Liability for litigation costs as procedural fault versus substantive civil liability for intentional misconduct in unlawful forced enforcement

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 23.12.2020, sub nr. x/281/2020, reclamanta A S.R.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâta la plata sumei de 285.664,10 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în legătură cu procesele civile iniţiate împotriva măsurilor de executare silită nelegal efectuate în dosarul execuțional nr. CMx al Direcţiei Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești, cu cheltuieli de judecată.

La data de 10.03.2021, reclamanta a depus precizare la acţiune (fila 20 vol. al II-lea dosar fond), arătând că solicită, în plus faţă de pretenţiile iniţiale, şi pretenţii constând în cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/281/2019.

Prin sentinţa civilă nr. 3241/16.04.2021, Judecătoria Ploiești a admis excepţia necompetenței materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulate de reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, către Tribunalul Prahova.

Primindu-se dosarul pe rolul Tribunalului Prahova – Secţia I civilă, cauza a fost înregistrată sub acelaşi număr unic de dosar, la data de 29.06.2021.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 312 din data de 08.02.2022, Tribunalul Prahova – Secţia I civilă a admis în parte cererea precizată, formulată de reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești şi Administraţia Judeţeană a Finanțelor Publice Giurgiu.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 70.843 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, efectuate în cauzele privind executarea silită din dosarul execuțional nr. CMx al DGRFP Ploiești, precum şi 2.521,86 lei cheltuieli de judecată în prezenta cauză.

A respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâtele.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Curtea de Apel Ploiești, Secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 2675 din 19 octombrie 2022, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantă şi de pârâte.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Ploiești a declarat recurs A S.R.L., ce a formulat critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta susţine, în esenţă, că instanţa de apel a făcut aplicarea eronată a dispoziţiilor de drept substanţial, în sensul restrângerii nejustificate a efectelor dispoziţiilor art. 1349 şi ale art. 1385 alin. (1) C. civ. privind răspunderea civilă delictuală şi repararea în integralitate a prejudiciului.

Arată că fundamentul juridic al obligării părţii care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecată este răspunderea civilă delictuală, astfel că instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere atât dispoziţiile art. 451 şi art. 453 C. proc. civ., cât şi dispoziţiile din Codul Civil privind condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale şi cele privind repararea integrală a prejudiciului.

Consideră că efectul generator al tuturor cheltuielilor de judecată solicitate prin prezenta cauză este dat de acţiunile nelegale şi de rea-credinţă ale ANAF - DGRFP Ploiești. După cum a arătat, reclamanta a comunicat ANAF încă de la bun început toate elementele de nelegalitate, atât în cadrul întâlnirilor avute, cât şi prin adresele transmise. Cu toate acestea, deşi au cunoscut şi au recunoscut în cadrul întâlnirilor caracterul ilegal al executărilor, au continuat executarea împotriva reclamantei pentru sume considerabile.

Intimatele puteau evita toate aceste costuri, însă au ales cu bună ştiinţă să execute reclamanta în mod nelegal, obligând-o astfel să aloce resurse considerabile (de timp, bani, oameni etc.) pentru a contracara executarea nelegală şi a obţine restituirea sumelor executate.

Susţine că, pe tărâmul cheltuielilor de judecată efectuate de parte în cadrul unui proces, principiul reparării integrale a prejudiciului, prevăzut de art. 1385 C. civ., se transpune prin faptul că partea care câştigă procesul are dreptul de a i se restitui în totalitate cheltuielile suportate din cauza părţii care a pierdut procesul (partea aflată în culpă), în măsura în care acestea sunt reale, necesare şi proporţionale cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat (criterii îndeplinite în cauză).

Or, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a aplicat şi interpretat eronat atât dispoziţiile legale privind răspunderea delictuală, cât şi principiul reparării integrale a prejudiciului, apreciind în mod nejustificat că reaua-credinţă a intimatelor în emiterea actelor de executare silită nu ar fi relevantă pentru soluţionarea cauzei, deoarece în materia răspunderii civile delictuale, forma vinovăţiei autorului faptei ilicite nu are consecinţe asupra întinderii obligaţiei de reparare a prejudiciului, art. 1357 alin. (2) C. civ. stabilind că autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Raţionamentul instanţei este unul eronat, gradul de vinovăţie fiind un element esenţial la momentul stabilirii cuantumului daunelor acordate persoanei prejudiciate. Aspectul că fapta ilicită poate fi săvârşită din culpă nu conduce în niciun caz la ignorarea gradului de vinovăţie, în special în cazul în care a existat o intenţie manifestă (directă) de a prejudicia persoana vătămată.

