Res judicata barring compensation claims for abandoned wartime property under Law No. 9/1998

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă la data de 24.02.2022, reclamanta A a solicitat obligarea pârâtelor Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti – Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la stabilirea despăgubirilor prin emiterea unei decizii pentru diferenţa de proprietate, respectiv: 31,94 teren arabil ha teren loc de casa, 2000 mp plantaţie de salcâm şi 200 pomi fructiferi; să se fixeze un termen în care să fie obligate pârâtele să emită decizia solicitată, respectiv 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii; obligarea pârâtelor la plata către reclamantă de penalităţi de întârziere în cuantum de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere, de la expirarea termenului ce se va dispune pentru emitere şi până la emiterea actului administrativ.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1722/11.11.2022, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a respins excepția autorităţii de lucru judecat şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel reclamanta, iar, prin decizia civilă nr. 826A din 6 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul, ca nefondat.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanta A, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

În susţinerea cererii, după prezentarea situaţiei de fapt, reclamanta arată că, în speţa, instanţa de fond şi instanţa de apel nu s-au pronunţat în niciun fel asupra apărărilor formulate cu privire la admisibilitatea acţiunii, decât în sensul în care aceasta ar fi tardiv introdusă, ca urmare a depunerii cererii de despăgubiri peste termenul stabilit de legiuitor, respectiv 28.01.2008.

Lipsa motivelor de fapt şi de drept pentru care au fost înlăturate apărările reclamantei duce la încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de fond şi curtea de apel au preferat să acuze pe recurentă, fără a argumenta de ce au fost înlăturate susţinerile acesteia, practic nici nu s-a pronunţat cu privire la acestea, dar fără să meargă la esenţa solicitării şi consecinţelor invocate de reclamantă, care a arătat încălcarea unor norme de drept, prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cauze.

Or, nemotivând în fapt şi în drept înlăturarea apărărilor formulate de recurentă şi motivându-și soluţia dată prin hotărârea recurată doar pe aspecte privind nediligența acesteia, privind faptul că nu a fost depusă în termen cererea privind diferenţa de bunuri îndrituite despăgubirilor, nu face decât să se încalce prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, susţine că, prin modificările aduse prin Legea nr. 403/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 Septembrie 1940, trebuia avut în vedere faptul că autorul reclamantei, B, a abandonat în Cadrilater o suprafaţă mult mai mare decât cea pentru care s-au acordat despăgubiri, ceea ce o îndreptăţeşte pe recurentă să solicite să fie acordate despăgubiri pentru diferenţa de 31,94 ha teren arabil, 1 ha teren loc de casă (curte), 2.000 mp plantaţie de salcâm şi 200 pomi fructiferi, casele, grajdurile şi satele existente în satul (...), Comuna Arman, judeţul Caliacra, care au aparţinut acestuia, dar şi pe considerentul că, prin modificarea art. 2 din Legea nr. 9/1998, trebuiau acordate despăgubiri pentru bunurile compuse din 1 ha teren loc de casă (curte), 2.000 mp plantaţie de salcâm şi 200 pomi fructiferi, casele, grajdurile şi satele existente în satul (...), Comuna Arman, judeţul Caliacra.

Arată faptul că tatăl reclamantei, B a deţinut o suprafaţă de 91,940 ha teren arabil, fiind împroprietărit cu 10 ha, iar restul de 81,94 ha le-a achiziţionat, aşa cum rezultă din actele depuse.

Având în vedere faptul că pârâta Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, deşi a avut la îndemână toate înscrisurile de care avea nevoie, nu a acordat în integralitate despăgubirile la care era îndreptăţită recurenta ca descendentă a autorului său B, consideră că, pe această cale, este necesară acordarea despăgubirilor pentru diferenţă.

Or, instanţa de apel îşi motivează decizia pe aspectele ce privesc autoritatea de lucru judecat, stabilită de instanţa de fond, şi pe tardivitatea depunerii cererii pentru suplimentul de despăgubiri, deşi această cerere era depusă pentru integralitatea proprietăţii abandonate, anterior modificării prin Legea nr. 403/2006.

Prin urmare, opinează că o diferenţă de aproximativ 2 luni între momentul publicării Legii nr. 403/2006, noiembrie 2006 în Monitorul Oficial, şi data depunerii cererii, aprilie 2008, nu este de natură a decădea recurenta din dreptul său la despăgubiri, în condiţiile în care prima cerere era completă cu privire la despăgubirile pe care le pretindea, ca urmare a abandonării averii în urma stării de război, făcând referire la prevederile art. 1-3 din Legea nr. 9/1998.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, pe fond, obligarea pârâtelor la evaluarea şi emiterea unei decizii care să stabilească despăgubirile ce urmează a fi acordate reclamantei pentru diferenţa de proprietate, respectiv 31,94 ha teren arabil, 1 ha teren loc de casă (curte), 2.000 mp plantaţie de salcâm şi 200 pomi fructiferi.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatele-pârâte Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 au depus fiecare la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., şi, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspunsuri la întâmpinări, prin care a cerut înlăturarea apărărilor părţilor adverse şi admiterea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Cu privire la excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimatele-pârâte prin întâmpinări, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., „recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., „cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor”.

Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar doar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, părţile putând-o critica numai pentru motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În cauză, se constată că recurenta-reclamantă a respectat aceste exigenţe legale, din moment ce unele dintre argumentele pe care le-a invocat prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care se invocă greșita reținere de către instanța de apel a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, nemotivarea hotărârii şi încălcarea normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1-3 din Legea nr. 9/1998, prin prisma soluţionării greşite a cererii formulate de reclamantă, cu privire la pretenţiile privitoare la diferenţa de despăgubiri pentru suprafeţele de 31,94 teren arabil, 1 ha teren loc de casă şi 2000 mp plantaţie de salcâm şi 200 de pomi fructiferi, astfel că Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimatele-pârâte prin întâmpinări.

Având a analiza motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat în niciun fel asupra apărărilor formulate cu privire la admisibilitatea acţiunii, motivându-şi hotărârea, greşit în opinia recurentei, doar pe aspectele ce privesc autoritatea de lucru judecat, stabilită de instanţa de fond, şi pe tardivitatea depunerii cererii pentru suplimentul de despăgubiri, deşi această cerere era depusă pentru integralitatea proprietăţii abandonate, anterior modificării prin Legea nr. 403/2006.

Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs este nefondat.

Astfel, în ceea ce priveşte cererea înregistrată sub nr. 10991/08.04.2008 (fila 201, volum II fond), prin care reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru 200 pomi fructiferi, situaţi în curtea imobilului din com. Arman, jud. Caliacra, instanţa de apel a reţinut că, prin hotărârea nr. 4459/20.12.2012, emisă de către Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 (fila 173 volum II fond), a fost respinsă cererea nr. 10991/08.04.2008, ca tardiv formulată. Această hotărâre a fost menţinută prin decizia vicepreşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor nr. 755/10.05.2013, prin care a fost respinsă contestaţia nr. 695/L9/31.01.2013, formulată de apelanta reclamantă (fila 163 volum II fond).

Decizia nr. 755/10.05.2013 a fost contestată în cadrul dosarului nr. x/3/2013, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, care, prin sentinţa civilă nr. 987/10.02.2015, definitivă prin decizia civilă nr. 5697/23.11.2015 a Curţii de Apel Bucureşti (fila 143 volum II fond), a respins acţiunea formulată, reținându-se, în esenţă, că „respectiva cerere formulată de către doamna A, prin care solicita acordarea de despăgubiri băneşti pentru 200 pomi fructiferi abandonaţi, a fost înregistrată la Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 abia în data de 08.04.2008, cu depăşirea acestui termen limită (potrivit prevederilor articolului unic din Legea nr. 348/2006, termenul pentru depunerea cererilor de solicitare a despăgubirilor prevăzut de Legea nr. 9/1998 a fost prelungit pentru o perioadă de 18 luni, respectiv până la data de 28 ianuarie 2008)”.

De asemenea, în ceea ce priveşte pretenţiile privitoare la diferenţa de despăgubiri pentru suprafeţele de 31,94 teren arabil, 1 ha teren loc de casă şi 2000 mp plantaţie de salcâm, instanţa de apel a reţinut că o astfel de solicitare a fost formulată şi în dosarul nr. x/3/2017, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a Contencios Administrativ şi Fiscal (fila 36 volum I fond), soluţionată în sensul respingerii sale, prin sentinţa civilă nr. 7053/02.11.2018, definitivă prin decizia civilă nr. 1303/10.09.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost respins recursul formulat de apelanta-reclamantă şi menţinută soluţia primei instanţe. În acest litigiu, instanţele au reţinut că două argumente principale au împiedicat constatarea caracterului întemeiat al pretenţiilor privitoare la diferenţa de despăgubiri pentru suprafeţele de 31,94 teren arabil, 1 ha teren loc de casă şi 2000 mp plantaţie de salcâm: pe de o parte, faptul că împotriva hotărârii nr. 1896/28.11.2002 emise de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 în soluţionarea cererii nr. 6370/1873 + 1873bis + 2428 + 2433/11.09.1998 nu a fost formulată o cale de atac, prin care să se reclame maniera insuficientă de soluţionare a solicitării, în condiţiile şi termenele prevăzute de legislaţia specială, iar, pe de altă parte, faptul că, anterior datei de 29.01.2008, nu a mai fost formulată o cerere, faţă de care intimatele pârâte să fi manifestat refuz nejustificat de soluţionare, cererea nr. 10991/08.04.2008 fiind confirmată de către instanţa de judecată că a fost înregistrată cu depăşirea termenului legal.

În acest context, contrar criticilor recurentei-reclamante, se reţine că, în mod corect, instanţa de apel a dat eficienţă efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/3/2013 şi în dosarul nr. x/3/2017, ştiut fiind că principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi de ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate.

În acest sens, conform art. 430 C. proc. civ.: „(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”. În continuare, potrivit art. 431 C. proc. civ.: „(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”.

Plecând de la aceste dispoziţii legale, se reţine că efectul de „lucru judecat” al hotărârii judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de prezumţia irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

Ca atare, este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, care are drept consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepţii, atunci când este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) C. proc. civ., şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din acelaşi Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi. Prin urmare, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei cereri are obligaţia de a respecta chestiunea litigioasă deja tranşată printr-o hotărâre anterioară, înzestrată cu autoritate de lucru judecat, astfel că nu mai poate face o evaluare proprie asupra acelei chestiuni.

În cauză, dând eficienţă efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/3/2013 şi în dosarul nr. x/3/2017, instanţa de apel a reţinut în mod corect că demersul reclamantei din prezenta cauză a primit anterior o dezlegare definitivă în controlul jurisdicţional, iar o reiterare a acestuia echivalează cu o încălcare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, hotărârea judecătorească bucurându-se de forţă obligatorie, conform art. 435 alin. (1) C. proc. civ., faţă de părţile litigante din prezenta cauză.

În acest context, nu pot fi primite susţinerile recurentei-reclamante referitoare la faptul că instanţele de fond nu s-au pronunţat în niciun fel asupra apărărilor formulate de către reclamantă cu privire la admisibilitatea acţiunii sale, din moment ce acestea erau oprite de efectul pozitiv al lucrului definitiv judecat, reglementat la art. 431 alin. (2) C. proc. civ., chestiunea temeiniciei demersurilor formulate de reclamantă fiind tranşată definitiv în litigiile ce au făcut obiectul dosarului nr. x/3/2013 şi a dosarului nr. x/3/2017.

Reţinând că instanţa de apel a apreciat, în mod corect, relativ la puterea de lucru judecat în sens pozitiv, faptul că, în prezenta cauză, nu se mai poate statua într-o altă manieră decât cea expusă în litigiile anterioare, Înalta Curte constată că nu este fondat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Oricum, modalitatea de interpretare a probelor şi aprecierea dată acestora de către instanţa de apel nu poate fi analizată de către instanţa de recurs, aceasta putând examina numai aspecte de nelegalitate, iar nu de netemeinicie, în lumina prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a invocat, circumscris motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că decizia recurată nu conține considerentele pentru care au fost respinse motivele de apel formulate de reclamantă, în condiţiile în care instanţa de apel s-a referit numai la lipsa de diligenţă a reclamantei, astfel că lipsa motivelor de fapt şi de drept pentru care au fost înlăturate apărările reclamantei conducând la încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curte constată, raportat la argumentele expuse în respingerea motivului de casare analizat anterior, că şi acest motiv de casare este nefondat, întrucât decizia civilă recurată respectă exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum şi de prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, nefiind decelate considerente incomplete, neclare, contradictorii sau străine de natura pricinii.

Astfel cum s-a precizat în cele ce precedă, instanţa de apel a arătat de ce demersul reclamantei din prezenta cauză nu poate fi admis, dând eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat în privinţa hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/3/2013 şi în dosarul nr. x/3/2017.

Or, în justificarea acestui motiv de recurs, recurenta insistă în a susţine că a făcut dovada dreptului de proprietate cu înscrisurile depuse şi cu declaraţiile martorilor, însă instanţa de apel a expus pe larg argumentele pentru care a reţinut că demersul reclamantei nu poate fi primit.

Prin urmare, contrar afirmaţiilor recurentei-reclamante, argumentarea hotărârii este logică, clară, coerentă şi în acord cu prevederile legale aplicabile cauzei. Faptul că alegaţiile acesteia nu sunt în acord cu raţionamentul expus de instanța de apel nu poate echivala însă cu o lipsă a motivării, fiind posibil controlul hotărârii în calea de atac a recursului datorită considerentelor concrete, specifice, în acord cu exigentele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, nu pot fi primite criticile ce vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta fiind nefondat.

Nici criticile formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate, întrucât, dând eficienţă efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, instanţa de apel a constatat că netemeinicia demersurilor reclamantei din prezenta cauză au fost deja constatate în cadrul dosarelor anterioare amintite mai sus, astfel că nu pot fi repuse în discuție.

De asemenea, faptul că prima cerere, cea din 11.09.1998, era completă cu privire la despăgubirile pe care le pretindea, ca urmare a abandonării averii în urma stării de război, sau că o diferenţă de aproximativ 2 luni între momentul publicării Legii nr. 403/2006, noiembrie 2006 în Monitorul Oficial, şi data depunerii cererii ulterioare, aprilie 2008, nu este de natură a decădea recurenta din dreptul său la despăgubiri, nu au relevanţa dorită de recurentă, din moment ce aspectele au fost avute în vedere în litigiile anterioare, astfel că nu mai pot fi analizate în prezentul litigiu.

Pentru aceste considerente, reţinând, aşadar, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii şi că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A împotriva deciziei civile nr. 826A din 6 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 martie 2024.