Admissibility of criminal retrial based on new evidence and irreconcilable judgments regarding delegated ministerial authority

Deliberând asupra apelului formulat de revizuenta A împotriva sentinţei penale nr. 691 din data de 12 decembrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, în dosarul nr. x/1/2023, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 691 din data de 12 decembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/1/2023, Înalta Curte – Secția penală a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta A împotriva sentinței penale nr. 181 din 28 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, în dosarul nr. x/1/2015, definitivă prin decizia penală nr. 93 din 5 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/1/2017, precum și împotriva sentinței penale nr. 45 din 2 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția I penală, în dosarul nr. x/2/2017, definitivă prin decizia penală nr. 232/A din 11 iulie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/2/2017.

A fost obligată revizuenta la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că revizuenta A a invocat cazurile de revizuire prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. a și e) C. proc. pen.

Referitor la cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a C. proc. pen., în cererea de revizuire s-a arătat că există probe noi care dovedesc fapte și împrejurări noi, necunoscute la judecarea cauzei în fond și în apel, revizenta susținând, în esență, pe de o parte, că pe perioada cât a deținut funcția de ministru a delegat prin ordin pe numitul B să exercite atribuțiile de serviciu, iar pe de altă parte, a făcut referire la cadrul legislativ, respectiv art. 49 din Legea nr. 90/2001 și art. 20 - 22 din Legea nr. 500/2002, la declarațiile martorilor, precum și la faptul că situația de fapt este identică în cele două dosare.

Prima instanță a apreciat că revizuienta A a urmărit prelungirea probatoriului și readministrarea mijloacelor de probă, având în vedere că motivele invocate de revizuentă sub acest aspect, nu constituie fapte sau împrejurările noi care să se circumscrie cazului de revizuire reglementat de art. 453 alin. (1) lit. a C. proc. pen.

S-a reținut că, pentru a fi incident acest caz de revizuire, este necesar ca faptele și împrejurările noi să fi preexistat hotărârii atacate, iar acestea nu au putut fi cunoscute de instanță indiferent din care motiv. Aspectele învederate de revizuienta A nu se circumscriu sintagmei „fapte și împrejurări noi”, întrucât acestea echivalează cu o solicitare de suplimentare a probatoriului administrat în cursul cercetării judecătorești, care nu este admisibilă în calea extraordinară de atac a revizuirii. Legea se referă la situații de fapt noi, în sensul că, din diverse motive, acestea au rămas necunoscute instanței de fond, și nu la mijloace de probă, ca mod de completare a dovezilor cu privire la împrejurări deja avute în vedere și verificate. Faptele probatorii trebuie să fie noi, iar nu mijloacele de probă prezentate de apărare, precum martorii audiați, situația de fapt reținută și cadrul juridic.

Cu privire la documentul clasificat despre care revizuenta a arătat că relevă faptul că dosarul nr. x/P/2014 a fost constituit prin redeschiderea unui dosar din anii 2010-2011, instanța a reținut că însăși apărarea revizuitentei a precizat că acest înscris a fost prezentat în fața Curții de Apel București, a fost lecturat și restituit apărării, apreciind că nu este util pentru soluționarea cauzei.

În consecință, Înalta Curte – Secția penală a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea în principiu a cererii de revizuire, toate aspectele expuse de către revizuienta A fiind invocate în mod formal, neputând fi circumscrise dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. a C. proc. pen.

În ceea ce privește cazul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 453 lit. e C. proc. pen., conform cărora revizuirea poate fi cerută atunci când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia, prima instanță a reținut că pentru existența acestui caz, este necesară întrunirea mai multor condiții, respectiv: existența a cel puțin două hotărâri penale definitive, hotărârile să conțină o rezolvare a fondului cauzei și hotărârile să nu se poată concilia.

În cauză, cu privire la susținerile referitoare la contrarietatea hotărârilor, respectiv decizia penală nr. 232/A din 11 iulie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și încheierea nr. 383 din 06.07.2023 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut că prin această încheiere nu a fost rezolvat fondul conflictului de drept penal, motiv pentru care nu se poate constata existența a două hotărâri definitive care soluționează fondul și care conțin dispoziții contrare, atâta timp cât una dintre acestea este încheierea pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, prin care s-a stabilit competența instanței.

Totodată, prima instanță a constatat că între cele două soluții dispuse cu privire la inculpată, respectiv sentința penală nr. 181 din 28 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, definitivă prin decizia penală nr. 93 din 5 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători și sentința penală nr. 45 din 2 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția I penală, definitivă prin decizia penală nr. 232/A din 11 iulie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, nu există o contrarietate, întrucât sunt fapte diferite, cu încadrări juridice diferite, precum și soluții diferite.

În consecință, instanța de fond a constatat că motivele formulate de revizuenta A au fost, în mod formal, încadrate în cazul de revizuire invocat, în condițiile în care acestea relevă nemulțumirea apărării relativ la încadrarea juridică, situația de fapt reținută, precum și soluția de condamnare, aspecte ce nu pot fi subsumate cazului de revizuire prevăzut de art. 453 lit. e C. proc. pen., nefiind incidentă situația în care două sau mai multe hotărâri nu se pot concilia, întrucât situațiile de fapt reținute în cele dosare este diferită.

II. Împotriva sentinței penale nr. 691 din data de 12 decembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/1/2023, în termen legal, revizuenta A a formulat apel, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, sub nr. x/1/2024.

Prin apelul formulat, revizuenta A a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și admiterea în principiu a cererii de revizuire ca urmare a constatării ca fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de dispozițiile art. 453 art. 456 art. 459 alin. (2) și (3) C. proc. pen., în sensul că cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a și e) C. proc. pen., a fost formulată în termenul prevăzut de lege, faptele și mijloacele de probă a căror administrare a fost solicitată nu au fost utilizate printr-o altă cerere de revizuire, acestea conducând la dovedirea netemeiniciei hotărârilor judecătorești indicate.

Apelanta a solicitat suspendarea executării hotărârii de condamnare a cărei revizuire se solicită și suspendarea mandatului de executare emis în baza acestei hotărâri.

A solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare în fond la Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, pentru a fi analizată și admisă cererea de revizuire, cu consecința anulării hotărârii de condamnare, a rejudecării cauzei și a pronunțării unei noi hotărâri prin care să se dispună achitarea inculpatei pentru săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina sa, având în vedere faptul că, pe de o parte au apărut împrejurări și fapte noi ce nu au fost cunoscute la momentul soluționării cauzei în care s-a pronunțat sentința penală nr. 181 din 28 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, definitivă prin decizia penală nr. 93 din 5 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători și care dovedesc netemeinicia și nelegalitatea hotărârilor pronunțate, iar pe de altă parte, dată fiind împrejurarea că există două hotărâri penale definitive care au calificat diferit aceeași situație de fapt referitoare la exercitarea atribuțiilor de serviciu ale inculpatei, în calitate de ministru, cu consecințe sub aspectul elementelor constitutive ale infracțiunilor reținute în sarcina sa.

În subsidiar, a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței criticate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța să se pronunțe motivat cu privire la condițiile de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire, apreciind că instanța de fond a ignorat analiza strictă a dispozițiilor art. 459 alin. (3) C. proc. pen., antamând aspectele care țin de fondul cauzei.

În susținerea apelului declarat, revizuenta A a arătat că a formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a C. proc. pen. cu privire la sentința penală nr. 181 din data de 28 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, definitivă prin decizia penală nr. 93 din data de 5 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, solicitând rejudecarea cauzei cu consecința pronunțării unei noi hotărâri, având în vedere faptul că au părut elemente noi, probe și un raționament juridic nou, necunoscute la judecarea cauzei și care dovedesc netemeinicia soluției pronunțate.

S-a arătat că probele depuse în sprijinul cererii de revizuire erau de natură a conduce la nevinovăția inculpatei, fiind apte a determina concluzia că nu au fost săvârșite faptele pentru care aceasta a fost condamnată, deoarece, pe de o parte, nu a deținut atribuția în exercițiul căreia s-a reținut că ar fi fost la data săvârșirii faptelor, atribuție care fusese delegată în totalitate, dar și pentru că nu a pretins, nu a primit, nu a utilizat pentru sine sau pentru altul vreo sumă de bani sau vreun folos, în acest sens fiind înscrisul și declarațiile de martori invocate în cererea de revizuire.

Referitor la probele noi, depuse în sprijinul cererii de revizuire, s-a arătat că înscrisul (nota) care descrie lanțul infracțional în cauză este o proba nouă și relevantă. În mod greșit, instanța de fond a apreciat că înscrisul ar fi fost prezentat la judecarea pe fond a cauzei în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită, deoarece aspectele la care apărarea a făcut referire erau despre prezentarea notei într-un alt dosar, cel finalizat prin sentința penală nr. 45 din 2 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția I penală, definitivă prin decizia penală nr. 232/A din 11 iulie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală.

S-a mai susținut că nici declarațiile notariale, respectiv sub semnătură privată depuse în sprijinul cererii de revizuire nu au fost analizate de instanța de fond și nici nu au fost audiați martorii pentru a se afla veridicitatea celor reținute pentru condamnarea revizuentei (declarațiile numiților C, D și E). Mai precis, martorii care cunoșteau exact împrejurări esențiale pentru săvârșirea faptelor reținute în sarcina inculpatei, au dat declarații în sensul că faptele nu au existat.

Astfel, împrejurarea nouă care se probează este aceea că la întâlnirea din data de 07.02.2011, de la Pensiunea F din Bușteni, revizuenta A nu a pretins „donații” ori „sponsorizări” pentru partid și nici „comisioane”, dar și faptul că plățile pentru AT nu s-au făcut din sumele obținute de la G, ci de la alți sponsori ai AT, de la H (dosarul sponsorizării referendumului lui I), singura legătură directă cu activitățile infracționale, fiind presupusa discuție din 7.02.2011 pe care A a purtat-o cu G în prezența lui C.

S-a arătat că aceste probe noi tind să dovedească faptul că revizuenta A nu a pretins ori primit pentru sine sau pentru altul mita pentru care a fost condamnată, singurele „probe” rămase fiind declarațiile sau denunțurile coinculpaților care și-au recunoscut propriile fapte și au încercat să obțină clemență, motiv pentru care se impune soluția achitării.

