Copyright infringement and remuneration claims against publisher null and void for re-litigating merits in cassation

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș sub nr. x/109/2021, reclamantul A a chemat în judecată pârâta Editura B S.R.L., solicitând: În temeiul art. 13 coroborat cu art. 188 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, republicată, obligarea pârâtei la sistarea de îndată a editării sau reeditării şi vânzării operelor al căror autor este reclamantul, reluarea editării/reeditării şi vânzării fiind posibilă exclusiv după negocierea şi semnarea unui contract în conformitate cu dispoziţiile legale în materie reglementate de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe; Obligarea pârâtei la plata sumei de 17.000 de lei, reprezentând remuneraţie drepturi de autor aferentă perioadei 2019-2020, conform celor stabilite pentru cele de 17 titluri editate în anul 2019 şi 2020 în sumă fixă de 1.000 lei/an/titlu, la care se adaugă dobânda legala calculată de la scadenţă (începutul anului următor celui în care au fost editate titlurile pentru care se face plata) şi până la plata efectivă; Obligarea pârâtei la plata remuneraţiei integrale ce i se cuvine pentru toate titlurile ce îi aparţin şi care au fost distribuite prin intermediul cotidianului C, respectiv de 3.000 lei/titlu/apariţie, la care se adaugă dobânda legala calculată de la scadenţă şi până la plata efectivă, urmând ca suma reală să fie stabilită prin expertiză contabilă; Obligarea pârâtei la plata sumei de 17.000 lei pentru vânzarea titlurilor la C care nu poartă sigla C şi a remuneraţiei ce i se cuvine pentru drepturile de autor pentru toate cele 17 titluri editate şi/sau reeditate şi distribuite în Colecţia cărţilor D, dar nu mai puţin de 3.000 lei/titlu/apariţie, la care se adaugă dobânda legală calculată de la scadenţă şi până la plata efectivă, urmând ca suma reală să fie stabilită prin expertiză contabilă; Obligarea Editurii B S.R.L. la plata sumei de 200.000 lei cu titlu de despăgubiri/daune morale pentru prejudiciile şi atingerea aduse onoarei şi prestigiului reclamantului de profesor universitar şi autor de opere literare ca urmare a prejudiciului suferit prin acţiunile pârâtei; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 94, art. 95, art. 113, art. 116, art. 194 şi urmat., art. 453 şi următoarele C. proc. civ., Legea nr. 8/1996, republicată, art. 14, art. 1214, art. 1216, art. 1221 art. 1349 şi următoarele art. 1381, 1385 C. civ., precum şi toate celelalte texte de lege invocate în cuprinsul acţiunii.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță.

Prin sentinţa civilă nr. 570 din data de 24 noiembrie 2024, pronunţată de Tribunalul Olt – Secţia I Civilă în dosarul nr. x/109/2021 a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâta Editura B S.R.L., ca neîntemeiată.

A fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 5000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat redus.

I.3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 240 din 26 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, Secţia I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A împotriva sentinței civile pronunțată de Tribunalul Olt. Prin aceeași hotărâre a fost obligat apelantul la plata sumei de 5920 lei către intimata-pârâtă cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 240 din 26 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, Secţia I civilă a declarat recurs recurentul-reclamant A.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă la data de 19 septembrie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. x, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la fila 1 din dosarul de recurs).

Prin rezoluţia din data de 25 septembrie 2024, s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde menţiunile privind menţiunile privind numele, prenumele şi domiciliul recurentului-reclamant, indicarea hotărârii care se atacă şi semnătura, iar în ceea ce priveşte cerinţa impusă de litera d) al aceluiaşi articol, s-a constatat că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În temeiul art. 24 alin. (1) şi (2) raportat la art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a stabilit în sarcina recurentului o taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 lei, ce a fost achitată conform dovezii de plată aflată la fila 19 din dosarul de recurs.

