UNIX trademark prevails over prior ".ro" domain registration; appeal dismissed, transfer ordered

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă la data de 03.05.2018 sub nr. x/3/2018, reclamanta A S.R.L. a chemat în judecată în calitate de pârâţi pe persoana care este deţinătorul domeniului x.ro şi Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare în Informatică - ICI Bucureşti, solicitând să se constate încălcarea de către pârâtul de rândul 1 a dreptului exclusiv de folosinţă a mărcii Unix deţinută de către A S.R.L., conform Certificatului de înregistrare la OSIM a Mărcii nr. 045306/11.01.2001 prin folosirea numelui de domeniu „x.ro”, în temeiul art. 4 şi 36 alin. (l) din Legea nr. 84/1998 şi pe cale de consecinţă:

- în principal, să se dispună obligarea pârâtului de rândul 1 la încetarea folosirii denumirii „unix” şi la transferul către reclamantă a dreptului de folosinţă asupra domeniului şi site-ului aferent: www.x.ro;

- în subsidiar, să se dispună obligarea pârâtei de rând 2 la ştergerea înregistrării din evidenţele ROTLD a domeniului de internet „x.ro";

- în ipoteza respingerii petitului nr. 2 sau 3, să se dispună obligarea pârâtului de rând 1 la a nu mai folosi în viitor denumirea mărcii UNIX în cuprinsul domeniului înregistrat sau a site-ului folosit;

- în măsura în care se va reţine că nu există o încălcare a drepturilor conferite de marcă, să se constate că pârâtul de rând 1, prin modul de utilizare a domeniului de internet „x.ro", săvârşeşte acte de concurenţă neloială, conform art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991;

- să se dispună obligarea pârâtului de rând 1 la publicarea în 2 cotidiene de circulaţie naţională a dispozitivului hotărârii prin care se interzice folosirea mărcii Unix, în termen de maxim 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii;

- să se dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.

Prin cererea modificatoare formulată la 21.11.2018, reclamanta a solicitat extinderea cadrului procesual pasiv, arătând că pârâtul de rând 1 este.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 2685 din 04.12.2019, Tribunalul Bucureşti -Secţia a IV-a Civilă a admis acţiunea introdusă de reclamanta A S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii B şi Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare în Informatică - ICI Bucureşti, a dispus încetarea înregistrării numelui de domeniu www.x.ro şi transferul acestui nume de domeniu către reclamantă.

Tribunalul a obligat pârâtul B la plata sumei de 10.005,59 lei către reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâtul C, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă la data de 20.10.2020 sub nr. x/3/2018.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1889A din 22.12.2021, Curtea de Apel Bucureşti -Secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelantul-pârât B împotriva sentinţei civile nr. 2685/04.12.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă în dosarul nr. x/3/2018, ca nefondat, şi a obligat apelantul-pârât să achite intimatei reclamante suma de 6.973,81 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâtul B, solicitând în principal, admiterea recursului şi casarea deciziei civile nr. 1889A/22.12.2021 şi a sentinţei civile nr. 2685/04.12.2019, deoarece procesul nu este de competenţa instanţelor române. În subsidiar, recurentul a solicitat casarea deciziei nr. 1889A/2021 şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată la Curtea de Apel Bucureşti, conform art. 497 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, recurentul-pârât a arătat că, prin decizia atacată, Curtea de Apel Bucureşti nu a expus considerentele pentru care a respins probele în susţinerea apelului formulat de acesta împotriva sentinţei civile nr. 2685/2019, aspect ce ar atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Se menţionează în cadrul considerentelor hotărârii faptul că recurentul C a expus prin apel critici privind omisiunile primei instanţe în ceea ce priveşte excepţiile invocate asupra necompetenței instanţelor române, a redactării actelor în limba germană şi în ceea ce priveşte nulitatea procedurii de citare, excepţii însă respinse prin prisma aplicării eronate a normelor de drept incidente, fiind astfel aplicabil în speţă cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Totodată, în motivarea deciziei atacate se regăsesc argumente contradictorii, care înclină spre susţinerea cererilor şi excepţiilor invocate, ceea ce rezultă din paragraful 1 pagina 9, în care se arată că „pârâtul a creat instanţei aparenţa cunoaşterii limbii române şi a problemelor de fapt şi de drept aflate în dezbatere pe rolul instanţei". Astfel, deşi se admite că citaţiile au fost emise în limba română iar nu în limba germană, astfel încât i-a fost încălcat dreptul la apărare, apoi se reţine că „nicio vătămare nu a rezultat din absenţa unei traduceri a acţiunii în limba germană".

