Delictual liability of public authorities for unreasonable delay in property restitution and non-execution of judicial titles; standing of non-titular heir for moral damages.

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 17 septembrie 2021 pe rolul Tribunalului Cluj sub dosar nr. x/117/2021, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Instituţia Prefectului Judeţului Cluj, prin prefect, Municipiul Cluj-Napoca prin primar şi Consiliul local al Municipiului Cluj-Napoca, obligarea în solidar a pârâţilor la plata, în termen de 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, a sumei de 700.000 euro, reprezentând despăgubirea bănească pentru repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat de depăşirea termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea notificării privind acordarea de măsuri reparatorii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 252, art. 253 alin. (4), art. 1381, art. 1391 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul Prefectul Judeţului Cluj a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar în subsidiar a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin întâmpinare, pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul local al Municipiului Cluj-Napoca au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Cluj-Napoca, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Consiliului Local al municipiului Cluj-Napoca, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Pe fond, au solicitat respingerea acţiunii.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 465 din 08 septembrie 2022, Tribunalul Cluj-Secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată de pârâţi prin întâmpinările formulate; a respins excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Consiliului local al Municipiul Cluj-Napoca; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Cluj-Napoca; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis în parte acţiunea; a obligat pârâţii, în solidar, la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 5.000 euro cu titlu de daune morale în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a sentinţei; a obligat pârâţii la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de taxa de timbru.

Prin decizia civilă nr. 465/A din 15 decembrie 2022, Curtea de Apel Cluj-Secţia I civilă a admis în parte apelurile pârâţilor împotriva sentinţei nr. 465/08.09.2022; a schimbat în parte sentinţa; a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii Instituţia Prefectului Judeţului Cluj, Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, având ca obiect plata daunelor morale; a înlăturat din dispozitiv obligaţia pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată; a menţinut soluţiile cu privire la excepţii; a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva aceleiaşi sentinţe; a obligat reclamantul să plătească apelanţilor Instituţia Prefectului Judeţului Cluj suma de 50 lei şi pârâţilor Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca suma de 50 lei cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1785 din 25 octombrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţia I civilă a admis recursul reclamantului A împotriva deciziei nr. 465/A din 15 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj-Secţia I civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

3. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 115/A din 04 aprilie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Cluj-Secţia I civilă în rejudecare, au fost respinse apelurile formulate de reclamantul A şi de pârâţii Instituţia Prefectului Cluj, Consiliul local al Municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca împotriva sentinţei civile nr. 465 pronunţate de Tribunalul Cluj la 08 septembrie 2022.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. nr. 115/A din 04 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj-Secţia I civilă au declarat recursuri distincte, reclamantul A, pârâta Instituţia Prefectului Judeţului Cluj şi pârâţii Municipiul Cluj-Napoca, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca.

Recursul reclamantului A este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul solicitând admiterea recursului şi rejudecarea cauzei, respectiv admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Recurentul a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357 şi urm., art. 1391 alin. (4) C. civ. şi nu a aplicat art. 1434 C. civ.

Prejudiciul moral suferit constă în starea de disconfort psihic provocat direct recurentului nu doar de perioada lungă de aşteptare (23 ani), dar şi de nemulţumirea şi revolta cauzate de faptul că, prin conduita lor, intimaţii au părut să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul lor arbitru. Fapta ilicită a intimaţilor constă în depăşirea unui termen rezonabil prevăzut de lege pentru soluţionarea notificării privind acordarea de măsuri reparatorii şi există legătură de cauzalitate directă între fapta ilicită şi prejudiciul moral suferit. Cât priveşte evaluarea daunelor morale, se va lua în calcul vârsta recurentului şi perioada lungă de timp în care disconfortul psihic a fost suferit.

Termenul de 90 de zile ar reprezenta perioada de timp rezonabilă în care pot fi luate deciziile administrative în vederea achitării daunelor morale, iar obligarea în solidar a fost solicitată având în vedere faptul că recurentul nu poate indica gradul de culpă al fiecărui pârât în producerea prejudiciului.

Dacă repararea prejudiciului moral ar fi fost solicitată de mama recurentului, cât timp era în viaţă, acesta ar fi moştenit potenţial această sumă de bani, dar mai mult decât atât, părinţii recurentului fiind persoane în vârstă, adevăratul beneficiar al măsurilor reparatorii ar fi fost chiar recurentul şi acesta a suferit în fapt prejudiciul moral.

Procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin ordinul prefectului nu a fost suspendată de instanţă sau de lege, imobilul a fost naţionalizat abuziv, cu nerespectarea prevederilor legale, iar din anul 1978, recurentul şi antecesorii săi au fost lipsiţi de folosinţa bunului. Procedurile excesiv de lungi au cauzat deteriorarea stării de sănătate şi decesul tatălui, apoi al mamei recurentului (B), afectând grav şi iremediabil starea recurentului, care era unicul beneficiar al măsurilor reparatorii de la bun început.

Despăgubirile trebuie să fie proporţionale cu gravitatea prejudiciului moral produs şi trebuie să compenseze lipsa de proprietate pe o perioadă de 23 de ani. Cuantificarea prejudiciului moral vizează lipsa de folosinţă a terenului, pentru această întreagă perioadă de timp de peste 20 de ani. În acest sens, recurentul arată că o despăgubire de 700.000 euro pentru 23 de ani de lipsă a folosinţei reprezintă o satisfacţie echitabilă şi face trimitere la o lucrare de tip monografie contabilă privind amortizarea imobilizărilor corporale, respectiv cea de la C&D. Concluzionează recurentul, că în evaluarea prejudiciului, la lipsa de folosinţă trebuie adăugată şi valoarea terenului amortizabil.

Referitor la solidaritatea între creditori, recurentul arată că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1434 C. civ. şi că nicio normă nu impune o interpretarea logico-juridică strictă conexat cu instituţia reparării prejudiciului nepatrimonial stabilită la art. 1391 C. civ., ce are în vedere limitativ, cazurile de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Acolo se stabileşte că doar victima, care a suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

Cu toate acestea la alin. (2) se stabileşte că instanţa judecătorească va putea să acorde despăgubiri oricărei alte persoane care ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu. Este adevărat că alin. (4) stabileşte că dreptul la despăgubire, în cazurile de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, nu trece la moştenitori, dar aici nu este adus în atenţia instanţei un astfel de caz.

