Enforceability of a debt acknowledgment against a codebitor who renounced succession, and the evidentiary requirements for consumer loans under Article 309 of the Code of Civil Procedure

Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele aspecte relevante:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău-Secţia I civilă la 17 octombrie 2017, reclamantul A a solicitat obligarea pârâţilor B şi C la restituirea sumei de 89.665,88 franci elveţieni, acordate cu titlu de împrumut, precum şi la plata dobânzii legale.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 356 din 29 aprilie 2022, Tribunalul Bacău-Secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta C să restituie reclamantului suma de 89.665,88 franci elveţieni, precum şi să plătească dobânda legală de 6% pe an, calculată de la 15 decembrie 2015 şi până la restituirea împrumutului.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâta.

Prin decizia civilă nr. 52 din 31 ianuarie 2024, Curtea de Apel Bacău-Secţia I civilă a admis apelul şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată, menţinând în rest sentinţa.

4. Recursurile formulate în cauză

4.1. Împotriva acestei decizii, la 21 martie 2024, reclamantul a formulat recurs principal, solicitând casarea deciziei şi, în principal, reţinerea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., învederând următoarele critici:

Instanţa de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului, principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii, precum şi dreptul la apărare, în condiţiile în care apelanta-pârâtă a invocat patru motive de apel (necontestarea declarației de confirmare, întreruperea cursului prescripţiei, neanalizarea calităţii procesuale pasive și chestiuni referitoare la solidaritate în ceea ce priveşte încasarea comună a banilor de către soţi), iar, la termenul din 17 ianuarie 2024, dezbaterile au vizat aceste motive de apel, precum și chestiuni privind legea aplicabilă regimului matrimonial al soților, competența instanței române şi aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 352 C. proc. civ., însă, prin decizia recurată, s-au analizat alte chestiuni, respectiv lipsa unui înscris probator, lipsa de opozabilitate a înscrisului recognitiv împotriva codebitorului și lipsa dovezilor privind caracterul de cheltuieli obişnuite ale căsătoriei, toate acestea nefiind invocate de părţi şi nici puse în discuția părţilor. Procedând astfel, instanţa de apel a creat o situaţie favorabilă apelantei-pârâte, formulând în locul ei motivele de apel şi chiar apărările pe care ar fi trebuit să le invoce în faţa primei instanţe. Instanţa trebuia să soluţioneze apelul prin raportare la criticile invocate şi apărările formulate, iar nu să rejudece cauza dincolo de aceste limite.

Instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, dispoziţiile art. 309 C. proc. civ., apreciind că este vorba despre o normă de ordine publică, deşi norma este de ordine privată, întrucât ocroteşte un interes privat. Din moment ce pârâta nu a invocat nici în apel, nici în faţa primei instanţe lipsa înscrisului şi nici inadmisibilitatea probei cu martori, instanţa de apel nu putea ajunge, din oficiu, la concluzia că împrumutul nu este recunoscut şi nu este probat în lipsa unui înscris, proba cu martori fiind admisibilă cu privire la toate chestiunile care au privit împrumutul, întrucât sunt incidente dispoziţiile art. 309 alin. (4) pct. 1 şi pct. 4 C. proc. civ.

Instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 288 C. proc. civ., atunci când a considerat că înscrisul recognitiv nu poate fi opus codebitorului solidar, întrucât aceste dispoziţii legale nu sunt incidente în cauză, declaraţia-confirmare nefiind un înscris recognitiv, care reface un înscris originar, ci o „confirmare” a contractului verbal, în sensul prevederilor art. 492 C. civ. german şi ale art. 1262 C. civ. român.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei netimbrării cererii de apel, consemnând, în încheierea din 13 septembrie 2023, că „partea adversă nu mai insistă în această excepţie”. Dacă ar fi analizat această excepţie, instanţa de apel ar fi trebuit să constate că apelanta-pârâtă nu a achita tranşele astfel cum au fost stabilite prin încheierea din 17 mai 2023, respectiv la 31 mai 2023, 30 iunie 2023, 31 iulie 2023 şi 31 august 2023, ci le-a achitat pe toate la 13 septembrie 2023. Deoarece excepţia netimbrării este de ordine publică, instanţa de apel nu putea reveni asupra propriei decizii privind termenele de plată, nu putea acorda un termen suplimentar pentru plată şi nici nu putea lăsa nesoluţionată excepţia.

