Defamation damages in media: equitable quantification of moral damages and proportionality limits on generic injunctions

Deliberând, asupra recursului de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V a civilă la 15 mai 2020, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâta B S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 500.000€, reprezentând daune morale produse ca urmare a încălcării dreptului la imagine, reputație, demnitate și a dreptului la viață intimă și privată în cadrul campaniei inițiate împotriva sa la canalul TV C și în mediul online, precum și încetarea difuzării informațiilor defăimătoare, a știrilor, retragerea materialelor video, publicarea pe cheltuiala sa a hotărârii pronunțate pe site-uri de internet și în presa scrisă, redarea dispozitivului hotărârii judecătorești în cadrul programelor de știri.

Prin cererea precizatoare formulată la 16 octombrie 2020 (fila 89, vol. III dosar tribunal), la primul termen de judecată acordat în cauză, acesta a învederat că solicită despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnității și reputației sale, întemeindu-și demersul pe dispozițiile art. 72 și art. 253 C. civ.

Totodată, prin cererea precizatoare și notele de ședință depuse la 2 noiembrie 2020 (fila 94, vol. III dosar tribunal), în combaterea excepției insuficientei timbrări, reclamantul a arătat că solicită daune pentru atingerea și lezarea gravă a onoarei, demnității și reputației sale, învederând că nu solicită despăgubiri pentru ingerințele aduse vieții intime și private, referirile la acestea din urmă fiind făcută sub forma unor apărări de fond, întrucât aspecte care țin de viața sa privată au fost prezentate public în cadrul acțiunii de defăimare derulată împotriva sa.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentința civilă nr. 777 din 14 mai 2021, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a admis, în parte, cererea precizată formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâta B S.R.L., pârâta a fost obligată la plata sumei de 100.000€ (echivalent în lei la data plății), cu titlu de daune morale, să înceteze difuzarea pe canalele mediatice a informațiilor cu caracter defăimător la adresa reclamantului, să retragă toate materialele video/scrise difuzate în perioada 3 mai 2020 până la pronunțarea hotărârii, să asigure comunicarea publică a dispozitivului hotărârii în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a acesteia pe canalele deținute, fiind respinse în rest pretențiile ca neîntemeiate.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1401A din 10 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de către apelantul-reclamant A împotriva sentinţei civile nr. 777 din 14 mai 2021 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, ca nefondat.

A admis apelul formulat de către apelanta-pârâtă B S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:

A obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 5.000€, echivalent în lei la data plăţii, către reclamant.

A înlăturat obligaţia de a înceta difuzarea pe canalele mediatice a informaţiilor cu caracter defăimător la adresa reclamantului, stabilită în sarcina pârâtei.

A menţinut sentinţa în rest.

4. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva deciziei nr. 1401A din 10 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă au declarat recurs principal reclamantul A şi recurs incident pârâta B S.R.L.

4.1. Motivele de recurs formulate de reclamantul A

Recurentul-reclamant a solicitat casarea deciziei civile nr. 1401A din 10 octombrie 2022 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă, învederând următoarele critici:

Discrepanţa dintre soluţia data de instanţa de apel şi cea pronunţată de prima instanţă cu privire la valoarea despăgubirilor acordate, prin interpretarea şi aplicarea aceloraşi norme de drept material este nejustificată, în condiţiile în care, ambele instanţe au constatat şi apreciat caracterul grav, nefondat şi nereal, vădit defăimător şi calomnios al afirmațiilor incriminate, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia nu pot fi apreciate probele și temeinicia soluției în raport cu interpretarea dată situației de fapt. Însă reținerea eronată a situației de fapt creează premise de nelegalitate în privința raportării la argumentele de iure care au stat la baza soluției judecătorești, așa cum, în plan paralel, o apreciere contrară faţă de situația de fapt și o motivare de drept contradictorie reprezintă un aspect de nelegalitate care se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 5 sau pct. 6 C. proc. civ.

Spre deosebire de despăgubirile materiale, despăgubirile morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată care trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cei în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele, măsura în care situația familială, profesională și socială a fost afectată. Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte nu operează cu criterii de evaluare prestabilite atunci când acordă despăgubiri morale, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei.

Motivarea instanţei de apel este contradictorie în ceea ce priveşte reducerea despăgubirilor de la valoarea de 100.000€, la cea insignifiantă de 5.000€, prin raportare la consecinţele evidente şi afectarea gravă a drepturilor reclamantului, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Spre deosebire de tribunal, care a motivat în mod detaliat raţiunea pentru care s-a impus acordarea acestor despăgubiri, este inexplicabilă şi criticabilă modalitatea în care, în lipsa unei motivări clare, coerente şi previzibile, instanţa de apel a redus acest cuantum tot în mod ,,excesiv”, făcând să pară, contrar propriilor susţineri, că nu ne aflam în fața unor grave atingeri aduse drepturilor personalității reclamantului, deşi în considerentele sale a statuat asupra acestor ingerințe şi a apreciat în egală măsura caracterul grav al afectării dreptului la demnitate şi reputație.

Despăgubirile stabilite de instanţa de apel nu respectă cerinţa proporționalității şi a rezonabilității. Apreciind că suma iniţial stabilită cu titlu de daune morale, în valoarea de 100.000€, este excesivă, instanţa de apel s-a apropiat de ,,cealaltă extremă” a derizoriului, afectând justul echilibru, operând prin raţionamente contradictorii la o diminuare a despăgubirilor, în aceeaşi modalitate excesivă, ceea ce conturează lipsa proporționalității și a rezonabilității daunelor morale acordate de instanța de apel.

Decizia instanţei de apel nu este conformă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, deşi dreptul convenţiilor şi tratatelor în materia drepturilor omului are prioritate, în conformitate cu prevederile art. 11 şi art. 20 din Constituţia României.

Motivarea instanţei de apel are caracterul general, fără a antama elemente concrete, privitoare la faptele reclamate, la caracterul lor determinant în ceea ce priveşte afectarea valorilor nepatrimoniale ale reclamantului, precum reputaţia, onoarea, demnitatea, prestigiul acestuia în societate, în sensul în care reclamantul a fost acuzat pe nedrept de anumite legături obscure cu personaje din cadrul serviciilor secrete romane, că ar fi avut legături cu agenţii de spionaj din Rusia şi că ar fi desfăşurat activităţi contrare intereselor Statului Român, implicaţiile acestora făcându-se remarcate până la nivelul obţinerii unor licitaţii în mod nelegal, toate aceste afirmaţii, fiind apte a atrage eventuale cercetări penale la adresa acestuia.

Totodată, din motivarea instanţei de apel nu reies modalitatea şi criteriile concrete/obiective în virtutea cărora a concluzionat că atingerea adusă valorilor nepatrimoniale menţionate ar fi minimă, astfel încât să reclame diminuarea excesivă a cuantumului despăgubirilor morale acordate de către prima instanţă. Dimpotrivă, instanţa de apel a constatat caracterul grav, continuat şi afectarea neîndoielnică a drepturilor personalităţii, în aceeași măsura în care a constatat şi prima instanţa.