În cauză, intimaţii aveau obligaţii legale bine stabilite pentru acordarea de măsuri reparatorii, iar dispoziţiile art. 1370 C. civ. prevăd că dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, acestea vor răspunde solidar faţă de victime.

Recursul pârâtei Instituţia Prefectului Judeţului Cluj este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 8) C. proc. civ., recurenta solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea spre rejudecare instanţei de apel, admiterea apelului declarat de această parte şi respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurenta a arătat că prin sentinţa civilă nr. 1280/2019 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, în dosarul nr. x/211/2017, s-a stabilit îndreptăţirea numitei B la atribuirea în proprietate a suprafeţei de 823 mp identificate în CF nr. (...) Cluj, nr. top. (...)/2. Hotărârea a fost pusă în executare prin emiterea Ordinului Prefectului judeţul Cluj nr. 403/09.12.2019. B a decedat la data de 18.02.2018. Prejudiciul moral, referindu-se la lezarea unui drept personal nepatrimonial netransmisibil, potrivit art. 58 C. civ., putea fi solicitat doar de către persoana îndreptăţită, iar nu de către moştenitor. Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 17 septembrie 2021, iar potrivit art. 2517 C. civ., termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen. Luând în considerare cele două elemente, intervalul de timp pe care instanţa îl poate avea în vedere, raportat la propriile hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauză este 17.09.2018-09.12.2019.

Recurenta a mai arătat că i se impută neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, prin care nu s-a stabilit în sarcina sa nicio obligaţie, pronunţată într-un litigiu în care aceasta nu a fost parte şi care are valenţa unei prezumţii relative. Prin prisma acestui element, hotărârea atacată este vădit nelegală, întrucât răspunderea civilă este personală, iar recurenta nu are nicio culpă pentru pasivitatea Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca, care nu a pus în executare o hotărâre judecătorească timp de 13 ani.

Se impută recurentei pasivitatea din perioada 2000-2019, în condiţiile în care instanţa a respins excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale active. Prin urmare, nu se poate reţine în sarcina recurentei prejudiciul suferit de mama reclamantului şi nici nu i se poate imputa vreun drept, pe care defuncta nu mai avea posibilitatea să-l valorifice, fiind prescris.

Pe de o parte, sunt înlăturate susţinerile pârâţilor în sensul că dreptul la acţiune este prescris şi că reclamantul nu poate invoca drepturile personale ale autoarei sale, întrucât acestea s-au stins odată cu titularul lor, iar pe de altă parte, instanţa se raportează la momentul formulării cererii şi la cei 22 de ani până la eliberarea actului de proprietate, în condiţiile în care prin propriile hotărâri au refuzat să se raporteze la aceste elemente când au analizat excepţiile.

Altfel spus, în soluţionarea excepţiilor a fost reţinută o stare de fapt, iar ulterior, la momentul analizării fondului pretenţiilor, a fost reţinută altă stare de fapt, ceea ce este inadmisibil. Recurentul avea doar vocaţie succesorală, nefiind titularul vreunui drept de care să fie privat. Mai mult, nici prin moştenire nu a devenit titularul unui astfel de drept. Or, judecând cauza în aceşti termeni, instanţa a neglijat condiţiile angajării răspunderii civile. Nu există vreo legătură de cauzalitate între nesoluționarea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate şi pretinsa frustrare a reclamantului, întrucât nu el este titularul cererii.

Prin sentinţa civilă nr. 790/16.06.2005, Tribunalul Cluj a admis cererea soţilor E şi a dispus restituirea în natură către reclamanţi a terenului în suprafaţă de 823 mp prevăzut cu nr. top. (...)/2/ înscris în CF nr. (...) şi a dispus intabularea în CF a dreptului de proprietate al soţilor E asupra acestui teren, ca bun comun, cu titlu de restituire în baza Legii nr. 10/2001. Apelurile formulate de Primarul municipiului Cluj-Napoca, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca şi intervenienta B împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au fost respinse prin decizia nr. 861/A/2005 pronunţată de Curtea de apel Cluj în dosar nr. x/2005. Hotărârea Curţii de Apel Cluj a fost casată prin decizia nr. 1078/06.02.2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. x/1/2006. Considerentele hotărârii atacate sunt astfel neîntemeiate, întrucât se raportează la ultima hotărâre pronunţată în litigiu însă, în perioada 2005-2007, a existat cel puţin o hotărâre judecătorească ce a stabilit atribuirea în natură a terenului revendicat de numita B, către alte persoane. Formularea unei căi de atac şi soluţionarea ei era imprevizibilă pentru părţile litigante, la fel ca soluţia din prezenta cauză. Era imposibil pentru autorităţile implicate în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate, la nivelul anului 2005, să atribuie un teren în natură în favoarea numitei B, în condiţiile în care exista o hotărâre judecătorească ce stabilea îndreptăţirea la atribuirea acelui teren în favoarea soţilor E. Este absurd a concluziona că terenul putea fi atribuit către mai multe persoane prin acte diferite, prevăzând că una dintre hotărârile judecătoreşti, care obligau autorităţile să procedeze în acest mod ar urma să fie desfiinţată în căile de atac.

În cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, recurenta nu s-a aflat într-o stare de pasivitate, ci timp de 13 ani nu i-a fost înaintată nicio cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, fiind în imposibilitate obiectivă de a-şi exercita atribuţiile, iar instanţa asimilează în mod nepermis pasivitatea cu soluţionarea nefavorabilă a cererii. După ce instanţa reţine că obligaţia autorităţilor este aceea de a soluţiona cererea, indiferent de soluţie (favorabilă sau nefavorabilă), omite să analizeze corespondenţa dintre Instituţia Prefectului judeţului Cluj şi Primăria Cluj-Napoca din perioada 2013-2019.