În cazul de faţă, ANAF - DGRFP Ploiești a acţionat cu rea-credinţă şi a instituit trei popriri succesive asupra conturilor A în valoare totală de 1.380.931 lei, deşi a fost înştiinţată cu privire la nelegalitatea unor astfel de acţiuni. Acest aspect nu poate fi ignorat de instanţa de judecată, fiind esenţial în stabilirea întinderii reparaţiei cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă.

Tot astfel, contrar celor reţinute de instanţa de apel, se impune a fi luată în considerare şi împrejurarea că ANAF - DGRFP Ploiești nu a recunoscut caracterul ilicit al faptelor sale şi nici nu a restituit de bunăvoie sumele executate nelegal, în condiţiile în care A obţinuse hotărâri definitive împotriva acesteia. Dimpotrivă, intimata a continuat să genereze noi costuri în sarcina A prin refuzul său de a achita benevol sumele, reclamanta fiind nevoită să demareze mai mult executări silite pentru recuperarea sumelor (de exemplu, dosarul de executare nr. x/2019 al SCPEJ B, înregistrat ca urmare refuzului ANAF de a se conforma hotărârii obţinute în dosarul nr. x/236/2018).

Mai mult, pe lângă faptul că a refuzat să achite sumele datorate conform titlurilor executorii, ANAF a contestat executările silite demarate în mod legal de A, generând alte costuri în sarcina reclamantei (a se vedea contestaţia la executare formulată de AJFP Giurgiu ce face obiectul dosarului nr. x/281/2019, care are la bază dosarul execuțional nr. x/2019 al SCPEJ B).

Nu în ultimul rând, se impune a se avea în vedere faptul că valoarea substanţială a sumelor executate de către ANAF- DGFRP Ploiești şi nivelul ridicat de expunere generat de executările nelegale au pus în pericol lichiditatea şi capacitatea financiară a A de a-şi desfăşura activitatea, cheltuielile de judecată solicitate în prezenta cauză nefiind decât o parte din costurile generate de litigiile purtate cu ANAF - DGFRP Ploiești.

În mod firesc, prin raportare la principiul restitutio in integrum, ar trebui avute în vedere şi toate resursele implicate în gestionarea dosarelor de la nivelul A - resurse de oameni (contabili, manager etc.), de timp, financiare -, care au fost necesare pentru a pregăti toate litigiile. În plus, ANAF - DGFRP Ploiești ar trebui să achite şi dobânda legală atât pentru lipsa de folosinţă a sumelor executate cu rea-credinţă, ştiind că încalcă dispoziţiile legale, cât şi pentru cheltuielile de judecată solicitate, sume actualizate cu indicele de inflaţie.

Prin urmare, în aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului suferit, se impune acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată solicitate de A, cheltuielile fiind reale, necesare şi proporţionale cu valoarea şi complexitatea cauzelor, precum şi cu munca desfăşurată de avocaţi.

Sub acest ultim aspect, precizează că proporţionalitatea şi caracterul rezonabil al cheltuielilor solicitate rezultă fără putinţă de tăgadă atât din valoarea litigiilor derulate cu ANAF - DGFRP Ploiești, cât şi din complexitatea cauzelor şi volumul de activitate al avocaţilor.

Astfel, deşi în analiza apelului reclamantei, instanţa susţine că „litigiile în care au fost efectuate cheltuielile de judecată nu ar fi prezentat o dificultate ridicată”, aceeaşi instanţă, în analiza apelului intimatelor, reţine că: „nu se poate reţine că instanţele aveau o jurisprudenţă clară şi previzibilă asupra problemei de drept deduse judecăţii, situaţie în care s-ar fi putut aprecia că gradul de dificultate al litigiilor a fost unul scăzut”.

Cu alte cuvinte, se recunoaşte caracterul complex şi dificil al cauzelor în legătură cu care au fost efectuate cheltuielile de judecată de către A, cheltuieli solicitate prin prezenta acţiune.

Tot astfel, contrar celor reţinute de instanţa de apel, aprecierea gradului de dificultate al unei pricini nu se poate rezuma strict la existenţa sau nu a elementelor de noutate. Dacă ar fi să admitem această teză, ar exista extrem de puţine procese cu caracter de noutate pe rolul instanţelor de judecată, ceea ce ar însemna ca instanţele să reducă cuantumul cheltuielilor de judecată în (cvasi) totalitatea cauzelor. În realitate, fiecare cauză are specificul şi particularităţile sale, rezultate din situaţia de fapt concretă, respectiv din susţinerile/ apărările ce se impun a fi formulate pentru a convinge judecătorul în privinţa celor solicitate de parte. De altfel, în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că toate criteriile se analizează „ţinând seama şi de circumstanţele cauzei”.

În cazul de faţă, chiar dacă cele trei contestaţii la executare (x/236/2018, y/236/2018 şi z/236/2018) au avut un obiect similar, fiecare dosar a avut propriile particularităţi – de exemplu, prima contestaţie a avut ca motiv de anulare şi lipsa de informare prealabilă a A (pe lângă celelalte motive de nelegalitate), sumele au fost diferite în fiecare cauză şi executate într-un alt context -, fiind necesar ca în fiecare cauză în parte să se depună un volum de muncă considerabil pentru a formula apărări şi a forma convingerea judecătorului (un alt complet în fiecare dosar) privind nelegalitatea executărilor silite demarate de ANAF şi necesitatea admiterii contestaţiilor la executare (atât în fond, cât şi în apel).

În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei către instanţa de apel în vederea rejudecării apelului formulat de A.

5. Apărările formulate de părţi

Prin întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Administraţia Finanţelor Publice Giurgiu, în nume propriu şi pentru intimata-pârâtă DGRFP Ploiești, au fost invocate excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului.

Reclamanta a depus răspuns prin care a solicitat respingerea acestora.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Cu privire la excepţia tardivităţii recursului, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, pentru următoarele motive:

Potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. În ce priveşte modalitatea de calcul al termenului, art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. prevede că, atunci când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul și nici ziua când acesta se împlinește. Conform art. 185 alin. (1) C. proc. civ., „când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate”.

Conform dovezii aflate la fila 74 din dosarul de apel, decizia recurată a fost comunicată reclamantei la 6 iulie 2023, iar cererea de recurs a fost depusă la oficiul poştal la 7 august 2023, conform ştampilei de pe plicul aflat la fila 11 din dosarul de recurs, fiind respectat termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

În condiţiile în care ultima zi a termenului se împlinea la 6 august 2023, într-o zi nelucrătoare, duminica, acesta se prelungeşte până în prima zi lucrătoare care urmează, respectiv 7 august 2023, conform art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., coroborat cu alin. (2) al aceluiaşi articol.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că recursul a fost depus înăuntrul termenului legal.

Cu privire la excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, pentru următoarele motive:

Contrar celor susţinute de către intimatele-pârâte prin întâmpinare, unele dintre criticile invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi despre act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., aceasta fiind, în realitate, aptă a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, reținând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc și critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de reclamantă, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererile de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele ce succedă:

În ceea ce priveşte criticile din de recurs, încadrate formal de recurentă în ipoteza prevăzută de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., acestea pot fi subsumate atât pct. 8, cât şi pct. 5 al articolului, punându-se în discuţie atât încălcarea normelor procedurale referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, cât şi aplicarea greşită sau interpretarea eronată a unor norme de drept substanţial, urmând a analizate din această dublă perspectivă.

Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Dreptul legal la acordarea cheltuielilor de judecată îşi are izvorul într-un raport juridic procesual ce are ca finalitate acoperirea prejudiciului material cauzat părții care a câștigat procesul.

