Civil liability for defamation: balancing press freedom and reputation rights under ECHR Arts. 8 and 10 in television broadcasting

Deliberând, asupra recursului de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă la 20 octombrie 2020, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta B S.R.L. a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 €, calculată la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând daune morale pentru atingerea şi afectarea demnităţii, la difuzarea hotărârii definitive de admitere (chiar şi în parte a acţiunii) pe postul de televiziune C, pe cheltuiala acesteia, în cel mult 5 zile.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 483 din 6 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a admis în parte cererea; a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantului 100.000 lei cu titlu daune morale; a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantului 5.000 lei cu titlu cheltuieli de judecată, onorariu avocatului redus; a respins restul pretenţiilor solicitate, ca fiind neîntemeiate.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 568A din 20 aprilie 2023, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de pârâtă B S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 483 din 6 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 40.000 de lei, reprezentând daune morale.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva deciziei civile nr.568A din 20 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâta B S.R.L.

Au fost formulate următoarele critici:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră un principiu fundamental, respectiv al libertăţii de exprimare, dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile art. 70, art. 75 şi art. 1357 C. civ.

Având în vedere cele două drepturi apărate deopotrivă de Convenţie, se impune a se remarca că dreptul la libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată sunt protejate în mod egal de lege şi nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanţele naţionale trebuie să cântărească cu atenţie interesele concurente aflate în joc.

Au fost indicate statuările Curții Europene în cauza Handyside contra Marii Britanii, cauza Sipoş contra României, cauza Ieremiov contra României.

Pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private, (cauza A. contra Norvegiei, par. 64), iar „comportamentul persoanei în cauză, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu şi informaţiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare.” (cauza Van Hannover contra Germaniei nr. 2, par. 111)

În toate cazurile citate, Curtea Europeană a decis că, deşi ziariştii respectivi lezaseră demnitatea unor persoane, sancţionarea lor de către instanţele naţionale nu a fost ,,necesară într-o societate democratică”, întrucât nu s-a dovedit existenta unei ,,nevoi sociale presante” care să fi justificat sancţionarea. Lezarea demnităţii sau reputaţiei unei persoane nu constituie în sine o astfel de ,,nevoie socială presantă”.

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţă privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, dar şi a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public; forma, stilul şi contextul mesajului critic; buna-credinţă a autorului afirmaţiilor incriminate; raportul dintre judecăţile de valoare şi imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată, aspecte care au fost evocate într-un mod superficial de către instanţa de apel în hotărârea supusă controlului judiciar în recurs.

Din cele reţinute de instanţa de apel reiese cu claritate faptul că analiza prezentei speţe s-a făcut prin raportare doar la anumite criterii din cele trasate de jurisprudenţa CEDO, favorabile intimatului, neţinându-se cont de calitatea intimatului de persoană publică, aspect esenţial în procesul de cântărire a balanţei între cele două drepturi aflate în conflict, de comportamentul anterior al acestuia, de subiectul dezbătut, de forma, stilul mesajului şi doza de exagerare a limbajului jurnalistic, de lipsa obligaţiei recurentei de a proba afirmaţiile făcute.

Instanţa de apel nu a efectuat o verificare completă si amănunţită a modului în care instanţa de fond a pus în aplicare prevederile legale incidente, coroborate cu dispoziţiile convenţionale şi practica europeană în materie.

Decizia recurată nu conţine analiza celor trei condiţii pe care trebuie să le întrunească ingerința în exercițiul libertății de exprimare, respectiv să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesară într-o societate democratică și proporţională, fiind afectată de viciul legalității din perspectiva nerespectării principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene, cât și de viciul nemotivării.

În aceste împrejurări, sancţiunea civilă constând în obligarea pârâtei la plata daunelor morale reprezintă o ingerinţă în dreptul la libera exprimare. Chiar dacă această ingerinţă are o bază legală - art. 1349 şi art. 1357 C. civ. și este subordonată unui scop legitim dintre cele reglementate în paragraful 2 al art. 10 CEDO - protecţia reputaţiei şi a drepturilor intimatului, instanţa de apel, cu plenitudine de competenţă în fapt şi în drept, ar fi trebuit să răspundă, prin motive relevante şi suficiente, interogaţiei dacă această ingerinţă este necesară şi proporţională într-o societate democratică.