S-a susținut că prezenta cauză poate fi examinată și din perspectiva similarității cu cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. b C. proc. pen., avându-se în vedere că G, J, C și D au mințit când au afirmat în declarațiile lor că ar fi primit mita în numele inculpatei A de la K, iar pe de altă parte că ar fi cheltuit în numerar o parte din aceasta pentru AT București, la cererea inculpatei sau că i-ar fi dat bani în cash.

Totodată, cererea de revizuire a fost întemeiată și pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. e C. proc. pen. cu privire la sentința penală nr. 181 din data de 28 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, definitivă prin decizia penală nr. 93 din data de 5 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători și sentința penală nr. 45 din data de 2 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția I penală, definitivă prin decizia penală nr. 232/A din data de 11 iulie 2023 pronunțată de Înalta Curte Casație și Justiție - Secția penală, susținându-se că cele două hotărâri nu se pot concilia cu toate că vizează aceeași stare de fapt și circumstanțe referitoare la exercitarea de către ministrul A a atribuțiilor de serviciu.

Prin criticile formulate s-a arătat că prima instanță a reținut în mod greșit că cererea de revizuire vizează ireconciliabilitatea unei hotărâri definitive de condamnare și a unei încheieri de cameră preliminară.

În mod concret, ireconciliabilitatea invocată de revizuentă vizează sentința penală nr. 181 din 28 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, definitivă prin decizia penală nr. 93 din 5 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, prin care s-a constatat că faptele pentru care s-a dispus condamnarea inculpatei, au fost comise în calitate de ministru, aspect care reprezintă cerința esențială a laturii obiective - elementul material, pentru constarea existenței infracțiunilor de luare de mită și abuz în serviciu, aflată în contradicție ca stare de fapt, raționament juridic și implicit situație juridică cu sentința penală nr. 45 din data de 2 martie 2021 a Curții de Apel București - Secția I penală, definitivă prin decizia penală nr. 232/A din 11 iulie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală.

În legătură cu această ultimă sentință, revizuenta a arătat că prin încheierea nr. 383 din 06 iulie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală în dosarul nr. y/1/2017/a1, a fost admisă, în temeiul art. 346 alin. (6) rap. la art. 40 art. 47 și art. 48 alin. (1) lit. a C. proc. pen., excepția de necompetență după calitatea persoanei a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a fost trimisă cauza spre competentă soluționare la Curtea de Apel București. Prin această încheiere, instanța a constatat că inculpata A deținea calitatea de ministru doar la nivel declarativ, deoarece își delegase atribuțiile de ministru către inculpatul B, încă din luna februarie 2009, astfel încât nu mai este îndeplinită cerința esențială prevăzută de lege, cea a exercitării atribuțiilor de serviciu, necesară pentru a reține săvârșirea în calitate de autor a anumitor categorii de infracțiuni.

Or, prin sentința penală nr. 181 din data de 28 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, definitivă prin decizia penală nr. 93 din data de 05 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, deși era incident același aspect al delegării atribuțiilor de serviciu, instanța a reținut contrariul, respectiv împrejurarea că inculpata a comis faptele în exercitarea atribuțiilor de serviciu, deși acestea erau în realitate, delegate.

Revizuenta a susținut că în ambele cauze, premisele și circumstanțele de comitere a faptelor aferente stării de fapt sunt identice, din analiza celor două stări de fapt expuse în cele două rechizitorii și menținute prin hotărârile definitive pronunțate, rezultă că între cele două dosare există o legătură indisolubilă și de identitate cu privire la mai multe aspecte. Astfel, au fost avuți în vedere, printre alții, aceiași inculpați și entități, inculpata A îndeplinea la momentul presupusei comiteri a faptelor, funcția de ministru al Turismului, respectiv al Dezvoltării Regionale și Turismului, iar despre inculpatul B se reține în ambele cazuri că fost promovat temporar în funcția publică de secretar general al Ministerului Turismului la data de 26.02.2009, prin decizie a prim-ministrului, și a fost numit în această funcție la data de 22.11.2009, având printre atribuții asigurarea continuității conducerii și realizarea legăturilor funcționale dintre structurile Ministerului Turismului. Prin ordinul ministrului A din data de 04.03.2009, inculpatului B i-a fost delegată calitatea de ordonator principal de credite, iar la data de 05.03.2009 i-a fost delegat dreptul de semnătură pentru atribuțiile care reveneau ministrului. De asemenea, inculpatul coordona activitatea Direcției Generale Economice și Administrative, care aviza toate plățile efectuate de minister. S-a mai arătat că perioada de comitere a faptelor imputate este cursivă, octombrie - noiembrie 2009 (primul dosar) și 2010-2012 (al doilea dosar), fiind vizate aceleași programe ale ministerului, respectiv procedura după care se derulau programele incluse în programul „Schi în România”.

III. Examinând legalitatea și temeinicia hotărârii apelate, prin prisma criticilor formulate și din oficiu, conform dispozițiilor art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători, în majoritate, constată că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se reține că, prin raportare la dispozițiile art. 452 și următoarele C. proc. pen., calea extraordinară de atac a revizuirii poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele penale, prin care s-a rezolvat fondul cauzei, doar pentru motivele expres reglementate de legiuitor. Fiind o cale de atac de retractare, revizuirea permite instanței să revină asupra propriei hotărâri, prin intermediul său fiind constatate și înlăturate erorile judiciare intervenite în rezolvarea cauzelor penale.

Revizuirea poate fi exercitată, în principiu, împotriva hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele penale, care conțin o rezolvare a fondului cauzei, adică cele prin care instanța se pronunță asupra raportului juridic de drept penal substanțial și asupra raportului juridic procesual penal principal, hotărând asupra învinuirii aduse inculpatului și dispunând, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal (în același sens, Decizia Curții Constituționale nr. 873 din 15 decembrie 2015 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 211 din 22 martie 2016, Decizia nr. XVII din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite).

Fiind o cale extraordinară de atac prin care se îndreaptă erorile judiciare grave, cazurile în care se poate introduce o cerere de revizuire sunt limitativ prevăzute de lege, reglementarea asigurând, pe de o parte stabilitatea hotărârilor definitive, iar, pe de altă parte, principiul securității raporturilor juridice care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția acestora să nu poată fi repusă în discuție.

Înalta Curte reține că, în etapa admisibilității în principiu a cererii de revizuire, instanța de judecată verifică cererea sub aspectul regularității sale și îndeplinirii condițiilor de folosire a acestei căi de atac extraordinare, realizându-se în fapt o judecată - judicium rescindes, pentru a se decide dacă este sau nu cazul să fie efectuat un control judecătoresc prin rejudecarea cauzei care face obiectul cererii de revizuire.

Conform art. 459 alin. (3) C. proc. pen., în cadrul procedurii de examinare a admisibilității în principiu a cererii de revizuire, se examinează dacă: a) cererea a fost formulată în termen și de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455 C. proc. pen.; b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) și (3) C. proc. pen.; c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; d) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea; f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerințelor instanței dispuse potrivit art. 456 alin. (4) C. proc. pen.

În prezenta cauză, prin raportare la dispozițiile art. 459 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători, în majoritate, constată că cererea este formulată în termen, cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) și (3) C. proc. pen. și de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455 C. proc. pen., fiind indicate temeiurile legale pentru redeschiderea procedurilor penale, iar faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv.

Însă, se constată că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 459 alin. (3) lit. e C. proc. pen., apreciind că faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea de revizuire nu conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea, motivele invocate de către revizuenta A neputând constitui un temei pentru admiterea în principiu a cererii de revizuire.

Distinct de prevederile art. 453 alin. (1) lit. a și alin. (4) teza I C. proc. pen., sintagma „mijloace de probă” din conținutul art. 459 alin. (3) lit. e C. proc. pen. semnifică acele mijloace de probă indicate în cererea de revizuire și care probează existența unuia dintre cazurile de revizuire prevăzute de legea procesual penală, nu doar ipoteza prevăzută de art. 453 alin. (1) lit. a C. proc. pen.

Se reține că prin cererea de revizuire au fost invocate cazurile de revizuire prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. a și e) C. proc. pen., iar prin hotărârile definitive criticate, au fost constatate următoarele:

1. Prin sentința penală nr. 181 din 28 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/1/2015, s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpatei A la:

- 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a, lit. b C. pen. anterior pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. anterior, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- 4 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a, lit. b C. pen. anterior pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. anterior, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- 6 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a, lit. b C. pen. anterior pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. anterior, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- 6 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a, lit. b C. pen. anterior pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 coroborat cu art. 2481 din C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 33 lit. a, art. 34 lit. b și art. 35 C. pen. anterior, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatei A și s-a dispus ca aceasta să execute pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a, lit. b C. pen. anterior.

În baza art. 71 C. pen. anterior, s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a, lit. b C. pen. anterior.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatei, perioada arestării preventive și a arestului la domiciliu de la 25 februarie 2015 la 16 iunie 2015.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatei A pentru tentativă la infracțiunea de folosirea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete pentru obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene, prevăzută de art. 20 C. pen. anterior raportat la art. 181 alin. (1), alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

Au fost respinse, ca nefondate, cererile de despăgubiri civile formulate de părțile civile L S.A. Mediaș, M S.A. Constanța, N S.A. București, S.C. O S.A., Societatea Națională P S.A., Q S.A. Mediaș, R S.A., S.C. S S.A. Ghimbav, T S.A.

A fost obligată inculpata A la plata sumei de 8.116.800 lei cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă Autoritatea Națională pentru Turism.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, inculpații A, U, D, C, B, V și K, precum și părțile civile L S.A., N S.A., Societatea Națională P S.A., Q S.A. și R S.A.

Prin decizia penală nr. 93 din 5 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/1/2017, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de apelanta intimată inculpată A.

Printre altele, au fost admise apelurile declarate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție și de inculpatul U împotriva sentinței penale nr. 181 din 28 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală în dosarul nr. x/1/2015, s-a desființat în parte sentința apelată, numai în ceea ce-l privește pe inculpatul U, sub aspectul încadrării juridice date faptelor de evaziune fiscală reținute în sarcina sa și al omisiunii aplicării pedepsei accesorii și s-au menținut restul dispozițiilor din sentința apelată.

Au fost respinse, ca nefondate, printre altele, apelul declarat de inculpata A, precum și apelurile declarate de părțile civile W, N S.A., Societatea Națională P S.A., Q S.A. și R S.A. împotriva aceleiași sentințe.

Sub aspectul situației de fapt, s-a reținut că faptele inculpatei A care, în cursul anului 2010, în calitate de ministru al Dezvoltării Regionale și Turismului, a primit, în mod indirect, pentru sine, dar și pentru Organizația AT București, prin intermediul inculpatului C, suma de 499.739,9 lei și, respectiv, suma de 195.627,16 lei de la martorii G și X, pentru a asigura finanțarea la timp a contractelor de lucrări încheiate de S.C. Y S.A. cu U.A.T. Cavnic și U.A.T. Borsec, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) din Codul penal anterior raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen.

Totodată, s-a constatat că faptele inculpatelor A și J de a primi, în cursul anilor 2010-2011, suma de 296.076 lei, cu ajutorul inculpatului D, pentru a asigura plata la timp a lucrărilor executate de S.C. Z S.A. în baza contractelor încheiate de această societate cu Compania Națională de Investiții, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. anterior, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen.

S-a reținut că faptele inculpatei A care, în calitate de ministru al Dezvoltării Regionale și Turismului, a pretins, la data de 7 februarie 2011 martorului G, un procent de 10% din plățile efectuate de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului pentru contractele de lucrări încheiate de S.C. Y S.A. și S.C. AK S.R.L., iar la data de 6 octombrie 2011 a primit efectiv suma de 900.000 euro de la martorii G și AA, în schimbul garanției că plățile către aceste societăți se vor efectua la timp de către Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. anterior raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În plus, s-a constatat că fapta inculpatei A care, în calitate de ministru al Dezvoltării Regionale și Turismului, în cursul anului 2011, cu ocazia achiziționării serviciilor de promovare a României în cadrul evenimentului sportiv din data de 9 iulie 2011, și-a exercitat atribuțiile de serviciu cu încălcarea normelor legale, cu consecința producerii unei pagube în patrimoniul Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului în cuantum de 8.116.800 lei întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 coroborat cu art. 2481 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

2. Prin sentința penală nr. 45 din 2 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I penală, în dosarul nr. x/2/2017, printre altele, s-a constatat că, în privința inculpatei A, legea penală mai favorabilă este C. pen. (1969) și Legea nr. 656/2002, republicată.

În baza art. 25 C. pen. din 1969 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 13 C. pen. din 1969, a fost condamnată inculpata A la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la luare de mită (fapta din octombrie – noiembrie 2009, instigat fiind coinculpatul B).

În baza art. 65 alin. (2) raportat la art. 64 alin. (1) lit. a teza a doua, b) C. pen. din 1969, s-a interzis inculpatei exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 3 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii.

În baza art. 71 raportat la art. 64 alin. (1) lit. a teza a doua, b) C. pen. din 1969, s-a interzis inculpatei exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat din momentul rămânerii definitive a acestei hotărâri și până când pedeapsa principală a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 25 C. pen. din 1969 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și a art. 13 C. pen. din 1969 a fost condamnată inculpata A la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la luare de mită (fapta din octombrie – noiembrie 2009, instigat fiind coinculpatul AB).

În baza art. 65 alin. (2) raportat la art. 64 alin. (1) lit. a teza a doua, b) C. pen. din 1969, s-a interzis inculpatei exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 3 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii.

În baza art. 71 raportat la art. 64 alin. (1) lit. a teza a doua, b) C. pen. din 1969, s-a interzis inculpatei exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat din momentul rămânerii definitive a acestei hotărâri și până când pedeapsa principală a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 29 alin. (1) lit. a din Legea nr. 656/2002, republicată cu aplicarea art. 13 C. pen. din 1969, a fost condamnată inculpata A la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor (fapta din octombrie – decembrie 2009, infracțiunea predicat - luare de mită săvârșită de B).

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. a teza a doua, b) C. pen. din 1969, s-a interzis inculpatei exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 3 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii.

În baza art. 71 raportat la art. 64 alin. (1) lit. a teza a doua, b) C. pen. din 1969, s-a interzis inculpatei exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat din momentul rămânerii definitive a acestei hotărâri și până când pedeapsa principală a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 29 alin. (1) lit. a din Legea nr. 656/2002, republicată cu aplicarea art. 13 C. pen. din 1969, a fost condamnată inculpata A la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor (fapta din octombrie – decembrie 2009, infracțiunea predicat - luare de mită săvârșită de coinculpatul AB).

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. a teza a doua, b) C. pen. din 1969, s-a interzis inculpatei exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 3 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii.

În baza art. 71 raportat la art. 64 alin. (1) lit. a teza a doua, b) C. pen. din 1969, s-a interzis inculpatei exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat din momentul rămânerii definitive a acestei hotărâri și până când pedeapsa principală a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 29 alin. (1) lit. a din Legea nr. 656/2002, republicată cu aplicarea art. 13 C. pen. din 1969, a fost condamnată inculpata A la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor (fapta din februarie 2010, infracțiunea predicat - delapidare săvârșită de coinculpatul AC).

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. a teza a doua, b) C. pen. din 1969, s-a interzis inculpatei exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 2 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii.

În baza art. 71 raportat la art. 64 alin. (1) lit. a teza a doua, b) C. pen., s-a interzis inculpatei exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat din momentul rămânerii definitive a acestei hotărâri și până când pedeapsa principală a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 29 alin. (1) lit. a din Legea nr. 656/2002, republicată cu aplicarea art. 13 C. pen. din 1969, a fost condamnată inculpata A la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor (fapta din octombrie – decembrie 2009, infracțiunea predicat – evaziune fiscală săvârșită de persoana condamnată AD).

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. a teza a doua, b) C. pen. din 1969, s-a interzis inculpatei exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 2 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii.

În baza art. 71 raportat la art. 64 alin. (1) lit. a teza a doua, b) C. pen. din 1969, s-a interzis inculpatei exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat din momentul rămânerii definitive a acestei hotărâri și până când pedeapsa principală a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 29 alin. (1) lit. a din Legea nr. 656/2002, republicată cu aplicarea art. 13 C. pen. din 1969, a fost condamnată inculpata A la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor (fapta din perioada 30.10. – 18.11.2009 privind suma de 305.118 lei).

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. a teza a doua, b) C. pen. din 1969, s-a interzis inculpatei exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 2 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii.

În baza art. 71 raportat la art. 64 alin. (1) lit. a teza a doua, b) C. pen. din 1969, s-a interzis inculpatei exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până când pedeapsa principală a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 33 lit. a, art. 34 lit. b și art. 35 C. pen. din 1969, au fost contopite pedepsele aplicate inculpatei A și s-a dispus ca aceasta să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare sporită la 8 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a teza a doua, b) C. pen. din 1969. În baza art. 71 raportat la art. 64 alin. (1) lit. a teza a doua, b) C. pen. din 1969, s-a interzis inculpatei exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat din momentul rămânerii definitive a acestei hotărâri și până când pedeapsa principală rezultantă a fost executată sau considerată ca executată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție și inculpații AC, A, AE, B și AB.

Prin decizia penală nr. 232/A din 11 iulie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, în dosarul nr. x/2/2017, printre altele, în baza art. 421 pct. 2 lit. a C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpata A împotriva sentinței penale nr. 45 din 2 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I penală, în dosarul nr. x/2/2017.

S-a desființat, în parte, sentința penală atacată și rejudecând, cu referire la inculpata A, în baza art. 396 alin. (1) și (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. c C. pen. și art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen., interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale a României și Decizia nr. 67 din 25.10.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpata A, sub aspectul săvârșirii a două infracțiuni de instigare la luare de mită, prevăzute de art. 47 C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. în referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., și a cinci infracțiuni de spălare a banilor, prevăzute de art. 49 alin. (1) lit. a din Legea nr. 129/2019 cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

S-a menținut dispoziția de confiscare specială de la inculpata A a sumelor de 691.029,63 lei, 918.864 lei și de 305.118 lei.

S-au menținut măsurile asigurătorii dispuse în cauză prin ordonanțele nr. x/P/2015 din 16 martie 2017 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, astfel cum acestea au fost menținute prin sentința penală nr. 45 din 2 martie 2021 a Curții de Apel București – Secția I penală, pronunțată în dosarul nr. x/2/2017, cu privire la bunurile mobile și imobile aflate în proprietatea inculpatelor A și AE.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate, în măsura în care nu sunt contrare acestei decizii.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție împotriva aceleiași sentințe penale.

Sub aspectul situației de fapt, s-a reținut că fapta inculpatei A care, în perioada octombrie – noiembrie 2009, l-a determinat pe secretarul general al Ministerul Turismului, inculpatul B să ceară suma de 918.864 lei de la martorul AF, reprezentantul societății AL S.A., societate care avea în derulare contracte finanțate de minister, pentru a asigura finanțarea corespunzătoare a acestora, suma urmând să fie folosită pentru plata serviciilor prestate în favoarea candidatului susținut de partidul din care făcea parte inculpata, întrunește elementele constitutive ale instigării la infracțiunea de luare de mită.

S-a reținut că fapta inculpatei A care, în perioada octombrie – noiembrie 2009, l-a determinat pe inculpatul AB, președintele Consiliului Județean AU, să ceară suma de 691.029,63 lei de la martorul AG, reprezentantul societății AM S.R.L., societate care avea în derulare mai multe contracte cu Consiliul Județean, pentru a asigura finanțarea corespunzătoare a acestora, suma urmând să fie folosită pentru plata serviciilor electorale prestate în favoarea candidatului susținut de partidul din care făcea parte inculpata, întrunește elementele constitutive ale instigării la infracțiunea de la luare de mită.

S-a constatat că faptele inculpatei A care, în perioada octombrie – decembrie 2009, a schimbat sumele de bani în cuantum de 918.864 lei, obținute prin infracțiunea de luare de mită săvârșită de B și transferate în patrimoniul societății AN, în servicii de publicitate prestate către campania electorală a candidatului I, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de spălare a banilor.

S-a mai reținut că faptele inculpatei A care, în perioada octombrie – decembrie 2009, a schimbat sumele de bani în cuantum de 691.029,63 lei, obținute prin infracțiunea de luare de mită săvârșită de inculpatul AB și transferate în patrimoniul societăților AN, AO, AP și AQ, în servicii de publicitate prestate către campania electorală a candidatului I, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de spălare a banilor.

S-a constatat că faptele inculpatei A care, în cursul lunii februarie 2010, a transferat în patrimoniul lui AD și al inculpatei AE, sumele de bani în cuantum de 100.000 lei obținute prin infracțiunea de delapidare săvârșită de AC, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de spălare a banilor.

Totodată, s-a reținut că faptele inculpatei A care, în perioada octombrie – decembrie 2009, a participat la transferul sumelor de bani în cuantum de 735.098 lei obținute prin infracțiunea de evaziune fiscală săvârșite de AD către AO S.R.L., AR S.R.L. și AS S.R.L. și le-a schimbat în servicii prestate în campania electorală, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de spălare a banilor.

În soluționarea căii ordinare a apelului, instanța de control judiciar a constatat, cu privire la inculpata A și instigarea la infracțiunea de luare de mită (persoană instigată – inculpatul AB) reținută în sarcina acesteia, că termenul general de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit în noiembrie 2017.

În ceea ce privește instigarea la infracțiunea de luare de mită (persoană instigată – inculpatul B), s-a constatat că termenul general de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit în noiembrie 2017.

Totodată, s-a constatat împlinirea termenelor generale de prescripție a răspunderii penale pentru acuzațiile de spălare a banilor, în decembrie 2017 (faptele din octombrie – decembrie 2009, infracțiunea predicat – luare de mită săvârșită de inculpatul B; infracțiunea predicat – luare de mită săvârșită de coinculpatul AB și infracțiunea predicat – evaziune fiscală săvârșită de persoana condamnată AD), în februarie 2018 (fapta din februarie 2010, infracțiunea predicat – delapidare săvârșită de coinculpatul AC) și în 17 noiembrie 2017 (fapta din perioada 30 octombrie – 18 noiembrie 2009 privind suma de 305.118 lei), ceea ce a atras incidența cauzei de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. f C. proc. pen.

În consecință, în privința inculpatei A s-au înlăturat toate consecințele răspunderii sale penale, respectiv aplicarea pedepselor principale, accesorii și complementare, precum și a tratamentului sancționator corespunzător concursului real de infracțiuni. Totodată, având în vedere că inculpata A a precizat expres că, în ipoteza constatării incidenței prescripției răspunderii sale penale, nu înțelege să își exercite dreptul prevăzut de art. 18 C. proc. pen., de a solicita continuarea procesului penal, Înalta Curte a apreciat că nu mai este necesară examinarea motivelor de apel formulate de către inculpată.

A. Referitor la cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, în majoritate de 4 judecători, reține că revizuenta A a invocat acest caz cu privire la sentința penală nr. 181 din 28 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, definitivă prin decizia penală nr. 93 din 5 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, solicitând rejudecarea cauzei cu consecința pronunțării unei hotărâri temeinice si legale în considerarea faptului că au apărut elemente noi, probe și un raționament juridic nou, necunoscute la judecarea cauzei în apel și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate.

Cu titlu prealabil, se reține că, potrivit art. 453 alin. (1) lit. a C. proc. pen., revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză.

Prin raportare la art. 453 alin. (4) C. proc. pen., revizuirea întemeiată pe acest caz este supusă unei duble condiționări, respectiv ca faptele sau împrejurările învederate să fie noi, necunoscute instanței care a soluționat cauza și să poată dovedi netemeinicia hotărârii atacate, impunându-se pronunțarea unei hotărâri diametral opuse acesteia.

În ceea ce privește expresia „fapte sau împrejurări”, aceasta se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, și anume orice întâmplare, situație, stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, încetare a procesului penal ori de condamnare.

Constituie fapte sau împrejurări noi acele fapte care nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, fie pentru că nu au fost invocate în fața acesteia și nici nu rezultă din materialul probator existent la dosar, fie au fost învederate instanței, însă au rămas simple afirmații deoarece nu s-a putut proceda la dovedirea lor, fapt ce a avut ca rezultat ignorarea de către instanțe a unor întâmplări, împrejurări sau a oricăror altor situații cu aptitudini probatorii care dacă ar fi fost cunoscute ar fi fost de natură să schimbe soluția dată.

Ca atare, cerința de noutate trebuie să subziste pentru instanța de judecată, adică faptele sau împrejurările descoperite nu figurau în materialul probator al dosarului, nefiind necesar ca aceasta să aibă un caracter absolut. Noțiunea de descoperire trebuie raportată la instanță, la judecătorii care au pronunțat și ulterior au confirmat hotărârea rămasă definitivă. În procesul penal sarcina probei revine organelor judiciare, astfel că atitudinea pasivă a celor care au avut cunoștință de existența unor date și informații relevante nu dispensează organele judiciare de a afla adevărul.

Faptele și împrejurările invocate în revizuire sunt considerate noi pentru instanța de judecată atunci când actele dosarului și considerentele reținute atestă că nu a fost posibilă cunoașterea acestora din lipsa unor mijloace de probă corespunzătoare. Cu alte cuvinte, constatarea și evaluarea faptelor sau a împrejurărilor noi invocate nu a fost posibilă probator, descoperirea ulterioară având semnificația lipsei materialului probator cu consecința necunoașterii de către instanță la soluționarea cauzei.

Descoperirea ulterioară va fi socotită ca necunoscută instanței și în cazul când instanța a cunoscut alte probe care erau invocate în dovedirea aceleiași situații, probe pe care instanța le-a înlăturat ca lipsite de valoare, ceea ce nu ar fi făcut dacă ar fi cunoscut descoperirea ulterioară a faptelor invocate pe calea revizuirii.

Cu alte cuvinte, chiar dacă o anumită faptă sau împrejurare a fost învederată instanței, însă aceasta s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a administra probe relevante și concludente, fapta sau împrejurarea poate fi invocată pe calea revizuirii, atunci când proba a devenit administrabilă. Așadar, necunoașterea faptelor sau împrejurărilor nu trebuie înțeleasă în mod absolut, în sensul că despre acestea nu s-a amintit nimic în actele și lucrările dosarului, ci în sensul că ele nu au putut fi luate în considerare la soluționarea cauzei din lipsa posibilității dovedirii lor.

Verificând actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, în majoritate, constată că argumentele prezentate de revizuenta A în susținerea cererii de revizuire nu reprezintă fapte probatorii necunoscute instanței, ci reprezintă o solicitare de suplimentare a probatoriului și de readministrare a probelor în vederea dovedirii unor împrejurări de fapt preexistente care au fost relevate în cuprinsul apărărilor formulate de inculpată în cursul desfășurării procesului penal.

Referitor la înscrisul Notă, analizând din perspectiva caracterului nou și necunoscut al faptelor sau împrejurărilor arătate de către revizuentă, se constată că susținerile acesteia cu privire la conținutul pretins al înscrisului, nu relevă împrejurări sau circumstanțe de care instanța nu a avut cunoștință la momentul soluționării cauzei în calea de atac a apelului, în dosarul nr. x/1/2017.

Astfel, în cursul judecării de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, a apelului formulat, între alții, de inculpata A împotriva sentinței penale nr. 181 din 28 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/1/2015, inculpata a solicitat în cadrul cererii de administrare probe, emiterea unei adrese către Serviciul Român de Informații, pentru a pune la dispoziția instanței, în regimul de clasificare prevăzut de lege sau declasificare, notele de informații care au fost trimise conducerii Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului, Guvernului și Președinției, în legătură cu inculpații din această cauză ori martorii G, X, AH, AA și având ca obiect faptele din aceeași cauză.

Prin încheiere de ședință din data de 11 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/1/2017, instanța de control judiciar a respins cererea, în baza art. 100 alin. (4) lit. a C. proc. pen., proba solicitată nefiind concludentă, în raport cu acuzațiile aduse apelantei și obiectul probațiunii.

În plus, cu privire la acest înscris, se constată că, în aceeași cauză, prin decizia penală nr. 93 din 5 iunie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/1/2017, Înalta Curte – Completul de 5 Judecători a respins, ca neîntemeiată, cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de inculpata A.

Instanța a reținut că apelanta și-a întemeiat solicitarea pe un document constând într-o Notă a Serviciului Român de Informații prezentată presei de fostul președinte al României (și care ar fi fost transmisă de acesta Înaltei Curți de Casație și Justiție, Consiliului Superior al Magistraturii și Comisiei pentru cercetarea abuzurilor Serviciului Român de Informații), din care rezultă informații și date despre faptele și inculpații din prezenta cauză, obținute în urma unei acțiuni de monitorizare desfășurate între anii 2010-2011. Apelanta intimată inculpată a mai susținut, în cadrul cererii formulate, că Nota anterior menționată descrie acțiuni concertate ale unei grupări formate din apelanții intimați inculpați B și C, martorul G și numitul AI, acțiuni ce aveau ca scop susținerea intereselor economice ale martorului în raport cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului. Apelanta intimată inculpată a subliniat că documentul presupus a proveni de la Serviciul Român de Informații nu face nicio referire la numele său, deși ocupa funcția de ministru în perioada monitorizată, acest aspect demonstrând, în opinia apelantei, nevinovăția sa.

Analizând solicitarea formulată, instanța a constatat că această Notă este un document clasificat ce nu se regăsește printre actele depuse la dosarul cauzei (anterior fiind respinsă cererea de administrare a acestei probe n.n.), iar în raport cu fondul susținerilor din cererea de repunere pe rol formulată, a apreciat că documentul, în conținutul pretins, nu are aptitudinea de a atrage reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor ci aduce în discuție apărări similare celor deja învederate instanței pe parcursul judecării cauzei, ce pot fi lămurite prin analiza probelor existente la dosar.

Or, în condițiile în care aspectele învederate în cuprinsul cererii de revizuire au fost relevate chiar de către inculpată și au fost analizate de către instanța ordinară, se constată că revizuenta A nu a invocat fapte sau împrejurări noi care să fie de natură a conduce la stabilirea existenței unor temeiuri legale care să permită revizuirea și să aibă aptitudinea de a demonstra netemeinicia hotărârii de condamnare.

Referitor la declarațiile extrajudiciare date de numițiiC, D și E, invocate ca mijloc probator în sprijinul cererii de revizuire, s-a arătat că acestea aveau ca scop să probeze că inculpata A nu a comis faptele reținute în sarcina sa și pentru care a fost condamnată.

Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători, în majoritate, constată că inculpații D și C au fost trimiși în judecată în cauza cu privire la care a fost invocat cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a C. proc. pen., și în această calitate de inculpați au fost audiați de mai multe ori pe parcursul desfășurării procesului penal și au participat la confruntări cu alți inculpați.

Totodată, se reține că soluția de condamnare a revizuentei A nu a avut în vedere, în mod exclusiv, declarațiile inculpaților C și D, ci s-a raportat la întreg ansamblul probator administrat în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cele două etape procesuale în fața instanțelor de judecată.

Împrejurarea că inculpații audiați în cursul procesului penal, au formulat declarații extrajudiciare ulterior soluționării definitive a cauzei, în legătură cu aspecte analizate de instanțe în baza probatoriului administrat, nu poate determina admiterea în principiu a cererii de revizuire, în condițiile în care, prin această cale extraordinară de atac, nu se poate obține o prelungire a probațiunii, nicio readministrare sau o reinterpretare a probatoriului administrat, pentru stări de fapt deja cunoscute și verificate de instanțele care au soluționat cauza.

Altfel spus, prin aspectele invocate, revizuenta A urmărește o readministrare a probelor, având în vedere că faptele la care se referă mijloacele probatorii invocate au fost puse în discuție, analizate și lămurite cu ocazia soluționării cauzei de către instanța de fond, respectiv de control judiciar. Din această perspectivă, aspectele arătate nu pot avea caracter de noutate, în sensul dispozițiilor art. 394 alin. (1) lit. a C. proc. pen., deoarece acestea au constituit apărări susținute de către inculpată pe parcursul procesului penal, cu privire la veridicitatea declarațiilor date de inculpați și martori, precum și cu privire la aprecierea conținutului și a relevanței probelor administrate, care au fost analizate de către instanțe, în contextul evaluării întregului material probator administrat în aceeași cauză.

În continuare, referitor la aspectele invocate ca rezultând din declarația numitului E care ar cunoaște împrejurări relatate de către martorul G cu privire la modalitatea în care acesta a fost audiat de organele de urmărire penală în anul 2014, se constată că acestea nu sunt de natură să conducă, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale care să permită revizuirea, în condițiile în care martorul a fost audiat de mai multe ori, atât în anul 2014, cât și ulterior, în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, participând și la confruntări. Prin urmare, instanțele au evaluat în mod nemijlocit și din perspectiva întregului material probator administrat în cauză, atât conținutul, cât și veridicitatea susținerilor martorului G.

Sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători, în majoritate, reamintește că pentru a reține incidența cazului de revizuire invocat este necesar ca împrejurările noi, preexistente hotărârii în discuție și rămase necunoscute instanței care a soluționat cauza, să aibă aptitudinea concretă de a stabili o situație de fapt care să dovedească eroarea de judecată, iar nu să creeze o astfel de aparență, în scopul de a obține administrarea de probe noi, aptitudine ce nu se poate reține în raport de împrejurarea indicată de către revizuentă.

În același sens, este necesar ca elementele de probă noi la care se referă art. 394 alin. (1) lit. a C. proc. pen. să fie de natură a demonstra fie că faptul constatat nu a existat, fie că persoana condamnată nu a luat parte la comiterea lui. Nu pot fi considerate „probe noi” potrivit cerinței normative, dovezile care aduc numai un surplus de argumente noi, care completează mijloacele de probă deja administrate, jurisprudența în materia revizuirii fiind cristalizată în sensul inadmisibilității cererilor prin care se tinde la prelungirea probatoriului sau reexaminarea materialului probator pe baza căruia a fost pronunțată hotărârea inițială (în același sens, decizia nr. 1769/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală).

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători, în majoritate, reține că revizuenta A nu a invocat fapte sau împrejurări noi care să fie de natură a conduce la stabilirea existenței unor temeiuri legale care să permită revizuirea și să aibă aptitudinea de a demonstra netemeinicia hotărârii de condamnare și, în consecință, să determine pronunțarea unei soluții diametral opuse.

Împrejurările invocate de revizuenta A nu se circumscriu cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a C. proc. pen. și constată că prin aspectele invocate se urmărește o readministrare a probelor, o reevaluare a unor elemente probatorii, cum ar fi veridicitatea depozițiilor unor inculpați și o nouă apreciere a faptelor, ceea ce ar presupune judecarea unui nou apel, însă această situație ar afecta principiul securității raporturilor juridice, unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului.

Sub acest aspect, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei (a se vedea Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO, Mitrea împotriva României, nr. 26.105/03, § 24, CEDO).

Concluzionând, mijloacele de probă pe care apelanta A și-a fundamentat cererea de revizuire nu relevă fapte sau împrejurări noi, în sensul art. 453 alin. (1) lit. a C. proc. pen., având în vedere că declarațiile extrajudiciare ale numiților C, D și E fac referire la fapte cunoscute de către instanțele care au pronunțat anterior soluțiile în cauză și constituie apărări formulate de către inculpată în cursul desfășurării procesului penal, în legătură cu care au fost administrate probe, fiind evaluată veridicitatea susținerilor în raport de acestea.

Totodată, referitor la înscrisul Notă, se constată că se tinde în concret la reevaluarea relevanței unei probe a cărei administrare a fost respinsă de instanța de apel. Prin încheierea de ședință din data de 11 decembrie 2017, instanța de control judiciar a respins cererea de administrare a acestei probe, apreciată ca nefiind relevantă, în raport cu acuzațiile aduse apelantei și obiectul probațiunii, iar reevaluarea acestei chestiuni nu se poate realiza în calea extraordinară de atac a revizuirii, putând face exclusiv obiectul analizei într-o cale ordinară de atac.

B. Referitor la cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, în majoritate de 3 judecători, reține că revizuenta A a invocat inconciliabilitatea sub aspectul stării de fapt, a raționamentului juridic și a situației juridice, dintre sentința penală nr. 181 din 28 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, în dosarul nr. x/1/2015, definitivă prin decizia penală nr. 93 din 5 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/1/2017, prin care s-a constatat că faptele pentru care s-a dispus condamnarea au fost comise de către inculpată în calitate de ministru, și sentința penală nr. 45 din 2 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția I penală, în dosarul nr. x/2/2017, definitivă prin decizia penală nr. 232/A din 11 iulie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/2/2017.

Referitor la cauza în care a fost pronunțată de către Curtea de Apel București - Secția I penală, sentința nr. 45 din 2 martie 2021, în dosarul nr. x/2/2017, revizuenta A a arătat că, prin încheierea nr. 383 din 6 iulie 2017 pronunțată în dosarul nr. y/1/2017/a1, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală a admis excepția de necompetență după calitatea persoanei a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a trimis cauza spre competentă soluționare Curții de Apel București.

Revizuenta a susținut că, prin aceeași încheiere, instanța a constatat că inculpata deținea calitatea de ministru, doar la nivel declarativ, deoarece își delegase atribuțiile de ministru către inculpatul B încă din februarie 2009. A concluzionat că, prin această constatare, instanța a statuat că nu mai este îndeplinită cerința esențială prevăzută de lege, cea a exercitării atribuțiilor de serviciu, necesară pentru a fi reținută comiterea anumitor infracțiuni în calitate de autor. Însă, prin sentința penală nr. 181 din data de 28 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, definitivă prin decizia penală nr. 93 din data de 5 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, deși inculpata s-a aflat în aceeași situație de delegare a atribuțiilor de serviciu către inculpatul B, instanța a reținut o situație contrară celei constatate în cauza anterior menționată, în sensul că inculpata A a comis faptele în exercitarea atribuțiilor de serviciu, situație care a avut drept consecință nelegala condamnare pentru comiterea infracțiunilor de luare de mită și abuz în serviciu.

Analizând criticile formulate în apelul declarat de revizuenta A, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători, în majoritate, reține că, potrivit art. 453 alin. (1) lit. e C. proc. pen., revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia.

Incidența acestui caz de revizuire presupune existența a două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive, prin care instanțele să fi soluționat conflictul de drept substanțial penal și acestea să fie inconciliabile, în sensul că prin dispozițiile lor, să se excludă una pe alta, aspect ce se referă la situația de fapt, iar nu la probleme de drept.

Cazul de revizuire referitor la hotărârile care nu se pot concilia, implică fie existența unor hotărâri pronunțate pentru aceeași faptă, dar față de persoane diferite, fie existența unor hotărâri pronunțate față de aceeași persoană, dar pentru fapte diferite, fie chiar existența unor hotărâri pronunțate față de persoane diferite și pentru fapte diferite, dar între care există o anumită corelație. În sensul art. 453 alin. (1) lit. e C. proc. pen., hotărârile nu se pot concilia atunci când, prin dispozițiile pe care le conțin, se exclud între ele (N. Volonciu s.a. C. proc. pen. comentat, pag. 1312).

Inconciliabilitatea trebuie să rezulte din dispozitivul hotărârii judecătorești, dar atunci când dispozitivul nu este determinant în lămurirea soluțiilor ce nu se pot concilia, se poate apela și considerentele care-l precizează (Gr. Teodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu).

Referitor la situația juridică a revizuentei A, din analiza comparativă a celor două hotărâri judecătorești definitive, se constată că nu există o suprapunere a acuzațiilor penale, iar între cele două soluții pronunțate față de această inculpată, nu există o contradictorialitate.

Contrar susținerilor revizuentei, potrivit cărora spre deosebire de sentința penală nr. 181 din 28 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, în dosarul nr. x/1/2015, prin încheierea nr. 383 din 6 iulie 2017 pronunțată în dosarul nr. y/1/2017/a1, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală a statuat că în cazul inculpatei nu mai este îndeplinită cerința esențială prevăzută de lege a exercitării atribuțiilor de serviciu necesară pentru a comite anumite categorii de infracțiuni în calitate de autor, ca urmare a delegării acestor atribuții către inculpatul B, se constată că, în realitate, hotărârile judecătorești nu cuprind, sub acest aspect, dispoziții contradictorii, care nu se pot concilia.

Astfel, prin sentința penală nr. 45 din 2 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I penală, în dosarul nr. x/2/2017, precum și prin decizia penală nr. 232/A din 5 iunie 2018 pronunțată de instanța de control judiciar, s-a reținut că:

„… prin încheierea nr. 383 din 06.07.2017 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, s-a dispus, în temeiul art. 346 alin. (6) raportat la art. 40 art. 47 și art. 48 alin. (1) lit. a C. proc. pen. admiterea excepției de necompetență după calitatea persoanei a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în temeiul art. 50 raportat la art. 38 C. proc. pen., trimiterea cauzei privind pe inculpații AE, A, AB, AC, B și AJ, spre competentă soluționare, la Curtea de Apel București.

Pentru a dispune această soluție s-a avut în vedere că, deși la momentul comiterii prezumtivelor fapte, inculpata A avea calitatea de ministru al Ministerului Turismului, activitățile desfășurate și circumscrise sferei ilicitului penal de către acuzare nu au legătură cu atribuțiile de serviciu ale inculpatei în exercitarea funcției de ministru, ci cu activitățile desfășurate de inculpată în perioada cât îndeplinea funcția de secretar executiv al AT și făcea parte din Biroul Permanent Național, în scopul colectării sumelor de bani folosite pentru plata unor servicii de publicitate prestate în interesul unui candidat.”

Așadar, contrar susținerilor din cuprinsul cererii de revizuire anterior prezentate, se constată că în această cauză nu s-a reținut că faptele imputate inculpatei A nu au fost săvârșite în exercitarea atribuțiilor de serviciu impuse de funcția de ministru, ca urmare a delegării acestor atribuții de ministru către inculpatul B încă din februarie 2009, ci acestea privesc activitățile desfășurate de inculpată în perioada în care îndeplinea funcția de secretar executiv al AT și făcea parte din Biroul Permanent Național, în cauză fiind vizate fapte prin care pe parcursul campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale din anul 2009, au fost colectate sume de bani provenite din infracțiuni de corupție, delapidare și evaziune fiscală care au fost folosite ulterior pentru plata unor servicii de publicitate prestate în interesul unui candidat.

Având în vedere dispozițiile art. 371 alin. (1) C. proc. pen., se constată că limitele judecății cu care au fost investite instanțele de judecată prin rechizitoriul nr. x/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție - Secția de Combatere a Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție, respectiv prin rechizitoriul nr. x/P/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție - Secția de Combatere a Infracțiunilor Asimilate Infracțiunilor de Corupție, sunt diferite, astfel încât în cele două cauze în care inculpata A a fost trimisă în judecată, instanțele au dezlegat conflicte de drept penal distincte.

Așa cum a reținut și prima instanță, între cele două soluții dispuse cu privire la inculpată, respectiv sentința penală nr. 181 din 28 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, definitivă prin decizia penală nr. 93 din 5 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători și sentința penală nr. 45 din 2 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția I penală, definitivă prin decizia penală nr. 232/A din 11 iulie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, nu există o contrarietate, întrucât sunt vizate fapte diferite, cu încadrări juridice diferite.

Astfel, în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2/2017, s-a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, în temeiul art. 16 lit. f C. proc. pen., pentru două infracțiuni de instigare la luare de mită și pentru cinci infracțiuni de spălare de bani, iar în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/1/2017, pentru cele trei infracțiuni de luare de mită și pentru infracțiunea de abuz în serviciu s-a dispus condamnarea inculpatei A la 6 ani închisoare, iar pentru tentativă la infracțiunea de folosirea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete pentru obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene, s-a dispus achitarea în temeiul art. 16 lit. c C. proc. pen.

Din această perspectivă, hotărârile judecătorești definitive pronunțate cu privire la revizuenta A nu se exclud pentru că nu există o suprapunere în ceea ce privește acuzațiile penale, fiind vizate fapte și situații juridice diferite.

În consecință, se reține că aspectele invocate de revizuentă cu privire la acest caz de revizuire nu se limitează la constatarea existenței unor hotărâri care nu se pot concilia, ci reflectă, în concret, critici referitoare la situația de fapt constatată, încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatei, precum și la soluția de condamnare și care tind la reinterpretarea faptelor și reanalizarea conținutului mijloacelor de probă avute în vedere de instanțe, precum și la o reinterpretare a dispozițiilor legale de drept substanțial, deja analizate în mod definitiv și cu autoritate de lucru judecat de către instanțele ordinare, în fiecare dintre cele două cauze.

Prin urmare, din perspectiva admisibilității în principiu a cererii de revizuire, Înalta Curte – Completul de 5 Judecători, în majoritate, reține că motivele invocate de revizuenta A nu fac dovada existenței unor efecte juridice contradictorii ale hotărârilor judecătorești indicate, în sensul prevederilor art. 453 alin. (1) lit. e C. proc. pen.

În concluzie, din perspectiva cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e C. proc. pen., se constată că acuzațiile formulate în cele două cauze în care inculpata A a fost trimisă în judecată, vizează fapte distincte, iar aspectele referitoare la exercitarea de către aceasta a atribuțiilor de serviciu personal versus exercitarea acestor atribuții prin delegare, în raport cu fapte distincte și în împrejurări diferite, nu au aptitudinea de a genera o situație contradictorie, nici măcar la nivel formal, dincolo de aptitudinea regulatorului de competență de a constitui sau nu o hotărâre judecătorească aptă a declanșa un control în calea revizuirii întemeiată pe art. 453 alin. (1) lit. e C. proc. pen.

Pentru considerentele anterior expuse, constatând că, în mod distinct, pentru fiecare dintre cazurile de revizuire invocate, respectiv cel prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a C. proc. pen. și cel prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e C. proc. pen., s-a cristalizat câte o opinie majoritară potrivit căreia apelul formulat de revizuentă este nefondat, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători, în majoritate, va respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuenta A împotriva sentinței penale nr. 691 din data de 12 decembrie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/1/2023.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelanta revizuentă la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În majoritate,

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuenta A împotriva sentinței penale nr. 691 din data de 12 decembrie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/1/2023.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă apelanta revizuentă la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 decembrie 2024.

Cu opinie separată, în sensul admiterii apelului declarat de revizuenta A împotriva sentinței penale nr. 691 din data de 12 decembrie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/1/2023, al desființării, în parte, a sentinței penale atacate, al admiterii în principiu a cererii de revizuire formulate de A împotriva sentinței penale nr. 181 din 28 martie 2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, în dosarul nr. x/1/2015, definitivă prin decizia penală nr. 93 din 05 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/1/2017, precum și împotriva sentinței penale nr. 45 din 02 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția I penală, în dosarul nr. x/2/2017, definitivă prin decizia penală nr. 232/A din 11 iulie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/2/2017 și al trimiterii cauzei la Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea rejudecării după admiterea în principiu a cererii de revizuire prin raportare doar la temeiul prevăzut art. 453 alin. (1) lit. e C. proc. pen.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 452 C. proc. pen. și numai pentru cazurile prevăzute în art. 453 C. proc. pen., și respectiv, art. 465 C. proc. pen.

Rațiunea pentru care legiuitorul a instituit căile extraordinare de atac, este aceea ca prin aceste mijloace procesual penale să fie desființate hotărârile cu autoritate de lucru judecat, dar care nu corespund legii și adevărului. Instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorității de lucru judecat, așadar stabilității hotărârilor judecătorești definitive, însă numai în cazurile și în condițiile strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii juridice.

Din această perspectivă, Curtea Constituțională a reținut că hotărârea întemeiată pe o eroare judiciară nu trebuie să își prelungească existența, chiar dacă este învestită cu puterea lucrului judecat, revizuirea - cale de atac extraordinară - având tocmai rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt și de a reabilita judecătorește persoanele condamnate pe nedrept (Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 185 din 11 martie 2016 – paragraf 32).

Analizând motivele invocate de către apelanta revizuentă A, se apreciază, în opinie separată, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 459 alin. (3) C. proc. pen., pentru admiterea în principiu a cererii de revizuire, din perspectiva cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e C. proc. pen.

Pentru a se reține existența cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e C. proc. pen., este necesar să existe două hotărâri penale definitive, prin care instanțele să fi soluționat conflictul de drept substanțial penal, iar hotărârile să nu se poată concilia. Caracterul inconciliabil vizează, în principiu, situația de fapt reținută (aceeași faptă, dar făptuitori diferiți, ori același făptuitor însă fapte diferite, respectiv fapte și făptuitori diferiți, dacă acestea sunt corelative).

Potrivit susținerilor revizuentei A, cele două hotărâri judecătorești au calificat diferit, cu importante consecințe juridice sub aspectul elementelor constitutive ale infracțiunilor reținute în sarcina inculpatei, aceeași situație de fapt, având în vedere că este vorba despre fapte concurente, similare ca modalitate de comitere și circumstanțe de fapt. Totodată, prin hotărârile criticate pentru inconciliabilitate, se reține că faptele ar fi fost săvârșite de către inculpată atunci când deținea formal calitatea de ministru (Ministerul Tineretului și Ministerul Dezvoltării Regionale, care a inclus Ministerul Tineretului, transformat ulterior în direcție a ministerului).

În ceea ce privește cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e C. proc. pen., se constată, în opinie separată, că este îndeplinită condiția privind existența a două hotărâri penale definitive, prin care instanțele să fi soluționat conflictul de drept substanțial penal.

Sunt hotărâri prin care se rezolvă fondul cauzei acelea prin care instanța se pronunță asupra raportului juridic de drept penal substanțial și asupra raportului juridic procesual penal principal. Prin rezolvarea fondului cauzei, instanța penală rezolvă acțiunea penală și pronunță, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. (în acest sens, deciziile nr. 126/2016 și nr. 181/2016 pronunțate de Curtea Constituțională, precum și Decizia Nr. XVII din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite).

Prin raportare la cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e C. proc. pen., se reține că, atât prin cererea de revizuire, cât și prin motivele de apel aflate la dosarul cauzei, revizuenta A a invocat inconciliabilitatea dintre sentința penală nr. 181 din data de 28 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, definitivă prin decizia penală nr. 93 din data de 5 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători și sentința penală nr. 45 din data de 2 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția I penală, definitivă prin decizia penală nr. 232/A din data de 11 iulie 2023 pronunțată de Înalta Curte Casație și Justiție - Secția penală.

Se reține că și în cazul în care printr-o hotărâre judecătorească definitivă, s-a dispus încetarea procesului penal, potrivit art. 396 alin. (6) C. proc. pen., aceasta este tot o soluție asupra fondului cauzei, întrucât și în această situație, instanța a constatat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

În mod concret, se constată că prin decizia nr. 232/A din data de 11 iulie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, însă instanța a analizat faptele, prin raportare la probatoriul administrat, astfel încât încetarea procesului a reprezentat soluția subsidiară constatării întrunirii cerințelor de tipicitate ale infracțiunilor reținute în sarcina inculpatei A.

Astfel, în considerentele deciziei anterior menționate, instanța de control judiciar a reținut că „inculpata A a instigat la comiterea unei infracțiuni de corupție, în condițiile în care, cunoștea că, prin natura funcției, inculpatul AB avea atribuții concrete, pe care urma să le exercite în raport cu societatea de la care urmau să fie solicitate foloasele. … Din punct de vedere subiectiv, modul conspirat în care inculpata a solicitat să se realizeze remiterea foloaselor materiale demonstrează că a avut reprezentarea tuturor elementelor esențiale ale faptei care urma să fie săvârșită.”

Totodată, s-a arătat că în ceea ce privește infracțiunile de spălare a banilor, din ansamblul probator administrat în cauză, rezultă că inculpata A a participat la schimbarea sau transferul tuturor sumelor de bani obținute în urma săvârșirii infracțiunilor descrise anterior, fiind reținute, în sarcina acesteia, patru infracțiuni de spălare de bani, corelativ fiecărei infracțiuni predicat – două infracțiuni de luare de mită, o infracțiune de delapidare și o infracțiune de evaziune fiscală. …. În ceea ce privește latura subiectivă a infracțiunii, eludarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 334/2006 referitoare la finanțarea campaniilor electorale confirmă intenția inculpatei de a ascunde proveniența bunurilor, în condițiile în care, rațiunea legii, care impune evidența tuturor donațiilor, este tocmai de a asigura transparența necesară pentru a verifica dacă sumele folosite în procesul electoral provin din infracțiuni de corupție.

Referitor la condiția ca hotărârile judecătorești să fie inconciliabile, se constată, în opinie separată, că, în cele două cauze, faptele imputate inculpatei A, au fost săvârșite în aceeași perioadă în care inculpata avea calitatea de ministru al Turismului (decembrie 2008 – decembrie 2009), ulterior al Dezvoltării Regionale și Turismului (până la data de 9 februarie 2012) și, de asemenea, s-a reținut faptul că, prin ordinul ministrului, la data de 05.03.2009, inculpatului B i-a fost delegat dreptul de semnătură pentru atribuțiile care reveneau ministrului.

În cauza în care a fost pronunțată sentința penală nr. 181 din data de 28 martie 2017 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, definitivă prin decizia penală nr. 93 din data de 5 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, s-a reținut, ca situație de fapt, că faptele inculpatei A care, în cursul anului 2010, în calitate de ministru al Dezvoltării Regionale și Turismului, a primit, în mod indirect, pentru sine, dar și pentru Organizația AT București, prin intermediul inculpatului C, suma de 499.739,9 lei și, respectiv, suma de 195.627,16 lei de la martorii G și X pentru a asigura finanțarea la timp a contractelor de lucrări încheiate de SC Y SA cu UAT Cavnic și UAT Borsec, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. anterior raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen.

Instanța a mai constatat că faptele inculpatelor A și J de a primi, în cursul anilor 2010-2011, suma de 296.076 lei, cu ajutorul inculpatului D, pentru a asigura plata la timp a lucrărilor executate de SC Z S.A. în baza contractelor încheiate de această societate cu Compania Națională de Investiții, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. anterior, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., infracțiune comisă de fiecare dintre inculpate.

Totodată, s-a reținut că faptele inculpatei A care, în calitate de ministru al Dezvoltării Regionale și Turismului, a pretins, la data de 7 februarie 2011 martorului G un procent de 10% din plățile efectuate de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului pentru contractele de lucrări încheiate de SC Y SA și SC AK S.R.L., iar la data de 6 octombrie 2011 a primit, efectiv suma de 900.000 euro de la martorii G și AA, în schimbul garanției că plățile către aceste societăți se vor efectua la timp de către Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. anterior rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen.

S-a constatat că fapta inculpatei A care, în calitate de ministru al Dezvoltării Regionale și Turismului, în cursul anului 2011, cu ocazia achiziționării serviciilor de promovare a României în cadrul evenimentului sportiv din data de 9 iulie 2011, și-a exercitat atribuțiile de serviciu cu încălcarea normelor legale, cu consecința producerii unei pagube în patrimoniul Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului în cuantum de 8.116.800 lei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 coroborat cu art. 2481 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen.

Se reține, totodată, că în cauza în care a fost pronunțată sentința penală nr. 45 din 2 martie 2021 de Curtea de Apel București - Secția I penală, în dosarul nr. x/2/2017, s-a constatat, printre altele, sub aspectul situației de fapt, că fapta inculpatei A, care, în perioada octombrie – noiembrie 2009, l-a determinat pe secretarul general al Ministerul Turismului, inculpatul B să ceară suma de 918.864 lei de la martorul AF, reprezentantul societății AL S.A., societate care avea în derulare contracte finanțate de minister, pentru a asigura finanțarea corespunzătoare a acestora, suma urmând să fie folosită pentru plata serviciilor prestate în favoarea candidatului susținut de partidul din care făcea parte inculpata, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de instigare la luare de mită.

În ceea ce privește fapta aceleiași inculpate, care, în perioada octombrie – decembrie 2009, l-a determinat pe inculpatul AB, președintele Consiliului Județean AU, să ceară suma de 691.029,63 lei de la martorul AG, reprezentantul societății AM S.R.L., societate care avea în derulare mai multe contracte cu Consiliul Județean, pentru a asigura finanțarea corespunzătoare a acestora, suma urmând să fie folosită pentru plata serviciilor electorale prestate în favoarea candidatului susținut de partidul din care făcea parte inculpata, instanța de fond a apreciat că întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de instigare la luare de mită.

S-a constatat că faptele inculpatei A care, în perioada octombrie – decembrie 2009, a schimbat sumele de bani obținute prin infracțiunile de luare de mită săvârșite de B, AB, infracțiunea de delapidare săvârșită de AC, infracțiunea de evaziune fiscală săvârșite de AD și transferate în patrimoniul unor societăți comerciale, în servicii de publicitate prestate către campania electorală a candidatului I, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de spălare a banilor.

Instanța de fond a reținut că, deși la momentul comiterii prezumtivelor fapte inculpata A avea calitatea de ministru al Ministerului Turismului, activitățile desfășurate și circumscrise sferei ilicitului penal de către acuzare nu au legătură cu atribuțiile de serviciu ale inculpatei în exercitarea funcției de ministru, ci cu activitățile desfășurate de inculpată în perioada cât îndeplinea funcția de secretar executiv al AT și făcea parte din Biroul Permanent Național, în scopul colectării sumelor de bani folosite pentru plata unor servicii de publicitate prestate în interesul unui candidat.

Însă, se constată că un element relevant, în opinia instanței de fond a fost și faptul că „inculpata A avea o legătură directă, profesională, politică sau personală cu autorii sau instigatorii infracțiunilor predicat fiind ministru al turismului, având în directă subordonare pe inculpatul B, secretarul general al ministerului, și cooperând administrativ și politic cu inculpatul AB, președintele C.J. AU …”

Prin decizia penală nr. 232/A din 11 iulie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/2/2017, printre altele, a fost admis apelul declarat de inculpata A împotriva sentinței penale nr. 45 din 2 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția I penală, în dosarul nr. x/2/2017 și în baza art. 396 alin. (1) și (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. c C. pen. și art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen., interpretat prin deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale a României și Decizia nr. 67 din 25.10.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpata A, sub aspectul săvârșirii a două infracțiuni de instigare la luare de mită, prevăzute de art. 47 C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. în referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., și a cinci infracțiuni de spălare a banilor, prevăzute de art. 49 alin. (1) lit. a din Legea nr. 129/2019 cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Procedând la analiza hotărârilor anterior menționate, se constată că legătura între atribuțiile pe care inculpata A le avea în calitate de ministru și modalitatea concretă de săvârșire a infracțiunilor reținute în sarcina acesteia, a fost evaluată diferit de către instanțele judecătorești, în cele două cauze în care inculpata a fost trimisă în judecată.

Tocmai de aceea, perspectivele diferite ale instanțelor ordinare prin care a fost evaluată și interpretată, în cele două dosare, calitatea și modalitatea în care a acționat inculpata A, prin raportare la exercitarea atribuțiilor de serviciu, impun constatarea caracterului aparent inconciliabil al hotărârilor judecătorești anterior menționate și sunt apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzelor penale.

În virtutea dreptului la un proces echitabil, partea trebuie să poată solicita și să obțină reformarea hotărârilor judecătorești ireconciliabile care privesc situații de drept diferite, întemeiate pe aceeași bază factuală.

Așadar, din perspectiva procedurii reglementate de art. 459 C. proc. pen. care privește examinarea admisibilității exercitării unui drept, se constată că, verificând cererea de revizuire sub aspectul regularității sale, sunt îndeplinite condițiile referitoare la hotărârile ce pot fi atacate, titularul cererii, termenul de introducere și că faptele și mijloacele de probă invocate conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea, prin raportare doar la cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e C. proc. pen., invocat de către revizuenta A.

Date fiind limitele examinării admisibilității în principiu a cererii de revizuire, care nu implică o judecată ce vizează însăși soluționarea căii extraordinare de atac, și faptul că principiul securității juridice nu trebuie să conducă la o rigiditate a aplicării sale, se constată că era necesar a fi analizată, în mod concret, temeinicia cererii de revizuire referitoare la inconciliabilitatea hotărârilor judecătorești definitive pronunțate cu privire la inculpata A.

În consecință, se apreciază, în opinie separată, că în cauză se impunea admiterea apelului declarat de revizuenta A împotriva sentinței penale nr. 691 din data de 12 decembrie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/1/2023, desființarea, în parte, a sentinței penale atacate și admiterea în principiu a cererii de revizuire formulate de A împotriva sentinței penale nr. 181 din 28 martie 2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, în dosarul nr. x/1/2015, definitivă prin decizia penală nr. 93 din 05 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/1/2017, precum și împotriva sentinței penale nr. 45 din 02 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția I penală, în dosarul nr. x/2/2017, definitivă prin decizia penală nr. 232/A din 11 iulie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/2/2017 și, în consecință, trimiterea cauzei la Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea rejudecării după admiterea în principiu a cererii de revizuire prin raportare doar la temeiul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e C. proc. pen.

Cu opinie separată, în sensul admiterii apelului declarat de revizuenta A împotriva sentinței penale nr. 691 din data de 12 decembrie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/1/2023, a desființării, în parte, a sentinței penale atacate, a admiterii în principiu a cererii de revizuire formulate de A împotriva sentinței penale nr. 181 din 28 martie 2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, în dosarul nr. x/1/2015, definitivă prin decizia penală nr. 93 din 05 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/1/2017 și a trimiterii cauzei la Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea rejudecării după admiterea în principiu a cererii de revizuire prin raportare doar la temeiul prevăzut art. 453 alin. (1) lit. a C. proc. pen.

Analizând motivele invocate de către apelanta revizuentă A, se apreciază, în opinie separată, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 459 alin. (3) C. proc. pen., pentru admiterea în principiu a cererii de revizuire, din perspectiva cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a C. proc. pen.

Astfel, cererea este formulată în termen (putându-se face oricând, conform art. 457 alin. (1) C.proc.pen.), cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) și (3) C. proc. pen. și de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455 C. proc. pen., fiind indicate temeiurile legale pentru redeschiderea procedurilor penale, iar faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care să fi fost judecată definitiv.

Totodată, contrar opiniei majoritare, se constată că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 459 alin. (3) lit. e C. proc. pen., apreciind că faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea de revizuire conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea, motivele invocate de către revizuenta A putând constitui un temei pentru admiterea în principiu a cererii de revizuire.

Etapa admiterii în principiu este o judecată de ordin formal, privind regularitatea și seriozitatea cererii de revizuire, pentru a se decide dacă este sau nu cazul să fie efectuat un control judecătoresc prin rejudecarea cauzei ce face obiectul cererii de revizuire.

Dispozițiile art. 459 C.proc.pen. reglementează procedura admiterii în principiu a cererii de revizuire, enumerând la alin. (3) condițiile ce trebuie verificate de instanța de judecată în vederea admiterii cererii. Printre acestea, la lit. e) a alin. (3) anterior menționat este reglementată condiția ca faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea să conducă, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea. În acest context, sintagma „mijloace de probă“ semnifică acele mijloace de probă care probează existența unuia dintre cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 C. proc. pen., nu doar ipoteza prevăzută la alin. (1) lit. a al art. anterior menționat. Aceste mijloace de probă sunt cele arătate de revizuent în cererea de revizuire sau cele atașate acesteia, atunci când este vorba despre mijloace de probă pe care revizuentul le deține.

În ceea ce privește folosirea de către legiuitor a expresiei „în mod evident“ în cuprinsul art. 459 alin. (3) lit. e C. proc. pen., Curtea Constituțională a apreciat că aceasta semnifică legătura fie directă, fie suficient de bine conturată care trebuie să existe între faptele și mijloacele de probă arătate de revizuent în cererea de revizuire și posibilitatea stabilirii unor temeiuri legale care să permită revizuirea. Existența acestei legături etiologice este stabilită de instanța de judecată învestită cu soluționarea cererii de revizuire, în fiecare cauză în parte, în funcție de particularitățile acesteia, folosirea de către legiuitor a cuvântului „evident“ în cuprinsul textului criticat arătând caracterul cvasidirect al acesteia (Decizia CCR nr. 15 din 31 ianuarie 2023).

Cu referire la acest aspect, în opinie separată se apreciază că legătura dintre faptele și mijloacele de probă indicate de revizuentă în cererea formulată și stabilirea temeiurilor legale care permit revizuirea este una evidentă, în interpretarea pe care și instanța de contencios constituțional a dat-o acestei sintagme.

Cu privire la înțelesul expresiei „fapte sau împrejurări“, în literatura de specialitate, ca și în practica judiciară, s-a considerat că aceasta se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, și anume orice întâmplare, situație sau stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii. Totodată, faptele și împrejurările noi pot determina revizuirea hotărârii definitive atacate dacă nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, întrucât nu au fost invocate în fața acesteia și nici nu rezultă din materialul probator existent la dosar. Totuși, dacă o anumită faptă sau împrejurare a fost învederată instanței, însă aceasta s-a aflat în imposibilitatea administrării probei fapta sau împrejurarea ar putea fi invocată pe calea revizuirii, atunci când proba a devenit admisibilă.

Tot în interpretarea sintagmei ,,fapte și împrejurări noi”, Curtea Constituțională a României a reținut că, din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale criticate, prin raportare la ansamblul reglementării instituției revizuirii, rezultă că faptele și împrejurările noi care nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate nu pot fi apreciate altfel decât prin raportare la instanța de judecată care a soluționat cauza penală, necunoașterea acelorași fapte sau împrejurări de către ceilalți participanți la procesul penal neproducând efecte juridice asupra soluției pronunțate. (CCR, Decizia nr. 15/31 ianuarie 2023).

În același sens s-a opinat, în mod unanim, și în doctrina de drept procesual penal, arătându-se că pentru a fi incidente dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a C. proc. pen. „este necesar ca faptele și împrejurările noi să fi preexistat hotărârii atacate, doar că ele nu au putut fi cunoscute de instanță, indiferent din care motiv. Descoperirea lor ulterioară și invocarea pe calea revizuirii are drept scop evidențierea unor erori de fapt, produse în judecata inițială din cauza necunoașterii respectivelor împrejurări, astfel încât noua situație să conducă la anularea hotărârii contrare legii“. S-a arătat, totodată, că, în sensul dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. a C. proc. pen., „faptele probatorii trebuie să fie noi, iar nu mijloacele de probă a unei fapte sau împrejurări cunoscute de instanță la soluționarea cauzei. Pe calea revizuirii nu sunt deci posibile o prelungire a probatoriului pentru fapte și împrejurări cunoscute de instanță, și nicio readministrare sau o reinterpretare a probatoriului administrat“.

În raport de aceste considerații teoretice, în opinie minoritară, se apreciază că apelanta revizuentă a invocat fapte probatorii noi, rămase necunoscute instanței care a soluționat cauza în fond.

În acest sens, se reține că revizuenta a invocat faptul că în cursul anului 2018 a fost prezentat în Parlamentul României – Comisia Parlamentară de Control a Serviciului Român de Informații, un document clasificat din care a rezultat că dosarul nr. x/P/2014 a fost constituit prin redeschiderea unui alt dosar format în perioada 2010-2011 la Structura Teritorială Alba a D.N.A., în cadrul căruia a fost pus în aplicare Protocolul de cooperare dintre Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații.

S-a menționat că în respectivele note era descrisă o amplă activitate infracțională desfășurată de către inculpații C, B, AI, G, X, K, fără ca revizuenta să aibă vreo implicare în această activitate, aceasta nefiind menționată în respectivele note. Ca urmare a conținutului informativ al respectivei note, rezultă că fapta pe care instanța a apreciat-o ca fiind săvârșită de revizuentă, în realitate a fost comisă chiar de către unii dintre martorii care au dat declarații împotriva sa în cauză.

Contrar opiniei majoritare, instanța care a soluționat cauza definitiv nu a avut cunoștință de împrejurările sau circumstanțele relevate de respectivul înscris, în dosarul nr. x/1/2017, întrucât, deși apelanta a solicitat emiterea unei adrese către Serviciul Român de Informații, pentru a pune la dispoziția instanței, în regimul de clasificare prevăzut de lege sau declasificare, notele de informații care au fost trimise conducerii Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului, Guvernului și Președinției, în legătură cu faptele din cauză, instanța de apel a respins cererea, prin încheierea de ședință din data de 11 decembrie 2017.

Prin urmare, conținutul informativ al respectivelor Note a rămas necunoscut instanței care a soluționat fondul cauzei.

Împrejurarea că revizuenta tinde să dovedească cu respectivul înscris apărări pe care le-ar mai fi invocat în cauză, este lipsită de relevanță, atâta vreme cât conținutul informativ al înscrisului menționat nu a fost cunoscut niciun moment instanței. Prin urmare, aspectele învederate în cuprinsul cererii de revizuire nu au fost analizate de către instanța ordinară și nici nu aveau cum să fie analizate, atâta vreme cât conținutul informativ al înscrisului a rămas clasificat.

În opinie minoritară se apreciază că trăsătura noutății care poartă asupra faptelor sau împrejurărilor învederate trebuie să fie concretizată nu doar prin noutate absolută în sensul că instanța sub nicio formă și în niciun context să nu se fi gândit la posibilitatea administrării unei asemenea probe, ci noțiunea de nou, în această materie, înseamnă și cunoscut însă „neexploatat”. Această soluție este îmbrățișată și de doctrina procesuală penală relevantă (Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea Specială, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, 2018), care, de o manieră riguroasă a arătat că „pentru a exista cazul de revizuire, este necesar să fie noi faptele sau împrejurările invocate sau faptele probatorii și mijloacele de probă prin care acestea pot fi administrate în cauză. Pot fi considerate ca noi și mijloacele de probă care nu au putut fi cunoscute la data soluționării cauzei, deși erau cunoscute faptele probatorii.”

Având în vedere aptitudinea faptelor probatorii noi de a conduce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare a revizuentei, se apreciază în opinie minoritară că revizuenta A a invocat fapte sau împrejurări noi de natură a conduce la stabilirea existenței unor temeiuri legale care să permită revizuirea și să aibă aptitudinea de a demonstra netemeinicia hotărârii de condamnare. Ca urmare, soluția corectă care s-ar fi impus în cauză era aceea de admitere în principiu a revizuirii, faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conducând, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea.