Liability for press defamation: sufficiency of factual basis for public figure's honor under freedom of expression limits

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Secţiei I civile şi de contencios administrativ a Tribunalului Neamţ la data de 11.04.2019 sub nr. x/103/2019, astfel cum a fost modificată prin cererea adiţională, înregistrată la data de 30.09.2019 (filele 262-266 vol.I), reclamantul A a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu pârâţii B şi C S.R.L. Neamţ, să se constate caracterul ilicit al faptei pârâţilor de a publica articole de presă denigratoare şi calomnioase, să se constate încălcarea de către pârâţi a drepturilor nepatrimoniale la imagine, onoare şi reputaţie ale reclamantului, să fie obligaţi pârâţii la plata sumei de 200.001 lei cu titlu de daune morale, să fie obligaţi pârâţii la publicarea pe cheltuiala proprie a hotărârii de condamnare, atât într-un cotidian naţional de largă răspândire cât şi pe site-ul www.x.ro, precum şi să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 33 din 22 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, s-a dispus strămutarea cauzei de la Tribunalul Neamţ la Tribunalul Bacău, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite până la data strămutării (fila 52 vol.III).

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău - Secţia a II-a Civilă şi de contencios administrativ sub nr.x/103/2019, la data de 20.08.2020.

Prin încheierea nr. 16 din 1 septembrie 2020, instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Bacău.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Secţiei I Civile din cadrul Tribunalului Bacău la data de 22.09.2020 sub nr.x/103/2019*.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1014 din 26 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bacău, instanţa a respins, ca nefondată, acţiunea promovată de către reclamantul A, în contradictoriu cu pârâţii B şi C S.R.L., astfel cum a fost completată, şi a respins, ca nefondate, cererile pârâţilor având ca obiect obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva încheierii de şedinţă din data de 9 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Neamţ şi împotriva sentinţei civile nr. 1014 din 26 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bacău, a declarat apel reclamantul A.

3.Hotărârile pronunţate în apel

Prin încheierea nr. 2164 din 08 noiembrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/1/2022, a fost admisă cererea de strămutare formulată de reclamantul A şi cauza a fost strămutată de la Curtea de Apel Bacău la Curtea de Apel Galaţi, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi la data de 19 decembrie 2022, sub nr. x/103/2019*.

Prin decizia civilă nr. 29A din 28 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, instanţa a admis apelul declarat de apelantul–reclamant A împotriva încheierii de şedinţă din data de 09 decembrie 2019 şi a sentinţei civile nr. 1014 din 26 noiembrie 2021, ambele pronunţate de Tribunalul Bacău. A schimbat, în parte, încheierea de şedinţă din data de 09 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Neamţ şi, în consecinţă, a admis excepţia tardivităţii depunerii întâmpinării de către pârâta C S.R.L. şi a constatat că pârâta C S.R.L. este decăzută din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică. A anulat sentinţa civilă nr. 1014 din 26 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bacău şi a reţinut cauza spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 119/A din 19 iunie 2023, Curtea de Apel Galaţi a respins, ca nefondată, acţiunea, aşa cum a fost modificată, A respins, ca nefondate, cererile accesorii ale pârâţilor B şi C S.R.L. de obligare a reclamantului A la plata cheltuielilor de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva încheierilor pronunţate la 26 aprilie 2023 şi 14 iunie 2023 şi împotriva deciziei nr. 119/A din 19 iunie 2023, toate pronunţate de către Curtea de Apel Galaţi a declarat recurs reclamantul A.

Prin memoriul de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului şi casarea încheierilor şi deciziei atacate pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu referire la încheierea pronunţată la 26 aprilie 2023 de Curtea de Apel Galaţi, recurentul a susţinut că este nemotivată cu privire la soluţia de încuviinţare a probelor cu martorii D şi E şi cu stenograma discuţiei dintre D şi E şi este şi contradictorie.

În acest sens, a învederat că, prin decizia civilă nr. 29 din 28 februarie 2023, prin care s-a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bacău, instanţa de apel a constatat nelegalitatea soluţiei instanţei de fond de încuviinţare şi administrare a probelor propuse de C S.R.L. în etapa fondului şi a îndepărtat de la dosarul cauzei probele administrate nelegal (inclusiv proba cu martorul E şi cu stenograma din dosarul penal). Ulterior, prin încheierea din 15 februarie 2023, Curtea de Apel Galaţi a constatat expres că şi în etapa apelului intimatul B este decăzut din dreptul de a administra proba cu martori (prin raportare la faptul că, în cuprinsul întâmpinării comune formulată de intimaţi în etapa apelului, nu au fost indicate numele şi adresa vreunui martor).

