Construction contract valid despite missing price clause; appeal dismissed and payment of geotechnical services ordered
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the defendant's appeal as unfounded, thereby upholding the lower courts' decisions that validated a construction contract and ordered the defendant to pay the claimant approximately 95,443 euros plus VAT for geotechnical services. The dispute centered on whether a valid construction contract existed despite the parties failing to reach an express agreement on the price, with the defendant arguing that the lack of price consensus rendered the contract non-existent or invalid under general contract formation rules, while also alleging violations of the principle of contradictoriness due to the court's ex officio application of specific legal norms and improper evidence interpretation. The Court held that under Civil Code art. 1854(3) and art. 1182(2), the absence of an agreed price does not preclude the formation of a valid consensual construction contract if the essential performance obligations are defined; instead, the price is determinable through judicial expertise, and the written form was required only for probative purposes. Furthermore, the Court ruled that there was no violation of the principle of contradictoriness or legality, as the judge is not obligated to explicitly submit every component of their legal syllogism (including specific statutory provisions like art. 1188(3) and art. 1233) to party debate, provided the parties had a reasonable opportunity to argue on the core issues of contract formation and pricing, and that the ex officio proposal of expert evidence did not constitute prejudgment or bias justifying recusal.
Legislator headnote
AI generatedart. 1854 alin. (3) C. proc. civ, art. 1854 alin. (3) C. civ, art. 1009 C. proc. civ, art. 1516 alin. (1) C. civ, art. 1851 alin. (1) C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ; Construction contract valid despite missing price clause; appeal dismissed and payment of geotechnical services ordered: The dispute centered on whether a valid construction contract existed despite the parties failing to reach an express agreement on the price, with the defendant arguing that the lack of price consensus rendered the contract non-existent or invalid under general contract formation rules, while also alleging violations of the principle of contradictoriness due to the court's ex officio application of specific legal norms and improper evidence interpretation. The Court held that under Civil Code art. 1854(3) and art. 1182(2), the absence of an agreed price does not preclude the formation of a valid consensual construction contract if the essential performance obligations are defined; instead, the price is determinable through judicial expertise, and the written form was required only for probative purposes. Furthermore, the Court ruled that there was no violation of the principle of contradictoriness or legality, as the judge is not obligated to explicitly submit every component of their legal syllogism (including specific statutory provisions like art. 1188(3) and art. 1233) to party debate, provided the parties had a reasonable opportunity to argue on the core issues of contract formation and pricing, and that the ex officio proposal of expert evidence did not constitute prejudgment or bias justifying recusal.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis for dismissing the appeal as unfounded.
Grounds for cassation cited in the dispositive to establish that no grounds of illegality were applicable.
Full text
A. Contract de antrepriză. Încheierea contractului prin mecanismul ofertei urmate de acceptare. Nedeterminarea preţului. Efecte în privinţa valabilităţii contractului de antrepriză. Stabilirea preţului prin expertiză judiciară
B. Respectarea principiului contradictorialităţii. Condiţii şi efecte
Cuprins pe materii : Drept comercial. Codul civil. Obligații. Diferite contracte speciale. Contractul de antrepriză/Drept procesual civil. Principiile fundamentale
Index alfabetic : Acţiune în pretenţii
Contract de antrepriză
Principiul consensualismului
Principiul disponibilităţii
Principiul contradictorialităţii
Administrarea probelor
Recuzare
Antepronunțare
Principiul rolului activ al judecătorului
C. civ., art. 1178, art. 1182 alin. (1)-(2), art. 1186, art. 1188 alin. (3),
art. 1197 alin. (1) lit. a). lit. c), art. 1233, art. 1851, art. 1854 alin. (3)
C. proc. civ., art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (5)-(6), art. 22 alin. (1) - (2), alin. (6),
art. 42 alin. (1) pct. 1, pct. 13, art. 264
A. Deşi preţul este un element esenţial al contractului, lipsa unui acord expres al părţilor cu privire la preţul serviciilor contractate nu conduce la concluzia inexistenţei/nevalabilității contractului de antrepriză încheiat prin mecanismul ofertei urmate de acceptare, întrucât, în această ipoteză, remediul este oferit de dispoziţiile art. 1854 alin. (3) C. civ., fiind suficient ca acordul pentru formarea valabilă a contractului de antrepriză să poarte asupra operaţiunii juridice definite de părţi şi asupra prestaţiilor esenţiale ale uneia dintre părţi.
Aşadar, antrepriza ia naştere, fiind perfectă şi pe deplin încheiată odată cu manifestarea acordului de voinţă al părţilor, care îşi dau consimţământul reciproc asupra condiţiilor contractuale.
Lipsa determinării preţului nu condiţionează încheierea contractului de antrepriză şi nu poate fi invocată de beneficiar pentru a refuza plata preţului determinat în condiţiile art. 1854 alin. (3) C. civ., pentru serviciile prestate de antreprenor în executarea contractului, acesta putând fi stabilit prin expertiză judiciară
B. Procesul deliberativ este guvernat de principiul iura novit curia (judecătorul cunoaşte legea), care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanţa va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.
Astfel, nu se poate reţine încălcarea principiului contradictorialităţii, câtă vreme nu există o obligaţie a judecătorului fondului de a pune în discuţia contradictorie a părţilor componente ale silogismelor proprii, prin care acesta, folosind logica juridică pentru fundamentarea aspectelor dezlegate, a ajuns la soluţia pronunţată.