În urma controlului judiciar, superficial, de temeinicie şi legalitate a sentinţei pronunţate de prima instanţă, curtea de apel a înlăturat în mod nepermis argumentele şi dovezile pe care recurenta-pârâtă le-a expus, în legătură cu: 1) calitatea persoanei vizate de reportajele incriminate, 2) calitatea persoanei care critică, 3) subiectul dezbătut, 4) comportamentul anterior al persoanei vizate, 5) forma și stilul mesajului, 6) lipsa obligaţiei recurentei-pârâte de a proba afirmaţiile făcute.

Considerentele instanței de apel sunt contradictorii în ceea ce privește stilul și forma mesajelor. Pe de o parte, instanţa de apel contestă titlurile utilizate în materialele jurnalistice în litigiu, apreciind că „nu pot fi considerate ca înscriindu-se printre mijloacele de exagerare în comunicarea informaţiilor recunoscute inclusiv în jurisprudenţa CEDO ca permise jurnaliştilor în scopul de a atrage atenţia publicului asupra unui subiect de interes general”. Pe de altă parte, în cadrul analizei privind consecințele negative ale faptei ilicite, instanţa de apel a reţinut prin raportare la intimat faptul că „utilizând la rândul său tehnici având ca scop atragerea atenţiei ori creşterea interesului în accesarea materialelor postate, astfel cum este folosirea titlurilor ce nu corespund pe deplin conţinutului ori sunt chiar contrazise de acesta (de exemplu, „(...)” ori „(...)”), se poate prezuma cu suficient temei că intimatul-reclamant a acceptat ca efect al folosirii acestora şi afectarea imaginii sale (ce s-ar putea produce în mod evident prin citirea numai a titlului, nu şi a conţinutului postării).

Or, prin această abordare a instanţei de apel, care apreciază că fapta imputată pârâtei în legătură cu titlurile şi expresiile folosite nu este aptă să creeze un prejudiciu moral intimatului determinat de conduita similară a acestuia în calitatea sa de formator de opinie, dar reține totuşi caracterul ilicit al titlurilor şi expresiilor folosite, sunt nesocotite principiile expuse în jurisprudenţa CEDO.

În contextul unei stări de fapt ce nu a fost stabilită într-un mod complet şi echidistant, preocuparea instanţei de apel nu a fost aceea de a păstra un echilibru între cele două drepturi fundamentale garantate deopotrivă, cauza fiind analizată exclusiv din perspectiva valorii reclamate ca fiind lezată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost indicat în mod formal. În opinia sa, în realitate, recurenta-pârâtă tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de apel mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond.

De asemenea, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând următoarele apărări:

Instanţa de apel a reţinut că libertatea de exprimare consacrată de art. 10 din Convenţie nu este un drept absolut, ci este supusă limitelor prevăzute de paragraful 2 al acestui articol, în cauză fiind vorba despre protejarea drepturilor reclamantului la demnitate şi viaţă privată. Au fost analizate elementele care trebuie luate în considerare în materia libertăţii de exprimare, astfel cum au fost trasate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, circumscrise condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementate de legislaţia internă.

Scopul jurnalistului este într-adevăr de informare, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că este necesară existenţa bunei-credinţe pentru protejarea imaginii persoanei fizice, cu atât mai mult în ceea ce priveşte acuzaţii grave din sfera penalului. În cauza de faţă, nu se poate identifica buna-credinţă în privinţa faptelor recurentei-pârâte, limitele admisibile ale libertăţii sale de exprimare fiind depăşite.

În mod eronat, recurenta-pârâtă pune semnul egalităţii între conţinutul ştirilor prezentate opiniei publice şi cel al vlogurilor intimatului-reclamant.