Cu toate acestea, prin încheierea pronunţată la 26 aprilie 2023, instanţa de apel a încuviinţat din oficiu probele cu martori şi stenograma din dosarul penal, cu privire la care constatase anterior că a intervenit decăderea, fără a motiva raţionamentul care a condus la încuviinţarea acestora, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a imputat instanţei de apel încălcarea prevederilor art. 255, art. 258 şi 315 C. proc. civ., prin încuviinţarea unor probe nelegale.

Dezvoltând acest motiv de recurs, recurentul a menţionat că, în cadrul dosarului penal nr. x/103/2018, s-a constatat, în mod definitiv, nelegalitatea proceselor-verbale de redare a unor convorbiri telefonice interceptate în dosarele nr. x/P/2015 şi nr. y/P/2015, inclusiv a stenogramelor încuviinţate ca probe de către instanţa de apel în prezenta cauză la termenul din data de 26 aprilie 2023. Drept urmare, a apreciat că stenogramele menţionate nu putea fi avute în vedere în soluţionarea prezentei cauze.

În ceea ce priveşte administrarea nelegală a probei testimoniale, recurentul a arătat că instanţa de apel a încuviinţat şi administrat proba cu martorii D şi E, deşi martorii menţionaţi erau în relaţie de duşmănie cu recurentul, fiind astfel eludate prevederile 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

A învederat că, aşa cum rezultă din cuprinsul deciziei penale, s-a constatat faptul că martorii audiaţi în prezenta cauză au ajutat cu buna-ştiinţă DNA să obţină pretinse probe nelegale, care să conducă la concluzia că recurentul s-ar face vinovat de comiterea unor pretinse infracţiuni, iar această conduită nu poate fi calificată decât o relaţie de duşmănie, aşa cum este definită de art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

A mai arătat recurentul că aceste nelegalităţi comise de martorii din dosarul penal nr. x/103/2018 l-au determinat să formuleze o plângerea penală împotriva acestora pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, plângere înregistrată pe rolul Parchetului de lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la data de 02 mai 2023.

În acest sens, a apreciat ca fiind eronate considerentele instanţei de apel din încheierea de la termenul din data de 14 iunie 2023, potrivit cărora formularea plângerii penale ar indica „doar faptul că reclamantul are o anumită opinie asupra unor acţiuni realizate de către martor”, în condiţiile în care plângerea penală menţionată trebuie coroborată cu aspectele reţinute de instanţa penală în cadrul dosarului penal nr. x/103/2018 - rezultând astfel, atitudinea pe care martorii o manifestă faţă de recurent.

În acest context, apreciind că hotărârea instanţei de apel, prin care s-a reţinut că nu există faptă ilicită, este fundamentată pe aceste două probe nelegale, a concluzionat că încheierile şi decizia atacată trebuie casate şi trimisă cauza spre rejudecare.

Prin ultimul motiv de recurs formulat, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a imputat instanţei de apel încălcarea dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a art. 30 din Constituţia României, art. 70 - 75 şi art. 1349 C. civ.

Sub acest aspect a învederat că, în mod nelegal, s-a reţinut că nu există faptă ilicită, instanţa de apel limitându-se la analiza unei singure condiţii a răspunderii civile delictuale şi concluzionând, în mod greşit, asupra inexistenţei acesteia, în condiţii în care, prin articolele denigratoare publicate, intimaţii au depăşit limitele libertăţii de exprimare.

Dezvoltând acest motiv de recurs, recurentul a menţionat că prin cele trei articole publicate, obiect al litigiului pendinte, intimaţii au prezentat mai multe afirmaţii calomnioase la adresa acestuia, cu scopul de a induce opiniei publice ideea că este un politician corupt, afectându-i astfel imaginea personală şi profesională. Astfel, a subliniat că intimaţii au distorsionat intenţionat datele şi au prezentat informaţii false, fără bază factuală suficientă şi fără o minimă verificare a informaţiilor publicate. A menţionat, de asemenea, că limbajul folosit în cuprinsul articolelor de presă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu este unul adecvat demersului indicat, fiind folosit pentru a induce ideea publicului că recurentul-reclamant, în calitatea sa de preşedinte al Consiliului Judeţean Neamţ, a întreprins ilegalităţi şi fapte de corupţie.

Totodată, a menţionat, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că interesul public abordat şi calitatea reclamantului nu pot justifica depăşirea limitelor libertăţii de exprimare.

În ceea ce priveşte baza factuală suficientă, recurentul a învederat că, diametral opus reţinerilor nelegale ale Curţii de Apel Galaţi, împrejurarea că există o hotărâre de condamnare cu siguranţă nu poate certifica ca adevărate afirmaţiile denigratoare ale intimaţilor-pârâţi cu privire la pretinse fapte ilicite/infracţiuni care nu au legătură cu dosarul penal în care a fost pronunţată condamnarea.