Contrar susţinerii recurentei-reclamante, fundamentul acestei obligaţii nu este reprezentat de buna-credinţă reglementată de Codul de procedură civilă, care presupune exercitarea drepturilor procesuale potrivit scopului pentru care au fost recunoscute de lege şi pentru care s-a prevăzut sancţionarea părţii care îşi exercită abuziv drepturile procesuale, ci culpa procesuală ce decurge din iniţierea fără succes a unui demers judiciar, care a generat efectuarea unor cheltuieli de către partea adversă (ex. taxe judiciare de timbru, onorarii ale avocaţilor, experţilor şi specialiştilor, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuieli de transport, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului – art. 451 alin. 1 din acelaşi cod).

Înalta Curte apreciază că se impune a se reţine statuările obligatorii ale instanţei supreme din cuprinsul Deciziei nr. 19/2013 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, și Deciziei nr. 59/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 453 C. proc. civ., este culpa procesuală a părţii, culpă procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea acestei dispoziţii legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

Așadar, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior, soluționat definitiv, are la bază culpa procesuală care revine părţii care a pierdut procesul, urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.

Prin urmare, Înalta Curte reține că mecanismul acordării cheltuielilor judiciare se întemeiază pe noțiunea de culpă procesuală.

În consecință, regimul juridic al cheltuielilor de judecată este reglementat prin dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. care consacră, în mod expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală și principiul despăgubirii celui ce câștigă procesul, și care reprezintă, de fapt, un caz particular de răspundere civilă, o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Aşa cum legal a reţinut instanţa de apel, emiterea actelor de executare silită cu rea-credinţă de către intimate nu are relevanţă pentru soluţionarea cauzei, deoarece în materia răspunderii civile delictuale forma vinovăţiei autorului faptei ilicite nu are consecinţe asupra întinderii obligaţiei de reparare a prejudiciului, art. 1357 alin. (2) C. civ. stabilind că autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Tot astfel, nici împrejurarea că pârâtele nu au recunoscut caracterul ilicit al faptelor lor sau că nu au restituit de bunăvoie sumele executate nelegal nu poate fi avută în vedere pentru a aprecia asupra caracterului necesar şi rezonabil al onorariului avocaţial, în condiţiile în care în analiza culpei procesuale nu se recurge la elementele ce definesc răspunderea civilă delictuală (faptă ilicită, vinovăție, legătură de cauzalitate), reglementate de norma de drept substanțial din art. 1349 C. civ.

Sub aceste ultim aspect, anume nerecunoașterea caracterului ilicit al faptelor, nerestituirea de bunăvoie a sumelor executate nelegal sau consecinţele acestor fapte asupra activităţii reclamantei, faţă de modalitatea în care recurenta a înțeles să argumenteze aceste critici, Înalta Curte apreciază necesar a sublinia că verificarea modalității în care instanța de apel a interpretat și aplicat prevederile legale incidente nu poate porni decât de la starea de fapt reținută de către aceasta în cadrul deciziei recurate, și aceasta întrucât sarcina evaluării probelor în cauză și a stabilirii situației de fapt revine în exclusivitate instanțelor de fond, instanța de recurs efectuând exclusiv un examen de legalitate asupra deciziei pronunțate de instanța de apel.

Or, analiza argumentelor recurentei presupune reevaluarea situaţiei de fapt în raport cu probele administrate în faţa de instanţelor de fond, ca urmare a reevaluării acestor probe, ceea ce nu este admisibil în cadrul căii extraordinare de atac a recursului, care permite numai verificarea legalităţii deciziei atacate, nu şi a temeiniciei hotărârii (art. 488 alin. 1 C. proc. civ.). Ca urmare, aceste critici nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţele de fond nu au efectuat o eronată interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material invocate prin memoriul de recurs, ci, pe baza probatoriului administrat, au stabilit culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul şi au determinat întinderea prejudiciului cauzat reclamantei prin fapta ilicită invocată.

În ceea ce priveşte criticile privind proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor reclamantei cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

Astfel, în cauză sunt pe deplin aplicabile cele statuate în decizia nr. 3/2020, pronunţată într-un recurs în interesul legii, relevante fiind considerentele 34, 35 şi 37 din această decizie, potrivit cărora stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

În consecinţă, sub acest aspect, criticile nu vor putea fi analizate pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, invocate de intimata-pârâtă Administraţia Finanţelor Publice Giurgiu, în nume propriu şi pentru intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2675 din 19 octombrie 2022 a Curţii de Apel Ploiești, Secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 martie 2024.