Argumentul recurentei-pârâte în ceea ce priveşte calitatea de persoană publică a intimatului-reclamant nu poate fi utilizat pentru a-şi justifica faptele ilicite, în condiţiile în care, chiar şi în cazul unei persoane cu notorietate publică se impune ca drepturile să îi fie respectate, fiind necesar ca orice acuzaţie să fie făcută cu responsabilitate. Calitatea de persoană publică asumată de intimatul-reclamant nu este compatibilă cu dezinformarea pe care a făcut-o recurenta-pârâtă prin reportajele sale şi nici cu reaua-credinţă de care a dat dovadă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu toate că a indicat doar motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate de recurenta-pârâtă pun în discuție legalitatea deciziei recurate atât sub aspectul nemotivării și al motivării contradictorii, cât și din perspectiva aplicării greșite a normelor legale interne și a celor convenționale, iar chestiunile vizate au drept numitor comun criteriile relevante pentru înclinarea balanței între dreptul la respectarea vieții private și libertatea de exprimare atunci când instanța este învestită cu o acțiune în răspundere delictuală pentru defăimare. Ca atare, instanța de recurs va analiza criticile în mod concomitent, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8, urmând a arăta argumentele pentru care hotărârea nu este afectată de viciul nemotivării sau al contradictorialității, iar normele de drept incidente au fost interpretate și aplicate corect de către curtea de apel, în acord cu reperele trasate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Prin criticile ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat, în esenţă, că instanța de apel nu a analizat condițiile pe care trebuie să le întrunească ingerința în exercițiul libertății de exprimare, nu a prezentat motivele relevante și suficiente care să justifice ingerința în libertatea de exprimare, precum și că motivarea este contradictorie în ceea ce privește stilul și forma mesajelor, iar prin criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a susţinut că o parte din criterii au fost interpretate și aplicate greșit, cu nerespectarea standardului convențional în materie.

Sub un prim aspect, în ceea ce privește analiza condițiilor pe care trebuie să le întrunească ingerința în exercițiul libertății de exprimare, Înalta Curte reține că aceasta reprezintă consecința identificării și respectării standardului convențional în privința dreptului la liberă exprimare și a dreptului la reputație, componentă a dreptului la viaţă privată. Într-adevăr, așa cum a menționat recurenta-pârâtă, o ingerință în exercitarea dreptului la reputație sau a libertății de exprimare, pentru a fi compatibilă cu exigențele Convenției, trebuie să fie prevăzută de lege, să aibă un scop legitim, să fie proporțională și să prezinte un caracter necesar într-o societate democratică.

Contrar criticilor recurentei-pârâte, o asemenea analiză a fost efectuată. Astfel cum rezultă din considerentele expuse la pagina 7 din decizia recurată, paragrafele trei și patru, prin identificarea dreptului aplicabil, instanța de apel a parcurs în mod implicit verificarea legalității și a scopului legitim al ingerinței. Se poate observa că instanța de apel a constatat că este învestită să evalueze ingerința în exercițiul libertății de exprimare a pârâtei, în contextul admiterii în parte a acțiunii, cu obligarea sa la plata daunelor morale în valoare de 100.000 lei pentru lezarea dreptului la imagine și la demnitate al reclamantului, prevăzut de art. 8 din Convenție. Cât privește caracterul necesar și caracterul proporțional al ingerinței într-o societate democratică, a căror analiză se află în strânsă legătură, se constată că această etapă a metodologiei a fost pusă în aplicare de către curtea de apel în contextul punerii în balanță a celor două drepturi, prin cercetarea criteriilor relevante care decurg din jurisprudența Curții Europene.

Criteriile pe care judecătorul naţional trebuie să le analizeze, pentru a pronunţa o hotărâre compatibilă cu standardul convenţional, pot fi grupate în funcţie de obiect, după cum urmează: a) aspecte referitoare la persoana vizată; b) conţinutul mesajului; c) modalitatea de obţinere a informaţiei; d) modul de transmitere a mesajului; e) contextul în care au fost făcute afirmaţiile; f) aspecte cu privire la autorul afirmaţiilor; g) aspecte referitoare la consecinţele afirmaţiilor – repercusiuni; h) evaluarea severităţii sancţiunii ce se solicită a fi aplicată.