În acest context, recurentul reclamant a considerat că s-a produs o încălcare a dreptului său la un proces echitabil şi a dreptului său la apărare, cu nerespectarea dispoziţiilor din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European, care statuează în sensul că actul comunicat trebuie redactat într-o limbă pe care destinatarul o înţelege. Instanţa de apel s-a bazat pe o simplă presupunere că pârâtul ar cunoaşte limba română.

Recurentul pârât a arătat că instanţa de apel nu a dat eficienţă susţinerilor sale privind nulitatea actelor din cadrul dosarului, în ceea ce priveşte persoana acestuia. Prin concluziile scrise din 09.12.2021 a învederat instanţei că o serie de acte procedurale efectuate în cauză ar fi nule, fiind comunicate către o persoană cu numele D, în timp ce numele acestuia este E. Instanţa nu a menţionat motivul pentru care aceste apărări nu au fost luate în considerare iar actele de procedură nu au fost anulate. Recurentul pârât a invocat cu titlu de jurisprudenţă pe acest aspect Decizia nr. 4211/27.11.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă şi a considerat că i-a fost încălcat dreptul la apărare prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentul pârât a arătat că, deşi a susţinut în faţa instanţelor de fond că instanţele din România nu sunt competente să soluţioneze prezentul litigiu, întrucât el este cetăţean german, cu domiciliul în Germania, precum şi că pârâtul Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Informatică Bucureşti a fost atras în mod artificial în proces, cu încălcarea art. 112 C. proc. civ., excepţia necompetenței instanţelor române a fost respinsă. Astfel, a fost încălcat art. 4 alin. (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 al Parlamentului European.

Instanţa de apel a reţinut că este aplicabil art. 7 pct. 2 din Regulamentul menţionat făcând trimitere în acest sens la cererea de chemare în judecată, nefiind administrate probe pentru determinarea instanţei competente.

Recurentul pârât a arătat că a cumpărat, încă din anul 1999, domeniul www.x.ro, anterior înregistrării mărcii UNIX AUTO iar aceasta din urmă beneficiază de o protecţie limitată, astfel încât se putea dispune, cel mult, să nu folosească domeniul în legătură cu anumite activităţi pe care le întreprinde.

Recurentul pârât a arătat că, între domeniul său şi marca există numeroase diferenţe, motiv pentru care instanţele au aplicat greşit normele de drept material, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Diferenţele menţionate rezultă din denumire: marca UNIX AUTO este formată din două elemente iar termenul AUTO din cuprinsul acesteia face imposibilă confuzia între domeniul său şi această marcă pentru un observator obiectiv şi imparţial.

Recurentul pârât a arătat că instanţa de fond a ignorat aceste aspecte şi nu a luat în considerare buna sa credinţă întrucât nu a adus atingere mărcii prin niciun demers. În plus, instanţa de fond, în speţă Tribunalul Bucureşti, a expus în considerente că s-a creat un conflict între domeniul său şi o marcă anterior înregistrată, ceea ce este contrar realităţii, deoarece marca UNIX AUTO a fost înregistrată după anul 1999 pentru anumite domenii de activitate prestabilite, ulterior momentului în care recurentul a cumpărat domeniul www.x.ro.

În drept, recurentul pârât a invocat dispoziţiile art. 488 pct. 3, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză.

Recursul a fost comunicat intimatului Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare la 14 februarie 2023, potrivit dovezii de comunicare de la fila 18 dosar recurs.