Recurentul-reclamant a invocat şi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că decizia este nemotivată sub aspectul evaluării probelor, instanţa de apel neanalizând sms-urile depuse în cadrul anexei 10 la cererea de chemare în judecată, mărturia pârâtei privind transferul sumei de 3172,48 CHF, mărturia pârâtei privind controlul total asupra finanțelor, declaraţia martorului D, facturile depuse în cadrul anexei 7 la cererea de chemare în judecată, declaraţia dată de către pârâtă în faţa organului de cercetare penală. Or, aceste mijloace de probă coroborate conduc la concluzia că toate cheltuielile au fost făcute de către pârâtă.

Recurentul-reclamant a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., învederând următoarele critici:

Atunci când a reţinut că acest contract pentru sume peste 250 lei ar trebui să aibă forma scrisă şi anumite clauze obligatorii, instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, dispoziţiile art. 2158 - 2166 C. civ. coroborate cu cele ale art. 309 alin. (2) C. proc. civ., întrucât din aceste texte nu rezultă că trebuia întocmit în formă scrisă contractul de împrumut, acesta fiind un contract real, iar condiţia de validitate fiind remiterea bunului.

Reţinând că debitorul solidar nu este parte în contractul dintre părţi, ci un terţ, dacă ulterior refuză să recunoască contractul de împrumut, deşi a beneficiat de sumele împrumutate, instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, dispoziţiile art. 1280 C. civ. coroborate cu cele ale art. 288 C. proc. civ. Actul numit „declaraţie confirmare”, scris în întregime, semnat şi datat de domnul B, este o recunoaştere expresă a datoriei şi a dreptului reclamantului la restituirea sumelor împrumutate, conform art. 2538 C. civ., iar nu un înscris recognitiv, în sensul art. 288 C. proc. civ. Ca înscris recognitiv, instanţa de apel a considerat că declaraţia-confirmare nu respectă dispoziţiile art. 272, art. 274 şi art. 275 C. proc. civ., deşi în realitate le respectă pe toate. Mai mult, art. 273 C. proc. civ. arată puterea doveditoare a declaraţiei-confirmare, iar aceasta nu a fost înlăturată prin nicio probă administrată în cauză.

Instanţa de apel a refuzat să aplice art. 352 alin. (1) C. civ., deşi, în cazul decesului, se produce o lichidare a regimului patrimonial al soţilor şi datoriile rămân şi în partea pârâtei, fiind debitor solidar. Nu poate fi invocată o nouă teorie, potrivit căreia, prin renunţarea la moştenire, pârâta ar fi renunţat şi la datoriile contractate împreună cu soţul său. Instanţa de apel nu a analizat probele administrate cu privire la datoriile comune ale soţilor şi din această cauză a dedus, în mod greşit, că nu este aplicabil art. 352 alin. (1) C. civ.

4.2. Odată cu întâmpinarea depusă la 20 mai 2024, pârâta a formulat recurs incident, prin care a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate şi admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că a intervenit decăderea din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în condiţiile în care această excepţie a fost invocată la primul termen de judecată în faţa primei instanţe, iar ulterior au fost depuse note scrise, prin care s-a explicitat modul în care ar opera prescripţia dreptului la acţiune.

5. Apărările formulate în cauză

La 20 mai 2024, intimata-pârâtă a depus întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepţia netimbrării sau a insuficientei timbrări şi excepţia nulităţii, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 10 iulie 2024, intimatul-reclamant a depus întâmpinare la recursul incident, prin care a invocat excepţia netimbrării sau a insuficientei timbrări, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2024, completul de filtru a respins excepţia insuficientei timbrări a ambelor recursuri şi excepţia nulităţii recursului principal, invocate prin întâmpinări, a admis, în principiu, ambele recursuri.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul principal, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Recursul este o cale extraordinară de atac, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, iar părţile o pot critica doar pentru motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. Recurentul-reclamant a respectat aceste exigenţe legale, din moment ce unele dintre argumentele invocate prin memoriul de recurs se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., împrejurare ce a fost avută în vedere de Înalta Curte, atunci când, prin încheierea din 21 noiembrie 2024, a respins excepţia nulităţii recursului principal.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a încălcat limitele efectului devolutiv, principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii, precum şi dreptul la apărare, analizând, prin decizia recurată, alte chestiuni decât cele invocate prin cererea de apel, care nici nu au fost puse în discuția părţilor.