Punerea în operă a principiului contradictorialității nu trebuie să însemne întotdeauna și în mod necesar că instanța este obligată să pună în mod expres și direct în discuția părților orice chestiune de fapt sau de drept invocată în proces. Este suficient, sub acest aspect, ca părțile să aibă, în concret, posibilitatea de a-și expune părerea cu privire la cele invocate, astfel încât, în circumstanțele cauzei, să se poată în mod rezonabil considera că o asemenea posibilitate i-a fost asigurată părții.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1762 din 10 octombrie 2024
Prin cererea înregistrată la 20.12.2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, sub nr. x/3/2017, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței să constate că a operat liberarea ei de obligația de predare:
- a studiului geotehnic, în formă printată pe hârtie, semnat și verificat la cerința Af;
- a expertizei tehnice privind influența incintei și a clădirilor noi asupra vecinătăților conform NP120:2014;
- a proiectului geotehnic completat la faza DTAC, în formă printată, semnat, verificat la cerințele Af și A1 și vizat de expertul tehnic cerința Af.
Totodată, a solicitat să se dispună obligarea pârâtei la plata echivalentului în lei a sumei de 95.443 euro + TVA, reprezentând prețul lucrărilor de elaborare studiu geotehnic și de proiectare geotehnică descrise la pct. 1, executate pentru proiectul de construire ansamblu cu funcțiune rezidențială și funcțiuni conexe, 3S+P+15E - 3S+P+18E - 3S+P+16E, cu privire la imobilul situat în București, (...), sector 1, intabulat în CF nr. (...) București Sector 1 (nr. CF vechi ...), având nr. cadastral (...) (nr. cadastral vechi ...).
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1009 C. proc. civ.; art. 1196, art. 1270 alin. (1), art. 1512 şi art. 1516 alin. (1) C. civ.
La 11.12.2018, reclamanta a depus note de ședință prin care a arătat că între ea și pârâtă s-a încheiat un contract de antrepriză, în sensul art. 1851 alin. (1) C. civ. Aceasta a arătat și faptul că, în calitate de antreprenor și profesionist în domeniu, și-a asumat independent și pe riscul ei obligația de a executa în favoarea pârâtei lucrările solicitate.
Reclamanta arată că se poate afla în ipoteza de aplicare a art. 1854 alin. (3) C. civ.
Pârâta B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, excepţia lipsei calității procesuale active a reclamantei şi excepţia lipsei calității procesuale pasive a pârâtei.
La termenul din 21.07.2018, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere.
Prin încheierea civilă din 18.06.2019, pronunţată în dosarul nr. x/3/2017, Tribunalul Bucuresti, Secția a VI-a civilă a respins cererea de recuzare formulată de pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 2602/14.12.2020, pronunţată în dosarul nr. x/3/2017, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale active şi lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiate; a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei 95.443 euro + TVA, în echivalent lei la cursul BNR de la data plăţii, cu titlu de preț; a respins celelalte pretenții, ca neîntemeiate; a compensat, în parte, cheltuielile de judecată cuvenite fiecărei părți şi, în consecință, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.858,9 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pârâta B. S.R.L. a declarat apel împotriva încheierii din 18.06.2019 şi sentinţei civile nr. 2602/14.12.2020, ambele pronunţate de Tribunalul București, Secţia a VI-a civilă.
Prin decizia nr. 1533/2022 din 12 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a fost respins apelul, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta B. S.R.L. solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanţa de apel.
Subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine, sub un prim aspect, faptul că soluţia instanţei de apel (prin care se menţine şi se completează în mod nelegal soluţia instanţei de fond) este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1182 alin. (1) C. civ., care reglementează cele două moduri alternative de încheiere a contractelor.
Astfel, recurenta redă o serie de considerente din decizia atacată şi precizează că, atât soluţia instanţei de apel care se întemeiază pe „ideea complexităţii formării acordului de voinţă al părţilor”, cât şi soluţia primei instanţe, care face referire la „negocieri succedate de mecanismul ofertei urmate de acceptare”, sunt nelegale pentru că încalcă în mod expres prevederile art. 1182 alin. (1) C. civ.
În acest sens, arată că textul de lege este foarte clar în sensul că un contract poate fi încheiat fie prin negociere, fie prin acceptarea fără rezerve a ofertei de a contracta, astfel că, nici varianta intermediară, nici varianta cumulată, propusă de instanţă, nu se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Sub un alt aspect, învederează că decizia este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1182 alin. (2) C. civ., care prevăd ca şi condiţie pentru încheierea contractului acordul părţilor asupra elementelor esenţiale (inclusiv preţul).
Or, în cauză, deşi instanţa de apel a reţinut că preţul reprezintă un element esenţial al contractului, în mod nelegal a considerat contractul încheiat înainte ca părţile să ajungă la un acord de voinţă neechivoc asupra preţului.
Concluzionează în sensul că reţinerile instanţei privind faptul că lipsa unui acord al părţilor cu privire la preţul serviciilor de proiectare şi expertizare contracte nu conduce la concluzia inexistenţei/neîncheierii contractului de antrepriză, încalcă prevederile art. 1182 alin. (2) C. civ.
Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta învederează că decizia este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1196 alin. (1) şi art. 1197 C. civ., care reglementează acceptarea corespunzătoare a ofertei.
Aşa cum a arătat, preţul fiind un element esenţial, acceptarea ofertei trebuie să fie neechivocă şi în legătură cu preţul, mai ales în condiţiile în care, în speţă, preţul este un element esenţial pe care recurenta-pârâtă nu l-a acceptat.
În plus, raportat la dispoziţiile art. 1197 C. civ., susţine că, în mod cert, preţul propus de recurentă (70.000 euro) la 13.09.2017 este o contra-ofertă, iar negocierile din 14.09.2017, care au adus preţul contractului în jurul valorii de 100.000 euro, nu pot fi interpretate drept acceptare necondiţionată a ofertei. Aşadar, arată că, deşi părţile au început negocierile, acestea au eşuat, tocmai ca urmare a faptului că părţile nu au reuşit să ajungă la un acord asupra preţului.