Aşadar, terenul ce făcea obiectul cererilor de retrocedare nu se încadra în niciuna dintre cele două ipoteze, fiind ocupat de construcţia situată pe str. (...). Prin urmare, presupusa tergiversare a reconstituirii dreptului de proprietate trebuie să se raporteze la toate impedimentele ivite de-a lungul timpului, analizate, fiecare, în concret, precum şi coroborat. Mai mult, această analiză trebuie să aibă în vedere situaţia de fapt şi de drept anterioară, cel mult concomitentă fiecărui act, fiind inadmisibilă aprecierea caracterul ilicit al activităţii autorităţilor prin prisma unei singure hotărâri judecătoreşti, pronunţate în anul 2019, la finalul perioadei de referinţă.

Referitor la prejudiciu, recurenta arată că reclamantul nu a dovedit existenţa şi întinderea acestuia, instanţa prezumând prejudiciul moral, ceea ce este inadmisibil.

Recurentei nu i se poate imputa vreo culpă, întrucât în perioada 2000-2013 nu a fost înaintată nicio propunere de soluţionare a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate; din anul 2013 a indicat expres motivele pentru care a apreciat că autoarea reclamantului nu este îndreptăţită la atribuirea amplasamentului solicitat; a pus în executare imediat hotărârea instanţei, prin care se constata îndreptăţirea autoarei reclamantului la atribuirea amplasamentului solicitat; anterior anului 2019, Prefectul Judeţului Cluj nu a fost obligat prin vreo hotărâre judecătorească să procedeze în vreun fel cu privire la cererea reclamantului.

Referitor la cuantumul daunelor morale arată că acordarea oricărei sume este nelegală, iar suma de 5000 euro reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză.

Recursul pârâţilor Municipiul Cluj-Napoca, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 8) C. proc. civ., recurenţii solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi rejudecând, să se admită apelul acestora în sensul respingerii acţiunii reclamantului.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (5) C. proc. civ., recurenţii au arătat că instanţa de apel, în rejudecare, a încălcat dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia de casare s-a stabilit ca, în rejudecare, să fie analizate în mod efectiv şi în concret criteriile concrete de imputabilitate a duratei excesive a procedurii, prin raportare la criteriile conturate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Contrar acestor dispoziţii exprese şi obligatorii ale instanţei de casare, instanţa de apel, în rejudecare procedează, din nou, la o analiză formală şi selectivă a aspectelor de fapt şi de drept, omiţând să se pronunţe şi să analizeze în concret şi în mod efectiv aspectele esenţiale, respectiv existenţa faptei ilicite şi caracterul imputabil al acestei fapte ilicite reclamate.

Astfel, instanţa de rejudecare în apel s-a pronunţat pe baza unor considerente absolut generale statuând că probațiunea administrată în cauză nu a evidenţiat circumstanţe obiective, care să fie exoneratoare de răspundere pentru durata procedurii (pag. 11 penultimul alineat din decizia recurată).

Instanţa de apel nu explică în concret cum a ajuns la o astfel de concluzie, care sunt probele examinate care susţin o asemenea concluzie şi nu prezintă analiza efectivă a probelor care susţin o asemenea concluzie.

De asemenea, tot pe baza unor considerente generale, fără o analiză efectivă, instanţa concluzionează (fără însă a motiva din punct de vedere logico-juridic această concluzie afirmată) în sensul lipsei de relevanţă a formulării unor cereri de reconstituire a dreptului de proprietate cu privire la aceeaşi suprafaţă cu privire la acelaşi imobil.

Aceste consideraţii generale formulate de către instanţa de apel în rejudecare sunt contrare indicaţiilor obligatorii ale Înaltei Curţi, care a impus a se realiza o analiză în concretă şi efectivă a caracterului nerezonabil al duratei procedurii, cu luarea în considerare a criteriilor de apreciere a rezonabilității duratei procedurii astfel cum acestea au fost stabilite prin decizia de casare.

Mai mult, decizia instanţei de apel în rejudecare nu cuprinde nicio analiză efectivă şi concretă a situaţiei reclamantului şi nici a conduitei acestuia în cadrul tuturor procedurilor derulate în legătură cu imobilul în litigiu, ceea ce contravine îndrumărilor deciziei de casare.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au arătat că au fost interpretate în mod greşit dispoziţiile art. 1349 şi urm. C. civ.

Recurenţii au reiterat istoricul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate al autoarei reclamantului şi învederează că, deşi se prevala de efectele deciziei civile nr. 673/A/2000 a Tribunalului Cluj, aceasta nu a formulat nicio cerere de punere în executare a acestei hotărâri, preferând să iniţieze noi litigii, ceea ce a contribuit la o durată nerezonabilă a procedurii de restituire.

Recurenţii nu aveau competenţele funcţionale în a aprecia dacă procedurile judiciare iniţiate pe dispoziţiile Legi nr.10/2001 sunt admisibile şi prevalează sau înlocuiesc procedura restituirii pe baza Legii nr.18/1991, aceste împrejurări fiind de competenţa exclusivă a instanţelor de judecată învestite cu noile litigii formulate de către autoarea reclamantului şi întemeiate de această dată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Noilor proceduri administrative şi judiciare demarate de către autoarea reclamantului în temeiul Legii nr. 10/2001 şi după ce aceasta a fost recunoscută ca beneficiară a prevederilor Legii nr. 18/1991 s-au intercalat cu procedurile judiciare demarate de terţe persoane, care au afirmat drepturi concurente cu privire la acelaşi imobil, proceduri în care recurenţii au acţionat în scopul şi în beneficiul drepturilor chiar a autoarei reclamantului.

Astfel, a fost iniţiat cererea în temeiul Legii nr. 10//2001 de către reclamanţii F şi soţia, respectiv G, prin care aceştia au solicitat să se constate preluarea abuzivă a imobilului revendicat de către antecesoarea recurentului, soluţionat definitiv prin decizia civilă nr. 1078/06.02.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Respingerea pretenţiilor terţelor persoane s-a realizat inclusiv prin exercitarea, de către recurenţi, a căilor de atac în acel dosar, prin soluţia pronunţată de Înalta Curte fiind evitată orice contrarietate de titluri de proprietate asupra aceluiaşi imobil.

Diferitele demersuri judiciare efectuate de autoarea reclamantului au temporizat procedura de restituire a imobilului în baza Legii nr. 18/1991, generând în sarcina recurenţilor obligaţia de a aştepta soluţionarea definitivă a acelor litigii.

