Liability for state compensation overvaluation: Prescription start requires only knowledge of damage existence and liable party, not quantification

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 23.08.2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a Civilă sub nr. x/3/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 298.795 lei reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului construcţie în suprafaţă de 132,03 mp şi teren aferent în suprafaţă de 91,34 mp situat în str. (...), sector 1, Bucureşti şi valoarea de 732.814 lei reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. 5235/02.06.2010, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective a debitului.

Pârâta ANRP a formulat întâmpinare la 26.11.2021, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La data de 07.02.2022 pârâta ANRP a formulat cerere de chemare în garanţie a numiților S.C. A S.R.L. şi B având în vedere că S.C. A S.R.L. a evaluat imobilul în litigiu, iar în raport cu B sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză.

La termenul din data de 08.06.2022, instanţa a respins cererea de chemare în garanţie formulată de ANRP ca fiind tardiv introdusă.

La termenul din data de 06.10.2022, instanţa a constatat pârâta ANRP decăzută din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, sens în care a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca tardivă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 478/20.04.2023 Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor în contradictoriu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin încheierea din 27 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a Civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a calificat criticile din cuprinsul întâmpinării referitoare la prescripţia extinctivă ca fiind un veritabil apel incident având în vedere că se solicită schimbarea soluției primei instanțe.

Prin decizia nr. 622 A din 4 iunie 2024, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul incident formulat de apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, împotriva sentinței civile nr. 478/20.04.2023 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă în dosarul nr. x/3/2021; a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că: a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă; a respins apelul declarat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinței civile nr. 478/20.04.2023 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă în dosarul nr. x/3/2021, ca nefondat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva încheierii de şedinţă din 27 februarie 2024 şi deciziei nr. 622 A din 4 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că prin încheierea de ședință din data de 27.02.2024, instanța de apel, calificând din oficiu întâmpinarea formulată de ANRP în calea de atac, ca fiind apel incident, a nerespectat dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Pretinde recurentul că o cale de atac trebuie formulată în mod explicit, nicidecum dedusă din poziția părții.

Totodată, învederează că prin încheierea de ședință din data de 06.10.2022 prima instanță a constatat, în mod corect, decăderea pârâtei din dreptul de a mai invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, iar împotriva acestei încheieri niciuna dintre părţi nu a formulat apel, astfel că se bucură de putere de lucru judecat.

Din moment ce pârâta nu a înțeles să formuleze apel incident, instanța nu poate din oficiu să califice întâmpinarea ca fiind în același timp și cerere de apel incident. Susţine recurentul că şi în ipoteza calificării, de către instanța de apel, a întâmpinării intimatei-pârâte ca fiind un apel incident, acest apel incident nu poate viza decât actul de procedură criticat prin cererea principală de apel, respectiv sentinţa nr. 478/20.04.2023.

În concluzie, calificarea, de către instanța de apel, prin încheierea recurată din data de 27.02.2024, a întâmpinării depuse de ANRP drept apel incident, atrage aplicarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.

Invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și în art. 2528 C. civ.

Făcând trimitere la Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, recurentul arată că soluția Curții de Apel București vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripției în raport de controlul pe care Guvernul /și sau un alt organism înființat de stat îl putea/puteau efectua asupra activității intimatei pârâte, nu satisfac cerințele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, deoarece eventualele abateri de la legalitatea și regularitatea întocmirii rapoartelor inițiale de evaluare nu generează, per se, un prejudiciu. Așadar, nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuție, așadar, în absența unei supraevaluări nu putem vorbi despre existența unui prejudiciu.

Altfel spus, chiar dacă ministerul/guvernul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenței pagubei, deoarece, existența prejudiciului nu putea fi identificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: (i) verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare; (ii) reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Susţine recurentul că era în imposibilitatea de a cunoaște existența ,,pagubei” la momentul indicat de instanță, întrucât aceasta a fost stabilită - atât sub aspectul existenţei, cât si al întinderii ei - doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. C S.R.L.