Mai susţine că prima instanţă a ignorat aceste texte legale, iar instanţa de apel le-a interpretat într-un mod nelegal, extinzând în mod greşit acordul părţilor asupra naturii serviciilor oferite de reclamantă şi reţinând o acceptare necondiţionată a preţului propus de reclamantă.
Susţine recurenta că au fost încălcate şi greşit aplicate dispoziţiile art. 1854 alin. (3) C. civ., care reglementează situaţia unui contract valabil încheiat, dar care nu conţine clauze referitoare la preţ.
În acest sens, arată că instanţa de apel a îmbrăţişat soluţia greşită a primei instanţe, privind incidenţa dispoziţiilor art. 1854 alin. (3) C. civ., deşi, în cauză, nu există un contract legal încheiat şi în formă scrisă, astfel încât să fie clar ce clauze conţine.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta învederează că instanţa de apel a încălcat principiile legalităţii, disponibilităţii, contradictorialităţii şi dreptului la apărare, prin faptul că a pronunţat o decizie întemeiată pe anumite texte de lege care nu au fost invocate sau discutate niciodată nici de către părţi, nici de prima instanţă şi nici de instanţa de apel până la închiderea dezbaterilor, fiind invocate pentru prima dată în considerentele deciziei recurate.
În concret, recurenta face referire la dispoziţiile art. 1188 alin. (3) şi art. 1233 C. civ., în raport de care susţine că nu a putut face apărări.
În continuare, recurenta redă o serie de considerente din decizia atacată şi precizează că prima instanţă a pus în discuţia părţilor incidenţa prevederilor art. 1854, însă instanţa de apel nu a pus niciodată în discuţia părţilor incidenţa art. 1233 C. civ., aspect care a condus către o motivare nelegală a deciziei atacate.
În plus, susţine că, prin invocarea nelegală a aplicabilităţii art. 1188 alin. (3) pentru prima dată în decizia atacată, instanţa a încercat să justifice celelalte elemente de nelegalitate invocate anterior, privind modalitatea de încheiere a contractului.
Învederează că, aşa cum a arătat în repetate rânduri, în cauză nu a fost vorba despre o acceptare echivocă sau neînţeleasă. S-au purtat negocieri asupra preţului, negocieri care nu au avut succes. Acceptarea acestor texte de lege prin care preţul contractului ar putea fi stabilit în funcţie de variate criterii ar însemna să se treacă peste lipsa acordului de voinţă al părţilor.
Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, autoarea prezentei căi de atac susţine că probele au fost analizate şi interpretate trunchiat, cu încălcarea prevederilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, recurenta susţine că, asemenea primei instanţe, şi instanţa de prim control judiciar a ignorat absolut toate probele care dovedeau faptul că, în cauză, nu a fost încheiat un contract.
În ciuda faptului că avea obligaţia să examineze probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, instanţa de apel a ales să prezinte probele în mod selectiv faţă de întreg ansamblul probator şi chiar să le citeze trunchiat pentru a-şi justifica soluţia nelegală.
În acest sens, recurenta face referire la corespondenţa purtată între dl. C. şi dna D., apreciind că instanţa de apel a scos din context sintagma „treaba trebuie să meargă înainte” şi i-a dat valoarea unei acceptări neechivoce a ofertei făcută de către reclamantă, ignorând cu desăvârşire evidenţa, şi anume faptul că întreaga corespondenţă viza continuarea negocierilor pe parcursul vacanţei de vară.
Susţine că într-un mod similar a procedat instanţa de apel şi cu privire la interpretarea corespondenţei dintre personalul reclamantei şi cel al pârâtei, ignorând faptul că aceste persoane nu erau un factor de decizie, iar contextul discuţiilor era unul precontractual, aşa cum au declarat în mod explicit toţi martorii propuşi de reclamantă.
Totodată, menţionează că instanţa de apel a înlăturat toate criticile recurentei-pârâte aduse modului de analiză/interpretare a probatoriului de către prima instanţă, ignorând adevărul care rezultă din ansamblul materialului probator, din declaraţiile tuturor martorilor (inclusiv cei propuşi de reclamantă), precum şi din răspunsurile părţilor la interogatoriile administrate reciproc.
Nu în ultimul rând, susţine că, inclusiv cererile repetate ale reclamantei de încheiere a contractului în formă scrisă au fost interpretate de instanţa de apel cu încălcarea şi greşita aplicare a art. 1197 alin. (1) lit. b) C. civ., ale cărui dispoziţii le evocă.
Instanţa de apel a reţinut faptul că, în mod repetat, reclamanta a solicitat semnarea contractului în formă scrisă, fără să facă aplicarea art. 1197 alin. (1) lit. b) C. civ., considerând că acceptarea preţului poate fi dedusă din anumite fapte ale recurentei (precum nerefuzarea fermă a ofertei, permiterea accesului pe şantier în vederea realizării unor analize preliminare sau solicitarea formei utilizabile a unui studiu care nu îi era necesar).
Consideră că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal faptul că recurenta s-a considerat îndreptăţită să solicite un studiu deja realizat de reclamantă, într-o formă care să îi fie utilă, dar a ignorat faptul că reclamanta a refuzat să îl predea, condiţionând predarea acestuia de semnarea contractului în formă scrisă şi acceptarea preţului exorbitant aferent ofertei iniţiale.
Cu alte cuvinte, instanţa a ignorat prevederile art. 1197 alin. (1) lit. b) C. civ., atât timp cât forma cerută de ofertant, în repetate rânduri, a fost forma scrisă.
O altă parte a criticilor recurentei priveşte respingerea apelului îndreptat împotriva încheierii din 18.09.2017 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin care a fost respinsă cererea de recuzare formulată de pârâta B. S.R.L.
Din acest punct de vedere, recurenta susţine că singura apărare a acesteia faţă de cererea de chemare în judecată (anume faptul că nu există un contract valabil încheiat între părţi, întrucât acestea nu au căzut de acord asupra preţului) a fost anulată de prima instanţă prin propunerea unei probe prin care să se stabilească preţul datorat de pârâtă, ca şi contraprestaţie pentru obiectul unui contract considerat încheiat.
