Decertification of conditional claims for unregistered insolvency proceedings under Regulation (EC) 1346/2000 and retroactive effect of suspensive conditions
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal of the plaintiff and intervenor, upholding the appellate court’s decision that bars them from claiming the release of performance guarantees via a general civil action due to their failure to register their claims in the insolvency proceedings of the debtors; the court ordered the appellants to pay the defendant nearly 8,175 euros in legal costs. The dispute arose from a construction contract where the creditor sought the return of 70% of withheld performance guarantees, arguing that the conditional obligation only became perfect after the works' acceptance, which occurred after the closure of the debtors' insolvency proceedings in Hungary. Relying on Regulation (EC) 1346/2000 and Hungarian insolvency law, the court held that the law of the opening state governs the effects of insolvency, including the decertification of unregistered claims, and that the retroactive effect of a fulfilled suspensive condition under Romanian Civil Code Article 1015 permitted, and required, the registration of such conditional claims during the insolvency process; consequently, the appellants were deemed to have lost the right to pursue the claim in national courts after failing to participate in the foreign insolvency procedure.
Legislator headnote
AI generatedart. 2562 alin. (3) Legea nr. 85/2014, art. 114 C. civ, art. 116 din Legea nr. 71/2011, art. 969 C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, art. 2562 C. civ; Decertification of conditional claims for unregistered insolvency proceedings under Regulation (EC) 1346/2000 and retroactive effect of suspensive conditions: The dispute arose from a construction contract where the creditor sought the return of 70% of withheld performance guarantees, arguing that the conditional obligation only became perfect after the works' acceptance, which occurred after the closure of the debtors' insolvency proceedings in Hungary. Relying on Regulation (EC) 1346/2000 and Hungarian insolvency law, the court held that the law of the opening state governs the effects of insolvency, including the decertification of unregistered claims, and that the retroactive effect of a fulfilled suspensive condition under Romanian Civil Code Article 1015 permitted, and required, the registration of such conditional claims during the insolvency process; consequently, the appellants were deemed to have lost the right to pursue the claim in national courts after failing to participate in the foreign insolvency procedure.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited in the final order to dismiss the cassation appeal as unfounded.
Legal basis cited in the final order to obligate the appellants to pay procedural costs.
Full text
Contract de execuţie lucrări. Acţiune în pretenţii. Efectele hotărârilor pronunţate de o instanţă a unui stat membru în procedura insolvenței asupra unui drept de creanță sub condiție. Incidenţa Regulamentului (CE) nr. 1346/2000
Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Dispoziţii de drept internaţional privat. Dispoziţii generale/Drept comercial. Procedura insolvenţei
Index alfabetic: Acţiune în pretenţii
Garanţie de bună execuţie
Contract de execuţie lucrări
Debitor în insolvenţă
Conţinutul legii străine
Procedura insolvenţei
Condiţie suspensivă
Decădere din drept
C. civ., art. 2562 alin. (3)
Legea nr. 85/2014, art. 5 pct. 69, art. 102 alin. (5), art. 114
C. civ. 1864, art. 1015 teza I, art. 1016, art. 1017
Regulamentul (CE) nr. 1346/2000, art. 4 alin. (1)-(2) lit. g), h), j), k),
art. 16 alin. (1), art. 17, art. 25 alin. (1) teza I, art. 39
Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, art. 288
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000, ,,În absența unei dispoziții contrare în prezentul regulament, legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura, denumit în continuare „stat de deschidere”. Legea statului de deschidere determină: (...) g) creanţele care urmează să fie înregistrate la pasivul debitorului şi regimul creanţelor născute după deschiderea procedurii de insolvenţă; h) normele care reglementează înregistrarea,verificarea şi admiterea creanţelor; j) condiţiile şi efectele închiderii procedurii de insolvenţă, în special prin concordat; k) drepturile creditorilor după închiderea procedurii de insolvenţă.”
În situaţia deschiderii procedurii insolvenţei debitoarei prin hotărâre a unei instanţe a unui stat membru, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1346/2000, creditorul trebuie să participe la aceste proceduri guvernate de legea statului în care a fost deschisă insolvenţa în vederea valorificării drepturilor sale de creanţă, legea străină producându-şi efectele procesuale şi substanţiale potrivit dispoziţiilor din regulament.