Esențial în combaterea criticilor, Înalta Curte reține că factorii enumerați devin relevanți în metodologia de punere în balanţă a libertăţii de exprimare şi a dreptului la reputaţie în funcție de circumstanțele cauzei, astfel că anumite criterii pot avea mai mult sau mai puțin impact.

Contrar alegațiilor recurentei-pârâte, instanța de apel a analizat limitele legale ale libertăţii de exprimare, prevăzute de art. 10 paragr.2 al Convenţiei pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale şi art. 75 alin. (2) C. civ., prin prisma criteriilor care pot fi transpuse în prezenta cauză, ajungând la concluzia corectă în sensul că au fost depăşite. Pentru respectarea proporționalității şi a justului echilibru între drepturile şi interesele contrapuse de părţile litigante, proteguite în egală măsură, instanța de apel a redus sancțiunea pecuniară aplicată recurentei-pârâte de prima instanță, de la 100.000 lei la 40.000 lei.

Verificând considerentele hotărârii atacate, reiese că, pentru a constata că există o ingerință în dreptul la reputație și onoare al reclamantului A, pe un prim palier de analiză, instanța de apel a ținut seama de limitele libertății de exprimare aplicabile determinate de calitatea persoanei care critică (agent mass-media) și de calitatea persoanei vizate de reportajele incriminate (persoană publică), concluzionând că, alături de importanța subiectului dezbătut, aceste criterii determină un nivel ridicat de protecție a libertății de exprimare.

Este adevărat că, pornind de la rolul esențial pe care îl joacă în societate, presei i se permite un grad de exagerare sau provocare specific, iar instanțele nu i se pot substitui în alegerea mijloacelor tehnice sau stilistice de realizare a unui reportaj. Totodată, atunci când este aplicată orice sancțiune jurnalistului sau trustului de presă la care acesta este angajat, trebuie să fie avut în vedere efectul potențial disuasiv, de natură a amenința rolul presei de ,,câine de pază”. Aceste principii nu conduc însă la concluzia unei protecții nelimitate acordate jurnaliștilor, la granița cu impunitatea. Aceasta, deoarece multiplele drepturi de care presa se bucură atrag în mod natural o serie de obligații și responsabilități, ce trebuie respectate întocmai de agenții mas-media pentru a reclama apoi cu succes protecția oferită de art. 10 din Convenție în materia libertății presei. Or, instanţa de apel a constatat tocmai nerespectarea unor obligații care compun deontologia specifică profesiei de jurnalist.

Împrejurarea că, urmare a aplicării acestui criteriu, curtea de apel nu a concluzionat în sensul dorit de partea recurentă, respectiv că reportajele incriminate se înscriu în limitele libertății presei, care se configurează ca o aplicație mult mai puternică a libertății de exprimare de drept comun, nu atrage nelegalitatea hotărârii recurate față de impactul pe care în cauză îl au aspectele referitoare la modul de transmitere a materialelor de televiziune, cât şi nerespectarea unor obligaţii deontologice care îi reveneau acesteia.

De asemenea, au fost respectate coordonatele standardului convențional ce decurg din valorificarea aspectelor referitoare la persoana vizată. În primul rând, instanța de apel a constatat calitatea reclamantului de persoană publică, făcând distincția persoană publică – simplu particular, din moment ce a recunoscut în favoarea pârâtei un nivel ridicat de protecție al libertății de exprimare. Totuși, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte reține că, deși reclamantul se bucură de o speranță legitimă a protecției vieții private semnificativ mai mică față de un simplu particular, aceasta nu este complet anihilată. Ca atare, acesta nu este exceptat de la protecția împotriva difuzării unor informații nereale în legătură cu faptele sale sau care sunt de natură a crea aparența că unele dintre acțiunile sale reprezintă fapte grave, de natură a-i atrage răspunderea penală (consumul de droguri, amenințare cu arma, acte de violență fizică).

