Appellate court’s ex officio re-examination of a non-appealed statute of limitations exception violates limits of the devolutive effect.

Deliberând asupra recursurilor declarate în cauză, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secţia a V-a civilă sub nr. x/3/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren (şi construcţii) în suprafaţă totală de 384,2 mp situat în Bucureşti, str. (...), Sector 2, şi valoarea de 13.611.500 lei reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. 13/169/04.08.2004, respectiv 13.105.000 lei, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii debitului.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare la 26 noiembrie 2021, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La data de 01 februarie 2022, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat cerere de chemare în garanţie a numiților S.C. A S.A., B, C şi D având în vedere că S.C. A S.A. a evaluat imobilul în litigiu, iar în raport cu B, C şi D sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză.

La termenul din data de 06 aprilie 2022, instanţa a respins cererea de chemare în garanţie formulată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor ca fiind tardiv introdusă.

La termenul din data de 08 iunie 2022, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului ca neîntemeiată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 465/20.04.2023 pronunţată Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă în dosar nr. x/3/2021 a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 322A din 18 martie 2024, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis formal apelul principal declarat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinţei civile nr. 465/20.04.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secția a V-a civilă în dosar nr. x/3/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

A schimbat sentința apelată în sensul că a admis excepția prescripției extinctive și a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

4. Recursul formulat în cauză.

Împotriva deciziei nr. 322A din 18 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se susține că hotărârea a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Prin invocarea din oficiu a excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a încălcat prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Recurentul reclamant a arătat că, prin încheierea de ședință din data de 08.06.2022, Tribunalul București a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată. Această soluție nu a fost atacată pe calea unui apel principal sau incident de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Cu toate acestea, instanța de apel a considerat că momentul de început al termenului de prescripție extinctivă ar atrage incidența Decretului nr. 167/1958, potrivit căruia prescripția extinctivă este o excepție de ordine publică.

Recurentul reclamant a apreciat că această abordare a instanței de apel este eronată atât în ceea ce privește momentul de început al termenului de prescripție extinctivă, raportat la acest aspect, instanța de apel considerând eronat că excepția ar fi de ordine publică, cât și în ceea ce privește posibilitatea instanței de apel de a repune în discuție o excepție care a fost invocată și soluționată în primă instanță fără ca această dezlegare a primei instanțe să fi fost atacată cu apel.

În al doilea rând, chiar și în ipoteza în care excepția în discuție ar fi considerată excepție de ordine publică, nu este posibil ca aceasta să fie pusă în discuție de două ori, în cadrul aceluiași litigiu în condițiile în care soluția dată de prima instanță în privința excepției nu a fost atacată, intrând în puterea de lucru judecat.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, circumscris ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul reclamant a susținut că decizia a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 2528 C. civ., instanța de control judiciar reținând greșit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este momentul „reprezentat de data emiterii deciziei, respectiv 29.01.2010.”

Recurentul reclamant a citat decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă și a precizat că eronat instanța de control judiciar a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul-apelant din cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine) cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al datei emiterii deciziei de despăgubire în favoarea beneficiarilor.

Astfel, o condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existența unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

În primul rând, reclamantul-apelant din litigiul pendinte este Statul Român prin Ministerul Finanțelor iar decizia de despăgubire ce reprezintă, în opinia instanței de control judiciar în apel, momentul de început al curgerii prescripției, este emisă de o altă entitate decât autoritatea pârâtă.

Cât timp instanța de fond a calificat cererea reclamantului - apelant în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși.

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

Recurentul reclamant a arătat că nu existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin acțiune, având în vedere, pe de o parte, că este vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. Nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea mai multor operațiuni. Astfel, recurentul reclamant era în imposibilitatea de a cunoaște existența prejudiciului la momentul indicat de instanța de control judiciar în apel.

Recurentul reclamant a susținut că instanța de apel în mod eronat a apreciat că ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de 19.02.2020, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. 166/GB/18.02.2020 emise de autoritatea pârâtă prin care a fost înștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Apreciază că incorect s-a arătat că în speță ar fi incidente considerentele deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii nr. 19/03.06.2019.

În drept, recurentul-reclamant a indicat motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulare în cauză.

Recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, motivat de faptul că s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv într-o cauză similară (decizia nr. 501 din 15 martie 2023 a Înaltei Curţi, pronunţată în dosarul nr. y/3/2021) iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Prin criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea atacată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în sensul că, prin invocarea din oficiu a excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a încălcat prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. întrucât, prin încheierea de ședință din 08 iunie 2022, Tribunalul București a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată, soluția nefiind atacată pe calea unui apel principal sau incident de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., nulitatea reprezentând principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.

Înalta Curte constată că în cauză a fost invocată încălcarea dispoziţiilor procedurale care reglementează limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, și anume art. 477 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Deşi apelul este o cale devolutivă de atac, provocând o nouă judecată asupra fondului, acest efect al apelului este limitat prin dispoziţia legală expusă care instituie obligaţia instanţei de apel de a judeca în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Așadar, și în cazul apelului funcționează principiul disponibilității, astfel încât efectul devolutiv al apelului este limitat prin voința apelantului, care poate reitera pretențiile sau apărările formulate în faţa primei instanțe în totalitate sau numai parțial.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că, prin încheierea de ședință din data de 08 iunie 2022, Tribunalul București a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinare, ca neîntemeiată. Respectiva soluție nu a fost atacată pe calea unui apel principal sau incident de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății.