Astfel, în cazul în care creditorul nu şi-a înregistrat drepturile de creanţă în cadrul procedurilor de insolvenţă desfăşurate pe teritoriul statului membru, acesta este decăzut din dreptul de a şi le mai valorifica în faţa instanţelor române.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 565 din 19 martie 2024
1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 28 ianuarie 2016 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/1285/2016, astfel cum a fost modificată la 09 iunie 2016, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Compania Națională de Autostrăzi şi Drumuri Naționale din România S.A., B. și C., a solicitat obligarea pârâtei Compania Națională de Autostrăzi şi Drumuri Naționale din România S.A. la plata sumei de 895.761,90 lei, reprezentând 70% din valoarea garanției de bună execuție reținute conform contractelor de execuție lucrări şi, totodată, obligarea pârâtelor B. și C. la eliberarea tuturor sumelor reținute cu titlu de garanție de bună execuție în temeiul contractelor de subantrepriză până la concurența sumei de 895.761,90 lei.
De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1.560 C. civ., art. 116 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi art. 969 C. civ. de la 1864.
Societatea D. S.R.L. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, în contradictoriu cu pârâtele C., B. și Compania Naționala de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., solicitând obligarea acestei din urmă pârâte la restituirea către asocierea formată din intervenientă şi pârâtele societăți maghiare a 70% din valoarea garanției de bună execuție reținute în temeiul contractelor de execuție lucrări, în limita sumei de 736.184,77 lei.
De asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 469/2021 din 10 martie 2021 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active cu privire la reclamanta A. S.R.L. şi la intervenienta în interes propriu D. S.R.L.
Au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor B. şi C.
Au fost respinse ca rămase fără de obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta D. S.R.L., ambele în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Autostrăzi şi Drumuri Naționale din România S.A., prin Direcția Regională de Drumuri şi Poduri Cluj, în ceea ce priveşte eliberarea către pârâtele B. şi C. a tuturor sumelor reţinute cu titlu de garanţie în temeiul contractelor de execuţie de lucrări nr. 3001/17.02.2010 şi nr. 3005/6.09.2011, până la concurenţa sumei de 895.761,90 lei, respectiv 736.184,77 lei.
Au fost respinse cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta D. S.R.L., formulate în contradictoriu cu pârâtele C., şi B.
A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei C. suma de 94.544,10 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial şi pârâtei B. suma de 9.000 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.
A fost respinsă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta D. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele C. şi B.
A fost obligată intervenienta în interes propriu D. S.R.L. să plătească pârâtei C. suma de 6.957,86 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial şi pârâtei B. suma de 6.957,87 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.
2. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanta A. S.R.L. şi intervenienta în interes propriu D. S.R.L.
Prin decizia civilă nr. 661/2022 din 08 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, a fost admis apelul, fiind schimbată în parte sentinţa atacată.
A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei C. suma de 60.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial și pârâtei B. suma de 6.000 euro cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.
A fost obligată intervenienta în interes propriu D. S.R.L. să plătească pârâtei C. suma de 4.957,86 euro cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial și pârâtei B. suma de 4.957,87 euro cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.
Au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
A fost obligată apelanta-reclamantă A. S.R.L. să plătească intimatei C. suma de 3.000 euro, iar intimatei E. (fostă B.), suma de 750 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariu avocaţial acordat parţial.
A fost obligată apelanta-intervenientă D. S.R.L. să plătească intimatei C. suma de 1.000 euro cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial în apel, acordat parţial.
3. Împotriva acestei decizii, la 23 ianuarie 2023, reclamanta A. S.R.L. şi intervenienta în interes propriu D. S.R.L., au formulat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel în vederea schimbării sentinţei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi a cererii de intervenţie în interes propriu, astfel cum au fost formulate.
De asemenea, s-a solicitat obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.
Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2.562 C. civ. referitoare la proba conţinutului legii străine, în subsidiar invocându-se motivul de casare prevăzut de pct. 8 art. 488 din acelaşi cod.
S-a arătat că, prin raportare la art. 2562 C. civ., dovada conţinutului legii maghiare trebuia realizată prin atestări obţinute de la organele statului maghiar sau de la un expert în legislaţia respectivă, sarcina obţinerii unor astfel de documente aparţinând pârâtelor, care au invocat aplicabilitatea unor dispoziţii străine.
Tot din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele au invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează puterea de lucru judecat, în raport cu considerentele sentinţei nr. 2795/2019 pronunţate în dosarul nr. x/117/2017 al Tribunalului Cluj, Secţia mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă si asigurări sociale, în ceea ce priveşte reclamanta C. și pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A, apreciind că acelaşi raţionament poate fi aplicat mutatis mutandis şi în prezenta cauză, având în vedere că nici în acest dosar nu s-a efectuat proba legii străine a insolvenței în modalitatea prevăzută de art. 2.562 alin. (1) C. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat caracterul greşit al considerentelor prin care instanţa de apel a reţinut opozabilitatea hotărârilor pronunţate în cadrul procedurilor de insolvență desfăşurate în Ungaria în raport cu intervenienta D. S.R.L., deşi această societate nu a fost niciodată înştiinţată despre derularea procedurilor de insolvență. În consecinţă, procedurile de insolvență şi hotărârile pronunţate în cadrul acestora nu pot fi invocate împotriva societăţii interveniente cu titlu de cauză de stingere a creanţelor pretinse în cauza pendinte.
Potrivit unor critici distincte, circumscrise aceluiaşi motiv de nelegalitate, s-a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1017 C. civ. 1864 cu privire la efectele îndeplinirii condiţiei suspensive, arătând că obligaţia condiţională este perfectă numai după îndeplinirea evenimentului.
Or, potrivit recurentelor, admiţând că încheierea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor reprezintă o condiţie suspensivă care afectează obligaţia de restituire a garanţiei de bună execuţie, rezultă că această obligaţie nu s-a născut decât de la momentul îndeplinirii acestei condiţii, respectiv la 10 ianuarie 2014, ulterior închiderii procedurilor de insolvență.
Au apreciat recurentele că, indiferent de conţinutul dispoziţiilor legii maghiare a insolvenței, este greşit a se considera că drepturile de creanţă constând în restituirea garanţiei s-ar fi stins ca efect al derulării acestor proceduri.
Dimpotrivă, obligaţiile s-au născut în conformitate cu prevederile legii române, ulterior finalizării celor două proceduri de insolvență, neputându-se considera că au fost stinse în virtutea unei legi străine.
S-a mai arătat că neînscrierea la masa credală a acestor sume se justifică prin aceea că la data deschiderii procedurilor de insolvență nici reclamanta A. S.R.L. şi nici intervenienta D. S.R.L. nu deţineau în patrimoniul lor drepturile de creanţă pretinse în prezentul dosar.
Cât priveşte sumele cu care reclamanta s-a înscris, ele nu reprezintă garanţie de bună execuţie, acest aspect nefiind nedovedit de către pârâte.
La 24 aprilie 2023 intimatele C. şi E. (fostă B.), au transmis la dosar întâmpinare, prin care au solicitat, pe cale de excepţie, anularea recursului în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea deciziei civile recurate.
De asemenea, au solicitat obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 29 mai 2023 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurentele A. S.R.L. şi D. S.R.L., prin care s-a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, având în vedere că au fost formulate critici ce pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Prin rezoluţia din 30 mai 2023 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din 03 octombrie 2023, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părţi, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
La data de 17 octombrie 2023 a fost înregistrat punctul de vedere formulat de intimata E.
La data de 26 octombrie 2023 a fost înregistrat punctul de vedere formulat de recurentele A. S.R.L. şi D. S.R.L.
Prin încheierea din 06 februarie 2024 a fost respinsă excepția nulității recursului și a fost admis în principiu recursul, acordându-se termen de judecată la 19 martie 2024, cu citarea părților. De asemenea, s-a luat act de fuziunea prin absorbție în urma căreia intimata C. și-a încetat existența, operând transmiterea calității procesuale pasive către intimata E.
4. Înalta Curte, examinând decizia atacată prin prisma motivelor de casare invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, constată caracterul nefondat al recursului, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ,,Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 5. Când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de procedură de drept material.”
Criticile circumscrise, în principal, motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi, în subsidiar, celui de la pct. 8 al aceluiaşi articol, privind încălcarea dispoziţiilor art. 2.562 C. civ., sunt neîntemeiate.
Recurentele îşi exprimă nemulţumirea cu privire la modul în care a fost dovedit dreptul străin în primă instanţă, prin depunerea de către pârâte a unei traduceri autorizate, susţinând că proba conţinutului legii maghiare trebuia realizată prin atestări obţinute de la organele statului maghiar sau de la un expert în legislaţia acestuia.
Critica este concepută ca o simplă reluare a motivului de apel corespunzător.
Prin considerentele deciziei recurate s-a reţinut că recurentele nu au ridicat obiecţii în faţa primei instanţe cu privire la modalitatea în care pârâtele au făcut proba legii maghiare, ca urmare a depunerii unei traduceri autorizate şi nici cu privire la conţinutul concret al legii. A argumentat instanța de apel că, deşi se contestă conţinutul legii străine, reclamantele nu au susţinut şi nu au dovedit, în contraprobă, că legea maghiară ar avea alt conţinut decât cel rezultat din traducerea autorizată depusă de pârâte, având posibilitatea să depună propria traducere autorizată sau jurisprudenţă maghiară în materie, din care să rezulte eventuala interpretare sau aplicare greşită a dispoziţiilor legii străine.
Prin urmare, instanţa de apel, constatând caracterul generic, neprobat, al criticilor formulate, le-a respins.
În cadrul recursului, autoarele căii de atac nu şi-au adecvat criticile în raport cu argumentele reţinute de instanţa de apel, neexistând corespondenţă între susţinerile având ca obiect pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 2.562 C. civ. şi considerentele instanţei de apel sub acest aspect.
În realitate, reluând criticile din apel, recurentele nu evocă o încălcare a dispoziţiilor art. 2.562 C. civ., instanţa de apel confirmând dovedirea legii străine prin una din modalităţile permise de lege, ci urmăresc reaprecierea probei pentru a se concluziona în sensul nedovedirii ceea ce nu este posibil, în raport cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., controlul judiciar exercitat de instanţa de recurs fiind unul exclusiv de legalitate a hotărârii atacate.
Distinct, se reţine și faptul că, potrivit art. 2.562 alin. (3) C. civ., în cazul în care nu se poate stabili conţinutul legii străine, se aplică legea română, însă recurentele ignoră caracterul special al normelor care reglementează procedura insolvenței în raport cu dispoziţiile de drept comun, apreciate ca incidente.
Astfel cum observă şi instanţa de apel prin decizia recurată, Legea nr. 85/2014, la art. 5 pct. 69, art. 102 alin. (5) şi art. 114, conţine prevederi similare celor prevăzute de art. 10 alin. (2) lit. f), art. 3 alin. (1) şi art. 20 alin. (3) din Legea maghiară a insolvenței, astfel cum a rezultat conţinutul acestor prevederi din probele administrate, în ceea ce priveşte posibilitatea înregistrării în procedura insolvenței a creanţelor sub condiţie şi sancţiunea decăderii aplicabilă creditorului care nu şi-a înregistrat creanţa din dreptul de a o mai putea valorifica ulterior, printr-o cerere întemeiată pe dreptul comun, după închiderea procedurii, ignorându-se efectele legale ale acesteia.
Prin urmare, în cauză, dincolo de netemeinicia criticilor, se constată şi caracterul lipsit de finalitate al acestora.
Înalta Curte va înlătura, pentru aceleași considerente, şi susținerile privind încălcarea dispoziţiilor art. 432 C. proc. civ. cu referire la pretinsa putere de lucru judecat a sentinței nr. 2795/2019 pronunțate în dosarul nr. x/117/2017.
Cu privire sentința nr. 2795/2019 pronunțată în dosarul nr. x/117/2017, instanța de apel a reținut că, din analiza acestei hotărâri, nu reiese identitatea de părți și nici de obiect și de cauză, din perspectiva efectelor procedurii de reorganizare judiciară, situația din primul dosar fiind fundamental diferită. Astfel, s-a arătat că obligația de reparare a prejudiciului dedusă judecății în cauza nr. x/117/2017 s-a născut după închiderea procedurii de reorganizare, neputând fi opusă valabil beneficiarului stingerea unei creanțe care, anterior închiderii procedurii, nu exista nici măcar sub formă condițională, astfel cum este cazul creanțelor sub condiție suspensivă pretinse de reclamantă și de intervenienta în interes propriu în prezentul dosar.
Obiectul căii extraordinare de atac îl constituie decizia instanței de apel, caracterul formalist al recursului impunând autorului cererii să se raporteze la considerentele deciziei atacate și să le combată, prin expunerea unui raționament juridic contrar.
Recurentele îşi reiterează susţinerile din apel, fără a se raporta la considerentele prin care instanța de apel a argumentat că dezlegările date prin sentința nr. 2795/2019 nu pot fi reținute în cauză și nu relevă modalitatea în care decizia instanței de apel nu ar fi conformă legii, din perspectiva acestor considerente.