În lipsa acestui raport, efectuat de societatea C S.R.L., nu s-ar fi putut cunoaște existenta pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoarea mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existența unui prejudiciu. Or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaște nici existența pagubei, este evident că nu se putea cunoaște nici întinderea acestuia.

Aşadar, recurentul susţine că, până la momentul la care a fost înștiințat de ANRP, nu ar fi putut cunoaşte nici existenţa, nici întinderea prejudiciului.

Astfel, reclamantul-recurent era în imposibilitatea de a cunoaște ,,paguba” la momentul indicat de instanță de control judiciar în apel.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat eronat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data înregistrări în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. 168/GB/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă prin care a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și casarea în tot a încheierii de ședință din data de 27.02.2024, precum și de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi a arătat că înţelege să invoce excepţia de inadmisibilitate a căii de atac, raportat la faptul că reclamantul se prevalează de un argument deja statuat definitiv într-o speţă similară, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. y/3/2021, prin care s-a menţinut hotărârea instanţei de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, prin admiterea excepţiei dreptului material la acţiune, făcând trimitere la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt încadrabile în motivele de nelegalitate invocate și, astfel, că excepția nulității (impropriu indicată de intimată ca fiind a inadmisibilității) nu poate fi primită.

Criticile au, însă, caracter nefondat, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse.

În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

În considerarea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că prin încheierea de şedinţă din 27 februarie 2024 s-au încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv instanţa de apel a încălcat prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. atunci când a calificat întâmpinarea depusă de intimată ca fiind apel incident, în contextul în care încheierea de ședință din data de 6 octombrie 2022 pronunţată de instanţa de fond -neatacată cu apel- are caracter definitiv şi, astfel, se bucură de autoritate de lucru judecat.

Criticile, astfel formulate, sunt nefondate.

Potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., „instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată”. Acest text consacră regula tantum devolutum quantum apellatum, potrivit căreia instanţa de apel este ţinută să judece în limitele criticilor invocate prin cererea de apel, reluând judecata asupra fondului, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt şi/sau de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea care au fost criticate, expres sau implicit, de apelant. În situaţia în care cererile sau motivele de apel invocate sunt lacunare sau confuze, instanţa de apel, în virtutea rolului său activ, respectând principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii, precum şi dreptul la apărare, va extrage esențialul din criticile generice şi argumentaţiile implicite, decelând finalitatea cererilor şi argumentelor părţii, dincolo de imperfecţiunea termenilor folosiţi de către parte sau denumirea cererii.

Aplicând aceste principii la prezenta cauză, Înalta Curte reține că prin încheierea din data de 6 octombrie 2022, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a Civilă a constatat că dreptul material la acţiune al reclamantului s-a născut la data de 19 ianuarie 2021, a constatat decăderea pârâtei din dreptul de a mai invoca excepţia prescripţie dreptului material la acţiune al reclamantului şi a respins excepţia prescripţiei, ca tardivă.

Chiar dacă încheierea de ședință din data de 6 octombrie 2022 pronunţată de instanţa de fond nu a fost apelată de părți, se reține că, la respectivul termen de judecată, s-a constatat decăderea pârâtei din dreptul de a invoca excepția prescripției, apreciindu-se, urmare a analizării probatoriului, asupra caracterului privat al excepției prescripției dreptului material la acţiune.

Așadar, prin încheierea de ședință din data de 6 octombrie 2022, tribunalul a dezlegat doar aspectele privind momentul până la care se poate invoca prescripţia, în considerarea caracterului relativ al excepţiei dat de legea aplicabilă, respectiv Noul Cod Civil, fără a se pronunţa (și, prin urmare, nu se bucură de autoritate de lucru judecat) asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Prin apelul formulat, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a susţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt reglementate de prevederile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, fundament juridic analizat şi de instanţa de fond (astfel cum reiese din considerentele deciziei nr. 478/20.04.2023).

