Public communication remuneration: nullity of appellate judgment due to service of summons at wrong address

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul București-Secția a IV-a Civilă sub numărul x/3/2022 reclamanta Asociaţia Centrul Roman pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreți -CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta A S.R.L., a solicitat: obligarea pârâtei la plata sumei de 9.212,39 Lei (7.741,50 Lei fără TVA) reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.10.2019-30.09.2022; obligarea pârâtei să încheie autorizaţii/licenţe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spaţiile administrate, cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate prevederile art. 1349 C. civ., Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe modificată, completată și republicată, Decizia ORDA nr. 120/2016, Decizia ORDA nr. 60/2019 și Decizia ORDA nr. 6/2022, ca norme de aplicare.

I.2 Hotărârea pronunțată de prima instanță.

Prin sentinţa civilă nr. 286/14.03.2023, pronunţată de Tribunalul București-Secția a IV-a Civilă, s-a admis în parte cererea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.741,50 lei reprezentând triplul remuneraţiei datorată artiştilor interpreţi şi executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual pentru perioada 01.10.2019-30.09.2022.

A obligat pârâta să încheie cu reclamanta autorizaţie/licenţă neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual pentru spaţiile administrate.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1070 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru, onorariu avocaţial, taxă extras ONRC)

I.3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 463 din 17 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta A S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 286/14.03.2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti-Secţia a IV-a Civilă. Prin aceeași hotărâre a fost obligată apelanta la plata către intimată a cheltuielilor de judecată de 1300 lei onorariu de avocat.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile 463 din 17 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a a declarat recurs pârâta A S.R.L.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă la data de 10 octombrie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. x, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la fila 1 din dosarul de recurs).

Prin rezoluţia din data de 15 octombrie 2024, s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde menţiunile privind denumirea şi sediul, indicarea hotărârii care se atacă, semnătura electronică a reprezentantului convenţional - avocat B, iar în ceea ce priveşte cerinţa impusă de litera d) al aceluiaşi articol, s-a constatat că recurenta a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În temeiul art. 24 alin. (1) şi (2) raportat la art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a stabilit în sarcina recurentei o taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 lei, ce a fost achitată conform dovezii de plată aflată la fila 60 din dosarul de recurs.

II.1. Motivele de recurs

Recurenta, invocând incidența motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut nelegalitatea deciziei recurate întrucât procedura de citare, respectiv de comunicare a actelor de procedură a fost viciată, eludându-se solicitarea expresă din cererea de apel a recurentei de comunicare a tuturor actelor procedură aferente dosarului x/3/2022 la adresa de email indicată în acest scop „”.

În acest context recurentul a susținut că efectuarea procedurii de citare prin emiterea citației pentru toate termenele de judecată, în formă clasică și nu pe email, potrivit solicitărilor din cererea de apel este lovită de nulitate. În urma procedurii de citare viciate, neavând cunoștință de precizările privind excepțiile puse în discuție la termenul de judecată din 17.04.2024, recurenta a susținut încălcarea dreptului la apărare și dreptul la un proces echitabil și incidența dezlegărilor obligatorii date prin Decizia nr. 75/2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept precum și prevederile Legii nr. 192/2022.

Printr-un alt motiv de recurs, subsumat aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea recurată este nemotivată, nefiind analizate apărările formulate cu privire la nerespectarea principiului contradictorialității prin nepunerea în discuția părților a motivării excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată, note depuse la termenul din 21.03.2024, în lipsa recurentei.

Totodată recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 13 și 14 C. proc. civ. având în vedere faptul că nu a pus in discuția părților la termenul din 17.04.2024 calificarea greșită a precizărilor la apel, ca fiind motive noi de apel, în contextul în care recurenta nu a fost legal citată.

Prin motivele de recurs subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurentul a arătat că hotărârea recurată este nemotivată având în vedere faptul că instanța de apel nu a analizat toate susținerile părților și nu a arătat toate motivele pentru care cererea de chemare în judecată nu a fost respinsă.

În acest sens recurenta a arătat că hotărârea recurată este nelegală nefiind argumentate motivele pentru care instanța a înlăturat apărările formulate cu privire la soluționarea nelegală a excepției necompetentei materiale a Tribunalului București invocată de către recurentă, în speță fiind competent, în opinia recurentului, Tribunalul Suceava.