Înalta Curte constată că această primă critică de recurs este nefondată.

Deşi apelul este o cale devolutivă de atac, în sensul că provoacă o nouă judecată asupra fondului, adică a problemelor de fapt şi de drept care au fost supuse judecăţii în faţa primei instanţe, astfel cum prevede art. 476 alin. (1) C. proc. civ., totuşi el are două limitări legale, instituite la art. 477 alin. (1) C. proc. civ. (regula tantum devolutum quantum apellatum) şi la art. 478 C. proc. civ. (regula tantum devolutum quantum iudicatum). În cauză, recurentul-reclamant a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Conform acestui text de lege, „instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului, în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată”. Ca atare, instanţa de apel este ţinută să judece în limitele criticilor invocate prin cererea de apel, reluând judecata asupra fondului, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt şi/sau de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea care au fost criticate, expres sau implicit, de apelant.

În situaţia în care motivele de apel sunt incomplete, lacunare sau confuze, instanţa de apel, în virtutea rolului activ, respectând principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii, precum şi dreptul la apărare, va extrage esențialul din criticile generice şi argumentaţiile implicite, decelând finalitatea motivelor invocate, dincolo de imperfecţiunea termenilor folosiţi ori de insuficienta structurare a apelului. În toate situaţiile, limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, presupun ca instanţa de apel să se raporteze la criticile de apel invocate şi să nu rejudece cauza dincolo de acestea, respectând principiul disponibilităţii, precum şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel nu a nesocotit regula tantum devolutum quantum apellatum, neanalizând alte chestiuni decât cele care au fost invocate, în mod expres sau implicit, prin cererea de apel.

Astfel, referitor la analiza instanţei de apel privind lipsa unui înscris probator al împrumutului, aceasta răspunde criticii de apel, prin care pârâta a invocat „lipsa unor acte scrise”. De altfel, premisa oricărei analize juridice a pretenţiei constând în restituirea unui împrumut o constituie existenţa şi probarea contractului de împrumut, prin raportare la dispoziţiile legale incidente.

În ce priveşte analiza privind inopozabilitatea înscrisului recognitiv faţă de codebitor, precum şi lipsa dovezilor privind caracterul de cheltuieli obişnuite ale căsătoriei, instanţa de apel a avut în vedere criticile de apel, prin intermediul cărora pârâta a învederat că „instanţa de fond a mers pe premisa că necontestarea documentului denumit Declaraţie-confirmare reprezintă o recunoaştere voluntară a încasării banilor, însă a omis a menţiona dacă apelanta are calitate procesuală pasivă, având în vedere că, la filele 4-5 din sentinţă, instanţa consemnează că numitul B a încasat suma de bani (...) şi nu a analizat dacă există o acceptare a succesiunii atât în Germania, cât şi în România din partea soţiei, pentru a constata o solidaritate în ce priveşte încasarea comună a banilor”.

Ca atare, instanţa de apel nu a judecat dincolo de limitele învestirii, ci a răspuns punctual criticilor de apel invocate de către pârâtă, luând în considerare şi apărările formulate prin întâmpinare, neputându-se aşadar reţine încălcarea principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii ori a dreptului la apărare.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat, în mod eronat, dispoziţiile art. 309 alin. (2) teza I C. proc. civ., apreciind că este vorba despre o normă de ordine publică, deşi ocroteşte un interes privat. În opinia recurentului-reclamant, din moment ce pârâta nu a invocat nici în apel, nici în primă instanţă lipsa înscrisului probator al împrumutului şi nici inadmisibilitatea probei cu martori, instanţa de apel nu putea ajunge la concluzia că împrumutul nu este recunoscut şi că nu este probat în lipsa unui înscris, proba cu martori fiind admisă tacit, în baza dispoziţiilor art. 309 alin. (4) pct. 1 şi pct. 4 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că şi această critică de recurs este nefondată.