Arată că cererea de recuzare a fost formulată nu la momentul la care instanţa a pus în discuţie incidenţa art. 1854 alin. (3) C. civ., ci la momentul la care instanţa, propunând proba în temeiul art. 1854 alin. (3) C. civ., decizând deja că art. 1854 alin. (3) C. civ. este aplicabil, s-a antepronunţat pe existenţa contractului.
Aşadar, susţine că soluţia instanţei de apel este nelegală, întrucât motivul recuzării nu a fost punerea în discuţia părţilor a unei chestiuni de drept, ci invocarea din oficiu a unei probe pentru stabilirea preţului unui contract a cărui existenţă era vehement contestată de pârâtă. Toate probele propuse şi administrate de pârâtă tindeau la demonstrarea inexistenţei contractului, pentru lipsa acordului părţilor asupra preţului.
Arată că prin cererea de recuzare a invocat cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 C. proc. civ.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, susţine că judecătorul fondului s-a antepronunţat pe existenţa contractului (propunând din oficiu o probă utilă pentru stabilirea preţului acestuia). Respingerea cererii de recuzare în fond şi în apel s-a făcut tocmai cu încălcarea prevederilor art. 1854 alin. (3) C. civ.
Arată că, premisa art. 1854 alin. (3) C. civ. este chiar existenţa contractului. Or, propunând o probă în temeiul acestui contract, care este utilă exclusiv pentru stabilirea preţului datorat de beneficiar, instanţa a decis deja că în speţă există un contract valabil încheiat, unde recurenta are calitatea de beneficiar, rămânând de stabilit doar câtimea preţului.
În ce priveşte cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., susţine că, prin atitudinea sa, judecătorul fondului a ajutat în mod nepermis reclamanta, faptele sale depăşind principiul rolului activ şi încălcând principiul disponibilităţii.
Mai susţine că, inclusiv textele de lege invocate de instanţa de apel în mod nelegal, conform celor mai sus prezentate, fac trimitere la situaţii în care instanţele sunt învestite cu cauze privind stabilirea preţului din contracte a căror existenţă nu este contestată de către părţi. Or, în prezenta speţă, existenţa contractului este contestată de către părţi.
Totodată, precizează că acţiunea reclamantei, aşa cum a fost formulată şi probată până la termenul din 07.06.2019, tinde la dovedirea existenţei contractului între părţi şi, odată ce se constată liberarea de obligaţiile rezultate din contract (capătul 1 de cerere), reclamanta tinde la realizarea dreptului său corelativ, adică plata preţului aferent respectivelor lucrări (capătul 2 de cerere), dar aşa cum rezultă din contractul pretins încheiat.
Instanţa nu a fost învestită cu o cerere privind stabilirea preţului lucrărilor într-un contract de antrepriză încheiat între părţi, ceea ce înseamnă că, prin propunerea expertizei având ca scop determinarea preţului, instanţa de fond a încălcat în mod grav principiul disponibilităţii, favorizând reclamanta.
Arată şi că reclamanta nu a timbrat un astfel de capăt de cerere.
În final, susţine că motivarea instanţei de apel este nelegală, pentru că validează practic modificarea acţiunii cu încălcarea prevederilor art. 204 C. proc. civ.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei nulităţii parţiale a recursului şi să se dispună anularea recursului, în partea relativă la criticile aduse modului de interpretare a probelor. Totodată, a solicitat respingerea, în rest, a recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 29 februarie 2024, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului către părţi, cu posibilitatea de a depune un punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicarea acestuia.
Prin încheierea din 23 mai 2024, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen pentru soluţionarea acestuia, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.
Analizând recursul formulat în cauză, în baza motivelor invocate şi a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
I. Printr-o primă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1182 alin. (1) C. civ., motivat de faptul că, deși dispozițiile acestui text de lege prevăd două modalități alternative prin care poate fi încheiat un contract, instanța de apel a reţinut, în cauză, încheierea contractului de antrepriză printr-o variantă cumulată a acestora.
Critica este nefondată.
Potrivit dispozițiilor art. 1182 alin. (1) C. civ., „contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta”.
Situaţia de fapt, reţinută de instanţele devolutive pe baza probelor administrate și care nu pot fi reevaluate în recurs, relevă faptul că, la primirea ofertei de preț pentru executarea unui studiu geotehnic la lucrarea X, (...), transmisă de intimata-reclamantă la 04.07.2017, recurenta-pârâtă prin reprezentantul său, dl. E., nu a refuzat-o și nu a formulat o contraofertă, ci, prin e-mailul din 09.07.2017 i-a solicitat intimatei-reclamante să continue lucrarea, rugând-o să negocieze cu dna D., reprezentantul RA F.S.R.L. - administratorul recurentei-pârâte B. S.R.L. Printr-un e-mail transmis la 12.07.2017, intimata-reclamantă a adus la cunoștința recurentei-pârâte și altor participanți la proiect faptul că a propus un program complex de investigare geotehnică, iar recurenta-pârâtă („B.”) a acceptat propunerea sa, solicitând confirmarea sau remarcile celorlalți participanți, dat fiind faptul că dorea să înceapă activitatea de a doua zi. Printr-un e-mail transmis la data de 19.07.2017, reprezentantul recurentei-pârâte, dna D., a răspuns la mesajul intimatei-reclamante din 12.07.2017 întrebând doar dacă unul dintre ceilalți participanți, G., a răspuns acestui e-mail, fără a contesta faptul acceptării propunerii reclamantei. A mai reţinut instanţa că, la 13.09.2017, după mai mult de 2 luni, dna D. a comunicat intimatei-reclamante, printr-un e-mail că dl. E., cel cu care reprezentantul intimatei-reclamante a discutat inițial, dar care a delegat sarcina negocierii în favoarea dnei D., consideră că nivelul de preț al acestui contract ar trebui să fie de 70.000 euro și că îi solicită să reconsidere valoarea contractului.