În ceea ce privește comportamentul anterior al reclamantului, Înalta Curte reține că acesta presupune cercetarea modului în care persoana vizată de afirmațiile litigioase a cooperat anterior cu presa sau s-a expus voluntar în presă, în contexte similare, apte a atrage atenția publicului, ipoteză în care, de asemenea, protecția vieții private nu este complet anulată, dar speranța legitimă sub aspectul acestei protecții este mai mică.

Din această perspectivă recurenta-pârâtă reproșează instanței de apel că a lăsat neexaminat modul în care știrea privind presupusul accident de circulație a fost ,,fabricată” și livrată postului de televiziune, precum și că reclamantul nu are dreptul de a invoca art. 8 din Convenție în privința unei atingeri aduse reputației sale, care este consecința previzibilă a propriilor acțiuni, dând drept exemple în acest sens încălcarea ordonanțelor militare în timpul stării de urgență și înscenarea propriului accident de circulație.

Contrar acestor critici, care sunt nefondate, se constată că expunerea mediatică a reclamantului nu poate fi utilizată ca argument de către recurenta-pârâtă pentru a justifica prezentarea unor informații în legătură cu faptele și persoana reclamantului, care fie au fost nereale, fie au creat aparența pentru public că acesta ar fi săvârșit fapte grave, de natură a-i atrage răspunderea penală. Recurenta-pârâtă, în calitate de trust de presă, nu poate fi absolvită de obligația de a nu răspândi date/ştiri false cu bună-știință, ci îi revine sarcina de a pune la dispoziția publicului informații corecte și fiabile, care să respecte cerința veridicității și a deontologiei.

Validând considerentele instanței de apel, Înalta Curte reține că pentru respectarea deontologiei și a bunei-credințe, este necesar ca jurnaliștii să se documenteze în prealabil cu privire la veridicitatea informațiilor transmise, inclusiv atunci când conținutul este preluat din alte articole/reportaje. În mod eronat a pretins recurenta-pârâtă că nu îi revenea obligația de a verifica veridicitatea informațiilor prezentate, câtă vreme, din examinarea stării de fapt, instanțele de fond au constatat că aceasta nu a procedat la preluarea fidelă a conținutului publicat de reclamant în vlogurile sale, ci a difuzat materiale cu titluri care prezentau ca reale acțiuni ori fapte grave ce nu erau confirmate prin informațiile prezentate ulterior. Drept urmare, se impune înlăturarea criticilor pe care recurenta-pârâtă le-a dezvoltat în legătură cu subiectul dezbătut și baza factuală a materialelor de televiziune, cu precizarea că, în ceea ce privește știrea referitoare la încălcarea măsurilor stabilite în perioada pandemică, curtea de apel a ținut cont că în mass-media fuseseră deja publicate numeroase articole, ceea ce înseamnă că nu avea caracter de noutate.

Informațiile transmise de titlurile care au fost menținute pe parcursul mai multor ore, coroborat cu durata mare de timp pe parcursul căreia au fost difuzate reportajele incriminate, au caracterul de ,,acuzație de fapt”. Atunci când se lansează acuzații la adresa unei persoane, Curtea Europeană a subliniat că este necesară existența unei baze factuale, dat fiind impactul asupra reputației persoanei din perspectiva art. 8 din Convenție. În concret, lansarea unor informaţii privind comiterea unei fapte grave, de natură a atrage răspunderea penală, fără existența unei baze factuale, încalcă grav etica jurnalistică și nu poate fi justificată de recurenta-pârâtă prin prisma afirmației neverosimile în sensul că acestea se bazează pe vlogurile reclamantului.