La 15 martie 2023, în termenul legal de 30 zile prevăzut de dispoziţiile art. 490 coroborat cu art. 471 alin. (3) ultima teză C. proc. civ., intimatul-pârât Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Informatică Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii parţiale a recursului, în raport cu motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi pe fond, a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca legale şi temeinice a hotărârilor pronunţate de instanţa de fond şi de apel.

În ceea ce priveşte criticile recurentului întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţine că acestea sunt neîntemeiate, că afirmaţiile referitoare la introducerea artificială în cauză a Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Informatică Bucureşti nu pot fi primite în condiţiile în care acesta are calitatea de Registru pentru x.ro.

Motivul de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi admis, procedura de citare a recurentului-pârât realizându-se cu respectarea normelor legale, iar dreptul la apărare al acestuia a şi fost exercitat. Niciun moment recurentul nu a arătat că nu ar cunoaşte limba română, iar existenţa unei erori referitoare la scrierea numelui său nici nu a fost semnalată anterior prezentului stadiu procesual.

Recursul a fost comunicat intimatei A S.R.L. la 14 februarie 2023, potrivit dovezii de comunicare de la fila 16 dosar recurs.

La 15.03.2023, în termenul legal de 30 zile prevăzut de dispoziţiile art. 490 coroborat cu art. 471 alin. (3) ultima teză C. proc. civ., intimata-reclamantă A S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii parţiale a recursului. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat de către recurent fără a fi dezvoltat, nefiind menţionate în concret normele de drept material aplicate greşit de instanţa de apel, motiv pentru care solicită aplicarea sancţiunii nulităţii cererii de recurs, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte netemeinicia criticilor recurentului, arată că prevederile art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 autorizează instanţa de judecată să intervină şi să împiedice exercitarea dreptului de folosinţă asupra domeniului x.ro dobândit de recurent în baza convenţiei sale cu ICI, convenţie ce nu se poate opune exercitării ilegale a drepturilor stipulate a fi dobândite prin intermediul ei.

Critica recurentului referitoare la greșita soluţionare a excepţiei necompetenței instanţelor române în soluţionarea pricinii nu poate fi primită, iar raportat la prevederile Regulamentului UE, prezentul litigiu este de competenta instanţelor române din 3 motive: (a) fapta prejudiciabilă a avut loc pe teritoriul României (art. 7 pct. 2 din Regulamentul UE), (b) disputele privind domeniile de internet y.ro” se soluţionează de instanţele din România (art. 8 pct. 1 din Regulamentul UE) iar (c) competenţa exclusivă este permisă de art. 25 alin. (l) din Regulamentul 1215/2012.

Referitor la criticile recurentului privind nelegalitatea procedurii de citare, acestea nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 3 C. proc. civ., nereferindu-se la un caz necompetență de ordine publică a unei alte instanţe.

Oricum, aceste critici ale apelantului privind eventuale vicii formale de comunicare a actelor de procedură nu sunt de natură să îi fi provocat o vătămare, ci rămân la nivel de simple speculaţii, recurentului-pârât respectându-i-se dreptul la apărare consacrat de art. 13 C. proc. civ., pe care acesta şi 1-a şi exercitat în concret.

Contrar susţinerilor recurentului, art. 8 din Regulamentul european nu impune cu titlu obligatoriu comunicarea actelor în limba oficială a statului de destinaţie. Din contră, art. 8 din Regulamentul european la care face trimitere recurentul în susţinerea criticii arată expres că actul trebuie să fie comunicat fie într-o limbă pe care destinatarul o înţelege, fie în limba oficială a statului de destinaţie. Or, în cazul de faţă citaţiile au fost primite de apelant în limba germană, iar actele de la dosar i-au fost comunicate apelantului într-o limbă pe care acesta o înţelege, limba română, fapt necontestat, de altfel, nici de recurent. Mai mult, chiar recurentul a depus la dosar documente în limba română, iar nu traduceri legalizate ale acestora din limba germană în limba romană.

Se impune şi respingerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Pe de-o parte, încheierea de şedinţă din 10.11.2021 prin care instanţa a respins cererea de administrare probatorii formulată de recurentul-pârât nu a fost atacată cu recurs iar, pe de altă parte, motivele pentru care cererea de probatorii a fost respinsă au fost expuse în cuprinsul încheierii menţionate.