Prin întâmpinarea la recurs, intimata ANRP a criticat (şi) dezlegarea instanței de fond privind caracterul relativ al excepției prescripției dreptului material la acțiune, arătând că, în cauză, sunt incidente prevederile Codului Civil de la 1864 și ale Decretului nr. 167/1958.

În acest sens, ANRP a solicitat instanței de apel să admită excepția prescripţiei dreptului material la acțiune și să respingă acțiunea, ca fiind prescrisă.

Raportat la maniera în care au fost detaliate cererile și apărările intimatei din cuprinsul întâmpinării -ce cuprinde manifestarea de voinţă expresă în sensul modificării hotărârii instanței de fond-, Înalta Curte reține că încheierea de şedinţă din 27 februarie 2024 reflectă preocuparea instanţei de a asigura respectarea principiului consacrat de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia ,,judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă”. În atare situaţie, judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

Anume, instanța de apel a calificat criticile din cuprinsul întâmpinării pârâtei referitoare la prescripţia extinctivă ca fiind un veritabil apel incident având în vedere că se solicită schimbarea soluției primei instanțe, sens în care a dispus emiterea unei adrese către apelantul-reclamant cu menţiunea că are posibilitatea să formuleze întâmpinare până la următorul termen de judecată, la apelul incident astfel cum acesta a fost calificat de instanță.

O atare conduită a instanţei nu este de natură să intre în coliziune cu principiul devoluțiunii, ce guvernează procesul civil, întrucât rolul activ al judecătorului urmează a se manifesta în legătură cu aspecte de fapt şi de drept menţionate explicit de parte în actul de procedură efectuat în cauză (întâmpinare).

Or, actul procedural depus de ANRP cuprinde propriile critici aduse de pârâte sentinţei şi modul în care acesta doreşte ca hotărârea să fie schimbată, motiv pentru care instanța a reținut corect că este învestită cu analiza unui apel incident, depus odată cu întâmpinarea, în acord cu prevederile art. 472 alin. (1) şi art. 474 C. proc. civ.

Aceasta întrucât, în ipoteza în care partea a omis a indica denumirea unei cereri, dar întreaga argumentație, fundamentată juridic de către parte conduce, în mod univoc, spre o anumită calificare juridică, judecătorul nu are numai dreptul, ci şi obligaţia, în considerarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., să restabilească calificarea juridică a cererilor deduse judecăţii.

Aceasta înseamnă că instanța de apel nu putea proceda doar la analiza criticilor formulate de reclamant împotriva hotărârii de primă instanță, cu ignorarea cererii formulate de pârâtă.

În acest context (al calificării argumentelor din cuprinsul întâmpinării referitoare la prescripţia extinctivă ca fiind apel incident şi comunicării către reclamant a actului de procedură şi a încheierii din 27 februarie 2024), Înalta Curte reţine că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a fost în măsură să elaboreze o apărare corespunzătoare în combaterea criticilor din apelul incident, sens în care, la 27.03.2024, a depus întâmpinare la apelul incident.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora apel incident nu poate viza decât actul de procedură criticat prin cererea principală de apel, respectiv sentinţa nr. 478/20.04.2023.

Aceasta întrucât, potrivit Deciziei nr. 14/2020 pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, „în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 472 şi art. 491 C. proc. civ., apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluţii cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate şi/sau considerentele acesteia”.

Rezultă aşadar, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, că nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de apel a limitelor efectului devolutiv al apelului, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., nefiind fondat.

ii. În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), recurentul-reclamant a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în sensul în care instanţa de control judiciar a apreciat că momentul de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al emiterii actelor contestate, însă de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, iar întinderea acesteia putea fi cuantificată doar în urma parcurgerii unor operaţiuni administrative ce vizau verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, expertizarea şi reevaluarea imobilelor în concordanţă cu standardele internaţionale, procedură în care au fost implicate instituţii cu atribuţii proprii ce nu se aflau într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancţionat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanţă izvorât din săvârşirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor constând în întocmirea unui raport de supraevaluare la nivelul anului 2010, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 8491/26.08.2010 - fila 64 dosar fond -(conținând titlul de despăgubiri) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarului B.