Concluzionând, a solicitat să se constate îndeplinite condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimaţilor şi, în consecinţă, admiterea recursului, casarea încheierilor şi deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce priveşte criticile formulate împotriva încheierilor atacate, au solicitat înlăturarea acestora, ca nefondate, apreciind că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., prin încuviinţarea probelor cu stenogramă şi declaraţiile martorilor, chiar şi în condiţiile în care intimatul persoană fizică fusese decăzut din dreptul de a propune probe. Totodată, au apreciat că hotărârea instanţei este suficient motivată şi nu conţine elemente contradictorii.

Cu referire la criticile formulate împotriva deciziei atacate, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea acestora, ca nefondate, având în vedere că, în opinia acestor, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în speţă, precum şi o corectă interpretare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul în raport cu actele şi lucrările dosarului, criticile și apărările formulate şi cu prevederile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, pentru considerentele ce succed.

1.Luând în examinare motivele de recurs formulate împotriva încheierilor de şedinţă din 26 aprilie 2023 şi din data de 14 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a invocat, în esenţă, o încuviinţare şi o administrare nelegală a probelor din dosar, cu referire la proba cu stenogramă şi proba testimonială, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 255, art. 258 şi 315 C. proc. civ., precum şi o nemotivare şi o motivare contradictorie a măsurii de încuviinţare, din oficiu, a probelor mai sus menţionate.

Criticile astfel formulate sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

Conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Din conţinutul normativ al textului legal evocat rezultă atât principiul, care dă expresie rolului activ al judecătorului, conform căruia admiterea sau respingerea unei probe este lăsată la aprecierea instanţei, cât şi condiţiile pentru admisibilitatea probelor.

De asemenea, potrivit art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel are competenţa de a dispune refacerea sau completarea probelor administrate în primă instanţă, precum şi administrarea unor probe noi, dacă acestea sunt necesare soluţionării cauzei.

Prin urmare, legea acordă instanţei un drept de apreciere cu privire la probele propuse de părțile litigante ce trebuie administrate, evaluând, în funcţie de circumstanţele speţei, relevanţa şi pertinenţa acestora. În egală măsură, în cazul în care instanţa apreciază necesară administrarea unor probe suplimentare, care nu au fost propuse de părți, în virtutea principiului rolului activ al judecătorului, poate dispune, din oficiu, administrarea acestora, dacă întrunesc condiţiile art. 255 C. proc. civ.

Aplicând aceste dispoziţii la litigiul pendinte, Înalta Curte reţine că, prin încheierea din 26 aprilie 2023, Curtea de Apel Galaţi a constatat că intimatul-pârât persoană fizică a fost decăzut din dreptul de a administra probe. Cu toate acestea, instanţa, având în vedere obligaţia sa de a stabili corect situaţia de fapt, a considerat necesară administrarea unor probe suplimentare pentru a asigura justa soluţionare a cauzei. Astfel, a dispus din oficiu administrarea probei cu stenograma discuţiei dintre D şi E, aflată deja la dosar, precum şi audierea celor doi martori menţionaţi.

Or, raportat la dispoziţiile legale sus evocate, această soluţie este legală, deoarece se încadrează în prerogativele instanţei de fond de a stabili relevanţa şi admisibilitatea probelor necesare soluţionării cauzei. Mai mult, întrucât instanţa are rol activ în proces, încuviinţarea probelor din oficiu este justificată de necesitatea clarificării situaţiei de fapt, neputând fi considerată o măsură nejustificată sau contradictorie, aşa cum susţine recurentul-reclamant.

Cât priveşte motivarea instanţei, deşi aceasta este sumară, fiind întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., ea este suficientă, clară şi coerentă, respectând cerinţele de motivare prevăzute de lege, având în vedere că motivarea unei soluții nu trebuie să fie excesiv de detaliată, ci doar să permită părţilor şi instanţelor de control judiciar să înţeleagă raţionamentul pe care se bazează soluţia adoptată.

În ceea ce priveşte criticile formulate care vizează legalitatea soluţiei de încuviinţare a celor două probe discutate în cauză, respectiv proba cu stenogramă şi testimonială cu cei doi martori, raportat la admisibilitatea acestora, Înalta Curte constată că şi acestea sunt nefondate, având în vedere următoarele:

Cu referire la stenograma din dosarul penal nr. x/P/2015, recurentul-reclamant a învederat, prin memoriul de recurs, că acesta este nelegală, întrucât în cadrul deciziei penale nr. 190 din 10 martie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/103/2018, Curtea de Apel Braşov a constatat această probă este lovită de nulitate absolută, astfel că stenograma menţionată nu putea fi avută în vedere în soluţionarea prezentei cauze.