Durata procedurii a fost influenţată şi de cauze independente şi în afara controlului recurenţilor, ca efect al modificărilor legislative introduse prin Legea nr. 165/2013, care au temporizat punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti din anul 2000 stabilind o nouă competenţă în ceea ce priveşte restituirea imobilelor în favoarea comisiilor de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi impunând transmiterea, pe cale administrativă, a dosarelor afectate de modificările legislative, procedură care a fost una complexă şi de durată, implicând transmiterea unui volum extrem de mare de documente şi informaţii către noile autorităţi competente în soluţionarea cererilor.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la 11 iulie 2024, recurentul-reclamant A a solicitat respingerea recursurilor pârâţilor, ca nefondate.

Recurentul a arătat că prin memoriile de recurs nu sunt indicate probe sau temeiuri juridice, care să conducă la schimbarea hotărârii instanţei de apel, recursul pârâţilor reprezentând doar o încercare de a contrabalansa introducerea anterioară a recursului reclamantului.

Recurentul a expus situaţia de fapt privind cererea de reconstituire a dreptului de proprietate formulată de antecesoarea sa şi a învederat că la baza emiterii Ordinului nr. 403/09.12.2019 nu există vreo propunere din partea Municipiului Cluj-Napoca cu privire la terenul atribuit în proprietatea numitei B, întrucât această obligaţie a fost stabilită prin decizia nr. 1821/A/2019 a Tribunalului Cluj.

Recurentul a reiterat, în cadrul întâmpinării, aspecte dezvoltate în recursul propriu privind prejudiciul cauzat şi modalitatea de stabilire a despăgubirilor.

Prin notele scrise înregistrate la 31 decembrie 2024, recurenţii-pârâţi Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca au solicitat respingerea recursului reclamantului, arătând că pretenţiile acestuia sunt nefondate, reclamantul nu este titularul dreptului la despăgubire, nu are calitate procesuală activă în prezenta acţiune, iar prejudiciul moral se referă la un drept personal nepatrimonial, netransmisibil conform art. 58 C. civ., ce putea fi solicitat doar de către persoana îndreptăţită, iar nu de către reclamant. Au mai arătat recurenţii că acţiunea este prescrisă, iar prejudiciul nu a fost dovedit.

Prin notele scrise înregistrate la 14 ianuarie 2025, recurentul-reclamant A a reiterat aspecte deduse judecăţii prin memoriul de recurs, a făcut trimitere la practica judiciară în materie a Înaltei Curţi şi a solicitat admiterea recursului propriu.

Prin înscrisul intitulat întâmpinare, înregistrat la 14 ianuarie 2025, recurenta-pârâtă Instituţia Prefectului judeţului Cluj a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Asupra recursului reclamantului A, Înalta Curte reţine că recurentul critică, din perspectiva unei greşite interpretări sau aplicări a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), pe de o parte, cuantumul despăgubirilor acordate de către prima instanţă şi menţinute de instanţa de apel, iar pe de altă parte, faptul că instanţa de apel nu ar fi aplicat dispoziţiile art. 1434 C. civ. privind solidaritatea între creditori.

Dispoziţiile legale pretins a fi greşit aplicate sau interpretate de către instanţa de apel sunt art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ. privind răspunderea civilă delictuală în mod generic, art. 1357 C. civ. privind răspunderea ce incumbă autorului prejudiciului pentru cea mai mică culpă şi art. 1391 alin. (4) C. civ. privind dreptul la despăgubire recunoscut moştenitorilor.

În ce priveşte dispoziţiile art. 1434 C. civ., care reglementează solidaritatea între creditori, recurentul a învederat că nu au fost aplicate de către instanţa de apel, deşi erau incidente.

Referitor la prima critică, Înalta Curte constată că acţiunea reclamantului a vizat obligarea pârâţilor la plata daunelor morale (în cuantum de 700.000 euro, astfel cum au fost indicate prin cererea de chemare în judecată) ca efect al prejudiciului cauzat prin nesoluționarea într-un termen rezonabil a cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate formulate de mama sa, B în perioada 1998-2001, cu privire la suprafaţa de teren de 960 mp, situată în Cluj Napoca, str. (...), înscrisă în CF nr. (...) Cluj, nr. topo (...).

În acest sens, recurentul-reclamant a solicitat repararea prejudiciului moral pretins a fi cauzat prin întârzierea soluţionării cererilor formulate în temeiul legilor de reparaţie înregistrate în perioada menţionată (1998-2001), invocând emiterea Ordinului nr. 403 privind atribuirea în proprietate a suprafeţei de 823 mp din suprafaţa de 960 mp solicitată, abia la data de 09.12.2019.

Este de observat că titulara demersurilor specifice procedurilor speciale de restituire a fost autoarea recurentului-reclamant (mama sa) B, care a decedat la 18.02.2018, certificatul de moştenitor emis la 30.01.2020.

Prezenta acţiune în despăgubire a fost iniţiată de recurent la data de 17.09.2021, în nume propriu, pentru valorificarea unor drepturi proprii, iar nu în calitate de continuator al autoarei sale, aspect important în dimensionarea cuantumului prejudiciului acordat.

În cauză, este de necontestat faptul că soluţionarea cu întârziere a cererilor de restituire formulate de autoarea recurentului conturează existenţa unei fapte ilicite imputabile autorităţilor implicate, precum şi faptul că această conduită este generatoare de prejudicii.

Cu toate acestea, cuantumul prejudiciului la care este îndreptăţit recurentul în cadrul procesual determinat de formularea unor pretenţii proprii, nu poate fi acelaşi cu cel care ar fi fost, poate, acordat, persoanei direct afectate, şi anume autoarea sa.

Înalta Curte constată că modalitatea în care a fost stabilită dimensiunea daunelor morale acordate recurentului de către instanţele anterioare este una în acord cu dispoziţiile legale în materie şi cu situaţia concretă a cauzei.

Astfel, valoarea compensaţiei băneşti se stabileşte în raport de gravitatea daunei morale sau prejudiciului nepatrimonial, apreciată în funcţie de suferinţele fizice şi psihice, precum şi de consecinţele negative şi implicaţiile acestora pe toate planurile vieţii personale, familiale şi sociale a victimei.