În cauză, nici recurentul-pârât şi nici intimaţii nu au depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 aprilie 2024, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată atât de intimata-reclamantă A S.R.L., cât şi de intimatul-pârât Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare în Informatică – ICI Bucureşti, prin întâmpinări; a admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât C împotriva deciziei nr. 1889A din 22 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A S.R.L. şi cu intimatul-pârât Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare în Informatică – ICI Bucureşti şi a fixat termen de judecată la data de 18 iunie 2024, ora 10,30, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând lipsa motivării soluţiei de respingere a cererii de probe formulate în apel de pârât, cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că nu este întemeiată susţinerea intimatei A S.R.L. în sensul că o astfel de critică nu mai poate fi formulată în acest moment procesual întrucât încheierea de şedinţă din 10.11.2021 prin care instanţa a respins cererea de probe formulată de pârât nu a fost atacată cu recurs, dobândind autoritate de lucru judecat potrivit art. 430 C. proc. civ.

Instanţa de apel a rămas în pronunţare la termenul din 10.11.2021, când a amânat pronunţarea la 09.12.2021 şi apoi la 22.12.2021. Astfel, dezbaterile şi susţinerile părţilor au avut loc în şedinţa publică din data de 10.11.2021 şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată.

Conform art. 233 alin. (3) C. proc. civ., în cazul în care hotărârea se pronunţă în ziua în care au avut loc dezbaterile, nu se întocmeşte încheierea de şedinţă, menţiunile prevăzute la şi , care reprezintă cuprinsul încheierii de şedinţă, făcându-se în partea introductivă a hotărârii. Din interpretarea acestui text legal rezulta că, dacă instanţa nu ia hotărârea de îndată şi amână pronunţarea, trebuie să se întocmească încheierea care consemnează dezbaterile, care va face corp comun cu hotărârea.

Întrucât au fost formulate critici împotriva soluţiilor instanţei cuprinse în încheierea menţionată, care face parte integrantă din hotărâre, rezultă că respectivul act de procedură formează obiectul căii de atac, nefiind necesar a se menţiona explicit că recursul îl vizează, câtă vreme el formează corp comun cu hotărârea atacată.

Cazul de casare invocat în acest sens de recurent, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este incident, întrucât acesta vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, or susţinerea recurentului pârât se referă la lipsa motivării soluţiei de respingere a cererii de probe formulate în apel de pârât, menţiune prevăzută art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ. În consecinţă, susţinerea menţionată se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Verificând aspectele consemnate în încheierea în discuţie, se constată că aceasta cuprinde cererea apărătorului apelantului-pârât de încuviințare a probei cu înscrisuri constând în dovada înregistrării unei mărci referitoare la un sistem de operare dezvoltat începând cu 1971, marcă ce conține și un element grafic, precum şi explicaţiile date de parte în acest sens. În apărare, intimata-reclamantă A S.R.L. s-a opus încuviinţării probei, arătând că, şi în cazul în care ar exista un certificat de înregistrare a unei mărci Unix de care se prevalează apelantul-pârât, acesta nu este un înscris nou a cărui încuviinţare se poate solicita la respectivul termen, în condițiile în care ar fi fost necesară depunerea sa în dosarul primei instanțe sau menţionarea sa în cererea de apel.

Instanţa de apel a respins proba solicitată şi, contrar susţinerilor recurentului pârât, a expus în încheierea de dezbateri considerentele pentru care a pronunţat această soluţie. Astfel, instanţa de apel a arătat că proba cerută de apelantul-pârât nu a fost indicată sau abordată prin cererea de apel, a reţinut opoziția reclamantei la încuviinţarea probei, şi a precizat temeiul de drept în baza căruia a constatat că proba este solicitată tardiv, şi anume, dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. Conform acestui text legal, părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