Cu titlu general, se reţine că, în ceea ce priveşte dovada împrumutului de consumaţie, sunt aplicabile prevederile art. 309 alin. (2) teza I C. proc. civ., conform cărora dacă valoarea bunului împrumutat depăşeşte suma de 250 lei, contractul de împrumut nu va putea fi dovedit cu martori. Dovada cu martori este însă admisibilă, în conformitate cu dispoziţiile art. 309 alin. (4) pct. 1-4 C. proc. civ., dacă împrumutătorul dovedeşte că, la momentul încheierii contractului, s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris, pentru dovedirea contractului de împrumut, dacă există un început de dovadă scrisă, provenind de la împrumutat, potrivit prevederilor art. 310 C. proc. civ., dacă împrumutătorul a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forţă majoră sau dacă părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă.

Instanţa de apel a reţinut că „pentru pretinsul împrumut, nu s-au respectat prevederile legii de la data acordării acestuia, care obligau la întocmirea unui înscris probator, suma fiind una mai mare de 250 lei. Prin urmare, întrucât nu s-a întocmit un înscris probator până cel mai târziu la acordarea primei tranşe de împrumut, trebuie cercetat dacă există şi în ce constă dovada împrumutului, pentru că prevederile art. 1449 C. civ. (invocate de reclamant) pleacă de la premisa unor raporturi juridice preexistente, dar dovedite în condiţiile art. 309 C. proc. civ., în care solidaritatea este prevăzută expres în actul juridic încheiat între părţi sau de către lege, pe când în speţă nu există contract de împrumut încheiat de defunctul B cu reclamantul (...)”.

Potrivit art. 309 alin. (2) teza I C. proc. civ., „niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei”. Având a stabili caracterul acestei norme juridice, atât după criteriul conduitei prescrise subiectelor de drept (norme imperative sau dispozitive), cât şi după criteriul interesului ocrotit (norme de ordine publică sau privată), se reţine că norma este imperativă, întrucât instituie imposibilitatea dovedirii cu martori a actului juridic al cărui obiect este mai mare de 250 lei, dar este de ordine privată, deoarece interesul urmărit de către legiuitor nu este unul general, ci individual.

Contrar celor susţinute de către recurentul-reclamant, instanţa de apel nu a făcut aplicarea, din oficiu, a normei de ordine privată cuprinse la art. 309 alin. (2) teza I C. proc. civ., ci a reţinut incidenţa ei cu ocazia dezlegării criticii de apel prin care pârâta a învederat „lipsa unor acte scrise” care să ateste contractul de împrumut. Mai mult, analiza instanţei de apel nu s-a rezumat la constatarea inexistenţei contractului de împrumut (instrumentum), ci a vizat şi celelalte mijloace de probă administrate în cauză, printre care şi înscrisul denumit „Declaraţie-confirmare” (fila 12 din vol. I al dosarului de fond), pe care instanţa de apel l-a calificat înscris recognitiv, prin prisma dispoziţiilor art. 288 C. proc. civ. şi ale art. 2542 alin. (2) C. civ.

Ca atare, este nefondată critica de recurs potrivit căreia instanţa de apel a aplicat, din oficiu, art. 309 alin. (2) teza I C. proc. civ.

A mai învederat recurentul-reclamant că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 288 C. proc. civ., întrucât înscrisul denumit „Declaraţie-confirmare” nu este un înscris recognitiv, care să refacă un înscris originar, ci este o „confirmare” a contractului verbal, în sensul art. 492 C. civ. german şi art. 1262 C. civ. român.

Înalta Curte constată că nici această critică de recurs nu poate fi primită.

Potrivit art. 288 C. proc. civ., „înscrisul de recunoaştere sau de reînnoire a unei datorii preexistente face dovadă împotriva debitorului, moştenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceştia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoaşterea este eronată sau inexactă”.

Se constată că recurentul-reclamant nu contestă, în realitate, modul în care a fost aplicată această normă procesuală, ci tocmai calificarea juridică drept înscris recognitiv, pe care instanţa de apel a dat-o înscrisului denumit „Declaraţie-confirmare”. Or, după cum s-a pus în discuţie cu ocazia dezbaterilor, calificarea dată unui act juridic nu poate fi cenzurată de către instanţa de recurs, întrucât, sub imperiul actualului Cod de procedură civilă, nu există un motiv de recurs similar celui reglementat la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865 („când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”).