Aprecierea prejudiciului moral trebuie făcută in concreto, de la caz la caz, pe baza unor criterii privind importanţa valorii lezate pentru persoana vătămată, durata menţinerii consecinţelor vătămării, repercusiunile prejudiciului pe plan social, profesional şi personal al victimei, etc.

Totodată, despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora. În situaţia daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la elementele de fapt, apreciate în complexitatea lor.

În ce priveşte cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

Aplicând aceste criterii generale de evaluare cauzei pendinte la situaţia concretă a recurentului, în mod corect instanţa de apel a menţinut cuantumul daunelor morale acordate acestuia de către prima instanţă.

În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere durata nerezonabilă a procedurii judiciare, disconfortul psihic legat de întârzierea autorităţilor în îndeplinirea obligaţiilor legale, dar şi faptul că nivelul intensităţii prejudiciului moral în ceea ce-l priveşte pe recurent nu poate fi identic cu cel al autoarei sale, titulara cererilor de restituire şi persoana direct afectată de nesoluționarea acestora în termenul legal.

În mod corect, instanţa de apel a reţinut că, în calitate de fiu al titularei dreptului de reconstituire a dreptului de proprietate, prejudiciul moral pretins de recurent în nume propriu este mult atenuat comparativ cu cel ce i s-ar fi putut crea beneficiarei Ordinului nr. 403/09.12.2019, emis cu întârziere de către prefect.

Ţinând cont şi de faptul că prejudiciul moral reprezintă o reparaţie echitabilă, aproximativă, rezonabilă în raport cu vătămarea produsă (nefiind, deci, în măsură să înlocuiască valoarea lezată), dar şi că reparaţia nu trebuie să devină o îmbogăţire fără justă cauză, Înalta Curte constată că suma de 5000 euro acordată recurentului este una care răspunde acestor cerinţe şi care este evaluată funcţie de situaţia concretă, personală, a acestuia.

Aşa cum s-a arătat deja, particularitatea situaţiei recurentului rezidă în aceea că a formulat prezenta acţiune în nume propriu, iar nu în calitate de continuator al autoarei sale şi că efectele negative ale îndeplinirii cu întârziere a obligaţiilor legale de către autorităţile publice implicate se răsfrâng asupra acestuia cel mult de la data decesului mamei sale, la nivelul anului 2018, iar nu de la data formulării cererilor de restituire, al căror titular nu este recurentul.

Calitatea de moştenitor a recurentului, dovedită cu certificatul de moştenitor şi necontestată în cauză, este irelevantă în ce priveşte cuantificarea prejudiciului, în condiţiile în care iniţiativa procesuală nu aparţine autoarei sale (pentru a fi continuată de recurent), ci aparţine recurentului, în nume propriu şi pentru valorificarea unor drepturi proprii, a căror lezare, în contextul arătat, este mult diminuată comparativ cu persoana care a formulat cererile de restituire.

Potrivit art. 1391 alin. (4) C. civ. invocate de recurent în susţinerea motivului de recurs, „Dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol, nu trece la moştenitori. Aceştia îl pot însă exercita, dacă acţiunea a fost pornită de defunct”.

Recurentul nu se află în ipoteza reglementată de textul legal menţionat întrucât, pe de o parte, a formulat acţiune în nume propriu şi nu în calitate de continuator al autoarei sale, iar pe de altă parte, dispoziţiile art. 1391 C. civ. în integralitatea lor vizează acordarea de despăgubiri „...ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei...”, deci, se referă la o cu totul altă situaţie decât cea dedusă judecăţii.

Recurentul face trimitere şi la dispoziţiile art. 252 C. civ. privind ocrotirea personalităţii umane, respectiv la art. 256 C. civ. privind titularul dreptului nepatrimonial. Acest din urmă text legal, în alin. (1) prevede că „Acţiunea pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat poate fi continuată sau pornită, după moartea persoanei vătămate, de către soţul supravieţuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate, precum şi de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul al patrulea inclusiv”.

Înalta Curte constată că nici acest text de lege nu este aplicabil recurentului, întrucât acţiunea obiect al prezentului litigiu nu este formulată de autoarea recurentului şi continuată de acesta, iar recurentul deduce judecăţii drepturi proprii şi nu drepturi ale antecesoarei sale. Or, dispoziţiile art. 256 alin. (1) C. civ., de care se prevalează recurentul vizează restabilirea dreptului nepatrimonial al persoanei decedate într-o acţiune ulterioară formulată de moştenitorii acesteia.

Faţă de cele arătate, critica privind cuantumul daunelor morale este nefondată.

În ce priveşte a doua critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., potrivit căreia instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1434 C. civ. privind solidaritatea între creditori, Înalta Curte constată că nici aceasta nu poate fi primită.

Astfel, conform art. 1434 C. civ. „(1) Obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţă liberatorie pentru tot. (2) Executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl liberează pe debitor în privinţa celorlalţi creditori solidari.”

Contrar susţinerilor recurentului, în cauză pârâţii au fost obligaţi în mod solidar la plata daunelor morale în cuantumul stabilit, menţionarea expresă a textului legal la care face trimitere recurentul nefiind necesară şi nici aptă să atragă aspecte de nelegalitate ale hotărârii recurate.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 465/08.09.2022, Tribunalul Cluj-Secţia civilă a dispus următoarele: a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată de pârâţi prin întâmpinările formulate; a respins excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Consiliului local al Municipiul Cluj-Napoca; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Cluj-Napoca; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis în parte acţiunea; a obligat pârâţii, în solidar, la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 5.000 euro cu titlu de daune morale în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a sentinţei; a obligat pârâţii la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de taxa de timbru.

Prin urmare, obligarea pârâţilor la dezdăunare s-a realizat în solidar, iar soluţia adoptată prin această sentinţă a fost menţinută de instanţa de apel prin efectul respingerii apelurilor formulate de părţi.

În acest context, susţinerea recurentului nu are corespondent în realitatea juridică a cauzei, iar critica sub acest aspect nu poate fi primită.

În ce priveşte recursul declarat de Instituţia Prefectului Judeţului Cluj, Înalta Curte reţine că acesta este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 8) C. proc. civ., însă pct. 6 al art. 488 a fost indicat pur formal, recurenta neprezentând argumente, care să susţină o eventuală nemotivare sau motivare contradictorie a instanţei de apel, astfel încât controlul de legalitate din această perspectivă nu se poate realiza.

