Exemption from construction inspection fees for local public utility works without land expropriation

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 19.11.2020, pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă, sub nr. x/3/2020, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii – I.S.C. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 401.833,83 lei, formată din 57.404,83 lei, contravaloarea cotei 0,1% din valoarea finală a lucrărilor (debit principal), 57.404,83 lei, penalităţi aferente cotei 0,1% neachitate, prevăzute de art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, precum şi din contravaloarea cotei de 0,5% din valoarea finală a lucrărilor în sumă de 287.024.17 lei (debit principal), plus o sumă variabilă, reprezentând penalităţile de întârziere aferente cotei de 0,5% (de 0,15% pe zi de întârziere, aplicat la debitul principal în cuantum de 287.024,17 lei), începând cu data de 10.10.2017 şi până la data plăţii efective, datorate în conformitate cu art. 43 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, în forma pe care o aveau aceste articole de lege la momentul recepţiei lucrărilor de construcţii.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1519/20.10.2021, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată, şi a respins cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 725A din 16 mai 2023, a dispus următoarele:

A admis apelul formulat de apelantul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcţii – I.S.C. împotriva sentinţei civile nr. 1519 din 20.10.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/3/2020, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că:

A admis cererea de chemare în judecată.

A obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 401.833,83 lei, la care se adaugă penalităţi de întârziere de 0,15% pe zi, calculate prin raportare la suma de 287.024,17 lei, de la data de 10.10.2017 până la achitare.

Cu cheltuieli de judecată pe cale separată în primă instanţă pentru pârât.

A păstrat în rest sentinţa civilă apelată, respectiv a păstrat soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Cu cheltuieli de judecată pe cale separată în apel pentru intimatul-pârât.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, ce a formulat critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, subsumat ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâtul susţine, în esenţă, că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv art. 14 alin. (1), art. 15, art. 246 alin. (2) şi art. 247 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel cu privire la primul motiv de apel invocat de către reclamant, care a constat în critica de nelegalitate a sentinţei Tribunalului Bucureşti pentru încălcarea principiului contradictorialităţii, prin aceea că instanţa nu ar fi comunicat reclamantului întâmpinarea formulată de Municipiul Bucureşti şi în acest mod nu ar fi dat posibilitatea reclamantei de a se apăra faţă de susţinerile Municipiului Bucureşti, instanţa de apel considerând acest motiv de apel ca fiind întemeiat, apreciind greşit că dispoziţiile legale ce vizează comunicarea întâmpinării sunt de ordine publică.

Subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul susţine, în esenţă, că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, atunci când instanţa de apel a reţinut faptul că Municipiul Bucureşti, în calitate de investitor, datorează sumele pretinse de ISC, în considerarea faptului că lucrările de utilitate publică locală, ce au făcut obiectul investiţiei, nu au fost însoţite de exproprieri pentru cauză de utilitate publică.

Sub un prim aspect, apreciază că lucrările au fost realizate într-un context în care, în funcţie de modalitatea de elaborare a proiectului şi de avansare a lucrărilor, existau premisele realizării de exproprieri de utilitate publică. De asemenea, în cuprinsul autorizaţiei de construire nr. 25/21.02.2014 se menţionează faptul că „Proprietăţile private pot fi afectate numai dacă există expropriere sau acordul notarial al proprietarului de teren”.

Pe cale de consecinţă, opinează că Decizia ÎCCJ nr. 44/2019 nu se opune împrejurării că Municipiul Bucureşti beneficiază de scutirea prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, câtă vreme lucrările au avut ca temei acte normative incidente în materia lucrărilor pentru cauză de utilitate publică şi a exproprierii, aşadar, tangenţial, au vizat inclusiv aspecte ce ţin de exproprieri pentru cauză de utilitate publică.

Sub un al doilea aspect, dreptul de creanţă pretins de ISC s-a născut la data de 10.10.2017, când investitorul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a aprobat sub nr. 2560/10.10.2017, procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 12319/28.07.2017 aferent obiectivului „(...)”, pentru care a fost emisă autorizaţia de construire nr. 25/21.02.2014.

Arată că art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 nu face nicio condiţionare referitor la necesitatea efectuării prealabile a unor exproprieri pentru cauză de utilitate publică. Singura condiţie prevăzută de textul de lege pentru exceptarea de la obligaţia de plată a cotelor către ISC este aceea ca lucrările să fie de interes judeţean/local în accepțiunea art. 2 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, cerinţă pe care lucrările efectuate de către Municipiul Bucureşti în cadrul proiectului „(...)” o satisfac.

În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererea de apel formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

5. Apărările formulate de părţi

Prin întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcţii s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-pârât nu a depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe ipoteza prevăzută de pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., ce vizează soluţia instanţei de apel cu privire la temeinicia primului motiv de apel al reclamantului referitoare la necomunicarea întâmpinării la fond, Înalta Curte reţine că acesta este lipsit de interes, întrucât recurentul-pârât nu justifică un interes actual în susţinerea acestui motiv de recurs.

Astfel, Înalta Curte reţine că, deşi instanţa de apel a constatat că primul motiv de apel formulat de reclamant este întemeiat, a apreciat că vătămarea produsă reclamantului a fost înlăturată în condiţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., prin redarea conţinutului întâmpinării în cuprinsul hotărârii pronunţate de prima instanţă, ceea ce a permis reclamantului, chiar dacă cu întârziere, exercitarea dreptului la apărare prin declararea apelului, implicit devenind posibilă remedierea acestei greşeli a tribunalului (neluarea în considerare a poziţiei reclamantului) de către instanţa de apel. Cu alte cuvinte, soluţia de admitere în apel nu a fost determinată de acest motiv de apel, atât timp cât s-a reţinut că necomunicarea întâmpinării către reclamant nu a cauzat acestuia o vătămare care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea hotărârii atacate.

Prin urmare, faţă de considerentele arătate, această soluţie a instanţei de apel nu a adus nicio vătămare intereselor recurentului-pârât, astfel că nu reiese care ar fi folosul practic urmărit de recurent prin susţinerea acestor critici subsumate pct. 5, în condiţiile art. 33 C. proc. civ., ce arată că interesul trebuie să fie determinat, legitim, născut şi actual. În consecinţă, criticile subsumate acestui motiv de recurs nu vor fi analizate, în lipsa existenţei unui interes actual în susţinerea acestora.

Printr-un al doilea motiv de recurs, susține recurentul că, raportat la prevederile art. 488 alin. (l) punctul 8 C. proc. civ., instanţa de apel a apreciat în mod eronat dispoziţiile legale invocate, hotărârea fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material. Aceasta întrucât, conform art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, apreciază că e scutit de la plata sumelor solicitate de Inspectoratul de Stat în Construcții.

Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestui motiv de recurs, relevând că recurentul pretinde că ar fi scutit în baza prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, însă constată că instanța de apel a reținut în mod just că lucrările de construcţii nu au fost executate în temeiul şi cu aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 255/2010, nefiind executată nicio expropriere în vederea realizării acestora, în considerarea statuărilor cuprinse în Decizia nr. 44 din 14 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Aceste susțineri nu au fost combătute în faza de recurs decât în mod generic de către recurent, fără a se face vreo probă în sensul aplicabilității prevederilor acestei legi, prin dovedirea existenței vreunei exproprieri în cauză. Or, atât timp cât instanţa de apel a reţinut în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, inexistenţa vreunei exproprieri în privinţa lucrărilor efectuate de recurent, atunci instanţa prezentă de recurs este ţinută în cadrul controlului său de legalitate de acest element, care ţine de temeinicia deciziei recurate, iar nu de legalitatea sa.

Așa cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 44 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 46 din 23 ianuarie 2020, scutirea de la plata taxelor datorate Inspectoratului de Stat în Construcţii vizează exclusiv lucrările realizate în legătură cu o expropriere pentru cauză de utilitate publică în cadrul proiectelor cuprinse în programul Ministerului Transporturilor, Departamentului pentru Proiecte de Infrastructură şi Investiţii Străine, Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice, Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Ministerului Economiei, Ministerului Finanțelor Publice şi Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale sau în cele ale autorităţilor administraţiei publice judeţene şi locale privind dezvoltarea de obiective de interes naţional, respectiv de interes judeţean şi local, fapt ce nu a fost dovedit în cauză.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, decizia instanţei supreme antereferite mai sus a dispus în sensul că lucrările prevăzute la art. 1 din Legea nr. 255/2010 sunt executate în legătură cu exproprierea, numai în urma declanşării unei astfel de proceduri, existând persoane juridice care dobândesc calitatea de expropriator şi cărora le revin obligaţiile de obţinere a documentaţiei necesare prevăzute în acest capitol (par. 70).

De asemenea, a mai statuat şi că art. 25 din Legea nr. 255/2010 trebuie interpretat în acord cu cerinţa ca lucrările de construcţii să fie executate pe coridorul de expropriere (par. 71), pentru ca, în final, să se reţină că scutirea prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 operează în cazul lucrărilor executate de către autorităţile administraţiei publice locale, privind dezvoltarea de obiective de interes local, numai dacă acestea sunt în legătură cu exproprierea unor terenuri pentru cauză de utilitate publică (par. 72).

Aşadar, date fiind statuările Înaltei Curţi cuprinse în Decizia HP nr. 44/2019, anterior menţionate, va fi înlăturată inclusiv susţinerea recurentului în sensul că art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 nu face nicio condiţionare referitor la necesitatea efectuării prealabile a unor exproprieri pentru cauză de utilitate publică.

Aceste reţineri se opun cu forţă obligatorie, conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ., în prezenta cauză, având în vedere că oferă o dezlegare jurisdicţională opozabilă erga omnes în legătură cu înseşi aspectele de drept care fac obiectul analizei în litigiul pendinte.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 725A din 16 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 martie 2024.