Mai mult, prevalându-se de sentința nr. 2795/2019, ceea ce urmăresc recurentele este să obțină reevaluarea probelor în ce priveşte conţinutul legii străine, deşi prezumţia de lucru judecat în legătură cu chestiunea litigioasă identificată de recurente nu poate fi opusă în cauză, astfel cum s-a reţinut corect prin decizia recurată, în lipsa identităţii de părţi.
În ceea ce priveşte criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reţine că, sub un prim aspect, se invocă inopozabilitatea procedurilor de insolvență derulate în Ungaria în raport cu intervenienta în interes propriu D. S.R.L., arătându-se că aceasta nu ar fi fost înştiinţată cu privire la deschiderea procedurilor de insolvență, neexistând la dosarul cauzei nicio dovadă în acest sens.
Instanţa de apel a confirmat existenţa notificărilor reclamantei şi intervenientei cu privire la posibilitatea de a înregistra declaraţii de creanţă. Susținerile vizează temeinicia deciziei recurate, şi nu legalitatea ei, punându-se în discuţie o chestiune de fapt care implică reanalizarea probelor, cu consecința că nu pot fi analizate în recurs.
Sub un alt aspect, se pretinde ignorarea art. 1017 C. civ. 1864, recurentele susţinând, în esenţă, că dreptul lor de creanţă împotriva pârâtelor este unul condiţional, depinzând de recepţia la terminarea lucrărilor, astfel că obligaţia corelativă a pârâtelor de a elibera garanţia de bună execuţie s-ar fi născut la data îndeplinirii condiţiei (10 ianuarie 2014), când a fost definitivată procedura recepţiei, ulterior închiderii procedurilor de insolvență a pârâtelor.
Învederează astfel recurentele că drepturile de creanţă afirmate nu erau născute în patrimoniul lor la data deschiderii procedurilor de insolvență, nefiind nici posibilă înscrierea la masa credală, justificându-se astfel formularea ulterioară, în cadrul prezentului dosar, a acţiunii personale de realizare a creanţelor întemeiate pe dispoziţiile de drept comun.
Potrivit recurentelor, acestor creanţe le sunt aplicabile exclusiv dispoziţiile legii române, astfel că, indiferent de ceea ce prevăd dispozițiile legii maghiare a insolvenţei, este greşită concluzia instanţei de apel cu privire la stingerea creanţelor ca efect al neînscrierii acestora la masa credală şi al închiderii procedurilor de insolvență derulate în Ungaria.
Pentru început, se reţine că nu s-a disputat calificarea dată creanţelor în litigiu sub condiţie suspensivă.
Înalta Curte reţine caracterul neîntemeiat al acestor critici, prin care recurentele ignoră, practic, efectul retroactiv al îndeplinirii condiţiei suspensive, prevăzut de art. 1015 teza I C. civ. 1864 şi prevederile Regulamentului (CE) nr. 1346/2000.
Potrivit dispoziţiilor art. 1017 C. civ. 1864 ,,Obligaţia sub condiţie suspensivă este aceea care depinde de un eveniment viitor şi necert. Obligaţia condiţională nu se perfectează decât după îndeplinirea evenimentului.”
Art. 1017 trebuie interpretat coroborat cu art. 1015 teza I C. civ. 1864, potrivit cu care ,,Condiţia îndeplinită are efect din ziua în care angajamentul s-a contractat.”
Aceste dispoziţii legale consacră efectul retroactiv al condiţiei suspensive, potrivit căruia, în cazul în care condiţia s-a realizat, astfel cum susţin recurentele, se consideră, că efectul retroactiv al condiției suspensive urcă în trecut până la momentul naşterii raportului juridic în conţinutul căruia s-au format drepturile și obligațiile afirmate.
Ca o consecință, văzând și textul art. 1016 C. civ. 1864, în perioada dintre încheierea contractelor supuse rationae temporae acestui act normativ, şi îndeplinirea condiţiei (pendente conditione), recurentele, în calitate de titulare ale unor drepturi condiţionale, aveau posibilitatea să facă acte de conservare în vederea păstrării acestor drepturi, un astfel de act fiind și înregistrarea creanţelor în cadrul procedurii de insolvență.