În acest context, se constată că încheierea cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia dată asupra cererii apelantului pârât de încuviinţare a probei, cu respectarea dispoziţiilor art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin care recurentul pârât a susţinut că, în motivarea deciziei atacate se regăsesc argumente contradictorii, întrucât unele din acestea tind la susţinerea cererilor şi excepţiilor invocate, nu poate fi reţinut. Recurentul pârât a susţinut că această argumentare contradictorie ar rezulta din paragraful 1 pagina 9 din decizie conform căruia „pârâtul a creat instanţei aparenţa cunoaşterii limbii române şi a problemelor de fapt şi de drept aflate în dezbatere pe rolul instanţei”, iar în contextul speţei, deşi se admite că citaţiile au fost emise în limba română iar nu în limba germană, astfel încât i-a fost încălcat dreptul la apărare, ulterior se reţine că „nicio vătămare nu a rezultat din absenţa unei traduceri a acţiunii în limba germană”.

Statuările expuse ale instanţei de apel nu au un caracter contradictoriu, susţinerile părţii fiind examinate în coordonatele impuse de art. 175 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a arătat în mod expres instanţa în considerentele sale, dispoziţiile legală care impune a se reţine condiţia existenţei unei vătămări pentru a putea fi incidentă sancţiunea nulităţii pentru nerespectarea unei cerinţe prevăzute de norma de procedură. Instanţa de apel a reţinut că nu este îndeplinită condiţia existenţei unei vătămări care să rezulte din încălcarea normelor de procedură, încălcare reprezentată de absenţa unei traduceri a actelor de procedură în limba germană.

Astfel, nulitatea reprezintă o cauză de ineficacitate a actului de procedură determinată de încălcarea unei condiţii legale de validitate, în speţă fiind invocată în acest sens absenţa traducerii în limba germană a actelor de procedură. Nulitatea actului procedural examinată în raport cu art. 175 alin. (1) C. proc. civ. nu intervine însă automat în situaţia în care se constată nerespectarea unei cerinţe legale, ci numai în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru incidenţa sancţiunii nulităţii condiţionate, acestea fiind următoarele: nerespectarea cerinţelor legale ale unui act de procedură; existenţa unei vătămări determinate de nerespectarea condiţiilor legale ale actului de procedură; vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului de procedură.

Cele trei condiţii trebuie întrunite cumulativ pentru intervenirea sancţiunii nulităţii condiţionate, lipsa uneia neputând fi complinită prin prezenţa celorlalte.

Prin vătămare se înţelege un prejudiciu procesual, în speţă fiind invocată încălcarea dreptului la apărare, caz în care vătămarea ar fi decurs din imposibilitatea formulării apărărilor în cauză. În cauză, instanţa de apel a reţinut tocmai inexistenţa acestei vătămări, arătând că ,,pârâtul a formulat în mod eficient apărări în limba română în faţa primei instanţe, trimiţând la dosar memorii cuprinzând aceste apărări referitoare la chestiuni procedurale, dar şi la fondul cauzei”.

Astfel, raţionamentul instanţei de apel nu conţine argumente contradictorii ci explică modul în care operează sancţiunea nulităţii, care nu poate fi aplicată atunci când, deşi se reţine nerespectarea unor norme de procedură, o altă condiţie cerută de lege pentru incidenţa sancţiunii nu este îndeplinită, în speţă, aceasta fiind condiţia existenţei unei vătămări.

Examinând critica privind nerespectarea dispozițiilor referitoare la comunicarea către recurent a actelor de procedură întocmite în cauză din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că stabilirea incidenţei acestui caz de casare trebuie realizată cu observarea modului în care operează nulitatea actelor de procedură, fiind necesar, astfel cum s-a arătat mai sus, a se reţine întrunirea cumulativă a condiţiilor legale pentru aplicarea sancţiunii, nefiind suficientă îndeplinirea uneia dintre acesteia.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul reclamant a considerat că s-a produs o încălcare a dreptului său la un proces echitabil şi a dreptului său la apărare, rezultând din nerespectarea dispoziţiilor din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European, care statuează în sensul că actul comunicat trebuie redactat într-o limbă pe care destinatarul o înţelege.