Totuși, din analiza hotărârii atacate reiese că, deși instanța de apel a încuviințat administrarea probei, aceasta nu a fost utilizată efectiv ca element probator determinant în soluționarea cauzei. În motivarea deciziei, instanța nu a făcut referiri exprese la conținutul stenogramei și nu și-a întemeiat soluția pe aceasta, ceea ce demonstrează că respectivul înscris nu a influențat în mod decisiv raționamentul judiciar.

În aceste condiții, susținerile recurentului-reclamant nu sunt de natură să pună sub semnul întrebării legalitatea hotărârii instanței de apel. Argumentația sa nu combate efectiv considerentele instanței inferioare, ci se bazează pe o premisă eronată, încercând să creeze un raționament artificial care să conducă la casarea încheierii și a deciziei atacate. Prin urmare, aceste critici nu pot fi reținute ca temeinice și nu justifică admiterea recursului.

În ceea ce privește admisibilitatea probei testimoniale prin audierea martorilor D și E, recurentul-reclamant a susținut că această probă nu era permisă conform dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care ar fi fost încălcate de instanța de apel. Motivul invocat a fost existența unor relații de dușmănie între martori și recurent, aspect care, în opinia sa, ar fi trebuit să conducă la excluderea acestor declarații din proces.

Pentru a argumenta această pretinsă incompatibilitate, recurentul a susținut că martorii audiați ar fi contribuit, în mod conștient, la obținerea unor probe nelegale de către Direcția Națională Anticorupție, probe care ar fi condus la formularea unor acuzații penale împotriva sa. În acest context, recurentul a apreciat că această conduită demonstrează existența unei atitudini ostile și a unei veritabile stări de înverșunare a martorilor față de el. Mai mult decât atât, acesta a invocat existența unei plângeri penale înregistrate pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, formulată chiar de el împotriva celor doi martori, considerând că acest element confirmă natura conflictuală a relației dintre părți.

Analizând aceste susțineri, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte constată că argumentele recurentului nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care stabilește cazurile de incompatibilitate a martorilor pe motiv de dușmănie față de una dintre părți.

Pe de o parte, implicarea martorilor într-o investigație penală desfășurată de DNA împotriva recurentului nu echivalează automat cu existența unei stări de dușmănie. Faptul că martorii au furnizat declarații sau alte informații relevante în cadrul unei anchete nu reprezintă, prin el însuși, un indiciu suficient al existenței unui conflict personal sau al unei ostilități directe între aceștia și recurent. Însăși finalitatea unui proces penal presupune colectarea de probe, iar implicarea unor persoane în furnizarea acestora, chiar și în defavoarea unei părți, nu constituie automat dovada unei animozități personale.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte existenţa plângerii penale, Înalta Curte observă că plângerea penală invocată de recurent a fost formulată la data de 2 mai 2023, ulterior momentului la care instanța de apel a dispus încuviințarea probei testimoniale. Acest aspect are o relevanță semnificativă, întrucât la momentul încuviințării probelor nu exista niciun indiciu formal privind o eventuală relație de dușmănie între recurent și martori. Mai mult decât atât, simpla existență a unei plângeri penale nu este suficientă pentru a dovedi existența unei relații de dușmănie, întrucât aceasta poate fi rezultatul unei percepții subiective a reclamantului cu privire la acțiunile martorilor, fără ca ele să aibă neapărat o conotație conflictuală.

Recurentul susține că martorii nu au fost doar simpli colaboratori ai DNA, ci că aceștia ar fi manifestat o ostilitate clară față de el, dorind în mod deliberat să contribuie la incriminarea sa. Or, aceste afirmații sunt simple deducții ale recurentului și nu constituie probe obiective care să ateste existența unei relații de dușmănie în sensul cerut de lege. Starea de dușmănie presupune existența unui conflict direct, concret și verificabil între martor și una dintre părți, iar acest aspect nu poate fi demonstrat exclusiv prin speculații sau prin interpretări subiective ale unor fapte.

În acest context, decizia instanței de apel, de a admite audierea celor doi martori, nu încalcă dispozițiile legale invocate de recurent, ci se înscrie în marja de apreciere conferită judecătorului prin lege de a aprecia admisibilitatea probelor și de a evalua pertinența, concludența și legalitatea acestora. Mai mult decât atât, nu s-a demonstrat că declarațiile martorilor ar fi fost afectate de o lipsă de obiectivitate sau că ar fi fost date cu rea-credință, astfel încât să se justifice excluderea acestora din proces.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că încheierile recurate au fost pronunțate cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

2. În ceea ce priveşte decizia civilă atacată, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a imputat instanţei de apel încălcarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 30 din Constituţia României, art. 70 - 75, art. 252 - 253 şi 1349 C. civ.