Diferit de susținerile recurentei-pârâte, se constată că instanța de apel a răspuns criticilor din apel privind luarea în considerare a conduitei reclamantului, aceasta fiind chestiunea esențială pusă în discuție și căreia i se subordonează atât înscenarea accidentului de circulație, cât și tehnicile similare utilizate de reclamant în activitatea sa online, astfel cum sunt titlurile care nu corespund pe deplin conținutului sau sunt chiar contrazise de acesta. Instanța poate grupa argumentele invocate în susținerea unei critici şi le poate răspunde printr-un considerent comun, caz în care nu se poate reproșa omisiunea de a cerceta respectivul argument, aşa cum susţine recurenta-pârâtă. În acest sens, relevante sunt considerentele din decizia recurată prin care s-a reținut că ,,[...] admițând dreptul său la utilizarea unor tehnici jurnalistice care să atragă atenția publicului, trebuie reținut că exercitarea peste limitele permise a acestui drept nu poate fi justificată de circumstanțe cum este cea invocată de apelantă (folosirea de către intimat a unor astfel de tehnici).”

Totodată, invocarea împrejurării că reclamantul a înscenat un accident, care în opinia recurentei-pârâte reflectă reaua lui credință, nu este un argument pentru a înlătura obligațiile de etică profesională ce îi revin acesteia atunci când difuzează materiale de televiziune.

Însă, pe de altă parte, pentru aprecierea asupra respectării limitelor libertăţii presei o chestiune de impact a constat în stabilirea poziției subiective a recurentei-pârâte, limitele exprimării fiind evaluate și în raport cu statutul său, prin urmare, nici cu privire la acest aspect nu pot fi reținute deficiențe în motivarea deciziei recurate. În etapa de evaluare a atitudinii subiective a recurentei-pârâte au fost avute în vedere reperele de ordin stilistic privind gradul de exagerare sau provocare specific presei, exigențele deontologiei profesionale privind obligația de documentare, precum și elementele concrete din situația de fapt.

Determinantă sub aspectul stabilirii mijloacelor de exagerare permise presei pentru a atrage atenția publicului este modalitatea în care titlurile utilizate, ce prezentau ca reale fapte sau acțiuni care nu erau confirmate prin informațiile prezentate ulterior, erau menținute pe parcursul mai multor ore.

În pofida faptului că este normală folosirea anumitor expresii destinate captării atenției publicului, chiar adoptarea unui stil senzaționalist, totuși aceste mijloace se mențin în limitele libertății de exprimare doar cât timp se respectă doza de exagerare și provocare specifică presei, fără a se deforma informațiile transmise și a se induce în eroare cititorii, după cum a statuat Curtea Europeană în cauza Couderc și Hachette Filipacchi Associés contra Franței, paragraful 145.

De asemenea, titlurile şi rezumatele ştirilor trebuie să reflecte cât mai fidel conţinutul faptelor şi al datelor prezentate, acest principiu deontologic cu privire la activitatea de presă fiind regăsit în Rezoluţia Consiliului Europei nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristică.

Raportat la aceste repere, Înalta Curte confirmă concluzia curții de apel în sensul că modalitatea în care au fost transmise titlurile nu reprezintă un mijloc de exagerare permis jurnaliștilor. Această abordare a instanței de apel reflectă adaptarea principiilor jurisprudențiale la domeniul audiovizualului, având în vedere că mijloacele de comunicare audiovizuală au efecte imediate şi mai puternice decât presa scrisă, precum şi împrejurarea că în cazul emisiunilor difuzate pe posturile de televiziune, publicul telespectator nu primește întreaga informație odată cu titlul emisiunii sau cu anunțurile care promovează emisiuni viitoare, astfel că impactul informațiilor este diferit de cel specific presei scrise, când cititorul are întotdeauna la dispoziție atât titlul, cât şi conţinutul articolului, ceea ce poate conduce la formarea unei opinii de către publicul cititor în timp real. Potrivit celor arătate anterior, rezultă că instanţa de apel a stabilit corect coordonatele pentru verificarea jurisdicţională, pornind de la analizarea titlului în raport cu conţinutul informaţiilor date publicităţii prin emisiunile difuzate.