Conform art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială destinatarul comunicării actului are dreptul de a returna actul în cazul în care acesta nu este redactat sau însoțit de o traducere în una dintre următoarele limbi: (a) o limbă pe care destinatarul o înțelege; sau (b) limba oficială a statului membru de destinație sau, în cazul în care în acest stat membru există mai multe limbi oficiale, limba oficială sau una dintre limbile oficiale ale locului în care urmează să se efectueze notificarea sau comunicarea.

În acest sens, astfel cum a constatat instanţa de apel, pârâtul a invocat „omisiunea de a i se trimite cererea de chemare în judecată tradusă în limba germană, precum şi citațiile (cu excepţia a 2 dintre acestea, a căror traducere lăsa de dorit, în aprecierea sa); în plus, arată apelantul, şi-a exercitat dreptul de a refuza primirea actelor în altă limbă decât limba germană, iar acest refuz a fost ignorat de prima instanţă”.

Examinând, în analiza acestei critici, dosarul primei instanțe, instanţa de apel a stabilit că actele de procedură şi citațiile au fost comunicate de Tribunal către pârâtul apelant prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire - inițial în limba română, apoi citațiile au fost trimise în traducere în limba germană. Pentru termenul când au avut loc dezbaterile în faţa primei instanţe, citaţia a fost trimisă apelantului pârât tradusă în limba germană. De asemenea, instanţa a constatat că apelantul a transmis instanţei că refuză să primească documentele şi citaţiile ce nu au fost anterior traduse în limba germană, invocând în acest scop prevederile art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007.

Instanţa de apel a examinat pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 în coordonatele art. 175 alin. (1) C. proc. civ. reţinând că „pârâtul a formulat în mod eficient apărări în limba română în faţa primei instanţe, trimiţând la dosar memorii cuprinzând aceste apărări referitoare la chestiuni procedurale, dar şi la fondul cauzei, creând astfel instanţei aparenţa cunoaşterii limbii române şi a problemelor de fapt şi de drept aflate în dezbatere pe rolul instanţei”.

În acest context, contrar susţinerii recurentului pârât în sensul că instanţa de apel s-a bazat pe o simplă presupunere că pârâtul ar cunoaşte limba română, acest fapt a fost dedus de instanţă din elemente obiective, şi anume, formularea apărărilor în cauză.

Pe de o parte, astfel cum s-a arătat mai sus, chiar în ipoteza în care se acceptă că pârâtul nu cunoştea limba română, formularea apărărilor în cauză reprezintă un aspect apt a determina concluzia lipsei vătămării, condiţie necesară pentru aplicarea sancţiunii nulităţii, câtă vreme scopul comunicării actelor de procedură, acela de a înştiinţa partea despre existenţa procesului şi de a-i oferi astfel posibilitatea formulării apărărilor în cauză, în concretizarea exercitării dreptului său la apărare, a fost realizat.

Pe de altă parte, pentru termenul când au avut loc dezbaterile în faţa primei instanţe, citaţia a fost trimisă apelantului pârât tradusă în limba germană, astfel încât în acest caz nu poate fi reţinută nici prima condiţie pentru aplicarea sancţiunii nulităţii, aceea a nerespectării cerinţei legale prevăzute de art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007.

Nu poate fi constatată incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură nici prin prisma motivului de recurs formulat de recurentul pârât în sensul că instanţa de apel nu a dat eficienţă susţinerilor sale privind nulitatea actelor de procedură datorită comunicării acestora către o persoană cu numele D, în timp ce numele acestuia este E.

Contrar susţinerii recurentului pârât în sensul că instanţa nu a menţionat motivul pentru care aceste apărări nu au fost luate în considerare iar actele de procedură nu au fost anulate, împrejurarea expusă a fost analizată de instanţa de apel, aceasta constatând că s-a invocat faptul că numele şi prenumele pârâtului au fost consemnate greşit în aceste acte – D în loc de E şi F în loc de G, însă a considerat că această eroare de scriere nu este de natură a permite vreo îndoială cu privire la identitatea celui căruia actul îi este adresat iar actele de procedură au fost primite efectiv de pârât, împrejurare necontestată de acesta.