În argumentarea recursului, recurentul a criticat soluția instanței de apel sub două aspecte esențiale. Pe de o parte, acesta a susținut că instanța a reținut în mod eronat inexistența faptei ilicite în sarcina intimaților-pârâți, iar, pe de altă parte, recurentul a arătat că instanța de apel s-a limitat la examinarea unei singure condiții a răspunderii civile delictuale, fără a analiza ansamblul elementelor necesare pentru stabilirea răspunderii, ceea ce, în viziunea sa, echivalează cu o aplicare greșită a normelor legale incidente.

Pentru evaluarea cazului de casare pe care recurentul şi-a întemeiat prezentul recurs, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanţelor esenţiale ale cauzei reţinute de instanțele de fond.

În fapt, reclamantul este om politic, membru al Partidului F (F) de peste 20 de ani, deţinând din anul 2010 calitatea de preşedinte al F Neamţ, iar, din anul 2016, pe aceea de preşedinte al Consiliului Judeţean G, în mandatul 2012 – 2016 fiind şi deputat în Parlamentul României, iar, din 2007, fiind preşedintele H Piatra-Neamţ.

Pe site-ul x.ro, au fost publicate, în perioada 22 februarie 2018 – 16 septembrie 2019, şase articole semnate de pârâtul B, în calitate de jurnalist, în cuprinsul cărora sunt dezbătute subiecte ce privesc modalitatea de completare a unor declaraţii de avere de către reclamantul A, respectiv bunurile ce fac obiectul acestor declaraţii, (articolul din data de 22 februarie 208, intitulat (...); articolul din data de 5 septembrie 2018, intitulat (...); articolul din data de 19 iulie 2018, intitulat (...), subiecte ce vizează fapte de natură penală imputate reclamantului sau pretinsul control pe care acesta îl exercita asupra unei televiziuni locale ( articolul din data de 1 mai 2018 intitulat „(...)”; articolul din data de 25 august 2018, intitulat (...)?, respectiv subiecte ce vizează omisiunea autorităţilor de a lua măsuri cu privire la poluarea râului I în considerarea relaţiei apropiate pe care reclamantul ar avea-o cu persoana care ar controla societatea a cărei activitate cauzează poluarea (articolul din data de 16.09.2019, intitulat (...)?.

Prin cererea cu care a învestit instanţa de judecată, o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, recurentul-reclamant a supus analizei conflictul dintre două drepturi fundamentale ale omului – dreptul recurentului-reclamant la viață privată (art. 8 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului) și, respectiv, dreptul părții adverse la liberă exprimare (art. 10 din Convenţie), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerințe din partea statului, în condițiile art. 75 C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) și art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituția răspunderii civile delictuale împrejurare faţă de care era necesară verificarea întrunirii în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Prin sentinţa civilă nr. 1014 din 26 noiembrie 2021, prima instanţă a respins cererea reclamantului ca neîntemeiată, stabilind că informațiile difuzate de jurnalist în articolele publicate pe platforma online nu constituie o faptă ilicită, conform dispozițiilor Codului civil sau ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Instanţa a considerat că există o bază factuală suficientă, articolele abordează un subiect de interes general, iar buna-credinţă a jurnalistului a fost dovedită.

Prin decizia atacată, Curtea de Apel Galaţi – Secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat, confirmând soluţia primei instanţe.

În esenţă, recurentul-reclamant a criticat decizia atacată, invocând, prin raportare la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor care guvernează limitele libertăţii de exprimare şi răspunderea civilă delictuală.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că verificarea legalităţii hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele devolutive pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta, pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când, prin hotărârea recurată, s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății, iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost, pe deplin, stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează acțiunea în răspundere civilă delictuală, susținerile care vizează situația de fapt și modul de evaluare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs, întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care exced cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului.

Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, în mod corect, a reținut instanța de apel neîntrunirea cumulativă a condițiilor reglementate de art. 1357 C. civ., având în vedere considerentele ce urmează:

Potrivit art. 70 C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75 C. civ.

Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispoziţiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile.

Art. 75 C. civ., la care se face trimitere prin textele legale menţionate supra, prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunțate atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Art. 20 alin. (1) din Constituţia României stipulează, în mod expres, că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând, astfel, principiul interpretării conforme.

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

În paragraful 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Art. 8 din Convenția Europeană prevede că: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

Din interpretarea dispozițiilor art. 10 din Convenție, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres de par. 2 al art. 10 fiind tocmai protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.

Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, și dreptul la viață privată, consacrat de art. 8 al Convenției, sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție „interesele concurente aflate în joc”, iar atunci când examinează necesitatea ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputației sau drepturilor altora, Curții Europene i se poate solicita să verifice dacă autoritățile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenție și aflate în conflict în anumite cauze și dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante și suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 și cauza Cicad c. Elveției, hotărârea din 7 iunie 2016).

În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că „libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai „informațiile” sau „ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică”.