Afirmaţia recurentei în sensul că hotărârea recurată prezintă elemente de contradictorialitate prin faptul că instanţa de apel a expus, în considerente, conţinutul unei adrese emise de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu referire la cererea reclamantului adresată instanţei europene (prin care se reţinea obligaţia autorităţilor publice de a elibera titlul de proprietate până la 01.01.2016, conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 165/2013) şi ar fi stabilit, în prezenta cauză, că pârâţii trebuiau să soluţioneze pretenţiile autoarei reclamantului până la data menţionată în adresa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pe lângă că nu este reală, nici nu se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ. ci, eventual, motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., fiind formulată în contextul unei pretinse interpretări sau aplicări greşite a legii.

Referitor la susţinerea recurentei potrivit căreia „nu există vreo legătură de cauzalitate între nesoluționarea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate şi alegata frustrare a reclamantului întrucât nu el este titularul cererii”, Înalta Curte constată că aspectul îndreptăţirii reclamantului la despăgubiri civile pentru fapta ilicită constând în soluţionarea cererii de reconstituire formulată de autoarea sa cu depăşirea termenului rezonabil, a intrat în puterea lucrului judecat şi nu se mai poate dezbate în prezentul cadru procesual.

În acest sens, prin decizia de casare s-a reţinut că „Cu titlu preliminar, relativ la aspectele invocate în cuprinsul întâmpinării de către Instituţia Prefectului Judeţului Cluj privind calitatea procesuală activă a reclamantului şi sancţiunea prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte constată că acestea au făcut obiectul motivelor de apel ale părţii, respinse de către Curtea de Apel Cluj şi neatacate cu recurs, astfel încât au intrat sub autoritatea de lucru judecat, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ.”

Prin urmare, toate criticile recurentei în sensul că „...reclamantul nu poate invoca drepturile personale ale autoarei sale, întrucât acestea s-au stins odată cu titularul lor...”, se plasează în afara limitelor rejudecării stabilite prin decizia de casare, astfel încât nu vor fi avute în vedere în exercitarea controlului de legalitate în prezentul recurs.

Prin criticile subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., recurenta se arată nemulţumită de modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, susţinând, în esenţă, că în cauză nu există faptă ilicită imputabilă recurentei şi nici prejudiciu, astfel încât normele de drept material incidente au fost interpretate şi aplicate greşit.

În acest sens, recurenta învederează că i se impută neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, prin care nu s-a stabilit în sarcina acesteia nicio obligaţie, pronunţată într-un litigiu în care aceasta nu a fost parte, că instanţa de apel asimilează pasivitatea cu soluţionarea nefavorabilă a cererii, că referitor la imobilul în litigiu au existat şi alte litigii demarate de terţi, că au existat mai multe modificări legislative, care au contribuit la tergiversarea reconstituirii dreptului de proprietate şi că reclamantul nu a dovedit prejudiciul.

Contrar acestei susţineri, Înalta Curte reţine că prin sentinţa civilă nr. 673/A/11.04.2000 pronunţată în dosarul nr. x/2000 (definitivă prin decizia nr. 2260/12.10.2000 a Curţii de Apel Cluj), Tribunalul Cluj-Secţia civilă a admis apelul reclamantei B împotriva sentinţei civile nr. 8346/01.10.1999 a Judecătoriei Cluj-Napoca şi a obligat pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să înainteze cererea de restituire formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 18/1991, către instituţia prefectului.

Prin adresa nr. 58900/453/19.02.2013 (fila 192 vol. I dosar fond), Primăria Municipiului Cluj-Napoca a transmis recurentei dosarul de restituire, în vederea punerii în aplicare a prevederilor deciziei civile nr. 673/A/2000.

Prin adresa nr. 5364/349/IV/I/12.03.2013 (filele 193-194 vol. I dosar fond), recurenta a restituit întreaga documentaţie pentru verificări.

De asemenea, prin adresa nr. 16623/IV/1/14.10.2013 (fila 12 vol. I dosar fond), recurenta a învederat autoarei reclamantului pe de o parte, că cererea nu e de competenţa sa şi pe de altă parte, că hotărârile invocate de reclamant nu-i sunt opozabile, întrucât instituţia nu a fost parte în procesele respective.

Prin urmare, obligaţia ce revenea recurentei, în conformitate cu dispoziţiile art. 36 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 18/1991 a fost adusă la cunoştinţa acesteia încă din 19.02.2013, iar recurenta a îndeplinit-o în cursul anului 2019.

Este fără relevanţă, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale faptul că recurenta nu a fost parte în litigiul în care primăria a fost obligată să înainteze cererea de restituire către prefect, întrucât fapta imputată recurentei este una proprie, distinctă de fapta celorlalţi recurenţi-pârâţi şi constă în neemiterea ordinului de atribuire în proprietate într-un interval de timp rezonabil.

Aşa cum s-a arătat, cu privire la această obligaţie, recurenta a fost notificată de către primărie încă din anul 2013, fapt consemnat şi în considerentele deciziei civile nr. 455/A/06.03.2018, pronunţate de Tribunalul Cluj-Secţia civilă, în dosarul nr. y/211/2017, având ca obiect contestaţia la executare formulată de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, considerente, prin care s-a reţinut că decizia civilă nr. 673/11.04.2000 a fost comunicată Instituţiei Prefectului prin adresa nr. 58900/453/2013.

Rezultă că neîndeplinirea obligaţiei de emitere a ordinului de atribuire în proprietate datează cel puţin de la nivelul anului 2013, iar executarea acesteia abia în anul 2019 depăşeşte termenul rezonabil al procedurii de restituire, devenind astfel pasibilă de sancţionare în cadrul răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel în rejudecare, îndeplinirea unei obligaţii impuse prin intermediul unui titlu executoriu datând din 2000, abia la nivelul anului 2013 şi emiterea actului prin care s-a atribuit în proprietatea autoarei reclamantului terenul în litigiu abia în anul 2019, se circumscrie condiţiei răspunderii civile delictuale privind existenţa faptei ilicite, determinând privarea reclamantului de exercitarea atributelor dreptului de proprietate asupra respectivului imobil.