Raportat la situația de fapt redată, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a reţinut în mod just faptul că părţile au negociat încheierea contractului de antrepriză, acordul de voinţă fiind format prin mecanismul ofertei urmate de acceptare, în condițiile art. 1182 alin. (1) C. civ. coroborat cu alin. (2) al aceluiași articol, prin acceptarea de către recurenta-pârâtă a ofertei de a contracta transmise de reclamantă, respectiv a prestării serviciilor, fără un preţ determinat.
Contrar susținerilor recurentei, textul legal menționat nu reglementează două modalități distincte de încheiere a contractului, respectiv prin negociere și prin întâlnirea unei oferte de a contracta cu acceptarea acesteia, ci vizează faptul că încheierea unui contract se poate realiza indiferent dacă este sau nu precedată de negocieri purtate între părți.
În toate cazurile, mecanismul prin care se formează acordul de voințe este același, respectiv prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.
Instanţa supremă reţine că, deşi recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1197 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. civ., în realitate critica sa nu vizează nelegalitatea deciziei ci, aşa cum chiar recurenta învederează, interpretarea corespondenţei şi a negocierilor din 13 şi 14.09.2017 în sensul în care nu au condus către un acord al părţilor asupra preţului.
În acest context, se cuvine a fi menţionat că instanţa de apel, pe baza evaluării probatoriului administrat (înscrisuri), a concluzionat că o asemenea conduită, de evitare a asumării unui răspuns clar şi ferm în legătură cu preţul serviciilor de antrepriză, până la un moment la care intimata-reclamantă efectuase o bună parte din prestaţia la care s-a obligat şi avansase cheltuieli substanţiale pentru aceasta, în condiţiile în care pârâta i-a solicitat imediat după primirea ofertei de a contracta „să meargă înainte”, nu poate fi interpretată ca fiind expresia unui dezacord clar exprimat cu privire la oferta intimatei-reclamante şi nici o contraofertă la aceasta, în sensul art. 1197 alin. (1) lit. a) şi c) C. civ. A reţinut instanţa de apel faptul că, după primirea ofertei, corespondenţa dintre părţi relevă doar o amânare a discutării chestiunii preţului, fără a exista un refuz al ofertei ori o contraofertă din partea pârâtei, ceea ce echivalează cu o nedeterminare a preţului la momentul încheierii contractului.
Or, aceste aspecte vizează netemeinicia hotărârii atacate, în timp ce recursul urmăreşte verificarea conformităţii cu normele de drept aplicabile.
De altfel, instanţa supremă reţine că, în raport de dispoziţiile art. 1196 alin. (1) C. civ., invocate de autoarea prezentei căi de atac, răspunsul recurentei-pârâte privind dezacordul cu privire la preţul din oferta reclamantei trebuia să ajungă la cunoştinţa ofertantului în termen, fiind necesară conştientizarea acestei împrejurări de către ofertant, în condiţiile art. 1186 C. civ.
Or, în contextul în care, din probatoriul administrat şi care nu poate fi reevaluat de către instanţa de recurs, rezultă că abia la 13.09.2017, respectiv la 2 luni de la primirea ofertei de preţ din partea reclamantei (04.07.2017) şi după ce intimata-reclamantă a început executarea contractului, recurenta-pârâtă a înţeles să comunice intimatei-reclamante că nu este de acord cu preţul propus de aceasta, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că această comunicare nu poate fi interpretată ca un dezacord clar cu privire la oferta reclamantei sau ca o contraofertă.
În mod nefondat susţine recurenta-pârâtă şi că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile alin. (2) ale art. 1182 C. civ., când a reţinut faptul că între părţi s-a încheiat în mod valabil un contract de antrepriză. Astfel, susţine recurenta-pârâtă că, deşi părţile au fost de acord cu obiectul contractului de antrepriză, acestea nu s-au pus de acord asupra preţului contractului, element esenţial în lipsa căruia contractul nu se poate încheia valabil.
Potrivit dispozițiilor art. 1182 alin. (2) C. civ., „Este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane”.
În primul rând, instanţa supremă constată că, în cauză, este necontestat faptul că suntem în prezenţa unui contract de antrepriză, reglementat de dispoziţiile art. 1851 şi urm. C. civ.
În al doilea rând, în ce priveşte condiţiile de validitate ale contractului de antrepriză, se reţine că acestea sunt cele prevăzute de dreptul comun în materie cu privire la consimţământ, capacitate, obiect şi cauză.
Obiectul contractului de antrepriză priveşte două aspecte: lucrarea executată şi preţul.
Instanţa supremă reţine că, în cauză, este necontestat faptul că lucrarea ce trebuia executată de intimata-reclamantă A. S.R.L. priveşte un studiu geotehnic la lucrarea X, (...).
În ceea ce priveşte preţul antreprizei, dispoziţiile art. 1854 C. civ. dispun că preţul antreprizei poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestaţii. Acesta trebuie să fie serios şi determinat sau cel puţin determinabil. Potrivit art. 1854 alin. (3) C. civ., atunci când contractul nu cuprinde clauze referitoare la preț, beneficiarul datorează prețul prevăzut de lege ori calculat potrivit legii sau, în lipsa unor asemenea prevederi legale, prețul stabilit în raport cu munca depusă și cheltuielile necesare pentru executarea lucrării ori prestarea serviciului, avându-se în vedere și uzanțele existente.