II.1. Motivele de recurs

Invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. recurentul a susținut faptul că atât hotărârea instanței de fond cât și cea a instanței de apel au fost pronunțate cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Recurentul a susținut că instanțele de judecată nu au avut în vedere faptul că intimata-pârâtă a procedat la editarea și publicarea operelor sale fără încheierea unui contract de editură și fără ca recurentul să îi cedeze drepturile sale de autor, fiind astfel încălcate prevederile art. 49 și 52 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Instanța de apel, deși a reținut în alineatul 6 pagina 4 că reclamantul, în calitate de autor al lucrărilor menționate, este nu numai titularul drepturilor morale de autor prevăzut de art. 10, drepturi care niciodată nu pot fi cesionate art. 11 din Lege, ci și al drepturilor patrimoniale prevăzute de art. 12 raportat la art. 13 lit. a) și având înțelesul descris de art. 14 din Legea nr. 8/1996, în mod contradictoriu, în opinia recurentei, a apreciat ca întemeiată apărarea pârâtei atunci când a stabilit că remunerația a constat în remiterea gratuită a unui număr de 50 exemplare din fiecare dintre titlurile editate, în condițiile în care reclamantul a acceptat aceste exemplare și a continuat să solicite pârâtei să publice și alte romane.

Față de acest aspect recurentul a arătat că instanța de apel s-a aflat în eroare deoarece cele 50 de exemplare remise autorului sunt cele prevăzute de art. 52 cu titlu gratuit și nicidecum nu au regimul remunerației autorului sau a cesiunii drepturilor patrimoniale de autor.

A susținut recurentul că intimata-pârâtă a refuzat încheierea unui contract de editare pentru ca aceasta încaseze întreaga sumă din vânzarea cărților recurentului în contextul în care s-a convenit între părți o sumă modică de 1.000 lei/carte an, sumă ce a fost inserată în contractele de editare pe care le-a transmis intimatei prin poșta electronică.

Recurentul a susținut că instanța de apel nu a verificat aceste aspecte iar suma solicitată era una modică raportat la numărul de volume și câștigul pe care editura la avut din vânzarea acestora.

Invocând prevederile art. 52 din Legea nr. 8/1996 recurentul a arătat că nu s-a cunoscut tirajul editurii, intimata refuzând să încheie contractul pentru a eluda legea și induce în eroare pe recurent.

S-a susținut, totodată, că în mod greșit a reținut instanța de apel că aspectul referitor la înscrierea Editurii B în calitate de autor al lucrării ,,(...)” alături de recurent excedează obiectului prezentei cauze având în vedere faptul că acest fapt rezultă din pagina 2 a volumului respectivei lucrări iar o altă probă importantă, verosimilă, pertinentă și concludentă în acest sens este reprezentată de coperta volumului intitulat ,,(...)” pe care apare ca autor Editura B.

Față de aceste aspecte, recurentul a arătat că aceasta este situația premisă a faptei comise, o faptă delictuală probată de către prin probele administrate în cauză iar toate criticile din apel vizează sentința apelată, deoarece atât instanța de fond cât și cea de apel nu a făcut aplicarea Legii nr. 8/1998 privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Cu privire la răspunderea civilă delictuală recurentul a redat consideraţii teoretice în baza cărora a concluzionat că în prezenta cauză a avut loc o încălcare și interpretare greșită a legii în ceea ce privește răspunderea civilă delictuală, deci o încălcare și interpretare a normelor de drept material.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate de prima instanță, recurentul a arătat că acestea au un cuantum ridicat iar instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 451, respectiv ale art. 453 C. proc. civ. deoarece recuperarea cheltuielilor de judecată trebuia să se facă în limita unui cuantum rezonabil. Totodată a precizat și faptul că onorariul perceput de către reprezentantul convențional al intimatei este disproporționat raportat la munca acestuia ce a constat în redactarea unei întâmpinări și prezentarea la un singur termen de judecată dar și în raport de complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de acesta.

Pentru toate aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanță de judecată.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 14 noiembrie 2024, prin poșta electronică, intimata-pârâtă Editura B S.R.L. a depus întâmpinare prin intermediul căreia a invocat excepția tardivității recursului precum și excepția nulității acestuia în temeiul art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

După expunerea situației de fapt recurentul a arătat că solicită admiterea excepției tardivității recursului în situația în care se constată că acesta a fost depus peste termenul legal.

În susținerea excepției nulității recursului intimata-pârâtă a arătat că susținerile din cererea de recurs vizează, de fapt, nemulțumirea recurentului față de soluțiile instanțelor de fond însă, cererea de recurs nu poate viza aspecte ce țin de fondul litigiului constând în reevaluarea situației de fapt stabilite deja de instanța de fond. Mai exact, criticile recurentului din cerere de recurs nu țin de nelegalitatea hotărârii instanței de apel, cum ar fi normal în procedura recursului, ci vizează împrejurări de fond ce au fost deja expuse și analizate în două cicluri procesuale, motiv pentru care nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute expres și limitativ de art. 488 din C. proc. civ.

Pe fond, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ceea ce privește motivele de recurs formulate în baza prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. intimata-pârâtă a susținut că singura înțelegere a părților, dovedită inclusiv prin recunoașterea expresă a acesteia de către recurent a fost aceea de remitere a câte 50 de exemplare din fiecare titlu, înțelegere pe care intimata și-a respectat-o.

Astfel, susținerile recurentului sunt total neîntemeiate întrucât intimata i-a achitat acestuia drepturile de autor, aspecte dovedite în cauză prin probele administrate.

În acest sens intimata a arătat că prevederile art. 44 din Legea nr. 8/1996 lasă la latitudinea părților stabilirea modalității de plată a remunerației cuvenită autorului, existând trei variante: (1) proporțional cu încasările provenite din utilizarea operei, (2) în sumă fixă sau (3) în orice alt mod iar în prezenta cauză modalitatea de plată a drepturilor de autor s-a circumscris tezei a treia din prevederile menționate, respectiv înțelegerea dintre părți a constat în plata de către editură către recurent a drepturilor de autor prin remiterea gratuită a unui număr de 50 de exemplare din fiecare dintre titlurile editate și publicate de Editură.

Astfel, din moment ce intimata transmitea recurentului jumătate din cărțile tipărite fără să primească vreo remunerație pentru tipărire, cifra de afaceri a editurii era împărțită 50/50 cu recurentul, fără însă ca acesta din urmă să contribuie în vreun fel din punct de vedere financiar la costurile de producție.

În ceea ce privește criticile recurentului privind contractul de editare intimata a susținut că potrivit art. 43 din Legea nr. 8/1996: existența și conținutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia.

Prin urmare, contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor trebuie să îmbrace forma scrisă ad probationem. În aceste condiții, existența înțelegerii dintre părți urmează a fi stabilită prin raportare la împrejurările de fapt și probele administrate iar din cadrul acestora a rezultat existența înțelegerii părților și implicit a contractului de editare, contrar susținerilor din memoriul de recurs.

Raportat la situația de fapt intimata a arătat și faptul că prevederile art. 52 din Legea nr. 8/1996 la care face trimitere recurentul în cerere de recurs nu sunt aplicabile în prezenta cauză tocmai ca urmare a lipsei contractului de editare.

În ceea ce privește susținerile privind prejudiciul cauzat de fapta delictuală intimata-pârâră a precizat că nu se poate reține în sarcina sa săvârșirea unei fapte ilicite în contextul în care, așa cum și recurentul admite, intimata a publicat cele 17 cărți ca urmare a solicitărilor repetate ale recurentului.

La data de 27 noiembrie 2024 recurentul a depus răspuns la întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea excepțiilor și apărărilor formulate ca neîntemeiate.