Nefondată este şi critica privind contradictorialitatea considerentelor curţii de apel în legătură cu modul de apreciere asupra titlurilor reportajelor utilizate în scopul atragerii atenţiei publicului. Înalta Curte observă că raţionamentul curţii de apel nu relevă o divergenţă între considerentele prin care a fost înlăturat argumentul pârâtei în sensul că titlurile folosite ţin de tehnica jurnalistică care permite o doză de exagerare şi cele destinate evaluării sancţiunii pecuniare aplicate, în cadrul cărora a fost apreciat ca întemeiat motivul de apel prin care pârâta a solicitat diminuarea daunelor morale, inclusiv prin raportare la comportamentul anterior al reclamantului. Motivarea instanţei de apel este clară, rezultând, pe de o parte, că pârâta şi-a exercitat libertatea de exprimare cu depăşirea limitelor permise, încălcând astfel dreptul reclamantului la reputaţie, iar, pe de altă parte, că despăgubirile acordate reclamantului au fost adaptate la un cuantum proporţional în raport cu prejudiciul suferit de acesta, astfel cum a fost circumstanțiat în mod amplu în considerentele hotărârii recurate.

În plus, susţinând că a acţionat cu bună-credință, se observă că recurenta-pârâtă a invocat fără temei că ar fi protejată de art. 10 din Convenţie, afirmând că scopul urmărit a fost acela de a-şi îndeplini sarcina de a informa publicul asupra unor chestiuni de interes public. În sprijinul acestei afirmaţii, instanţa de recurs apreciază că a fost invocată şi susţinerea în sensul că, în privinţa acuzaţiilor de consum de droguri aduse de un terţ cu care intimatul-reclamant a avut un scandal public, recurenta-pârâtă a făcut demersurile necesare pentru obţinerea unui punct de vedere, împrejurare dovedită prin înscrisurile anexate.

Cu toate acestea, concluzia la care a ajuns instanţa de apel în urma evaluării circumstanţelor de fapt prin prisma probelor este în sens contrar, respectiv că informarea publicului nu a fost singurul scop al difuzării materialelor de televiziune. Or, în coordonatele acestor critici, aprecierea asupra poziției subiective a recurentei-pârâte reprezintă o chestiune de fapt, asupra căreia instanțele de fond dețin marja de apreciere în urma examinării probelor administrate și pe care instanța de recurs nu o poate reevalua față de structura recursului, astfel cum este reglementată de art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Raportat la aceste argumente, Înalta Curte constată că instanța de apel a îmbinat analiza cerinţelor de drept intern – fapta ilicită, vinovăţia, legătura de cauzalitate şi prejudiciul, reglementate de art. 1357 şi următoarele C. civ., cu exigenţele Convenţiei, luând în considerare factorii relevanți în realizarea balanţei între art. 10 şi art. 8, astfel cum au fost stabiliţi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunțând o hotărâre legală sub aspectul normelor de drept material incidente și care conține motive relevante și suficiente în fundamentarea caracterului necesar și proporțional al ingerinței în libertatea de exprimare a recurentei-pârâte. De asemenea, în acord cu cele reținute, se constată că dispozițiile art. 1353 C. civ. nu sunt aplicabile, în condițiile în care s-a constatat că libertatea de exprimare a depășit limitele exercițiului licit, cauzând vătămarea dreptului la reputație al intimatului-reclamant.

Referitor la susținerile în sensul că instanța de apel nu ar fi stabilit situația de fapt într-un mod echidistant și că a analizat superficial probele, acestea nu pot fi examinate de instanța de recurs, întrucât recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile, astfel că părţile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate a hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind îndeplinite condițiile motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din același cod.

În conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, în raport cu complexitatea cauzei și activitatea prestată de avocat, constând în redactarea întâmpinării și prezentarea la termenul de judecată, Înalta Curte va dispune obligarea recurentei-pârâte B S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în cuantumul solicitat de către intimatul-reclamant A, respectiv 5.922 lei, reprezentând onorariu avocațial, conform înscrisurilor justificative de la filele 66 şi 67 din dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 568A din 20 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenta-pârâtă B S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.922 lei către intimatul-reclamant A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2024.