Prin urmare, deşi preţul este un element esenţial al contractului, lipsa unui acord expres al părţilor cu privire la preţul serviciilor de proiectare şi expertizare contractate nu conduce, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, la concluzia inexistenţei/nevalabilităţii contractului de antrepriză, întrucât, în această ipoteză, remediul este oferit de dispoziţiile art. 1854 alin. (3) C. civ., care a fost şi aplicat, în mod judicios, în cauză, de către instanţa de prim control judiciar.
În mod corect a reţinut instanţa de apel faptul că, din interpretarea corelată a dispoziţiilor art. 1182 alin. (2) C. civ. cu cele ale art. 1854 din acelaşi cod, rezultă că acordul suficient pentru formarea valabilă a contractului de antrepriză trebuie să poarte asupra operaţiunii juridice definite de părţi şi asupra prestaţiilor esenţiale ale uneia dintre părţi. Determinarea prestaţiei esenţiale a celeilalte părţi, în speţă a recurentei-pârâte, ca reper valoric echivalent al prestaţiei esenţiale deja definite de părţi, poate fi stabilită prin expertiză.
Nu poate fi primită teza recurentei-pârâte privind faptul că dispoziţiile art. 1854 alin. (3) C. civ. presupun existenţa unui contract în formă scrisă. Contractul de antrepriză este un contract sinalagmatic şi consensual, forma scrisă fiind cerută ad probationem, iar nu pentru validitatea contractului.
În acest context, trebuie amintit și principiul consensualismului, consacrat de art. 1178 C. civ., potrivit căruia, simpla întâlnire a voințelor concordante ale părţilor conduce la încheierea valabilă a contractului, fără a fi necesară semnarea acestuia, în condiţiile în care legea sau părţile nu au impus forma scrisă a contractului drept o condiţie ad validitatem. În cauză, părţile au solicitat încheierea în formă scrisă a contractului exclusiv în scop probator, astfel cum au reținut instanțele devolutive în urma coroborării probei cu înscrisuri (corespondenţă e-mail) cu faptul că reclamanta a început executarea lucrării ofertate, iar pârâta i-a solicitat predarea studiului geotehnic semnat și ștampilat.
Aşadar, antrepriza ia naştere prin acordul de voinţă al părţilor, care îşi dau consimţământul reciproc asupra condiţiilor contractuale, ea fiind perfectă şi pe deplin încheiată odată cu manifestarea concordantă a acordului de voinţă al acestora.
În cauză, pe baza administrării probatoriului ce nu poate fi reevaluat în această etapă procesuală, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei-pârâte cu privire la starea de fapt stabilită de instanțele devolutive, instanţa de apel a reţinut că între părţi s-a încheiat valabil un contract de antrepriză în condiţiile art. 1182 alin. (1) C. civ. cu aplicarea alin. (2) al aceluiaşi articol, în sensul că părţile nu s-au pus de acord asupra unui element - preţul.
Raportat la această stare de fapt şi de drept, în mod judicios s-au aplicat dispoziţiile art. 1854 alin. (3) C. civ., preţul fiind stabilit prin expertiză judiciară. În concluzie, lipsa determinării preţului nu condiţionează încheierea contractului de antrepriză şi nu poate fi invocată de beneficiar pentru a refuza plata preţului determinat în condiţiile art. 1854 alin. (3) C. civ., pentru serviciile prestate de antreprenor în executarea contractului, criticile recurentei-pârâte fiind nefondate şi din acest punct de vedere.
În acest context, se reţine că a fost invocată formal încălcarea dispoziţiilor art. 1197 alin. (1) lit. b) C. civ. întrucât, în realitate, recurenta-pârâtă nu a dezvoltat o critică de nelegalitate cu privire la aplicarea acestui text legal, ci şi-a manifestat nemulţumirea faţă de modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul pe baza căruia a reţinut, în opoziţie cu opinia recurentei, că intimata-reclamantă a solicitat contractul în formă scrisă doar cu efect probatoriu.
Or, recursul urmăreşte verificarea conformităţii deciziei atacate cu normele de drept incidente, administrarea şi interpretarea probatoriului fiind în atributul instanţelor devolutive.
Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă faptul că instanţa de apel a încălcat principiile legalităţii, disponibilităţii, contradictorialităţii şi dreptului la apărare, întrucât şi-a întemeiat decizia pe texte de lege care nu au fost puse niciodată în discuţia părţilor.
În susţinerea acestei critici, autoarea prezentei căi de atac arată că instanţa de prim control judiciar şi-a întemeiat decizia pe dispoziţiile art. 1188 alin. (3) şi art. 1233 C. civ., deşi aceste texte legale nu au fost invocate de părţi sau de către prima instanţă şi nici nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor, în etapa apelului.
Critica este nefondată, pentru următoarele argumente:
Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, aşa cum dispune art. 9 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, conform art. 22 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept ce îi sunt aplicabile, regulă ce este de resortul principiului legalităţii, iar potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea dispune altfel.
Prin urmare, instanţa este obligată să statueze asupra celor solicitate de părţile din proces, fără a putea depăşi, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea, prin cererile şi apărările formulate în condiţiile legii.
Subsumat principiului contradictorialităţii, Codul de procedură civilă prevede imperativ mai multe reguli de procedură, însă, în prezenta speţă, este invocată de către recurenta-pârâtă nesocotirea de către instanţa de apel a regulilor instituite de art. 14 alin. (5) şi 6 C. proc. civ., conform cărora: „instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate; instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii”.
Ceea ce urmăresc aceste reguli este ca instanţa de judecată, prin hotărârea pronunţată, „să nu surprindă părţile” cu aspecte de fapt sau de drept, cu împrejurări sau excepţii, care nu au fost invocate de niciuna din părţi în mod expres, nu au fost discutate ori dezbătute în contradictoriu de acestea şi cu privire la care părţile, în mod rezonabil şi pe bună-dreptate, nu se aşteaptă ca instanţa să statueze prin hotărârea ce urmează a se pronunţa.