Instanţa de apel trebuia să explice de ce a apreciat că tribunalul a pronunţat o hotărâre greşită când a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 100.000€, ceea ce nu a făcut, ci s-a limitat la a afirma că suma de 5.000€ este suficientă pentru a acoperi prejudiciul ocazionat reclamantului, fără a prezenta propriile argumente sau exemple de practică judiciară naţională sau europeană, încălcând astfel dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Nu rezultă nici argumentele care să privească faptele supuse judecăţii, personalitatea reclamantului, impactul acestor acte defăimătoare propagate în mod direct şi repetat pe o perioada îndelungată de timp pe mijloacele mass-media, în scopul de a consolida opinia publica asupra unui anumit profil al reclamantului, gradul de lezare a drepturilor şi intereselor legitime ale reclamantului privind demnitatea, onoarea şi reputaţia, care trebuie să rămână inviolabile, hotărârea fiind nemotivată.

Normele de drept material prevăzute de art. 72 şi art. 75 C. civ. au fost aplicate greşit, dat fiind faptul că se impunea ca despăgubirile să fie acordate în echitate, raportat la caracterul grav al acestor afirmaţii, odată cu ingerinţele grave aduse acestor drepturi inviolabile.

Curtea de apel a constatat că afirmaţiile făcute la postul de televiziune C şi în cuprinsul articolelor publicate pe website-ul ,,x.net” cu privire la reclamant au fost făcute cu depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, neexistând o bază factuală pentru parte din susţinerile făcute cu privire la acesta, iar judecăţile de valoare exprimate la adresa sa au fost făcute cu rea-credinţă, fără să existe vreo justificare obiectivă pentru modalitatea de exprimare folosită, în mod corect prima instanţă reţinând în sarcina pârâtei săvârşirea unei fapte ilicite. Cu toate acestea, aşa cum s-a putut observa din cuprinsul paragrafelor mai sus-menţionate, curtea de apel îşi contesta propriile argumente, poziţionându-se în mod surprinzător într-o situaţie de contradictorialitate în ceea ce privește propriile considerente, împrejurare care se înscrie în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Lipsa unei motivări coerente şi pertinente este dată și de faptul că ,,deşi apreciază ca fiind excesivă suma acordată cu titlu de despăgubiri de către prima instanţa, nu este motivat acest ,,caracter excesiv”, nici de ce ,,este nejustificat în raport cu natura valorilor lezate, de gradul în care acestea au fost afectate şi de consecinţele psihice”, niciunul din aceste criterii nefiind motivate, ci doar enumerate cu caracter general, instanţa de apel rezumându-se a aprecia că ,,judecând în echitate”, rezultă că suma de 5.000€ ar fi una care să asigure o reparaţie corespunzătoare a prejudiciului moral.

În ceea ce priveşte criticile privind respingerea apelului aferent celorlalte petite ale cererii introductive, hotărârea recurată încalcă prevederile art. 253 alin. (l) lit. b) C. civ. Normele care reglementează răspunderea civilă în materia drepturilor personalităţii, respectiv a dreptului la onoare, demnitate şi reputaţie, au fost aplicate greşit, aceasta fiind una din posibilităţile de reparare a prejudiciul moral (nu este una alternativă, putând fi cumulate cu despăgubirile băneşti aferente daunelor morale).

Considerentul că publicarea hotărârii judecătorești pe site-uri de internet ori în ziare de largă circulaţie nu justifică o astfel de necesitate trebuie înlăturat, având în vedere ca pârâta nu s-a rezumat la promovarea atacurilor mediatice doar pe calea postului TV C, dar şi pe website-ul ,,x.net, care a servit sursă pentru preluarea articolelor.

Cât privește temeinicia capătului de cerere privind interzicerea difuzării programelor referitoare la situaţia recurentului-reclamant, aceasta este demonstrată de însuși faptul că pârâta a continuat propagarea afirmaţiilor defăimătoare.

4.2. Motivele de recurs formulate de pârâta B S.R.L.

Recurenta pârâtă a solicitat casarea deciziei instanței de apel pentru următoarele critici:

În fața instanțelor de fond a arătat că a încheiat cu societatea D S.R.L. contractul de asociere în participațiune nr. 137 din 30 octombrie 2019, prin intermediul căruia a dobândit doar dreptul de a difuza materialele jurnalistice, acestea fiind realizate exclusiv de cealaltă societate. Prin urmare, nu are niciun drept și nicio obligație cu privire la conținutul materialelor jurnalistice, câtă vreme are doar rolul de a emite materialele din punct de vedere tehnic. Reprezentanții săi nu au niciun raport juridic cu moderatorii emisiunilor și, implicit, nu au obligația și nici posibilitatea de a verifica veridicitatea informațiilor transmise de aceștia, așa cum este prevăzut în art. 1 din Codul deontologic al jurnalistului.

Hotărârea recurată conține motive contradictorii. Deși instanța a observat că reclamantul A are calitatea de persoană publică, că o parte din informațiile prezentate de jurnaliști au fost veridice, precum și că toate informațiile au fost preluate din alte surse, în mod contradictoriu a reținut că pârâta nu este exonerată de răspundere, având în vedere că nu s-a făcut dovada faptului că ar fi fost acționat potrivit principiilor unui jurnalism responsabil.

Reluarea unor informații deja prezentate publicului de către un jurnalist și prezentarea acestora în cadrul unei alte emisiuni nu poate constitui o faptă ilicită, întrucât acestea nu produc niciun impact asupra dreptului la imagine și la reputație, pe care le-a invocat recurentul-reclamant, impactul fiind produs la momentul prezentării inițiale a informaţiilor.

Instanța de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 1357 alin. (1) C. civ., întrucât s-a dovedit în fața instanțelor de fond că reclamantul nu a făcut dovada existenței condițiilor referitoare la fapta ilicită, vinovăție, legătura de cauzalitate și prejudiciu, fiind totodată încălcate prevederile art. 249 C. proc. civ. Aceste dispoziții au fost interpretate și aplicate greșit, întrucât instanța de apel a făcut referire concretă doar la obligația dovedirii existenței prejudiciului. Or, legiuitorul nu a reglementat în mod distinct administrarea mijloacelor de probă în ceea ce privește dovedirea existenței daunelor morale, prin urmare, modalitatea de interpretare ar trebui să țină cont de principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Raportat la dispozițiile art. 327 și art. 329 C. proc. civ. rezultă că pentru a opera prezumția judiciară trebuie să existe un fapt cunoscut, or în situația de față, așa cum rezultă din toate mijloacele de probă administrate, nu s-a făcut dovada existenței faptei ilicite. Inexistența faptei ilicite rezultă din prezentarea unor fapte veridice, lipsa caracterului de noutate, calitatea reclamantului de persoană publică, interesul public în ceea ce privește subiectul dezbătut şi doza de exagerare recunoscută jurnaliștilor.