Recurentul-reclamant a mai învederat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei netimbrării cererii de apel, invocate prin întâmpinare, deşi pârâta nu a achitat tranşele taxei judiciare de timbru, astfel cum au fost stabilite prin încheierea din 17 mai 2023, ci le-a achitat pe toate la 13 septembrie 2023, astfel că instanţa de apel nu putea acorda un termen suplimentar pentru plată şi nici nu putea lăsa nesoluţionată excepţia netimbrării cererii de apel.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestei critici de recurs.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel nu a omis să se pronunţe asupra excepţiei netimbrării, ce a fost invocată prin întâmpinare, ci, astfel cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă din 13 septembrie 2023 (fila 89 din dosarul de apel), apărătorul intimatului-reclamant, doamna E, a renunţat la invocarea/susţinerea acestei excepţii procesuale, dat fiind că apelanta-pârâtă a depus la dosar cele patru chitanţe de plată a taxei judiciare de timbru în cuantum de 1.000 lei (filele 84-88 din dosarul de apel), context în care nu s-a mai impus soluţionarea excepţiei netimbrării cererii de apel.

Referitor la împrejurarea că apelanta-pârâtă a plătit la 13 septembrie 2023 toate cele patru tranşe lunare ale taxei judiciare de timbru, iar nu la termenele stabilite prin încheierea din 17 mai 2023, aceasta nu poate fi de natură a atrage anularea cererii de apel, ca netimbrată, întrucât o atare sancţiune intervine doar în situaţia neachitării taxei judiciare de timbru datorate, potrivit legii, nu şi în ipoteza în care aceasta nu a fost plătită la termenele stabilite de către instanţă, în urma admiterii cererii de acordare a ajutorului public judiciar.

Recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că decizia recurată este nemotivată sub aspectul evaluării mijloacelor de probă, întrucât instanţa de apel nu a analizat SMS-urile depuse în cadrul anexei 10 la cererea de chemare în judecată, mărturia pârâtei privind transferul sumei de 3172,48 franci elveţieni şi controlul total asupra finanțelor familiei, declaraţia martorului D, facturile depuse în cadrul anexei 7 la cererea de chemare în judecată, declaraţia dată de către pârâtă în faţa organului de cercetare penală.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, „expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Obligaţia privind motivarea hotărârii judecătoreşti, instituită prin dispoziţiile legale precitate, este edictată în scopul bunei administrări a justiţiei, întăririi încrederii justiţiabililor în actul de justiţie şi pentru a da instanţelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, „dreptul la un proces echitabil include şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa” (cauza Albina c. României).

În cauză, se constată că instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale, prezentând considerentele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia pronunţată, acestea nefiind contradictorii şi nici străine de natura pricinii.

Se observă că, deşi a invocat nemotivarea hotărârii, recurentul-reclamant critică, în realitate, modalitatea în care instanţa de apel a coroborat şi a valorificat mijloacele de probă administrate în cauză, cu toate că aspectele legate de modul în care au fost interpretate probele nu pot forma obiect al controlului în recurs.

Potrivit art. 264 alin. (2) C. proc. civ., „în vederea stabilirii existenţei şi inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, afară de cazul în care legea stabileşte puterea lor doveditoare”, fiind consacrată astfel libertatea pe care o are instanţa în a aprecia asupra forţei probante a dovezilor.

Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviinţarea şi/sau administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului în recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Însă, recurentul-reclamant nu invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a unor norme de procedură privind încuviinţarea şi administrarea probelor, care să fie prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, ci critică, în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., modul în care au fost analizate mijloacele de probă, cu toate că instanţa de apel este suverană în această privinţă.

Scopul recursului constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, le poate reaprecia şi completa (în apel). Nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probelor administrate în faţa instanţelor de fond, astfel că acele critici care privesc modalitatea în care instanţa de apel a analizat dovezile administrate în cauză, chiar dacă au fost invocate în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu se subsumează motivelor de casare prevăzute de lege.

Recurentul-reclamant a mai invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., învederând că, atunci când a reţinut că împrumutul trebuie să aibă forma scrisă şi anumite clauze obligatorii, instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, dispoziţiile art. 2158 - 2166 C. civ., coroborate cu cele ale art. 309 alin. (2) teza I C. proc. civ., din care nu rezultă că un contract de împrumut trebuie întocmit în formă scrisă, acesta fiind un contract real, iar condiţia de validitate fiind remiterea bunului.