Ignorarea acestor reguli depărtează procesul de la caracterul său echitabil deoarece partea care a pierdut rămâne cu constatarea că nu i s-a dat şansa să îşi susţină punctul de vedere cu privire la chestiunea reţinută ca fiind decisivă de către instanţă şi nici să încerce să prezinte probe concludente ori să convingă instanţa despre temeinicia susţinerilor şi argumentelor sale.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului din faza procesuală a apelului se constată că, prin apelul formulat de apelanta-pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe, aceasta a criticat, în esenţă, încălcarea dispoziţiilor art. 1182 C. civ., prin reţinerea de către prima instanţă a încheierii contractului de antrepriză prin modalitatea ofertei urmate de acceptare, după ce, în prealabil, părţile au purtat negocieri, nereţinerea faptului că pârâta B. a făcut o contraofertă reclamantei, precum şi reţinerea de către prima instanţă a existenţei unui contract valabil, deşi părţile nu şi-au exprimat acordul asupra preţului.
În speță, instanța de apel, raportat la cuprinsul cererii de apel, dar și al întâmpinării, a analizat sentința primei instanțe și a reţinut faptul că, nu întotdeauna contractul este rezultatul unei oferte clar definibile şi al unei acceptări corelative, ci, mai degrabă, al unei întregi serii de manifestări de voinţă, fiecare cu valoare de ofertă şi acceptare parţială, manifestări care converg, în cele din urmă, spre un acord de voinţe. În cursul acestui schimb de manifestări de voinţă în dublu sens, părţile pot cădea de acord, cu caracter definitiv, asupra unor aspecte, continuând negocierile cu privire la altele. A reţinut astfel că însuşi legiuitorul admite o astfel de ipoteză, stabilind prin dispoziţiile art. 1188 alin. (3) C. civ. că „dispoziţiile art. 1182-1203 se aplică în mod corespunzător şi atunci când împrejurările în care se încheie contractul nu permit identificarea ofertei sau a acceptării”.
A concluzionat instanța de prim control judiciar în sensul că, în mod contrar susținerilor apelantei-pârâte, prima instanță nu a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1182 alin. (1) C. civ., deoarece nu a reținut încheierea contractului deopotrivă prin negociere și prin acceptarea fără rezerve a ofertei de a contracta.
Pentru a înlătura critica apelantei-pârâte privind faptul că lipsa unui acord asupra prețului afectează valabilitatea contractului de antrepriză încheiat între părți, instanța de apel a reținut că lipsa prețului determinat/determinabil ca element esențial al contractului de antrepriză își găsește remediu în dispozițiile alin. (3) al art. 1854 C. civ., aplicate în mod corect de către prima instanță.
A mai reținut instanța de apel și faptul că, în privința profesioniștilor, cum este cazul părților litigante, dispozițiile art. 1233 C. civ. prevăd faptul că, „dacă un contract încheiat între profesioniști nu stabilește prețul și nici nu indică o modalitate de a-l determina, se presupune că părțile au avut în vedere prețul practicat în mod obișnuit în domeniul respectiv pentru aceleași prestații realizate în condiții comparabile sau, în lipsa unui asemenea preț, un preț rezonabil”.
Cu alte cuvinte, instanța de apel a reținut faptul că dispozițiile Codului civil oferă remediul pentru lipsa prețului într-un contract, atât, în general, în cazul unui contract încheiat între profesioniști, cât și în particular, în cazul contractului de antrepriză, astfel că, de regulă, lipsa prețului nu poate echivala cu lipsa acordului de voință al părților la încheierea contractului și nici cu nevalabilitatea acestuia, așa cum susține pârâta.
Din perspectiva criticilor recurentei-pârâte referitoare la încălcarea de către instanța de apel a principiului contradictorialității, cu toate valențele sale, ce includ și dreptul la apărare și principiul disponibilității, Înalta Curte constată că aspectele apreciate de recurentă ca nefiind puse în discuția contradictorie a părților reprezintă, în realitate, componente ale raţionamentelor logico-juridice prezentate de instanța de apel în susţinerea soluţiei pronunţate, de confirmare a soluției primei instanțe în ce privește modalitatea de încheiere a contractului de antrepriză dintre părți și stabilirea prețului contractului.
Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine încălcarea principiului contradictorialităţii, câtă vreme nu există o obligaţie a judecătorului fondului de a pune în discuţia contradictorie a părţilor componente ale silogismelor proprii, prin care acesta, folosind logica juridică pentru fundamentarea aspectelor dezlegate, a ajuns la soluţia pronunţată. Instanţa supremă notează că procesul deliberativ este guvernat de principiul iura novit curia (judecătorul cunoaşte legea), care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanţa va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.
Este de avut în vedere că punerea în operă a principiului contradictorialității nu trebuie să însemne întotdeauna și în mod necesar că instanța este obligată să pună în mod expres și direct în discuția părților orice chestiune de fapt sau de drept invocată în proces. Este suficient, sub acest aspect, ca părțile să aibă, în concret, posibilitatea de a-și expune părerea cu privire la cele invocate, astfel încât, în circumstanțele cauzei, să se poată în mod rezonabil considera că o asemenea posibilitate i-a fost asigurată părții.
Aceasta este situația și în cauză, de vreme ce textele de lege invocate de recurentă ca nefiind puse în discuţia părţilor nu vizează aspecte noi, ci chiar cele asupra cărora purta disputa, respectiv modalitatea de încheiere a contractului dintre părți și stabilirea prețului în contractul de antrepriză încheiat între profesioniști.
Or, asupra acestor chestiuni, părțile au avut posibilitatea de a uza de toate garanțiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-și susține poziția asupra problemelor de fapt și de drept supuse judecății.