În susținerea aceluiași motiv de recurs recurenta a susținut că instanța de apel a înlăturat apărările formulate fără ca în apel să fie administrate probe, fără a fi analizate argumentele invocate și cu încălcarea dreptului la apărare în fața instanței competente, cu încălcarea dispozițiilor 22 C. proc. civ.

Curtea de apel trebuia să constate că reclamanta nu a făcut dovada comunicării fonogramelor și a operelor audiovizuale de către recurentă, acestea nefiind probate în mod corespunzător prin capturile de ecran depuse de reclamantă la dosar.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut incidența acestuia raportat la faptul că instanţa de apel a interpretat eronat prevederile legale și a dat întâietate unor decizii emise de ORDA în detrimentul unei legi, ca însemnătate și aplicabilitate.

Dezvoltând aceste critici, recurenta a precizat că pretențiile CREDIDAM, admise eronat de instanța de apel, sunt neîntemeiate cel puțin pentru faptul că se pretinde nelegal plata triplată a sumei reprezentând remunerații pentru activitatea de comunicare publică a fonogramelor și prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, sumă care a fost acordată ca atare de instanța de apel cu titlu de despăgubiri, câtă vreme acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost datorate poate fi dispusă doar în cazul în care nu se pot aplica anumite criterii, cum ar fi consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat sau beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor.

Curtea de apel nu a argumentat motivele pentru care instanța a admis nelegal pretențiile reclamantei intimate, fără să verifice existența faptei ilicite, prin analizarea achitării remunerației către CREDIDAM prin raportare la gradul de ocupare al camerelor în cazul unităților de cazare pentru perioada 01.10.2019-30.09.2022.

Cadrul normativ incident nu oferă niciun suport pentru pretențiile reclamantei la contravaloarea triplului remunerației pretins datorate, atâta vreme cât nu a fost dovedită premisa producerii unui prejudiciu, respectiv existența unei fapte ilicite, iar reclamanta nu a administrat probe care să facă dovada întinderii pretinsului prejudiciu aceasta neputându-se prevala de prevederile art. 139 din Legea nr. 8/1996 pentru a pretinde triplul remunerațiilor pretins datorate.

S-a susținut, totodată, că hotărârea recurată este nelegală, instanța de apel reținând doar argumentele instanței de fond în ceea ce privește obligarea recurentei la plata despăgubirilor solicitate în raport doar de metodologiile ORDA pe care recurenta le consideră desuete prin raportare la obligația legală instituită de Legea nr. 69/2022.

În acest sens a precizat că metodologiile actuale nu țin cont, contrar prevederilor Legii 8/1996, de proporția utilizării repertoriului şi nu se ține cont de gradul de ocupare al unităților de cazare, deși o ,,comunicare publică” nu poate avea loc în lipsa ,,publicului”. Astfel, s-a ajuns la situații în care, unitățile de cazare au fost obligate la plata remunerațiilor întregi chiar dacă gradul de ocupare a fost de 50, 30, 10% sau chiar în situații în care unitățile de cazare au fost goale, doar pentru simpla existență a televizoarelor în camere.

Recurenta a susținut nelegalitatea hotărârii recurate şi sub aspectul modului de calcul al despăgubirilor solicitate în baza unei metodologii reglementate de ORDA, cu încălcarea art. III alin. (5) din Legea 69/2022, lege care a adus o serie de modificări importante Legii 8/1996, privind dreptul de autor și a drepturile conexe.

Având în vedere că toate aceste metodologii sunt negociate acum foarte mulți ani, iar Legea 8/1996, republicată, prevede că se pot solicita noi negocieri la 3 ani după publicarea lor, în opinia recurentei, este necesară efectuarea de noi negocieri care să aibă la bază hotărârea CJUE pronunțată în cazul C-147119 (Atresmedia), cât și să țină cont de gradul de ocupare al camerelor.

Astfel, recurenta a arătat că metodologiile aflate în vigoare încalcă regulile de concurență ale Uniunii Europene prin impunerea unor condiții inadecvate unităților de cazare pentru obținerea licențelor neexclusive a drepturilor de autor și drepturilor conexe prin intermediul dispozitivelor audio sau audio-vizuale (televizoare). Solicitarea de remunerații chiar și în cazurile în care se poate dovedi că operele protejate nu ar fi putut fi utilizate de licențiat, adică atunci când camera era goală, nu poate fi percepută ca o condiție adecvată și, prin urmare, nu îndeplinește cerința de proporționalitate a executării reciproce și a considerării contractului.