Înalta Curte constată că această critică de recurs este nefondată.

Instanţa de apel nu a reţinut că forma scrisă a contractului de împrumut este o cerinţă de valabilitate a acestuia, ci, după cum s-a arătat deja, a plecat, în analiza sa, de la prevederile art. 309 alin. (2) teza I C. proc. civ., conform cărora „niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei”, şi a reţinut în continuare că „întrucât nu s-a întocmit un înscris probator până cel mai târziu la acordarea primei tranşe de împrumut, trebuie cercetat mai întâi dacă există şi în ce constă dovada împrumutului”. În acest context, nu se poate susţine că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 2158 - 2166 C. civ., coroborate cu cele ale art. 309 alin. (2) teza I C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, dispoziţiile art. 1280 C. civ., coroborate cu cele ale art. 288 C. proc. civ., în condiţiile în care actul denumit „Declaraţie-confirmare” este o recunoaştere expresă a datoriei şi a dreptului reclamantului la restituirea sumelor împrumutate, conform art. 2538 C. civ., iar nu un înscris recognitiv, în sensul art. 288 C. proc. civ.

A mai învederat recurentul-reclamant că instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că înscrisul respectiv nu respectă cerinţele impune prin art. 272, art. 274 şi art. 275 C. proc. civ., precum şi că art. 273 C. proc. civ. arată puterea doveditoare a declaraţiei-confirmare, aceasta nefiind înlăturată prin nicio probă administrată în cauză.

Înalta Curte constată că aceste critici de recurs nu pot fi primite.

Pe de o parte, după cum s-a arătat deja, calificarea juridică dată de către instanţa de apel înscrisului denumit „Declaraţie-confirmare”, şi anume aceea de înscris recognitiv, în condiţiile art. 288 C. proc. civ., nu poate fi cenzurată în recurs, dată fiind configuraţia actuală a motivelor de casare.

Pe de altă parte, învederând că puterea doveditoare a înscrisului denumit „Declaraţie-confirmare” nu ar fi fost înlăturată prin niciun mijloc de probă, recurentul-reclamant critică, în realitate, modul în care instanţa de apel a coroborat şi a valorificat dovezile administrate în cauză, aspect care nu se circumscrie motivelor de casare, întrucât priveşte temeinicia deciziei recurate.

Recurentul-reclamant a mai arătat că instanţa de apel nu a analizat probele cu privire la datoriile comune ale soţilor şi, din această cauză, a dedus, în mod greşit, că nu este aplicabil art. 352 alin. (1) C. civ., deşi, în cazul decesului, se produce lichidarea regimului patrimonial al soţilor şi datoriile rămân şi în partea pârâtei, fiind debitor solidar, neputând-se considera că, prin renunţarea la moştenire, a renunţat la datoriile contractate împreună cu soţul său.

Înalta Curte constată că nici această critică de recurs nu poate fi primită.

Se observă că recurentul-reclamant, invocând neaplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 352 alin. (1) teza I C. civ., potrivit cărora „în măsura în care obligaţiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soţii răspund solidar, cu bunurile proprii”, solicită, în realitate, cenzurarea modului în care instanţa de apel a coroborat mijloacele de probă administrate, adică reevaluarea situaţiei de fapt de către instanţa de recurs, ceea ce nu este permis în această cale extraordinară de atac, după cum s-a arătat deja.