Instanţa supremă reţine că a fost invocată în mod formal încălcarea dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ., din perspectiva aprecierii probatoriilor de la dosar. Aceasta întrucât recurenta nu a arătat, în concret, în ce mod au fost încălcate aceste dispoziţii de drept procedural, ci s-a rezumat la evocarea textului normativ pentru a-şi manifesta, în realitate, nemulţumirea faţă de soluţia la care a ajuns prima instanţă de control judiciar, urmare a interpretării probatoriului (corespondența dintre părți, martori) administrat.
De fapt, argumentele expuse de recurenta-pârâtă vizează aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, prin care aceasta încearcă să stabilească o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel cu privire la întrunirea acordului de voință al părților la încheierea contractului de antrepriză și stabilirea elementelor esențiale ale contractului de antrepriză.
Or, stabilirea adevăratei voinţe a părţilor contractante constituie un aspect al etapelor devolutive iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar prin valorificarea probelor propuse şi încuviinţate se poate stabili care a fost voinţa părţilor şi conduita acestora după încheierea contractului. Însă, în recurs, instanţa nu poate constata o altă situaţie de fapt decât cea configurată de instanţa de apel.
În ce privește soluția privind respingerea apelului îndreptat împotriva încheierii de recuzare, recurenta-pârâtă a învederat faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit, pe de o parte, că prima instanță nu s-a antepronunțat asupra existenței contractului de antrepriză, prin faptul că a solicitat, din oficiu, administrarea unei probe cu expertiza tehnică judiciară pentru stabilirea prețului unui contract de antrepriză valabil încheiat, iar, pe de altă parte, că prima instanță nu a favorizat reclamanta prin propunerea acestei probe.
Critica astfel formulată, ce poate fi subscrisă motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.
Potrivit art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 C. proc. civ., pe care recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recuzare, „judecătorul este incompatibil 1. când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) și (5), nu îl face pe judecător incompatibil; 13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa”.
Textul de lege al art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. instituie un caz de recuzare a judecătorului care şi-a spus părerea cu privire la pricina pe care o judecă, înainte de a se ajunge la etapa deliberărilor. Astfel, incidenţa acestui motiv de recuzare presupune faptul pozitiv al antepronunţării.
Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă reţine că nu are valenţa unei antepronunțări asupra valabilității contractului de antrepriză propunerea unei probe din oficiu, ci are natura unei împrejurări de fapt, pe care instanţa a urmărit să o lămurească în exercitarea rolului activ conferit de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., prin raportare la obiectul şi natura pricinii, astfel cum în mod judicios a reținut și prima instanță de control judiciar prin decizia atacată.
Înalta Curte subliniază că soluționarea cererii referitoare la administrarea unor probe reprezintă doar o etapă a judecății cu care instanța a fost învestită și nu poate constitui, în sine, un motiv care să impună recuzarea judecătorilor, mai cu seamă că, în virtutea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului judiciar, judecătorul este în drept să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Sub un al doilea aspect, recuzarea unui judecător pentru motivul prevăzut de pct. 13 al art. 42 alin. (1) C. proc. civ. se poate cere atunci când acesta este lipsit de obiectivitate, elementele care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea acestuia trebuind a fi dovedite.
Se reține faptul că instanța de apel a constatat că prima instanță s-a pronunțat în limitele învestirii sale sub aspectul obiectului cererii - obligarea pârâtei la plata prețului lucrărilor de antrepriză efectuate în baza contractului încheiat între părți, precum și faptul că punerea în discuția contradictorie a părților a unor chestiuni de fapt și de drept, în acord cu dispozițiile art. 14 alin. (5) și (5) și art. 22 alin. (2) C. proc. civ. nu a făcut mai dificilă valorificarea drepturilor procesuale ale pârâtei, prin impunerea unor condiții dezavantajoase pentru aceasta și a unor privilegii pentru reclamantă, pentru a se pune problema încălcării acestui principiu și, implicit, a dreptului la un proces echitabil. Totodată, a reţinut că prețul stabilit prin raportul de expertiză corespunde celui solicitat de intimata-reclamantă prin cererea de chemare în judecată.
Cu privire la acest raționament al instanței de apel, recurenta-pârâtă nu a adus, în concret, nicio critică, cantonându-se în a relua aceleași argumente din memoriul de apel la care a primit deja un răspuns prin decizia atacată.
Or, simpla reiterare a criticilor invocate în fața primei instanțe de control judiciar nu reprezintă o motivare, în sens procedural, a recursului îndreptat împotriva deciziei pronunțate în apel.
Instanța de recurs constată că recurenta-pârâtă a precizat în mod expres atât în cadrul cererii de recuzare, cât și în cadrul cererii de apel și de recurs, faptul că nu a înțeles să formuleze cerere de recuzare pentru motivul punerii în discuție de către prima instanță, din oficiu, a incidenței dispozițiilor art. 1854 alin. (3) C. civ., astfel că nu pot fi primite critici direct în recurs cu privire la acest aspect.
Totodată, se reține faptul că, în cadrul soluționării cererii de recuzare întemeiate pe dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., se verifică imparţialitatea sau aparenţa de imparţialitate a judecătorului recuzat, iar nu legalitatea măsurilor dispuse în cauză de judecătorul recuzat sau modul de interpretare de către acesta a dispozițiilor legale.
Așadar, în mod corect s-a reținut prin decizia atacată faptul că nemulţumirea părţii cu privire la desfăşurarea şi măsurile dispuse de completul de judecată învestit cu soluţionarea în primă instanță a cauzei, faptul că instanța a propus, din oficiu, administrarea unei probe, nu pot echivala cu o antepronunţare în înţelesul art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și nici nu rezultă că s-ar fi creat premisele şi aparenţa existenţei unor suspiciuni cu privire la imparţialitatea membrilor completului de judecată.
Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., invocate de recurentă, că decizia atacată este la adăpost de orice critică, Curtea de Apel București dând o corectă eficienţă textelor legale incidente în speţă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1533/2022 din 12 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă.