data exigibilităţii fiecărei prestaţii.

Așadar, nu poate fi primită susţinerea recurenţilor-pârâţi în sensul că instanţa trebuia să admită excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la toate pretenţiile deduse judecăţii, întrucât momentul de început al curgerii termenului de prescripție ar trebuie stabilit prin raportare la data emiterii titlului executoriu exhibat de reclamanți sau la data sesizării executorului judecătoresc.

Față de natura pretențiilor, despăgubiri pentru lipsa de folosință a unui bun, fapta ilicită se produce în mod continuu, în fiecare zi de ocupare a terenului reclamanţilor, şi generează, în consecinţă, prestaţii succesive, supuse, în privinţa prescripţiei, regulii stabilite de art. 2526 C. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenţii pârâţi au susţinut că este incident în cauză cazul fortuit sau forța majoră, care au atras imposibilitatea reală de a duce la îndeplinire obligația impusă prin titlul executoriu, din cauza faptului că, începând cu anul 2017, nici Primarul Orașului Predeal și nici Consiliul Local nu au existat ca autorități, deci nu au putut lua decizii, fiind aplicate greșit dispozițiile art. 1351 alin. (1) C. civ. de către instanța de apel.

Criticile, astfel formulate, sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 1351 C. civ., care reglementează forţa majoră şi cazul fortuit, (1) Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit. (2) Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil. (3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs. (4) Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră.

În esenţă, cauzele străine sunt acele evenimente de natură obiectivă în prezenţa cărora, în cazul producerii unui prejudiciu, nu se poate reţine vinovăţia debitorului sau existenţa unei legături de cauzalitate raportate la fapta acestuia, ceea ce determină exonerarea totală sau doar diminuarea răspunderii sale. Altfel spus, în absenţa culpei ori a legăturii de cauzalitate nu sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii civile, astfel că nu poate fi angajată obligaţia debitorului de a repara prejudiciul produs.

Instanţa de apel a considerat că împrejurarea învederată în acest sens de pârâţi, constând în faptul că, în perioada 2017 - 2020, autorităţile locale nu au putut lua decizii, nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 1351 C. civ., cazul fortuit fiind un eveniment ce nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de cel care ar fi fost chemat să răspundă, dacă evenimentul nu s-ar fi produs iar „condamnarea penală a primarului şi viceprimarului, în perioada 2016-2017, după trei ani de la emiterea titlului executoriu, nu este de natură să înlăture răspunderea civilă delictuală a apelanţilor-pârâţi. Hotărârea de condamnare penală pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor nu reprezintă un caz fortuit sau o cauză de forţă majoră în sensul art. 1351 C. civ., cum greşit consideră apelanţii-pârâţi, nefiind un eveniment care să împiedice îndeplinirea obligaţiei stabilite, încă din 2013, prin sentinţa civilă nr. 13141/2013 a Judecătoriei Brașov”.

În recurs, recurenţii pârâţi au reiterat susținerile referitoare la faptul că, în perioada 2017 - 2020, autorităţile locale nu au putut lua decizii, considerând că în mod greşit nu a fost reţinută în cauză incidenţa cazului fortuit sau a forţei majore.

Relativ la caracteristicile evenimentului invocat, instanța de fond a reținut, pe baza elementelor factuale care au conturat situația de fapt stabilită în cauză, concluzia potrivit căreia împrejurarea invocată nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 1351 C. civ., atât timp cât nu reprezintă un eveniment care să împiedice îndeplinirea obligaţiei stabilite, încă din 2013, prin sentinţa civilă nr. 13141/2013 a Judecătoriei Brașov.

În ceea ce priveşte caracteristicile forţei majore, este de observat că recurenţii pârâţi nu au dezvoltat critici care să privească în concret incidenţa în speţă a acestei cauzei exoneratoare de răspundere, neindicând care este, în concret, criteriul legal care ar fi fost nerespectat de instanţă în analiza efectuată.

În ceea ce priveşte situaţia cazului fortuit, este necesar, printre altele, a fi întrunit caracterul imprevizibil al producerii evenimentului invocat, ceea ce presupune că persoana a cărei răspundere se solicită a se angaja nu se face vinovată de faptul că nu l-a putut prevedea.

În cauză, instanţa de apel a apreciat că nu a fost dovedit caracterul inevitabil și imprevizibil al evenimentului invocat. Or, având în vedere situația de fapt stabilită în cauză, Înalta Curte constată că, raportat la probatoriul a cărui evaluare nu constituie atributul instanței de recurs, în mod corect s-a concluzionat că împrejurarea de fapt invocată nu întruneşte condiţiile cauzei exoneratoare de răspundere, iar o reevaluare a probelor pentru a ajunge la o altă concluzie în urma reaprecierii acestora nu mai este posibilă în această cale de atac a recursului, pentru a schimba datele referitoare la situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţele anterioare.

Astfel, o evaluare greșită a probelor nu evidențiază aspecte de nelegalitate care să fie apte de a fi analizate în coordonatele art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii pârâţi neindicând modul în care instanţa de apel a încălcat art. 1351 C. civ., deși a înțeles să subsumeze aceste critici motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi în cererea de recurs a fost indicată această dispoziţie legală, recurenţii pârâţi nu au expus critici care să poată fi subsumate acestui caz de casare, în situaţia în care aspectele învederate de aceştia nu vizează în concret deficienţe ale motivării instanţei de apel.

Reţinând că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-pârâţi UAT Predeal şi Consiliul Local Predeal împotriva deciziei nr. 544/AP din 3 aprilie 2024 a Curţii de Apel Braşov – Secţia civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi B şi A.

Cât priveşte cererea formulată de intimații-reclamanți B şi A de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, aceasta urmează a fi admisă, recurenții-pârâți aflându-se în culpă procesuală, dată fiind soluția care urmează a se pronunța asupra recursului declarat de acestea.

În consecință, în temeiul art. 453 coroborat cu art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenţii-pârâţi UAT Predeal şi Consiliul Local Predeal la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6000 lei către intimatul-reclamant B şi 7500 lei către intimata-reclamantă A, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat achitat de aceștia conform chitanței nr. 127/16.08.2024 de la fila 36 verso și, respectiv, ordinului de plată de la fila 34 din dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-pârâţi UAT Predeal şi Consiliul Local Predeal împotriva deciziei nr. 544/AP din 3 aprilie 2024 a Curţii de Apel Braşov – Secţia civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi B şi A.

Dispune obligarea recurenţilor-pârâţi UAT Predeal şi Consiliul Local Predeal la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6000 lei către intimatul-reclamant B şi 7500 lei către intimata-reclamantă A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 februarie 2025.