Această omisiune îndelungată de executare a dispozitivului unui titlu executoriu şi de finalizare a unei proceduri administrative, abia la nivelul anului 2019, prin emiterea Ordinului nr. 403/09.12.2019 este de natură să creeze reclamantului un prejudiciu moral apt să atragă o dezdăunare corespunzătoare.

Contrar susţinerilor recurentei, modificările legislative intervenite sau eventualele litigii demarate de alte persoane cu privire la terenul în litigiu nu sunt elemente exoneratoare de răspundere civilă pentru neîndeplinirea obligaţiei de emitere a ordinului de atribuire a dreptului de proprietate, obligaţie prevăzută de lege şi adusă la cunoştinţa recurentei în anul 2013.

Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii se poate realiza atât în formă comisivă, cât şi în formă omisivă, fiind evident în cauză că emiterea ordinului, titlu de proprietate, la 6 ani de când recurenta a fost învestită cu această solicitare, în cadrul unei proceduri de restituire, care dura de peste 20 de ani, nu reprezintă o simplă întârziere, ci o tergiversare culpabilă sancționabilă ca atare.

Instanţa de apel nu a analizat o singură hotărâre judecătorească, cum în mod greşit susţine recurenta, ci a avut în vedere întregul istoric al litigiului, a cărui întindere în timp a fost, în mod corect, stabilită ca fiind nejustificată, după cum, tot în mod corect, s-a constatat că existenţa unor litigii paralele cu privire la acelaşi bun nu a fost de natură să contureze impedimente, care să exonereze de răspundere civilă delictuală pârâţii din prezenta cauză.

Argumentul potrivit căruia dezmembrarea topograficului nr. (...) s-a produs prin încheierea nr. 20546/11.12.1997, la mult timp de la intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991 reprezintă o chestiune străină de aspectele supuse dezlegării jurisdicţionale în prezentul recurs, fără relevanţă în ce priveşte durata nerezonabilă a soluţionării cererii de restituire.

Contrar susţinerilor recurentei în sensul că reclamantul nu a dovedit prejudiciul, Înalta Curte reţine că prejudiciul moral vizează lezarea unor valori fără conţinut economic, iar existenţa să se circumscrie unei aprecieri rezonabile, în echitate, prin raportare la efectele produse asupra persoanei vătămate şi la elementele factuale ale cauzei.

În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere un set de criterii generale cristalizate în doctrina şi practica judiciară privind importanţa valorii lezate pentru persoana vătămată, durata menţinerii consecinţelor vătămării repercusiunile prejudiciului pe plan social, profesional şi personal al victimei.

În acest context, în mod corect instanţa de apel a stabilit că suma de 5000 euro stabilită de prima instanţă este una care reflectă impactul vătămării produse reclamantului şi, în acelaşi timp, reprezintă o satisfacţie echitabilă raportat la circumstanţele cauzei.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte constată că recursul pârâtei Instituţia Prefectului judeţului Cluj este nefondat.

Referitor la recursul declarat de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca, Înalta Curte reţine că acesta vizează o pretinsă încălcare, de către instanţa de apel, a dispoziţiei deciziei de casare (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), respectiv neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în sensul că fapta imputată nu există, consecinţă a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1349 şi urm. C. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În susţinerea primei critici, recurenţii învederează că instanţa de apel nu a analizat în concret existenţa faptei ilicite şi caracterul imputabil al acesteia, nu a analizat situaţia şi conduita reclamantului în cadrul procedurilor de restituire.

Înalta Curte constată că îndrumările deciziei de casare au vizat identificarea faptei omisive imputate pârâţilor (nesoluţionarea cererilor de restituire într-un termen rezonabil) şi dacă entităţile învestite cu cererile de restituire sunt culpabile doar pentru trecerea unei anumite perioade de timp sau există circumstanţe, ce justifică durata procedurii administrative.

Faţă de aceste statuări, afirmaţiile recurenţilor în sensul că instanţa de apel nu a analizat situaţia şi conduita reclamantului sunt străine de îndrumările deciziei de casare şi transferă, în mod nejustificat, o analiză ce vizează comportamentul autorităţilor publice, într-o analiză asupra comportamentului procesual al reclamantului.

De asemenea, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în rejudecare, s-a conformat dispoziţiilor deciziei de casare şi a identificat, în concret, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, în mod distinct pentru fiecare autoritate publică implicată, respectiv faptul că pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a comis fapta ilicită de a întârzia nerezonabil în executarea obligaţiei cuprinsă într-o hotărâre judecătorească devenită titlu executoriu, de a înainta prefectului spre soluţionare cererea antecesoarei reclamantului, conform art. 36 din Legea nr. 18/1991, în timp ce pârâtul Prefectul Judeţului Cluj şi-a respectat cu o întârziere nejustificată obligaţia instituită de art. 36 alin. (6) din Legea nr. 18/1991, privind emiterea ordinului de atribuire în proprietate.

Contrar susţinerilor recurenţilor potrivit cărora instanţa de apel nu a arătat cum a ajuns la această concluzie, instanţa de apel şi-a fundamentat convingerea pe înscrisurile administrate în cauză, evidenţiate şi analizate în considerentele hotărârii recurate, reprezentate de notificările formulate, hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile în care reclamantul şi autoarea sa au figurat ca părţi, dar şi celelalte litigii purtate de terţi cu privire la imobilul obiect al procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate, corespondenţa purtată între autorităţile publice implicate (Instituţia Prefectului judeţului Cluj şi Primăria municipiului Cluj-Napoca), dispoziţiile legale incidente, contextul în care s-a desfăşurat procedura de restituire, eventualele impedimente care ar fi putut justifica intervalul de timp de la data notificărilor şi până la data emiterii ordinului de atribuire în proprietate emis de prefect, dar şi durata excesivă a procedurii de restituire.

Pe baza probelor administrate corelate cu dispoziţiile legale incidente, instanţa de apel a concluzionat că „probaţiunea administrată în cauză nu a evidenţiat circumstanţe obiective, de natură a genera tergiversarea executării obligaţiilor trasate prin titlul executoriu”.