În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că noţiunea de viaţă privată, ca noțiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine „vieţii private” (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover împotriva Germaniei [GC], par. 50). De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie” (hotărârea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, par. 70).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției, şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8 din Convenție, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmaţiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmaţii, se impută situaţii factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010).

Tot astfel, în jurisprudența Curții Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informațiile și ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care deranjează, neliniștesc sau îngrijorează un anumit segment al populației - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranței și mentalității deschise, fără de care nu există societate democratică.

În acest sens, instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş c. României, în următorul mod: „Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Covenție (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior, par. 39)”.

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privinţa cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).

Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64), iar „comportamentul persoanei în cauză, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu şi informaţiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare” (cauza Von Hannover c. Germaniei nr. 2, hotărârea din 7 februarie 2012, par. 111).

În aprecierea existenței faptei ilicite, respectiv a depăşirii limitelor libertăţii de exprimare, şi necesității respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, dar și a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul şi contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credinţă a autorului afirmaţiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincția dintre judecăţile de valoare şi imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă și Mazăre c. României).

Reținând că, din interpretarea dispoziţiilor normei convenţionale a art. 10, rezultă că exerciţiul libertăţii de exprimare presupune „îndatoriri şi responsabilităţi” şi el poate fi supus unor „formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni”, ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite „ingerinţe” în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale, în cauzele de o asemenea natură, trebuie să se analizeze de către instanțele învestite să le judece cele trei condiții impuse de textul legal, respectiv ca aceste ingerințe, imixtiuni, atingeri ale dreptului la liberă exprimare să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale.

Acestor condiții legale, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, și cerința proporționalității, respectiv ca ingerința dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).

În acest context, trebuie subliniat că aceste cerințe legale trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza lor este graduală, în sensul că, dacă una dintre condiții nu este îndeplinită, nu mai este necesar, în principiu, să fie epuizată examinarea tuturor.

În același sens, criteriile relevante pentru punerea în balanţă a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7.02.2012, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei şi în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei şi au fost analizate de instanța de apel, reprezentând fundamentul silogismului ce a determinat deznodământul judiciar în cauză.

În stabilirea existenței faptei ilicite, un criteriu esențial, în viziunea Curții Europene, îl reprezintă contribuţia pe care a avut-o la o dezbatere de interes general publicarea articolelor de presă de către jurnaliști sau, în general, publicarea unor informații de asemenea natură.

Un al doilea criteriu important este legat de calitatea celor care invocă dreptul la liberă exprimare și, corelativ, a celor care invocă afectarea dreptului la viață privată, precum și de notorietatea persoanei vizate şi obiectul articolelor de presă.

Din această perspectivă, se impune efectuarea distincției între persoanele care acționează în context privat şi cele care acţionează în context public, în calitate de personalităţi politice, care deţin funcţii publice sau sunt persoane publice. În funcţie de această distincţie, se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său.

În concret, în cazul persoanelor publice, protecţia pe care o pot pretinde este mai restrânsă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viaţă privată.

Analizând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanța de apel, în analiza criteriilor enunțate anterior, a reținut că, în cuprinsul celor șase articole indicate punctual, au fost dezbătute subiecte de interes general care au vizat activitatea unei persoane publice, om politic, respectiv președintele Consiliului Județean G, că fiecare articol în parte are bază factuală suficientă, că nu a fost răsturnată prezumția bunei-credințe a jurnalistului, iar, în ceea ce privește forma și stilul folosite, autorul a folosit un limbaj adecvat demersului efectuat, menit să atragă atenția publicului larg și să sublinieze anumite împrejurări, astfel că nu se poate conchide în sensul că a fost depășita limita libertății de exprimare.

Cu privire la această constatare a curții de apel, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa a ajuns la concluzia inexistenţei faptei ilicite, reținând în mod greşit că ar exista o bază factuală pentru articolele incriminate prin cererea de chemare în judecată.

Pentru a analiza această critică trebuie făcută, din perspectivă convențională, o distincție între imputarea unor fapte determinate, ce implică obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă, și emiterea unor judecăți de valoare care, deși nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credințe.

Instanța de recurs menţionează că, pe terenul imputărilor factuale, în principiu, unui jurnalist nu trebuie să i se pretindă administrarea unor probe de aceeași valoare sau semnificație probatorie ca cele administrate într-un proces penal, ci faptele pe care le aduce la cunoștința publicului, dacă au natura unor fapte determinate, obiective, trebuie să se sprijine pe o bază factuală suficientă care să îl determine, în exercitarea dreptului la liberă exprimare, dar, corelativ, și a dreptului membrilor societății de a primi informații reale, veridice despre subiecte de interes general, să le facă publice.

Totodată, se reţine că, în privinţa informaţiilor dintr-un articol de presă, conform practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, acestea nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească, întrucât dreptul publicului la informare este un element esenţial în evaluarea caracterului licit/ilicit al informaţiilor conţinute de articolele de presă.

Procedând la o analiză detaliată a cauzei prin raportare la probele administrate, cu privire la baza factuală a articolelor de presă incriminate, instanţa de apel a reţinut în privinţa articolului din 22 februarie 2018, prin care au fost semnalate anumite neconcordanţe între veniturile lunare ale familiei reclamantului şi împrumuturile făcute şi autoturismele folosite aceeaşi familie, menţionate în declaraţiile de avere, că afirmaţiile din articol nu au caracter denigrator, fiind prezentate într-o manieră logică, cu bază factuală suficientă regăsită în declaraţiile de avere publice şi în împrejurările de notorietate publică, semnalate şi în alte publicaţii.

În ceea ce priveşte articolul din 5 septembrie 2018, prin care se continuă aceeaşi investigaţie jurnalistică cu privire la autoturismul condus de reclamant, instanţa de apel a constatat că afirmaţiile jurnalistului sunt atât imputări de fapte determinate, care au bază factuală suficientă, regăsită în registrele publice indicate în extras, cât şi judecăţi de valoare ale autorului protejate, în sensul dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană, ca parte esenţială a dreptului la liberă exprimare.

Cu privire la articolul din 19 iulie 2018, prin care se continuă aceeaşi investigaţie jurnalistică cu privire la declaraţia de avere completată de reclamant, curtea de apel a reţinut că afirmaţiile din articol nu au caracter denigrator, fiind prezentate într-o manieră logică, cu bază factuală suficientă regăsită în declaraţiile de avere publice şi în registrele publice indicate în extras.

Referitor la articolul din 1 mai 2018, prin care se aduc în atenţia publicului cercetări penale cu privire la modul în care au fost împărţite, în G, sumele de bani alocate către primării de către Ministerul Dezvoltării şi cu eventuale plăţi făcute de primării şi societăţi de construcţii către televiziunea J din Piatra Neamţ, instanţa de apel a constatat că în prezentarea informaţiilor, jurnalistul a făcut trimitere la dosare înregistrate la instituţiile statului, respectiv la Serviciul Teritorial Bacău al DNA.

De asemenea, a reţinut că, potrivit declaraţiilor martorului D, exista o implicare a reclamantului A în activitatea societăţii ce deţinea televiziunea J şi în politica editorială a acesteia din urmă, informaţiile furnizate reprezentând o probă suficientă pentru ca afirmaţia realizată de autorul articolului în cauză, conform căreia reclamantul este cel care controlează televiziunea prin interpuşi, să nu reprezinte o faptă ilicită în sensul dispoziţiilor art. 72 şi art. 75 şi art. 253 C. civ., raportate la art. 1349 C. civ. şi la jurisprudenţa Curţii Europene,

Cu referire la afirmaţia potrivit căreia nu este exclus ca A să fie cel puţin audiat într-un dosar în care DNA investighează „matrapazlâcurile” de la prima ediţie a Târgului de Crăciun de la G, Curtea de Apel Galaţi a concluzionat că aceasta reprezintă o apreciere personală a jurnalistului în sensul că reclamantul ar putea fi audiat, aprecierea acestuia fiind justificată, în primul rând, de calitatea reclamantului–preşedinte al Consiliului Judeţean G, în împrejurarea în care Târgul de Crăciun a fost finanţat de la bugetul Consiliului Judeţean G, iar, potrivit procesului-verbal de constatare din 15.06.2017 încheiat de Curtea de Conturi – Camera de Conturi Neamţ, nu au fost respectate prevederile legale în efectuarea achiziţiilor publice.

În ceea ce priveşte articolul din 25 august 2018, care aduce în discuţie intenţia reclamantului de angajare a unei persoane care să realizeze acte de violenţă asupra unui jurnalist incomod, instanţa de apel a reţinut că afirmaţiile vizează o situaţie faptică concretă, fiind confirmate de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi de interpelarea înregistrată sub nr. x/18.09.2018 la Camera Deputaţilor. Cu trimitere la limbajul folosit, instanţa a reţinut că expresiile folosite sunt înscrise în scopul demersului efectuat acesta fiind acela de a atrage atenţia publicului larg asupra unor împrejurări de o gravitate deosebită, astfel că nu poate fi reţinută o încălcare a obligaţiei de exercitare cu bună-credinţă a dreptului la liberă exprimare, prevăzut de art. 10 din Convenţia Europeană.

Cu privire la ultimul articol încriminat, din 16 septembrie 2019, care vizează omisiunea autorităţilor de a lua măsuri cu privire la poluarea râului I, instanţa de apel a constatat că nu activitatea sau persoana reclamantului sunt vizate de articolul în cauză, ci activitatea, respectiv omisiunea unor instituţii publice, fiind evocate chestiuni de interes general, cum sunt poluarea râului I şi activitatea instituţiilor statului. Deşi este sugerată o anumită reţinere a funcţionarilor publici de a acţiona împotriva intereselor unor apropiaţi de-ai reclamantului, acestuia nu îi sunt reproşate fapte reprobabile concrete.