La data de 06 februarie 2024 recurentul a depus la dosarul cauzei note scrise solicitând admiterea recursului formulat.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 ind. 1 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 ind. 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 19 noiembrie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 11 februarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând recursul în raport de excepția nulității pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să constate nul recursul, pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară şi nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

De asemenea, recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Tot cu nulitatea sancţionează şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ. cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Simpla încadrare în drept de către parte a unuia sau a mai multor motive de casare nu este suficientă pentru motivarea căii de atac. Criticile de netemeinicie sau simplele nemulţumiri ale părţii faţă de modul în care a decurs judecata în fazele procesuale anterioare nu constituie motive de recurs şi nu sunt suficiente pentru casarea hotărârii, iar instanţa de recurs nu poate să facă o verificare de ansamblu a acesteia, chiar dacă numai în ce priveşte nelegalitatea, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, prin care pot fi formulate numai criticile calificate de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, criticile trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Aplicând aceste consideraţii cu caracter teoretic la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte reţine următoarele:

Procedând la verificarea cererii de recurs, se observă că, deşi recurentul-reclamant a indicat incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile recurentului privesc chestiuni de fond ale cauzei, prin care aceasta contestă modalitatea de interpretare a probatoriului administrat în cauză și a situației de fapt stabilită de către instanțele de fond.

Astfel, în calea de atac a recursului, recurentul-reclamant și-a exprimat nemulţumirea cu privire la sentinţa pronunţată de prima instanţă de fond precum și la decizia civilă pronunțată în apel prin invocarea unor aspecte de netemeinicie ale litigiului, care nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate, astfel că nu pot conduce la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cazului concret dedus judecăţii.

Acesta nu a arătat care sunt argumentele pentru care nu este legală soluţia instanţei de apel, susţinerile sale vizând situaţia de fapt reţinută pe baza probelor administrate.

În ceea ce privește situația de fapt, se constată că, în baza probatoriului administrat în cauză, instanțele de fond au stabilit existența unei convenții între părțile litigiului a cărei renumerație a constat în remiterea gratuită a unui număr de 50 de exemplare din fiecare dintre titlurile editate, în condiţiile în care reclamantul a acceptat aceste exemplare şi a continuat să solicite pârâtei să publice şi alte romane.

Astfel, prin hotărârea recurată instanţa de apel a constatat că lipsa unui contract în formă scrisă invocată în cuprinsul apelului, nu este de natura a justifica temeinicia pretenţiilor reclamantului, deoarece ceea ce interesează este dacă înţelegerea concretă a celor două părți (fiind evident ca a existat o înţelegere, care a stat la baza remiterii de către autor a operelor sale către editură), a presupus şi plata unor sume de bani către reclamant și eventual, cuantumul sumei/sumelor convenite. Față de aceste aspecte s-a constatat faptul că în speţă reclamantul nu a dovedit încheierea convenţiei cu privire la plata (şi) a unei sume de bani, ci doar obligaţia editurii de remitere către autor a unui număr de 50 de exemplare din fiecare lucrare publicată.

Prin memoriul de recurs recurentul, invocând încălcarea dispozițiilor art. 49 și 52 din Legea nr. 8/1996, a reluat susţinerile formulate în primă instanță și apel referitoare la lipsa încheierii respectivului contract de editare cu intimata, la faptul că editura a refuzat încheierea acestui contract pentru a reține întreaga sumă obținută din vânzarea lucrărilor recurentului, susținând că părțile au convenit ca intimata să îi achite recurentului o sumă de 1.000 lei pe an pentru fiecare carte publicată. Totodată a indicat că din probele administrate în cauză nu a rezultat tirajul editurii și imposibilitatea de stabilire a numărului de exemplare produse de intimată în contextul în care nu a fost încheiat un astfel de contract de editură.