A mai reţinut instanţa de apel, că „efectuarea unor demersuri de către reclamant, respectiv antecesoarea reclamantului, în scopul recunoaşterii dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu, nu poate reprezenta un act care să-i fie imputabil reclamantului în tergiversarea duratei procedurii administrative” şi că „... în speţă nu au fost decelate acţiuni imputabile reclamantului de natură să contribuie la tergiversarea duratei procedurii administrative.”

În concluzie, nu se poate reţine o încălcare sau ignorare a dispoziţiilor deciziei de casare, situaţie faţă de care critica este nefondată.

Prin a doua critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta pretinde că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, iar durata procedurilor nu este imputabilă recurenţilor.

Este de observat că majoritatea argumentelor recurenţilor vizează o culpă ipotetică a reclamantului constând în iniţierea unor litigii despre care aceştia afirmă că au îngreunat procedura de restituire.

Faţă de această modalitate de expunere a motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recurenţii în loc să critice hotărârea instanţei de apel, critică comportamentul procesual al reclamantului, care a fost însă determinat de conduita autorităţilor publice în procesul de restituire.

Împrejurarea că, în paralel cu procedura de restituire demarată de către autoarea reclamantului, au existat litigii cu privire la acelaşi imobil iniţiate de terţe persoane, nu este de natură să fie exoneratoare de răspundere civilă în ce-i priveşte pe recurenţi şi nu poate justifica faptul că procedura de restituire începută în anul 2000 a fost finalizată în anul 2019.

Demersurile judiciare efectuate de reclamant şi de autoarea sa în vederea recunoaşterii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, nu pot constitui o cauză de tergiversare a soluţionării cererii de restituire, câtă vreme, pe de o parte, aceste demersuri au fost determinate, aşa cum s-a arătat deja, chiar de conduita necorespunzătoare a autorităţilor publice implicate în procedura judiciară, iar pe de altă parte, nu exista un impediment legal, care să interzică acestora accesul la justiţie, iar drepturile procesuale nu au fost exercitate în mod abuziv şi cu rea-credinţă, aşa cum în mod tendenţios sugerează recurenţii.

De asemenea, modificările legislative intervenite pe parcursul procedurii de restituire nu reprezintă aspecte care să justifice îndeplinirea cu o întârziere nepermisă a obligaţiilor ce reveneau recurenţilor.

În acest sens, Înalta Curte reţine că prin sentinţa civilă nr. 673/A/11.04.2000 pronunţată în dosar nr. x/2000 (definitivă prin decizia nr. 2260/12.10.2000 a Curţii de Apel Cluj), Tribunalul Cluj-Secţia civilă a admis apelul reclamantei B împotriva sentinţei civile nr. 8346/01.10.1999 a Judecătoriei Cluj-Napoca şi a obligat pârâtul Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca să înainteze cererea de restituire formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 18/1991, către instituţia prefectului, iar această obligaţie a fost adusă la îndeplinire prin adresa nr. 58900/453/19.02.2013 (fila 192 vol. I dosar fond), prin care Primăria Municipiului Cluj-Napoca a transmis Instituţiei Prefectului judeţului Cluj dosarul de restituire, în vederea punerii în aplicare a prevederilor deciziei civile nr. 673/A/2000.

Împrejurarea că autoarea reclamantului nu a înţeles să formuleze o cerere de executare silită a deciziei nr. 673/A/11.04.2000 a Tribunalului Cluj este lipsită de relevanţă, întrucât modalitatea în care partea înţelege să îşi exercite drepturile procesuale rămâne la aprecierea acesteia, iar pârâţii erau obligaţi să se conformeze hotărârii judecătoreşti în virtutea legii, iar nu la solicitarea părţii adverse.

Este de observat că recurenţii formulează apărări oscilante şi contradictorii în sensul că, pe de o parte, susţin că demersurile judiciare ale reclamantului şi autoarei sale, prin multitudinea lor, au condus la îngreunarea soluţionării pricinii, iar pe de altă parte afirmă că neformularea unei cereri de executare silită reprezintă o stare de pasivitate care, de asemenea, ar fi condus la blocarea procedurii de restituire.

Rezultă că recurenţii s-au conformat obligaţiei stabilite prin hotărârea judecătorească menţionată abia după 13 ani, interval de timp ce depăşeşte sfera rezonabilității impusă de jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, încalcă dreptul la un proces echitabil al reclamantului şi, în egală măsură, este de natură să contureze fapta ilicită cauzatoare de prejudicii în forma ei omisivă.

Înalta Curte reţine că hotărârea judecătorească, prin care pârâţii au fost obligaţi să înainteze cererea de restituire instituţiei prefectului trebuia a fi dusă la îndeplinirea de către aceştia în mod benevol, potrivit legii, într-un termen optim, neputându-se invoca, în prezenta cauză, ca element exonerator de răspundere civilă, faptul că titulara cererii de restituire nu a recurs la forţa coercitivă a statului împotriva unor autorităţi publice, a căror primă obligaţie consta în respectarea hotărârii judecătoreşti respective, aşa cum s-a statuat în mod repetitiv în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, instanţa europeană a consacrat faptul că în cazul în care hotărârea a fost pronunțată împotriva administrației publice, persoana care a obținut o hotărâre împotriva acestuia nu are obligația de a iniția o procedură separată pentru a obține executarea silită. În fapt, în opinia Curții, nu este oportun a-i cere unei persoane care a obținut o creanță contra statului în urma unei proceduri judiciare să inițieze ulterior o procedură de executare silită pentru a obține o reparație (Metaxas împotriva Greciei, pct. 19; Koukalo împotriva Rusiei, pct. 49). Este suficient să notifice în mod corespunzător autoritatea statului implicată (Akachev împotriva Rusiei, pct. 21) sau să efectueze anumite demersuri procedurale de natură formală (Kosmidis și Kosmidou împotriva Greciei, pct. 24).

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale şi a obligat autorităţile publice la despăgubiri morale în favoarea reclamantului.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursurile declarate de reclamantul A, de pârâta Instituţia Prefectului judeţului Cluj şi de pârâţii Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, Municipiul Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 115/A din 4 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj-Secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A, de pârâta Instituţia Prefectului Judeţului Cluj şi de pârâţii Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 115/A din 04 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 05 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.