În continuare, deşi sunt corecte aserţiunile potrivit cu care creanţele în discuţie sunt supuse legii române, recurentele ignoră însă că, din perspectiva dreptului de a valorifica aceste creanţe, ca urmare a deschiderii procedurilor de insolvență împotriva pârâtelor, sunt aplicabile prevederile Regulamentului (CE) nr. 1346/2000, adoptat în vederea coordonării măsurilor în cazul procedurilor transfrontaliere de insolvență.
Astfel, art. 16 alin. (1), art. 17 şi art. 25 (1) teza I din Regulament prevăd că o hotărâre de deschidere sau de închidere a unei proceduri de insolvență pronunțată de o instanță a unui stat membru este recunoscută în mod automat în toate celelalte state membre, fără îndeplinirea niciunei formalități.
Totodată, potrivit art. 39 din Regulament, ,,Orice creditor care își are reședința obișnuită, domiciliul sau sediul social într-un stat membru altul decât statul de deschidere, inclusiv autoritățile fiscale și organismele de asigurări sociale ale statelor membre, au dreptul să-și înregistreze, în scris, cererile de admitere a creanțelor în cadrul procedurii de insolvență.”
Regulamentul este direct aplicabil în statele membre, raportat la art. 288 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Prin urmare, în cauză, față de împrejurarea deschiderii în Ungaria a procedurilor de insolvență a intimatelor-pârâte, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1346/2000, se impunea ca recurentele, în vederea valorificării drepturilor de creanţă condiționale afirmate, să participe la aceste proceduri guvernate de legea statului în care a fost deschisă insolvența, la care Regulamentul face trimitere în mod neechivoc.
În acest sens, art. 4 alin. (1) și (2) din Regulament prevede că ,,În absența unei dispoziții contrare în prezentul regulament, legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura, denumit în continuare „stat de deschidere”. Legea statului de deschidere determină: (...) g) creanţele care urmează să fie înregistrate la pasivul debitorului şi regimul creanţelor născute după deschiderea procedurii de insolvență; h) normele care reglementează înregistrarea, verificarea şi admiterea creanţelor; j) condiţiile şi efectele închiderii procedurii de insolvență, în special prin concordat; k) drepturile creditorilor după închiderea procedurii de insolvență.”
Or, raportat la dispoziţiile art. 3 alin. (1), art. 10 alin. (2) lit. f) şi art. 20 alin. (3) din Legea maghiară a insolvenței, al căror conţinut a fost dovedit în etapele procesuale anterioare şi de care recurentele fac abstracţie, similare, de altfel, cu cele ale Legii nr. 85/2014, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, independent de faptul că recurentele deţineau o creanţă sub condiţie suspensivă, aceasta putea şi trebuia să fie valorificată în cadrul procedurilor de insolvență, sub sancţiunea decăderii, legea străină producându-și efectele procesuale şi substanţiale potrivit dispoziţiilor din regulament.
În raport cu aceste argumente, se constată caracterul judicios al considerentelor instanţei de apel prin care a fost validată soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată şi a cererii de intervenţie principală, reținându-se decăderea autoarelor acestor cereri din dreptul de a-şi mai valorifica, în cadrul prezentului dosar, drepturile de creanță neînregistrate în cadrul procedurilor de insolvență desfăşurate pe teritoriul Ungariei.
În fine, alegaţiile privind sumele cu care recurenta-reclamantă s-a înscris, totuşi, în cadrul procedurilor de insolvență, în sensul că acestea nu ar reprezenta contravaloarea garanţiei de bună execuţie dedusă judecăţii, putând fi cerute instanţelor naţionale în cadrul acestei proceduri, nu se subsumează unor critici de nelegalitate, neputând fi analizate pentru motivele expuse anterior.
Prin astfel de susţineri partea se limitează să contrazică situaţia de fapt reţinută în etapele devolutive ale litigiului, pe baza probelor administrate, ignorând faptul că, în raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., controlul judiciar exercitat de instanţa de recurs vizează numai conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. şi de intervenienta D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 661/2022 din 08 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă.
Totodată, constatând culpa procesuală a recurentelor, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a obligat recurentele A. S.R.L. şi D. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă E. (fostă B.) a sumei de 8.175 euro, în echivalent lei la cursul valutar aplicabil la data plăţii, reprezentând onorariu de avocat şi costuri de deplasare, conform dovezilor aflate la filele (...) din dosarul de recurs, cu titlu de cheltuieli de judecată.