Fiind vorba de un drept de creanţă circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2010, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piaţă a proprietăţii imobiliare evaluate, instanța de apel a reţinut în mod corect incidenţa art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că momentul începerii curgerii termenului de prescripţie în prezenta cauză este cel la care reclamantul trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate.

Conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „prescripția dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătorește determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Textul de lege se referă doar la momentul cunoaşterii pagubei nu şi al celui al cunoaşterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului definit de lege - 3 ani, aplicabil speţei, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia.

Totodată, se observă că legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite să acţioneze.

Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită: data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii prescripţiei extinctive, adică scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. 168/GB/2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenţa diferenţelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaţionale, recurentul-reclamant a susţinut că nu a putut acționa înaintea datei respective, întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, respectiv după întocmirea raportului de către C S.R.L.

Susținerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiționează exerciţiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi, respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive, pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa.

Cum în cazul particular al speţei în care se pune problema constatării existenţei unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredințat administrarea unei activități ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere, mutatis mutandis, dezlegările conținute în decizia nr. 19/03.06.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluţionarea recursului în interesul legii, chiar dacă au ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raționamentul logico-juridic al instanţei supreme cu privire la instituția prescripției extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curţii de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie.

Astfel, prin decizia nr. 19/03.06.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860/24.10.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportate la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și ale art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, a stabilit că „actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului”.

Sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, prin aceeaşi decizie, s-a reținut că „nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului” (par. 54).

Or, „paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate” (par. 57).

Instanţa supremă a mai statuat că „paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul” (par. 58), context în care constatările Curţii de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuţii de control, precum şi măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei şi nu constituie, prin el însuşi, izvor al obligaţiei debitorului, acest izvor fiind actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată.

„Cum prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive” (par. 61).

Înalta Curte a mai arătat că actul de control nu poate reprezenta „nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive” (par. 62), iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăși instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, ce nu poate fi justificată de entitatea controlată prin necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale.

În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoașterii întinderii şi, respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al naşterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripție indicând drept moment de început al curgerii prescripției pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță, prin transmiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. 168/GB/2021, decurgând din diferențele de valoare a imobilului constatate în privința raportul de evaluare întocmit în 2010.

Se reţine că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi 2 reprezentanţi ai Ministerului Finanțelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e).

De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele şi pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanţă împotriva statului şi era valorificat prin conversia acestuia în acţiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a), ce a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Cu privire la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este o instituție a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, şi trecută în subordinea Ministerului Economiei şi Finanțelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanțelor, situație confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 şi menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Având în vedere acest ansamblu normativ, faţă de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi intimatei-pârâte în procedura de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relația de subordonare a instituției pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare în anul 2010 şi, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2010), rezultă că recurentul-reclamant trebuia să acţioneze cu diligenţă pentru a cunoaște atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, la o dată cât mai apropiată de data săvârșirii faptei ilicite reclamate.

Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existenţa pagubei şi a celui care răspunde de ea chiar la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant putea şi trebuia să facă verificări cu privire la acurateţea şi legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite. Sub acest aspect este corect raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia termenul de 3 ani curge de la data actelor contestate, iar recurentul nu poate invoca lipsa unor pârghii necesare efectuării unui control în intervalul reglementat de lege (de 3 ani).

Aşadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului (respectiv întocmirea raportului de către C S.R.L. la data de 31.08.2020, după 10 ani de la data raportului contestat) nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripției, aplicabil speţei, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze (data la care debitorul împotriva căruia şi-a îndreptat acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță - 2021).

În aceşti termeni, demersul judiciar al recurentului reprezintă unul care, pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăși finalitatea prescripției extinctive, aceea de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 C. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva încheierii de şedinţă din 27 februarie 2024 şi deciziei nr. 622 A din 4 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva încheierii de şedinţă din 27 februarie 2024 şi deciziei nr. 622 A din 4 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 decembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.