În apel, instanţa a invocat din oficiu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că în speţă sunt incidente prevederile Decretului nr. 167 din 21 aprilie 1958 privitor la prescripţia extinctivă şi, întrucât în vechea reglementare prescripția extinctivă avea caracter de ordine publică, a apreciat că aceasta poate fi invocată și de instanță, din oficiu, în orice etapă procesuală, independent de faptul că excepția a făcut obiectul analizei primei instanțe iar soluția cu privire la excepție nu a fost apelată.

În acest sens, instanța de apel a reţinut, pe de o parte, că instanţa superioară este limitată la a cerceta cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel şi se va pronunţa doar în aceste limite. Pe de altă parte, a reținut incidența art. 246 alin. (1) C. proc. civ. care prevede că excepțiile absolute sunt cele prin care se invocă încălcarea unor norme de ordine publică, a statuat că prescripția reprezintă o excepție de ordine publică fiind, deci, o excepție absolută, iar caracterul absolut al excepției și momentul când poate fi aceasta invocată vin în concurs cu reglementarea limitelor efectului devolutiv al apelului.

Instanța de apel a concluzionat că ordinea publică și protejarea acesteia primează față de interesele private iar la reformarea unei hotărâri, instanța trebuie să aibă în vedere respectarea ordinii de drept, conform art. 1 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, prin sentinţa tribunalului, demersul judiciar iniţiat de reclamant a fost respins, astfel că aceasta a declarat apel împotriva sentinţei. În situaţia expusă, pârâta a avut calitatea de intimat în apelul principal şi, deşi nu avea un interes pregnant de a formula apel principal, o critică a soluţiei primei instanţe de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nu putea fi valorificată pe calea apărărilor formulate împotriva apelului principal, prin intermediul căruia nu s-a atacat soluţia cuprinsă în respectiva încheiere.

Astfel, constatând că partea adversă a procedat la declararea căii de atac şi, eventual, luând cunoştinţă de motivele apelului şi de limitele devoluţiunii fixate prin acestea, era de observat că apărarea poziţiei pârâtului de parte câştigătoare în proces necesita formularea unui apel în condiţiile art. 472 alin. (1) C. proc. civ., printr-o cerere proprie, prin intermediul căruia să repună în discuţie soluţia primei instanţe cuprinsă în încheierea în discuţie şi pe care nu ar putea-o supune dezbaterii doar pe calea apărărilor pe care le poate formula în calitate de intimat în apelul făcut de partea potrivnică, întrucât, prin neatacare, respectiva soluţie ar intra sub autoritatea lucrului judecat.

În contextul expus, formularea apelului de către pârât nu ar viza soluţia cuprinsă în dispozitivul sentinţei, care îi este favorabilă, ci aceea cuprinsă într-o încheiere, urmărind astfel o reformare a hotărârii primei instanţe prin înlăturarea unei soluţii defavorabile, care, astfel, nu va dobândi autoritate de lucru judecat.

Invocând excepţia respinsă de prima instanţă în lipsa unei căi de atac care să o învestească cu o critică îndreptată împotriva acelei soluţii, instanța a procedat la înfrângerea efectelor autorității de lucru judecat dobândite de partea din hotărârea primei instanțe care nu a fost atacată, și anume soluția pronunțată cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, chestiune care nu mai putea fi supusă, în contextul procesual al speţei, controlului judiciar exercitat de instanța de apel.

Deși aprecierile asupra caracterului de ordine publică al excepției prescripției dreptului material la acțiune în reglementarea Decretului nr. 167/1958 sunt corecte, asupra chestiunilor deja tranșate și neapelate instanța de apel nu mai poate reveni în nicio manieră, în caz contrar fiind încălcate dispozițiile art. 430 alin. (1) C. proc. civ. În cauză, excepţia procesuală a fost soluţionată printr-o încheiere interlocutorie iar efectul autorităţii de lucru judecat operează şi în privinţa sa, încheierile fiind hotărâri ale instanţei, astfel cum prevede art. 424 alin. (5) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, art. 235 C. proc. civ. dispune în mod expres că instanţa ,,este legată” de încheierile interlocutorii.

În concluzie, în cazul în care intimatul care a câştigat procesul a invocat la prima instanţă o excepţie procesuală care a fost respinsă printr-o încheiere interlocutorie, aceasta nu ar putea fi reiterată în apel de pe poziţia de intimat sau invocată din oficiu de instanţă, chiar dacă este o excepţie de ordine publică, învestirea instanţei de apel operând doar prin exercitarea căii de atac şi formularea unor critici împotriva soluţiei date de prima instanţă asupra excepţiei prin respectiva încheiere interlocutorie.

În această situaţie, reţinând că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., văzând prevederile art. 497 din acelaşi cod, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 322A din 18 martie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, pe care o va casa şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

În contextul procesual expus, nu se mai impune analiza criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât acestea vizează modul în care instanţa de apel a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie invocată în apel cu nerespectarea normelor procesuale, conform celor arătate mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 322A din 18 martie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 februarie 2025.