Recurenta a menţionat şi faptul că lipsa modificării metodologiilor presupune exonerarea obligației de plată a fiecărui utilizator conform art. III alin. (5) din Legea 69/2022, prin care a fost modificată Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și a drepturile conexe.

Prin intermediului aceluiași motiv de casare a fost invocată nelegalitatea hotărârii instanței de apel pentru obligarea recurentei la plata despăgubirilor calculate potrivit art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, într-un procent de 300%, pe care aceasta îl consideră disproporționat, excesiv în contextul în care recurenta a achitat aceeași taxă solicitată de către intimata-reclamantă prin prezenta acţiune către UPFR (Uniunea Producătorilor de Fonograme din România) și UCMR-ADA (Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor).

În acest sens recurenta a precizat că noțiunea de remunerație unică regăsită în cuprinsul normei de la art. 112 alin. (l) din Legea nr. 8/1996, deși se raportează la fiecare categorie de titulari de drepturi: autori ai operelor muzicale, artiști interpreți sau executanți, producători de fonograme, nu poate fi percepută de trei ori.

S-a invocat prin memoriul de recurs și faptul că hotărârea recurată este nelegală având în vedere că instanța de fond a reținut că în cauză nu ar fi incidentă Hotărârea din data de 21.01.2021 pronunțată de CJUE în cauza nr. 501/19, întrucât dezlegările instanței europene au vizat situația în care remunerația este datorată pe temeiuri contractuale, iar nu delictuale cum este cauza de față sens în care a invocat incidența hotărârii CJUE din data de 18 noiembrie 2020, pronunțată în cauza C147/19 Atresmedia.

Pentru motivele invocate recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.3 Apărările formulate în cauză.

La data de 21 noiembrie 2024 intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului formulat și menținerea deciziei civile recurate, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește procedura de citare intimata a susținut că recurenta a fost legal citată, iar referitor la încălcarea principiului contradictorialității s-a susținut că tardivitatea motivelor noi de apel nu a afectat dreptul recurentei de a fi puse în discuție argumentele și probele solicitate prin cererea de apel în contextul în care instanța de apel a pus în discuția părții prezente probele solicitate.

În combaterea motivelor de recurs privind nemotivarea deciziei recurate, intimata a susținut că aceasta este motivată în fapt și în drept fiind indicate dispozițiile legale incidente și individualizată situația de fapt raportat la susținerile părților, motiv pentru care nu poate fi întemeiată susținerea privind nulitatea deciziei.

În ceea ce privește modalitatea de calcul a remunerației, s-a arătat că intimata a exclus perioada în care a fost declarată perioadă de urgență pe teritoriul României. În măsura în care recurenta nu ar fi funcționat și într-o altă perioadă, atunci această situație de fapt ar fi putut fi dovedită prin depunerea unor înscrisuri doveditoare, fapt care nu s-a întâmplat. Gradul de ocupare nu este un criteriu prevăzut în metodologii, motiv pentru care intimata a arătat că nu are un temei legal pentru a recalcula remunerația solicitată în baza unui procent.

Raportat la criticile recurentei referitoare la remunerația la plata căreia a fost obligată intimata a arătat că cuantumul acesteia, condițiile de plată și modalitatea de recuperare a prejudiciului cauzat ca urmare a nedeclarării spațiilor de lucru sunt chestiuni prevăzute în metodologii, respectiv în Decizia ORDA 120/2016. În măsura în care recurenta ar fi dorit să nu achite triplul remunerațiilor, atunci aceasta ar fi putut conform art. 162 lit. b) din Legea nr. 8/1996 să declarare spațiul administrat înainte de comunicarea publică în scop ambiental a fonogramelor sau a reproducerilor acestora în vederea obținerii autorizației/licenței neexclusive. Neprocedând în acest fel, devin incidente prevederile art. 3.4 din Decizia ORDA, motiv pentru care în mod corect a fost menținută obligația recurentei de către instanța de apel la achitarea remunerațiilor în cuantumul triplu.

În ceea ce privește hotărârea CJUE din data de 18 noiembrie 2020, pronunțată în cauza C147/19 Atresmedia invocată prin memoriul de recurs, intimata a susținut că aplicabilitatea acesteia se va face de la caz la caz, fiind circumstanțiată în raport de caracteristicile factuale ale fiecărei spete și având în vedere prevederile legislației domestice. Sub aspectul gestiunii colective obligatorii, în opinia recurentei, invocarea C-147/19 nu este suficientă pentru a aprecia că un utilizator nu datorează remunerație. Potrivit art. 112 alin. (1) din Legea nr. 8/1996: „Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă.” De asemenea, conform art. 121 din lege: „În cazul în care titularii de drepturi beneficiază, prin efectul legii, de o remunerație obligatorie, aceștia nu se pot opune utilizărilor care o generează.

La data de 10 februarie 2025 recurenta A S.R.L. a depus concluzii scrise prin intermediul cărora a reiterat motivele din cererea de recurs.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 ind. 1 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 ind. 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 26 noiembrie 2024 s-a fixat termen de judecată la data de 11 februarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin criticile formulate recurenta-pârâtă a învederat că, în cauză, s-au încălcat normele de procedură, prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute de Codul procedură civilă, referitoare la obligativitatea citării părţilor în modalitatea indicată prin cererea de apel formulată în cauză.

Analizând hotărârea recurată, prin prisma criticilor ce vizează modul de îndeplinire a procedurii de citare de la judecata în apel a pricinii, Înalta Curte constată că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pe care îl apreciază ca fiind întemeiat prin prisma faptului că procedura de citare desfăşurată în faţa instanţei de apel a fost nelegal îndeplinită cu recurenta-pârâtă.

Înalta Curte reţine că citarea părţilor reprezintă un act procedural a cărui îndeplinire are ca scop încunoştinţarea părţilor asupra termenului la care sunt chemate să se înfăţişeze în faţa organului de jurisdicţie învestit cu soluţionarea litigiului dintre ele, pentru a-şi formula apărările şi susţinerile referitoare la obiectul acelui litigiu.

Astfel, din dispozițiile art. 153 C. proc. civ., ce reglementează obligaţia de a cita părţile, rezultă că ,,instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au fost citate ori s au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel. (2) Instanţa va amâna judecarea şi va dispune să se facă citarea ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţi.”

Din aceste dispoziţii legale se desprind două aspecte de bază, şi anume: în procesul civil, părţile nu sunt obligate să se înfăţişeze, însă este necesar ca toate părţile din proces să fie legal citate, şi respectiv că, citarea părților constituie regula, iar situaţiile în care instanţa poate hotărî, chiar fără citarea părților sunt excepţii de la această regulă şi trebuie prevăzute expres prin lege.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că alegerea modalităţii de comunicare a actelor procedurale de către instanţa de judecată trebuie să ţină seama de informaţiile transmise de părţi, de specificul procedurii judiciare, de termenele impuse de legiuitor pentru finalizarea acesteia în considerarea scopului citării/comunicării, şi de respectarea dreptului la apărare al părţilor garantat prin dispoziţiile art. 13 C. proc. civ. şi a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din acelaşi act normativ.

Prezintă relevanţă sub acest aspect atât dispoziţiile art. 153 alin. (1) C. proc. civ. precum şi ale art. 211 din acelaşi act normativ, care prevăd că activitatea de cercetare şi dezbatere a fondului procesului se poate face doar cu respectarea tuturor principiilor şi garanţiilor procesuale, în vederea soluţionării legale şi temeinice a acestuia.

Raportând cele expuse la prezentul litigiu, Înalta Curte constată că prin cererea de apel recurenta a indicat domiciliul procesual ales în vederea comunicării actelor de procedură ca fiind la Cabinet de Avocat B cu sediul profesional în mun. Suceava, str. (...), judeţul Suceava, prin avocat B, la adresa de email „x@gmail.com”. Aceleași mențiuni cu privire la comunicarea actelor au fost reiterate de recurentă în cererea denumită „precizări la apel” transmisă la dosarul cauzei la data 30 octombrie 2023.

Prin motivele de recurs recurenta a indicat faptul că aceasta a solicitat comunicarea actelor de procedură doar la adresa de email indicată, respectiv „”, însă din modul de formulare a cererii nu rezultă, în mod explicit, că recurenta a solicitat comunicarea actelor de procedură exclusiv la adresa de email ci faptul că aceasta a indicat atât domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură în apel la sediul profesional al cabinetului de avocat, prin avocat B cât și comunicarea acestora la adresa de email indicată în acest sens.

În situația în care recurenta ar fi optat în mod expres să fie citată numai prin poştă electronică, această alegere a părţii ar fi produs efectele prevăzute de dispoziţiile art. 158 C. proc. civ., iar instanţa ar fi fost ţinută să efectueze procedura de citare la adresa de e-mail (poştă electronică) indicată. În contextul în care recurenta nu a optat explicit pentru citarea exclusiv în format electronic, procedura de citare ar fi fost legal îndeplinită dacă ar fi fost efectuată la oricare din adresele indicate de recurentă, fără a fi necesar să respecte o anumită succesiune a modalităţilor de citare.

Înalta Curte, examinând actele dosarului, respectiv dovezile de comunicare ale actelor de procedură, constată că recurenta nu a fost citată la niciuna din adresele indicate prin cererea de apel având în vedere că potrivit procesului verbal de înmânare a citației pentru termenul de judecată din data de 17 aprilie 2024, aflat la fila 46 din dosarul de recurs, recurenta a fost citată la o altă adresă din comuna Sucevița, sat (...), (...), Județ Suceava, la care se află sediul social al recurentei.

Prin urmare, din perspectiva motivului de casare invocat şi analizat, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii în considerarea dispoziţiilor art. 175 C. proc. civ.

În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 75/2022 statuând că: „Actul de citare a părţii în proces, într-o altă modalitate decât cea invocată prin cererea adresată instanţei, este lovit de nulitate în temeiul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) C. proc. civ., dacă prin nerespectarea modalităţii de comunicare a actului de procedură s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia, fără a fi condiţionată de utilizarea procedurii înscrierii în fals, în temeiul dispoziţiilor art. 163 alin. (5) şi art. 164 alin. (4) C. proc. civ.”

Prin urmare, dispoziţiile procedurale care reglementează citarea părţilor au un caracter imperativ, citarea legală a părţilor fiind necesară pentru a asigura respectarea dreptului la un proces echitabil, conform art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin garantarea dreptului la apărare şi respectarea principiului contradictorialităţii, observându-se că alin. (2) al art. 153 C. proc. civ. oferă un remediu prin care se poate evita nulitatea, respectiv amânarea judecăţii şi citarea părţii.

Or, în cauza dedusă judecăţii, Curtea de Apel a procedat la judecata apelului, deşi citarea apelantei-pârâte nu fusese realizată conform dispoziţiilor art. 159 C. proc. civ., astfel încât aceasta nu a putut beneficia de garanţiile procesuale inerente procesului civil. Cu toate acestea, criticile recurentei referitoare la încălcarea principiului contradictorialităţii nu pot fi primite decât prin prisma nelegalei citări a recurentei, deoarece în cazul în care părților li sau oferit posibilitatea de a-și exercita drepturile procesuale ele fiind citate legal dar nu s-au prezentat la ședință, se consideră că nu a fost încălcat principiul contradictorialității deoarece instanţa nu are îndatorirea de a lua concluziile părţii absente. Ceea ce legea impune, ca o garanţie fundamentală a respectării principiului contradictorialităţii, este numai citarea părţilor, iar nu şi înfăţişarea acestora în faţa instanţei de judecată personal sau prin reprezentant, partea legal citată asumându-și riscul ca la ședința de judecată la care nu se înfățișează să fie formulate aspecte noi față de care nu este în măsură să răspundă.

Faţă de aceste considerente, prin citarea recurentei cu încălcarea regulilor de desfăşurare a procesului civil, în sensul avut în vedere de art. 175 C. proc. civ. instanţa de apel a pricinuit recurentei o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin reluarea judecăţii, în condiţii de procedură legal îndeplinită, deci cu refacerea actului procedural jurisdicţional, afectat de vicii de legalitate.

Pe cale de consecinţă, fiind întemeiate criticile recurentei din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ. urmează a admite recursul, a casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 463 din 17 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2025.