În drept, au fost indicate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Pârâta B S.R.L. a solicitat, în principal, în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., să se dispună anularea recursului formulat de către reclamantul A, deoarece motivele de recurs invocate nu se încadrează în niciunul dintre motivele prevăzute de către legiuitor la art. 488 alin. (1) din același cod.

În opinia sa, susţinerile recurentului-reclamant au ca obiect modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 1357 alin. (1) C. civ. în raport cu mijloacele de probă administrate în etapa cercetării judecătoreşti în faţa instanţelor de fond. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamantul A a formulat note scrise în sensul combaterii argumentelor prezentate de recurenta-pârâtă B S.R.L. în cuprinsul întâmpinării şi recursului incident.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Asupra excepției nulității recursului, deşi prin întâmpinarea intimatei-pârâte B S.R.L. a fost invocată nulitatea căii de atac pentru motivul neîncadrării criticilor în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte nu va reţine incidența acestei sancțiuni.

În conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. A contrario, în situaţia în care au fost invocate mai multe motive de recurs, însă numai o parte dintre acestea sunt susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu intervine sancțiunea nulității recursului în integralitatea sa. Într-un astfel de caz, recursul nu poate fi constatat nul, dar neîncadrarea în motivele de nelegalitate, prevăzute de lege, va împiedica analizarea respectivelor critici pe fond, urmând ca, în soluţionarea căii de atac, să fie luate în considerare exclusiv motivele ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate. O asemenea situaţie se regăseşte în cauză, dat fiind că, după cum s-a arătat anterior, motivele de casare pot fi analizate pe fond.

Aşadar, având în vedere că neregularitatea formală a neîncadrării criticilor, deşi prezentă, nu afectează cererea de recurs în întregul său, excepţia nulităţii recursului este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă, rămânând ca pe parcursul analizei să fie arătate punctual susținerile recurentului-reclamant care nu vor primi, din acest motiv, un răspuns din partea instanței de recurs.

II.1. Cu aceste precizări, supunând analizei recursul formulat de reclamant împotriva deciziei instanței de apel, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat, în considerarea următoarelor aspecte:

Cu titlu prealabil, trebuie menţionat că situaţia de fapt reţinută de instanţele fondului nu mai poate fi reapreciată în recurs, unde are loc o verificare a legalităţii deciziei pronunţate de instanţa de apel, în limitele instituite de art. 488 C. proc. civ., la o situație de fapt deplin stabilită. De asemenea, nici argumentele aduse în recurs privitoare la modul de interpretare a probelor nu vor fi analizate, întrucât tind la modificarea situației de fapt avută în vedere cu prilejul aplicării legii de către instanțele de fond. Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor face obiectul analizei instanței de recurs, care nu poate proceda la o devoluțiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății fiind exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum stipulează expres dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Procedând la încadrarea criticilor din recurs în motivele de nelegalitate, se constată că recurentul-reclamant a indicat în cuprinsul cererii de recurs inclusiv motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă nu au fost prezentate susțineri referitoare la neregularități procedurale care să intre sub incidența acestui motiv de casare.

- Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurentul-reclamant a invocat deficienţe în motivarea hotărârii instanţei de apel, este nefondat.

În temeiul acestui motiv de recurs se poate dispune casarea unei decizii ,,când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.” Din modul în care sunt enunţate diferitele ipoteze ale cazului de casare, rezultă că aceste ipoteze de nemotivare au o gravitate egală, fiind vorba despre lipsa motivării, fie despre caracterul contradictoriu al considerentelor, care se anihilează astfel reciproc ori despre caracterul cu totul străin de natura pricinii al considerentelor.

Verificând respectarea exigențelor de motivare a hotărârii judecătoreşti, reglementate de art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde considerente din care reiese raționamentul juridic care a determinat respingerea apelului declarat de reclamant, cât și admiterea apelului declarat de pârâtă.

Soluționând cauza în primă instanță, tribunalul a admis acțiunea în parte, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1357 alin. (1) C. civ. pentru a angaja răspunderea civilă delictuală a pârâtei, pe care a obligat-o să achite reclamantului daune morale în cuantum de 100.000€. De asemenea, pârâta a fost obligată să înceteze difuzarea pe canalele mediatice a informațiilor cu caracter defăimător la adresa reclamantului, să retragă toate materialele video/scrise difuzate în perioada 3 mai 2020 până la momentul pronunțării hotărârii și să asigure comunicarea publică a dispozitivului hotărârii în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă pe canalele deținute.

Pe calea apelului, reclamantul a solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată. Prin motivul de apel vizând capătul de cerere prin care a solicitat daune morale în cuantum de 500.000€, se observă că acesta a invocat caracterul insuficient al despăgubirilor acordate în raport cu gravitatea afirmațiilor și perioada de timp în care acestea au fost difuzate, susținând că trebuie să fie avut în vedere nu numai caracterul compensatoriu, cât și cel sancționator, precum și că afirmațiile referitoare la pretinsa implicare în activități nelegale sunt de natură să aducă prejudicii de imagine, cu repercusiuni asupra relațiilor sociale, de familie sau profesionale.

Procedând, de asemenea, la exercitarea apelului împotriva hotărârii primei instanțe, pârâta a criticat sentința sub mai multe aspecte, relevante pentru examinarea viciului nemotivării, invocat de recurentul-reclamant, fiind motivul de apel referitor la inexistența faptei ilicite și motivul de apel prin care a fost criticat cuantumul daunelor morale.

În urma exercitării controlului judiciar asupra hotărârii de primă instanţă, curtea de apel a respins apelul formulat de reclamant, însă a admis apelul formulat de pârâtă și a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a redus daunele morale la 5.000€ și a înlăturat obligaţia de a înceta difuzarea pe canalele mediatice a informaţiilor cu caracter defăimător la adresa reclamantului, stabilită în sarcina pârâtei.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, în susținerea soluției pronunțate instanța de apel a realizat o motivare oportună şi suficientă în raport cu problematica dedusă judecăţii, răspunzând motivelor de apel formulate de ambele părți. Este de reţinut că legala motivare a unei hotărâri nu presupune, în mod necesar, că instanţa trebuie să răspundă fiecărui argument şi fiecărei aserţiuni făcute de parte, fiind suficient dacă instanţa, grupând argumentele şi/sau aserţiunile în cadrul unui motiv de apel, oferă o motivare care, expres sau cel puţin implicit, însă îndeajuns de limpede, răspunde motivelor de apel şi argumentaţiei juridice esenţiale care le configurează.

În aceste coordonate, pentru a răspunde punctual criticilor din recursul reclamantului, Înalta Curte observă că raţionamentul juridic în baza căruia curtea de apel a confirmat caracterul ilicit al afirmațiilor incriminate și caracterul lor determinant în ceea ce priveşte afectarea valorilor nepatrimoniale ale reclamantului, precum reputaţia, onoarea, demnitatea, a fost transpus în cadrul unor elocvente considerente ce se regăsesc la paginile 19-22 din decizia recurată.

În ceea ce priveşte statutul reclamantului, curtea de apel a reţinut că acesta este o persoană în atenţia publicului, prin urmare, a valorificat acest criteriu în determinarea limitelor criticii acceptabile, stabilind că acesta trebuie să manifeste o toleranţă mai mare în ceea ce priveşte dezbaterea unor chestiuni care ţine de viaţa şi activitatea sa.

Verificând aspectele referitoare la conţinutul mesajelor, instanța de apel a considerat, în acord cu opinia judecătorului fondului, că afirmațiile făcute în cadrul programelor și articolelor menţionate în cererea de chemare în judecată au constituit o veritabilă campanie de presă derulată împotriva reclamantului timp de aproximativ un an, subiectul achizițiilor realizate de către acesta prin intermediul firmelor sale fiind difuzat începând cu 3 mai 2020 în mai multe emisiuni tv ale postului C («(...)», «(...)», «(...)») și în cadrul știrilor de la același canal, apoi reluat în articole ce au fost publicate pe site-ul de știri.

Afirmaţiile şi judecăţile de valoare de valoare analizate în mod concret de curtea de apel sunt: «(...)», «(...)», «(...)», «(...)», «(...)», «(...)», «(...)», «(...)».

În continuare, procedând la analiza afirmațiilor nesusținute de o bază factuală și a judecăților de valoare, pentru a identifica consecințele pe care acestea le-au produs în ceea ce îl privește pe reclamant, curtea de apel a constatat că prin intermediul lor au fost afectate onoarea și reputația acestuia. În concret, s-a reţinut că, prin intermediul afirmaţiilor şi judecăţilor de valoare, pârâta l-a prezentat ca o persoană ce s-ar afla sub sfera de influență a unei puteri străine și a serviciilor secrete, că ar derula afaceri cu caracter ilegal, folosindu-se de legăturile cu aceste structuri. Raportat la aceste elemente concrete, a concluzionat că pârâta a avut scopul de a-l denigra pe reclamant și de a crea o îndoială în fața opiniei publice cu privire la caracterul legal și moral al activităților comerciale pe care le desfășoară.

În consecinţă, se constată că decizia recurată cuprinde argumente concrete, care privesc faptele supuse judecăţii, personalitatea reclamantului, impactul mesajelor defăimătoare difuzate repetat şi pe o perioada îndelungată de timp, scopul avut în vedere de pârâtă, precum şi gradul de lezare a drepturilor şi intereselor legitime ale reclamantului privind demnitatea, onoarea şi reputaţia.

De asemenea, Înalta Curte reține că instanţa de apel a prezentat argumentele care i-au format convingerea şi a indicat cu claritate considerentele pentru care a fost apreciat ca întemeiat motivul de apel referitor la caracterul excesiv al despăgubirilor în valoare de 100.000€ acordate de tribunal, cu care a fost învestită de pârâtă. Acest cuantum a fost apreciat ca nejustificat în raport cu natura valorilor lezate, gradul în care acestea au fost afectate și de consecințele pe plan psihic resimțite de către reclamant, acestea fiind criteriile obiective care au format convingerea instanţei de apel că, pentru a păstra un raport rezonabil de proporţionalitate al daunei cu despăgubirea, suma de 5.000€ este de natură a asigura o reparație corespunzătoare a prejudiciului moral.

Prin urmare, este nefondată critica în sensul că instanţa de apel nu ar fi explicat de ce a apreciat că tribunalul a pronunţat o hotărâre greşită când a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 100.000€.

Un raţionament similar a fost expus în cadrul considerentelor destinate respingerii motivului de apel formulat de reclamant referitor la majorarea cuantumului despăgubirilor. Preocupată să statueze în echitate asupra despăgubirilor, faţă de natura afirmațiilor făcute la adresa reclamantului, de caracterul repetat al acestora și de importanța pe care reclamantul o acordă propriei reputații în mediul în care activează, curtea de apel a concluzionat că suma de 5.000€ reprezintă o compensaţie financiară pentru suferința resimțită de către reclamant ca urmare a încălcării drepturilor sale personale nepatrimoniale (onoare şi reputaţie). Ca atare, aceste considerente lămuresc implicit discrepanţa dintre compensaţia financiară acordată reclamantului de prima instanţă şi cea acordată de instanţa de apel.

Totodată, curtea de apel a explicat în mod amplu aplicarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată. Din acest unghi al analizei, se observă că motivul de apel formulat de reclamant a fost examinat în concret, instanţa de apel explicând şi de ce nu pot fi avute în vedere susţinerile referitoare la un prejudiciu indirect, prin scăderea cifrei de afaceri a societăţilor în care reclamantul deţine participaţii.

Rezultă astfel că este nefondată susținerea recurentului-reclamant în sensul că instanța de apel nu a prezentat modalitatea/criteriile care întemeiază soluţia de diminuare a despăgubirilor morale de la 100.000€ la 5.000€.

Nici teza motivelor contradictorii nu este incidentă. Această deficienţă de motivare presupune fie contradicţia între considerente şi dispozitiv, în sensul că argumentaţia nu fundamentează soluţia din dispozitivul hotărârii atacate, fie divergenţa între considerente, astfel încât, neputându-se cunoaşte care sunt cele corecte, nu poate exista o asemenea reprezentare nici în ceea ce priveşte soluţia adoptată în dispozitiv. Recurentul-reclamant susţine contradictorialitatea considerentelor, afirmând că ar fi în opoziţie cu dispozitivul, precum şi divergenţa între argumentele reliefate în cadrul considerentelor prin care instanţa a răspuns motivelor de apel formulate de pârâtă şi reclamant.

Analizând considerentele redate de recurentul-reclamant (pagina 13 din recurs), se constată că acestea au rolul de a răspunde motivului de apel prin care pârâta a susţinut netemeinicia soluţiei de admitere a acţiunii. Instanţa de apel a respins aceste critici ale pârâtei, reţinând în esenţă că afirmaţiile incriminate au caracter ilicit, întrucât depăşesc limitele libertăţii de exprimare permise presei şi vatămă dreptul reclamantului la onoare şi reputaţie.

Argumentele astfel prezentate nu se circumscriu unei motivări contradictorii în raport cu cele prin care a fost respins motivul de apel al reclamantului referitor la majorarea despăgubirilor. Împrejurarea că instanţa de apel a constatat afectarea neîndoielnică a drepturilor personalităţii reclamantului, confirmând astfel existenţa faptelor ilicite şi a celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, nu o împiedică pe aceasta să statueze semnificativ diferit faţă de prima instanţă în planul compensaţiei financiare acordate reclamantului, care de altfel reprezintă o sancţiune pecuniară în raport cu pârâta.

Totodată, se observă că argumentele expuse de curtea de apel în sprijinul caracterului întemeiat al criticilor pârâtei privind cuantumul excesiv al despăgubirilor stabilite de tribunal şi cele care stau la baza respingerii apelului reclamantului reflectă împreună raţionamentul care a condus la diminuarea daunelor morale la valoarea de 5.000€.

Cât priveşte susţinerea în sensul că motivarea ar fi contradictorie cu situaţia de fapt, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a conturat o critică de nelegalitate susceptibilă de încadrare în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci şi-a exprimat nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată.

Referitor la lipsa indicării unor exemple de practică judiciară în sprijinul compensaţiei financiare acordate de instanţa de apel, Înalta Curte constată că acest argument nu poate fi valorificat în sensul că hotărârea recurată ar fi viciată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cu care hotărârea va fi casată când ,,nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.

Conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în cadrul considerentelor hotărârii vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”. Se observă astfel că instanţa de judecată nu era obligată să indice în mod punctual exemple de practică judiciară în care daunele morale acordate să fie similare.

Faţă de considerentele expuse, susținerile recurentului-reclamant nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății fiind pe deplin și coerent susținută de considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv. Instanța de apel a motivat judicios soluţia pronunţată, înlăturând susținerile reclamantului, neputându-se reproșa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel, drept urmare vor fi respinse toate criticile vizând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

- Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul-reclamant a invocat aplicarea eronată a normelor de drept material, este nefondat.

Analizând criticile care privesc modalitatea de evaluare a prejudiciului, se observă că, în esență, recurentul-reclamant și-a expus nemulțumirea față de reducerea cuantumului daunelor morale acordate, considerând că acestea nu au valența unei reparații echitabile, care să acopere prejudiciul suferit, sens în care a evidențiat că, spre deosebire de tribunal, care a motivat în mod detaliat raţiunea pentru care s-a impus acordarea daunelor morale în valoare de 100.000€, este inexplicabilă şi criticabilă modalitatea în care instanţa de apel a redus semnificativ acest cuantum, deşi în considerente a apreciat în egală măsura caracterul grav al afectării dreptului la demnitate şi reputație.

Cu privire la cuantumul daunelor morale stabilit de prima instanță, evaluând în concret proporționalitatea despăgubirilor, curtea de apel a constat că depășesc limitele rezonabilului. În schimb, a apreciat că suma de 5.000€ are caracterul unei indemnizații rezonabile, care este aptă să ofere protecție suficientă și efectivă dreptului la imagine.

Diminuarea semnificativă a daunelor morale a fost justificată prin prisma respectării principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, ceea ce presupune ca suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să aibă nici un caracter pur simbolic, dar nici să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care persoana prejudiciată le-a îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure. În plus, trebuie avut în vedere că despăgubirile reprezintă atât un drept al persoanei lezate, cât și o sancțiune pentru depășirea limitelor libertății de exprimare, care nu trebuie să constituie o ingerinţă disproporţionată.

Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Acoperirea prejudiciului nepatrimonial se asigură prin compensarea sa cu plata unor sume de bani pentru trauma suferită, acestea neavând o valoare materială.

Dată fiind natura prejudiciului care le generează, în cazul daunelor morale nu există criterii precise pentru determinarea lor, astfel că evaluarea judiciară presupune o apreciere complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează. Astfel cum s-a statuat în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile Curţii de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora. Respectând aceste repere, instanţa de apel a stabilit că suma de 5.000€ reprezintă o compensație echitabilă pentru afectarea dreptului la imagine.

Înalta Curte reţine că daunele morale au fost corect individualizate pe baza evaluării instanţei de judecată. Câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont de scopul urmărit - acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate şi preocuparea păstrării unui echilibru între drepturile concurente.

Diminuarea daunelor morale acordate de tribunal reprezintă tocmai consecința aplicării criteriului proporționalității, iar protecția recunoscută dreptului la imagine al reclamantului subzistă, în condițiile în care beneficiază în continuare de constatarea existenței unei încălcări, publicarea hotărârii și de o compensație financiară, astfel că prin sancțiunile aplicate pârâtei este îndeplinită atât funcția educativ-preventivă, cât și cea reparatorie a răspunderii civile.

Trebuie menţionat că prevederile art. 253 C. civ. stabilesc un sistem mixt de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale, fiind prevăzute atât măsuri cu caracter nepatrimonial pentru restabilirea drepturilor nepatrimoniale încălcate sau amenințate [cele de la şi ], cât şi măsuri cu caracter patrimonial [conform alin. (4)]. Din analiza acestor reglementări se desprinde regula potrivit căreia măsurile reparatorii de natură nepatrimonială în raport cu cele pecuniare trebuie să aibă prioritate şi, numai dacă celelalte măsuri nepatrimoniale nu sunt suficiente sau în cazul absenţei altei forme de reparaţie, se va recurge la despăgubirile prin echivalent bănesc despre care face vorbire art. 253 , măsură văzută ca ultim remediu aplicabil în situaţia în care celelalte forme de reparaţie nu sunt suficiente.

Împrejurarea că recurentul-reclamant este nemulțumit de concluziile la care a ajuns instanța de apel, de modul în care a fost evaluat pecuniar prejudiciul moral în raport cu probele administrate în cauză, nu echivalează cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare.

Instanța de recurs nu poate reevalua temeinicia sancțiunii pecuniare aplicate pentru încălcarea dreptului la imagine al recurentului-reclamant, respectiv cuantumul daunelor morale acordate, întrucât acestea sunt determinate prin valorificarea circumstanțelor fiecărei cauze în parte. Așadar, criticile recurentului-reclamant dezvoltă și combat elemente ale situației de fapt, de netemeinicie, care nu pot face obiectul controlului de legalitate care poate fi exercitat în recurs, conform dispozițiilor art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile privind respingerea apelului aferent celorlalte petite ale cererii introductive, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu încalcă prevederile art. 253 alin. (l) lit. b) C. civ., care stipulează că persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă.

Prima instanță a respins capătul de cerere prin care reclamantul a solicitat interzicerea difuzării în mass media a programelor referitoare la situația sa, cu motivarea că este vorba despre o acțiune viitoare și nu se poate delimita anticipat caracterul defăimător al afirmațiilor ce pot fi făcute la adresa reclamantului, considerând că doar în raport cu un anumit conținut al afirmațiilor pot fi făcute verificări și stabili caracterul ilicit al acestora.

Totodată, a reținut caracterul neîntemeiat și al capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la publicarea hotărârii judecătorești pe site-uri de internet ori în ziare de largă circulație, considerând că această măsură nu este necesară în contextul în care s-a dispus obligarea pârâtei la a reda dispozitivul hotărârii în cadrul propriilor programe, această măsură fiind suficientă pentru a se aduce la cunoștința publicului conduita ilicită a pârâtei și faptul că aceasta a fost sancționată.

Confirmând legalitatea și temeinicia acestor soluții, curtea de apel a explicat că interdicția formulată la modul generic de a difuza orice informații cu privire la situația personală, familială și profesională a apelantului reclamant și a societăților comerciale în cadrul cărora acesta activează, echivalează cu o formă de cenzură ce nu poate fi dispusă, întrucât s-ar aduce atingere în mod evident libertății de exprimare.

Înalta Curte reține că interzicerea difuzării în mass-media a programelor referitoare la situația sa reprezintă o sancțiune nepatrimonială, cu efecte nelimitate în timp și care intervin ulterior dezvăluirii informațiilor (ex post). Ca atare, instanța de apel a sesizat în mod corect că, având în vedere obiectul generic al sancțiunii solicitate, precum și rolul presei în societate, aceasta constituie o ingerință în exercitarea dreptului la liberă exprimare, care ar conduce la încălcarea libertății de exprimare, întrucât nu respectă cerința proporționalității și caracterul necesar într-o societate democratică.

În ceea ce privește critica recurentului-reclamant referitoare la publicarea hotărârii judecătorești pe site-uri de internet ori în ziare de largă circulație, măsură care în opinia acestuia este necesară, având în vedere că pârâta nu s-a rezumat la promovarea atacurilor mediatice doar pe calea postului TV C, dar şi pe calea site-ului ,,x.net”, care a servit sursă pentru preluarea articolelor, Înalta Curte nu poate statua diferit de instanțele de fond asupra temeiniciei acestui capăt de cerere în raport cu structura recursului, astfel cum este reglementată de art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Față de considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului A ca nefondat, nefiind îndeplinite condițiile motivelor de casare invocate.

II.2. Examinând recursul incident formulat de pârâta B S.R.L. împotriva deciziei instanței de apel, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat, în considerarea următoarelor aspecte:

Printr-o primă critică, pârâta a afirmat că nu are drepturi şi obligaţii cu privire la conținutul materialelor jurnalistice, câtă vreme prin contractul de asociere în participațiune nr. 137 din 30 octombrie 2019 a dobândit doar dreptul de a difuza materialele jurnalistice, acestea fiind realizate exclusiv de D S.R.L. Ca atare, a apreciat că reprezentanții săi nu au niciun raport juridic cu moderatorii emisiunilor și, implicit, nu au obligația și nici posibilitatea de a verifica veridicitatea informațiilor transmise de aceștia, așa cum este prevăzut în art. 1 din Codul deontologic al jurnalistului.

Se observă că instanţa de apel a analizat motivul de apel prin prisma căruia pârâta a susținut că nu îi poate fi angajată răspunderea civilă delictuală pentru fapta unui terț din perspectiva dispozițiilor art. 1352 C. civ., căruia i se subsumează argumentului referitor la imposibilitatea sa de a influența sau de a controla în vreun fel conținutul difuzat.

Tranșând asupra acestei chestiuni de fond, care privește existența faptei ilicite de care este acuzată, curtea de apel a constatat că pârâta are calitatea de furnizor de servicii media audiovizuale, respectiv de proprietar al postului de televiziune și al site-ului de știri prin intermediul cărora au fost făcute afirmațiile pretins a fi denigratoare, motiv pentru care sunt aplicabile dispozițiile art. 30 din Constituție, care stabilesc că ,,răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii”, răspunderea proprietarului postului TV nefiind una subsidiară, ci aceasta intervenind alternativ cu cea a celorlalte categorii enumerate în textul citat.

Analizând criticile formulate în recurs, se constată că acestea nu reliefează aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, nefiind deduse judecăţii, în concret, argumente care să evidenţieze o eventuală neconformitate a hotărârii cu regulile de drept aplicate de instanța de apel.

Aşa fiind, acest mod de expunere a criticilor, care, fără a opune elemente concrete de nelegalitate grefate pe considerentele hotărârii atacate, se referă la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele (sens în care partea afirmă, cu ignorarea soluţiei date de instanţele fondului, că nu s-a probat existența faptei ilicite, a vinovăției, a legăturii de cauzalitate și nici a prejudiciului) nu poate constitui obiectul examinării în prezenta cale extraordinară de atac. Aceasta, întrucât aspecte precum cele evocate pot constitui, eventual, doar elemente de netemeinicie a deciziei atacate, iar nu de nelegalitate a acesteia, fiind deci lipsite de aptitudinea de a declanşa cenzura instanţei de recurs.

În aceeaşi manieră inadecvată procedural, neținând cont de silogismul logico-juridic al instanţei de apel (prin care s-a constatat că libertatea de exprimare este un drept recunoscut în egală măsură pârâtei în calitate de deținător de licență și de proprietar al unui portal de știri), recurenta-pârâtă afirmă, la modul general, că nu are drepturi și obligații cu privire la conținutul materialelor jurnalistice realizate de D S.R.L., neavând raport juridic cu moderatorii emisiunilor.

Or, simpla afirmare a imposibilității de a verifica materialele jurnalistice apare, aşadar, mai degrabă ca formală în raport cu ansamblul statuărilor instanţei devolutive de control judiciar (lăsate, practic, în afara unor critici de nelegalitate propriu-zise), care stabilesc, în esenţă, că pârâta era obligată să își exercite libertatea de exprimare în conformitate cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 din Convenția Europeană și dispozițiile interne relevante în acest domeniu, în temeiul cărora îi revin în egală măsură aceleași îndatoriri și responsabilități cu cele stabilite de-a lungul timpului la nivel legal, cât și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în sarcina furnizorilor tradiționali de informații.

Nefondată este şi critica privind contradictorialitatea considerentelor curţii de apel în sensul că deși instanța a observat că reclamantul A are calitatea de persoană publică, că o parte din informațiile prezentate de jurnaliști au fost veridice, precum și că toate informațiile au fost preluate din alte surse, a reținut în mod contradictoriu că pârâta nu este exonerată de răspundere.

Înalta Curte observă că raţionamentul curţii de apel nu relevă divergenţa între aceste considerente și concluzia că afirmațiile făcute la postul de televiziune C și în cuprinsul articolelor publicate pe website-ul ,,x.net” cu privire la intimatul reclamant au fost făcute cu depășirea limitelor libertății de exprimare, neexistând o bază factuală pentru parte din susținerile făcute cu privire la acesta, iar judecățile de valoare exprimate la adresa sa au fost făcute cu rea- credință, fără să existe vreo justificare obiectivă pentru modalitatea de exprimare folosită, fiind nefondat motivul de apel prin care se susține că în cauză ar fi fost nesocotite dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Motivarea instanţei de apel este clară, rezultând, pe de o parte, că pârâta şi-a exercitat libertatea de exprimare cu depăşirea limitelor permise, încălcând astfel dreptul reclamantului la reputaţie, iar, pe de altă parte, că despăgubirile acordate reclamantului au fost adaptate la un cuantum proporţional în raport cu prejudiciul suferit de acesta, astfel cum a fost circumstanțiat în mod amplu în considerentele hotărârii recurate.

În plus, susţinând că informațiile prezentate de jurnaliști au fost veridice, se observă că recurenta-pârâtă a invocat fără temei că ar fi protejată de art. 10 din Convenţie. Cu toate acestea, concluzia la care a ajuns instanţa de apel în urma evaluării circumstanţelor de fapt prin prisma probelor este că pentru unele dintre faptele afirmate nu a fost prezentat niciun element factual care să le fundamenteze (aspectele referitoare la legăturile cu Rusia și Serviciul Român de Informații și persoanele aflate la conducerea acestuia). Or, în coordonatele acestor critici, aprecierea asupra bazei factuale reprezintă o chestiune de fapt, asupra căreia instanțele de fond dețin marja de apreciere în urma examinării probelor administrate și pe care instanța de recurs nu o poate reevalua față de structura recursului, astfel cum este reglementată de art. 483 alin.(3) coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cât privește argumentul în sensul că informațiile au fost preluate din alte surse, raționamentul instanței de apel este legal, deoarece această împrejurare nu este aptă să o exonereze pe pârâtă de vreo răspundere, câtă vreme nu s-a făcut dovada faptului că aceasta ar fi acționat potrivit principiilor unui jurnalism responsabil și ar fi făcut minime verificări cu privire la caracterul real al afirmațiilor pe care le-a difuzat. Validând considerentele instanței de apel, Înalta Curte reține că pentru respectarea deontologiei și a bunei-credințe, este necesar ca jurnaliștii să se documenteze în prealabil cu privire la veridicitatea informațiilor transmise, inclusiv atunci când conținutul este preluat din alte articole/reportaje. Prin urmare, în calitate de furnizor al serviciilor media audiovizuale şi proprietar al website-ului la data difuzării/publicării emisiunilor/articolelor incriminate, recurenta-pârâtă nu poate fi exonerată de răspundere invocând că informaţiile au fost preluate din alte surse.

Nu poate fi primită nici afirmaţia în sensul că reluarea unor informaţii deja prezentate publicului larg nu poate constitui faptă ilicită, întrucât nu ar mai produce niciun impact asupra dreptului de imagine al reclamantului. Contrar exigenţelor impuse de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recurenta-pârâtă urmăreşte să combată temeinicia statuărilor instanţei de apel în legătură cu calificarea temei abordate de emisiunile/articolele incriminate, apreciată ca fiind una de interes general, respectiv de actualitate la momentul publicării.

Luând în examinare și criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., prin prisma cărora s-a susţinut încălcarea art. 1357 alin. (1) C. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Verificarea legalităţii hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii cerinţei referitoare la existența unor fapte ilicite ale pârâtei, apte să angajeze răspunderea civilă delictuală, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă la situaţia de fapt, aşa cum a fost determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Invocarea corectă a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ. presupune enunţarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care partea recurentă o consideră corectă şi discordanţa acestei interpretări cu cea dată de instanţa a cărei hotărâre se atacă.

Cu toate că a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1357 alin. (1) C. civ., faţă de modul în care recurenta-pârâtă a formulat aceste critici, Înalta Curte constată că acesta este nemulțumită de soluția de admitere în parte a acțiunii în răspundere civilă delictuală ca urmare a constatării săvârșirii faptei ilicite. De altfel, în dezvoltarea motivului de casare nu a prezentat argumente juridice care să pună în discuție, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., legalitatea raționamentului juridic expus de curtea de apel. Concluzia la care a ajuns instanţa de apel după evaluarea probelor administrate în cauză nu poate fi cenzurată prin prisma acestui motiv de casare, întrucât nu este rezultatul aplicării eronate a dreptului material.

În ceea ce privește critica referitoare la aplicarea greșită a prevederilor art. 249 C. proc. civ., susceptibilă de analiză prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât pune în discuție încălcarea unei reguli de procedură, cât și a celui prevăzut de pct. 8, deoarece se raportează şi la aplicarea dispozițiilor art. 1391 C. civ., care reglementează repararea prejudiciului nepatrimonial, Înalta Curte, reține că este nefondată. În sprijinul acestei susțineri, recurenta-pârâtă a menționat că legiuitorul nu a reglementat în mod distinct administrarea mijloacelor de probă în ceea ce privește dovedirea existenței daunelor morale, prin urmare, modalitatea de interpretare ar trebui să țină cont de regula ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Criticile sunt nefondate, întrucât instanța de apel a statuat că proba prejudiciului moral nu se poate realiza în mod direct, astfel că prejudiciul moral este prezumat, fiind suficientă proba faptei ilicite, rațiunea fiind că obligaţia generală de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi este o obligaţie de rezultat, caz în care atunci când se săvârşeşte o astfel de faptă, prejudiciul moral rezultă expres din însăși săvârşirea faptei.

În mod greşit a pretins recurenta-pârâtă că dispoziţiile art. 249 C. proc. civ. au fost încălcate, în condiţiile în care dispoziţiile art. 250 din acelaşi cod stipulează că dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face inclusiv prin prezumţii. Or, instanţa de apel a reţinut tocmai că existenţa prejudiciului este dedusă în baza unei prezumţii (mijloc de probă reglementat expres de art. 250), pornind de la existenţa faptei ilicite. Ca atare, nu se constată nici încălcarea regulii de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 327 şi art. 329 C. proc. civ., criticile recurentei-pârâte nu antamează neregularităţi de ordin procedural care ar putea fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci reprezintă nemulţumiri cu privire la temeinicia soluţiei pronunţate de curtea de apel. Cu toate că au fost indicate aceste norme de procedură, nu au fost deduse analizei instanţei de recurs critici privind admisibilitatea prezumţiei judiciare utilizate de instanţă, ci recurenta-pârâtă a afirmat că nu s-a făcut dovada existenței faptei ilicite.

Raportat la dispozițiile art. 327 și art. 329 C. proc. civ. rezultă că pentru a opera prezumția judiciară trebuie să existe un fapt cunoscut, or în situația de față, instanțele de fond au reținut, din evaluarea probelor administrate, că reclamantul a făcut dovada existenței faptei ilicite. Temeinicia concluziei la care instanţa de apel a ajuns prin prisma probelor nu poate fi supusă verificărilor instanţei de recurs, după cum s-a explicat deja. Aşadar, aceste susţineri nu pot fi primite.

În consecință, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul incident declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge excepţia nulităţii recursului principal declarat de reclamantul A, invocată de recurenta-pârâtă B S.R.L.

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 1401A din 10 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâta B S.R.L., prin administrator judiciar Casa de insolvență E, împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2024.

Cu opinie separată, în sensul:

Respinge excepţia nulităţii recursului principal declarat de reclamantul A, invocată de recurenta-pârâtă B S.R.L.

Admite recursul principal declarat de reclamantul A şi recursul incident declarat de pârâta B S.R.L., prin administrator judiciar Casa de insolvență E, împotriva deciziei nr. 1401A din 10 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Opinia separată vizează soluția de respingere a excepţiei nulităţii recursului principal declarat de reclamantul A, invocată de recurenta-pârâtă B S.R.L. şi de admitere a recursului principal declarat de reclamantul A şi recursul incident declarat de pârâta B S.R.L., prin administrator judiciar Casa de insolvență E, împotriva deciziei nr. 1401A din 10 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, are în vedere următoarele.

Cum în cauză a fost invocată excepția nulității recursului declarat de reclamantul A, pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., opinia separată urmează a analiza cu prioritate excepția în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității recursului intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Din această perspectivă, opinia separată reţine că motivele de recurs dezvoltate conțin critici propriu –zise în ce privește hotărârea recurată, critici ce se circumscriu dispozițiilor art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., motiv pentru care excepția nulității recursului urmează a fi respinsă.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura litigiului.

Din perspectiva dispozițiilor legale enunțate, Înalta Curte reţine că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă. Întrucât motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Cum motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, Înalta Curte reţine că fundamentul acestui motiv de nelegalitate rezidă din nerespectarea prevederilor art. 425 lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei”.

Raportând cele expuse la decizia recurată, Înalta Curte reţine că în raport de obiectul dedus judecații hotărârea instanței de apel nu se circumscrie exigenţelor prevăzute de art. 425 lit. b) C. proc. civ din perspectiva următoarelor aspecte:

În ceea ce privește criticile legate de cuantumul daunelor morale deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, Înalta Curte reţine că instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de el în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia profesională, socială şi familială.

Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogățirii fără just temei. Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Este real că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului ce le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor, însă. chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să aprecieze dacă şi în ce cuantum, o sumă de bani este adecvată/potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Din această perspectivă, opinia separată reţine că stabilirea cuantumului despăgubirii pentru acordarea daunelor morale, în lipsa unor criterii obiective se va face cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Faţă de cele expuse, prin raportare la datele concrete ale cauzei în raport de starea de fapt necontestată şi de succesiunea faptelor şi actelor juridice, opinia separată reţine că instanța de apel la cuantificarea daunelor morale nu a avut în vedere nici criteriile enunțate şi nici principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Astfel, deși în argumentarea/motivarea soluției legate de cuantumul daunelor morale acordate instanța de apel constată că ,,nu se poate reține buna credință a jurnaliștilor ce au făcut afirmațiile cu caracter denigrator la adresa intimatului - reclamant, neputând fi reținută o respectare de către aceștia a regulilor deontologiei profesionale în condițiile în care au fost sancționați de către Consiliul Național al Audiovizualului pentru nerespectarea obligației de a prezenta și opinia persoanei cu privire la care s-au făcut fapte de natură acuzatoare și în susținerea cărora nu a fost făcută nici o minimă dovadă” (fila 191, vol. 2 dosar fond) „în condițiile în care, deși persoane al căror nume a fost asociat cu cel al reclamantului în articolele publicate au formulat dezmințiri cu privire la faptele relatate, jurnaliștii au continuat să susțină aceleași afirmații cu privire la aceștia în emisiunile realizate sau în articolele publicate pe internet iar un drept la replică al intimatului reclamant nu a fost solicitat decât ulterior difuzării reportajelor și publicării articolelor incriminatoare pe internet ( fila 115, vol. 2 Tribunal – mail transmis la 14.05.2020 de F intimatului reclamant prin care i se solicită o poziție cu privire la aspectele relatate, filele 27 și urm. vol. 1 apel – mail-uri transmise de realizatorii emisiunilor către intimatul reclamant după difuzarea acestora prin care i se solicita un punct de vedere)” că ,,afirmațiile făcute la postul de televiziune C și în cuprinsul articolelor publicate pe portalul x.net cu privire la intimatul reclamant au fost făcute cu depășirea limitelor libertății de exprimare, neexistând o bază factuală pentru parte din susținerile făcute cu privire la acesta, iar judecățile de valoare exprimate la adresa sa au fost făcute cu rea- credință, fără să existe vreo justificare obiectivă pentru modalitatea de exprimare folosită, fiind nefondat motivul de apel prin care se susține că în cauză ar fi fost nesocotite dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în mod corect prima instanță reținând în sarcina apelantei pârâte săvârșirea unei fapte ilicite”, concluzionând că ,,afirmațiile făcute la postul de televiziune C și în cuprinsul articolelor publicate pe portalul x.net cu privire la intimatul reclamant au fost făcute cu depășirea limitelor libertății de exprimare, neexistând o bază factuală pentru parte din susținerile făcute cu privire la acesta, iar judecățile de valoare exprimate la adresa sa au fost făcute cu rea- credință, fără să existe vreo justificare obiectivă pentru modalitatea de exprimare folosită, fiind nefondat motivul de apel prin care se susține că în cauză ar fi fost nesocotite dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca în mod corect prima instanță reținând în sarcina apelantei pârâte săvârșirea unei fapte ilicite” totuși se apreciază că, „ținând seama de natura afirmațiilor făcute la adresa sa, de caracterul repetat al acestora și de importanța pe care aceasta o acordă propriei reputații în mediul în care activează, suma de 5000 euro, echivalent în lei la data plății, fiind considerată de către instanța de apel ca fiind una potrivită pentru a compensa suferința resimțită de către apelantul reclamant ca urmare a încălcării drepturilor sale personale nepatrimonial”.

Cum în argumentarea soluției de reducere a cuantumului daunelor morale instanţa de apel,, consideră că această sumă imprimă măsurii dispuse de către instanță în egală măsură și un caracter sancționator în ceea ce o privește pe apelanta pârâtă, obligarea acesteia la plata unei sume de bani având rolul de a descuraja în viitor comportamente ilicite de genul celor sancționate în prezenta cauză”, opinia separată reţine că această motivare nu se circumscrie exigenţelor prevăzute de art. 425 lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel avea obligația să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale suportate, în respectarea principiului proporționalității, fără însă a se ajunge la situaţia îmbogățirii fără just temei. Suma de bani acordată cu titlu de daune morale trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure reclamantul.

Prin urmare, din perspectiva celor expuse, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., soluţia ce se impunea viza, în opinia separată admiterea recursului declarat de de reclamantul A precum şi a recursului incident declarat de pârâta B S.R.L., prin administrator judiciar Casa de insolvență E, împotriva deciziei nr. 1401A din 10 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanţe de apel.