Totodată, a reţinut că, şi în măsura în care afirmaţiile ar fi interpretate ca fiind prejudiciabile inclusiv la adresa reclamantului, judecăţile de valoare emise de pârâtul B se înscriu în „marja de exagerare şi de provocare” admisibilă în demersul jurnalistic, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene.

În concluzie, în urma aprecierii probelor administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut că jurnalistul a depus diligenţe pentru a stabili veridicitatea faptelor prezentate în articolele postate, existând o bază factuală rezonabilă.

În acest punct al analizei, Înalta Curte trebuie să menționeze că instanța de recurs nu are competența de a reevalua probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată în urma administrării probatoriului, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație factuală nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Or, recurentul-reclamant, susţinând că instanţa de apel a apreciat, în mod eronat, că afirmaţiile publicate au bază factuală suficientă, în realitate, solicită instanţei de recurs să procedeze la o reanalizare a probelor.

O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu este posibilă în calea de atac a recursului, astfel încât nu se mai poate proceda la o reanalizare a probelor depuse la dosar, pentru a schimba valoarea probatorie a acestora.

Ca atare, argumentele recurentului-reclamant cu privire la aspectele ce rezultă din probele administrate în cauză nu sunt de natură a putea fi analizate de către instanţa de recurs, vizând aspecte ce ţin de temeinicia deciziei recurate şi nu de legalitatea acesteia, chestiuni care excedează controlului de legalitate ce se realizează în această fază procesuală, astfel că vor fi eliminate din analiză.

Prin urmare, faţă de cele anterior constatate, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurenților-reclamanți privind nelegalitatea hotărârii recurate prin prisma constatării inexistenţei fapte ilicite, condiţie obligatorie pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, instanţa de apel ajungând la această concluzie în mod argumentat şi în deplină concordanţă cu jurisprudenţa în materie a Curţi Europene a Drepturilor Omului şi a normelor de drept material din legislaţia naţională, corespondente art. 8 şi art. 10 ale Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum s-a arătat anterior.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentul-reclamant, în sensul că instanţa de apel s-a limitat la a analiza doar una dintre condiţiile răspunderii civile delictuale, îndepărtând din analiză întrunirea celorlalte condiţii, Înalta Curte constată că şi această critică este lipsită de fundament juridic, având în vedere dispoziţiile în materia răspunderii civile delictuale.

Potrivit art. 1357 C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

Potrivit prevederilor art.1357 C. civ., „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”.

Obligația generală de a nu cauza prejudicii este consacrată și prin dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., care impun fiecărei persoane respectarea regulilor de conduită stabilite de lege sau obiceiul locului și interzic acțiunile sau inacțiunile ce ar putea aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane.

Din cuprinsul art.1357 C. civ. rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) săvârşirea unei fapte ilicite, b) existenţa unui prejudiciu, c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, d) săvârşirea cu vinovăţie a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul, condiţii care sunt întrunite şi în prezenta speţă.

În acest context, trebuie subliniat că aceste cerințe legale trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza lor este graduală, în sensul că, dacă una dintre condiții nu este îndeplinită, nu mai este necesar, în principiu, să fie epuizată examinarea tuturor.

În prezenta speță, instanța de apel a stabilit că nu există o faptă ilicită care să poată fi imputată pârâților. Această constatare este esențială, deoarece, în absența unei fapte ilicite, întregul lanț cauzal necesar pentru angajarea răspunderii civile este întrerupt.

În aceste condiții, nu mai era necesară examinarea existenței unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate sau a vinovăției, deoarece acestea nu mai puteau avea relevanță juridică. Aceasta este o aplicare corectă a principiului de analiză graduală a răspunderii civile delictuale și reflectă o interpretare legală riguroasă a dispozițiilor Codului civil.

Așadar, critica recurentului-reclamant, potrivit căreia instanța de apel ar fi analizat doar o parte din condițiile răspunderii civile delictuale, este lipsită de temei. Instanța nu a omis examinarea celorlalte condiții, ci pur și simplu nu a mai avut obligația să le analizeze, deoarece prima condiție esențială (existența faptei ilicite) nu era îndeplinită.

Pentru aceste considerente, reţinând că hotărârile atacate au fost date cu respectarea și aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A împotriva încheierilor din data de 26.04.2023 şi 14.06.2023 şi a deciziei civile nr. 119/A din data de 19 iunie 2023, toate pronunţate de Curtea de Apel Galaţi – Secţia I civilă în dosarul nr. x/103/2019*.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.