Or, o atare motivare a recursului nu îndeplineşte rigorile impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât aceste critici, ce aduc în discuţie situaţia de fapt a speţei şi modalitatea de interpretare a probatoriilor administrate și nu încălcarea dispozițiilor legale de către instanța de apel, nu pot forma obiect de analiză în coordonatele recursului, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea acestei căi de atac extraordinare.

Prin aceste critici, recurentul-pârât tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de apel a mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului cauzei, a temeiniciei sale, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei elementelor de fapt ale cauzei.

Prin urmare, modul în care probatoriul a fost apreciat de instanţa de apel pentru a reţine situaţia de fapt contestată de recurent nu poate fi cenzurată în recurs, instanţa de apel având plenitudine de apreciere şi fiind suverană în a decide asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenței şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor asupra cărora deja s-a dispus.

Totodată, Înalta Curte reține faptul că chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar, motiv pentru care nu pot fi primite direct în recurs criticile recurentului referitoare la soluția primei instanțe.

În ceea ce privește susținerea recurentului potrivit căreia instanța de apel face o gravă interpretare și aplicare greșită a legii atunci când a reținut că nu face obiectul cauzei aspectul referitor la înscrierea intimatei în calitate de autor al lucrării ,,(...)”, Înalta Curte constată că recurentul nu indică, în concret care sunt criticile de nelegalitate aduse hotărârii recurate și nici care sunt normele legale încălcate de instanța de apel.

Aspectele invocate de către recurent nu sunt urmate de o critică concretă cu privire la judecată realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, motiv pentru care nu este îndeplinită obligaţia de motivare a căii de atac, care presupune dezvoltarea cazului de nelegalitate invocat, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că recurentul nu a făcut trimitere la raţionamentul instanţei de apel, şi nici nu a indicat vreo normă de drept încălcată de curtea de apel, ce ar putea atrage, prin ipoteză, casarea deciziei recurate.

Nu în ultimul rând, se reţine că nemulţumirile recurentului-reclamant în legătură cu dispoziţia instanţei de fond, validată prin decizia recurată, cu privire la cuantumul onorariului de avocat care a fost acordat intimatei constituie critici care au în vedere temeinicia şi reaprecierea probelor administrate, aspecte care nu mai pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, prin raportare la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat prin memoriul de recurs.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 3/20.01.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181/05.03.2020, statuând că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din acelaşi cod, asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ca atare, cum, în speţă, nu se poate proceda la o încadrare a susţinerilor formulate de către parte prin cererea de recurs în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. şi cum, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi cod, precum şi a prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului formulat în cauză.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va dispune obligarea recurentului-reclamant ca parte care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 lei reprezentând onorariul de avocat, redus conform dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte reţine, totodată, în aplicarea acelorași prevederi legale, că onorariul avocatului solicitat pe această cale poate fi încuviinţat de instanţa de judecată, ca şi cheltuială de judecată, dacă este necesar (activitatea desfăşurată de avocat este utilă instanţei de judecată), real şi rezonabil, instanţa trebuind să vegheze la menţinerea echilibrului procesual şi la asigurarea garanţiilor pentru părţi în vederea desfăşurării unui proces echitabil.

Or, se constată că din datele concrete ale cauzei rezultă că acordarea în integralitate a onorariului apărătorului ales al intimatei, achitat conform înscrisurilor doveditoare depuse la dosar, nu este justificată nici prin raportare la aceste dispoziţii anterior evocate, întrucât cuantumul acestuia nu este rezonabil faţă de complexitatea cauzei, în condiţiile în care dosarul a fost reţinut în pronunţare la primul termen de judecată, şi faţă de activitatea depusă de avocat în susţinerea apărării (constând în formularea unei întâmpinări şi a concluziilor în faţa instanţei de recurs), impunându-se, așadar, reducerea onorariului pretins (de 8.870 lei), ca parte componentă a cheltuielilor de judecată solicitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 240 din 26 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, Secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A către intimata-pârâtă Editura B S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 lei reprezentând onorariul de avocat, redus conform dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2025.