Sub acest aspect, se constată că, în urma coroborării mijloacelor de probă, instanţa de apel a reţinut că pârâta a renunţat la succesiunea soţului său, nu a recunoscut nicio datorie (extrajudiciar sau judiciar), iar din înscrisul recognitiv depus ca dovadă a împrumutului nu rezultă decât recunoaşterea datoriei de către domnul B, fără nicio referire la destinaţia sumei împrumutate ori la cheltuielile acoperite prin această sumă. În acest context probator, instanţa de apel a reţinut că recunoaşterea datoriei prin înscrisul denumit „Declaraţie-confirmare” nu produce efecte faţă de pârâtă, legiuitorul prezumând comunitatea numai în legătură cu dobândirea bunurilor, nu şi cu privire la datoria contractată de către unul dintre soţi, care, în lipsa recunoaşterii din partea celuilalt soţ, se prezumă a fi datorie proprie a soţului care a contracat-o şi, în caz de deces, a moştenitorilor săi. Tot în urma coroborării mijloacelor de probă, instanţa de apel a reţinut că acele cheltuieli la care se face referire în corespondenţa dintre domnul B şi recurentul-reclamant (privită ca început de dovadă scrisă), legate de deplasări în străinătate, asistenţă medicală de specialitate, ajutor pentru recuperarea unei moşteniri nu pot fi încadrate în cheltuielile obişnuite ale căsătoriei, existenţa unei singure mărturii, în sensul că pârâta era cea care se ocupa de banii familiei, neputând face dovada nici a cheltuirii sumei de 89.665,88 franci elveţieni pentru nevoile obişnuite ale căsătoriei, nici a contractării împrumutului şi în numele şi pe seama pârâtei.

Se observă că, deşi a invocat, în mod formal, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate recurentul-reclamant nu critică modul în care instanţa de apel a interpretat şi a aplicat normele de drept material, ci combate situaţia de fapt stabilită în mod definitiv, în urma coroborării şi valorificării mijloacelor de probă. Or, motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune enunţarea normei de drept material aplicabile cauzei, prezentarea interpretării pe care partea recurentă o consideră corectă şi argumentarea discordanţei acestei interpretări cu cea dată de instanţa de apel, acest caz de casare neputând fi invocat pentru a se critica situaţia de fapt, întrucât nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii mijloacelor de probă ce au fost administrate în faţa instanţelor de fond.

În considerarea celor expuse, se constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., astfel cum au fost invocate şi argumentate de recurentul-reclamant, nu sunt întemeiate, impunându-se respingerea recursului principal, ca nefondat.

Examinând recursul incident, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a constatat, în mod nelegal, decăderea din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, învederând că această excepţie procesuală a fost invocată, în faţa primei instanţe, cu respectarea termenului legal, respectiv la primul termen de judecată.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al motivului de recurs.

Potrivit dispoziţiilor art. 2512 alin. (1) C. civ., „prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant”, iar, conform prevederilor art. 2513 C. civ., „prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate”.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, se constată că aceasta, în faţa primei instanţe, nu a invocat în termenul legal excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, şi anume prin întâmpinare sau cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, care a avut loc la 16 mai 2018 (fila 55 din vol. II al dosarului de fond), ci a invocat-o la al doilea termen de judecată, respectiv la 20 iunie 2018 (fila 64 din vol. II al dosarului de fond), context în care instanţa de apel a constatat, în mod legal, că a intervenit decăderea.

Este lipsită de relevanţă împrejurarea învederată de apărătorul recurentei-pârâte în cadrul dezbaterilor, şi anume că, la primul termen de judecată, instanţa nu era legal învestită, nefiind achitată taxa judiciară de timbru. Aceasta, întrucât dispoziţiile art. 2513 C. civ. prevăd, cât se poate de clar, că prescripţia poate fi opusă cel mai târziu la „primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate”, singura condiţie impusă de legiuitor fiind legala citare a părţilor. În condiţiile în care, la primul termen de judecată din 16 mai 2018, procedura de citare a fost legal îndeplinită, rezultă că la acest moment procedural pârâta avea obligaţia de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, sub sancţiunea decăderii, indiferent că taxa judiciară de timbru nu era achitată.

Totodată, nu are relevanţă nici faptul că prima instanţă nu a constatat decăderea pârâtei din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ci a unit-o cu fondul, la termenul de judecată din 20 iunie 2018, şi a respins-o, ca nefondată, prin sentinţă, întrucât dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ. sunt imperative („când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel”), astfel că sancţiunea decăderii poate fi invocată, din oficiu, şi de către instanţa de apel.

În consecinţă, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel cum a fost invocat şi argumentat de recurenta-pârâtă, nu este întemeiat, impunându-se respingerea recursului incident, ca nefondat.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. şi că decizia recurată este legală, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de către reclamantul A şi recursul incident formulat de către pârâta C împotriva deciziei civile nr. 52 din 31 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bacău-Secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 ianuarie 2025.