În această situaţie, scopul emiterii citaţiei către pârât, şi anume, încunoştinţarea sa despre existenţa procesului a fost realizat, neputând fi reţinută în consecinţă o încălcare a dreptului la apărare prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum a invocat recurentul pârât. Astfel, nu este în discuţie o lipsă a menţiunii privind numele şi prenumele celui citat sau o eroare de scriere de o asemenea gravitate încât să permită o îndoială privind identitatea persoanei citate, aspecte care ar fi fost apte să pună în discuţie îndeplinirea efectivă a procedurii de citare. Recurentul pârât nu a invocat aspecte de natura celor menţionate, conduita sa procesuală nefiind aptă a conduce la concluzia că acesta ar fi avut vreo îndoială cu privire la existenţa litigiului sau la calitatea sa în proces.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. este neîntemeiat. Conform acestui text legal, hotărârea poate fi casată în cazul în care a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Recurentul pârât a invocat necompetența instanţelor române întrucât el este cetăţean german, cu domiciliul în Germania, precum şi că pârâtul Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Informatică Bucureşti a fost atras în mod artificial în proces, cu încălcarea art. 112 C. proc. civ., fiind astfel încălcat art. 4 alin. (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 al Parlamentului European.

Conform art. 4 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012: „Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru.”

Această normă instituie regula generală în materia competenţei teritoriale, în sensul că, în absenţa unei norme contrare, instanţa competentă este instanţa din statul membru în care domiciliază persoana acţionată în judecată, indiferent de naţionalitatea acesteia.

Caracterul de regulă generală în materia competenţei teritoriale rezultă explicit atât din titlul secţiunii în care este situată, ,,Dispoziţii generale”, cât şi din sintagma ,,Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament”. Această sintagmă reflectă raportul dintre norma de drept comun şi eventuale norme speciale derogatorii. La acestea din urmă face trimitere art. 5 din regulament, conform căruia persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2 - 7 din capitolul care reglementează competenţa.

Secţiunea 2 intitulată ,,Competenţe speciale” cuprinde art. 7 conform căruia o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru (...) pct. 2 - în materie delictuală și cvasidelictuală, în fața instanțelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă.

Astfel, dispoziţiile art. 7 reglementează o competenţă specială, astfel cum rezultă şi din titlul secţiunii 2 în care este situat, care reprezintă o competenţă alternativă celei instituie prin regula generală de la art. 4, posibilitatea acţionării în justiţie a persoanelor domiciliate pe teritoriul unui stat membru în fața instanțelor unui alt stat membru fiind prevăzută expres de art. 5, care trimite, printre altele la art. 7.

Pentru determinarea modului în care se aplică în speţă normele arătate, instanţa de apel a examinat cererea de chemare în judecată, competenţa determinându-se în raport cu obiectul acesteia. Astfel, în principiu, pretenţia concretă a reclamantului, calificată juridic, determină competenţa, nefiind necesară administrarea unor probe pentru determinarea instanţei competente, cum a susţinut recurentul pârât.

În contextul speţei, nu s-a reţinut necesitatea unor lămuriri ori probe suplimentare pentru stabilirea competenţei, elementul relevant pentru stabilirea acesteia fiind obiectul acțiunii cu care reclamanta a învestit instanţa, o acțiune prin care se cere încetarea încălcării unui drept exclusiv asupra mărcii, în concret, o acțiune în contrafacere care este o acțiune specială în răspundere pentru fapta ilicită.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că „pretențiile reclamantei se referă la atingerea adusă drepturilor sale cu privire la o marcă națională înregistrată şi utilizată în România, atingere produsă prin înregistrarea pe teritoriul aceluiași stat a domeniului de internet x.ro şi configurarea sa ulterioară de aşa manieră încât accesarea site-ului conducea la data faptelor reclamate prin acțiune la redirecționarea publicului către alte pagini de internet unde puteau fi accesate servicii de vânzare de piese auto provenite de la societăți terţe înregistrate şi care activau în România”.

Instanţa de apel a concluzionat că atât prejudiciul, cât şi fapta ilicită despre care se pretinde că a adus atingere drepturilor exclusive ale reclamantei s-au produs pe teritoriul statului român, împrejurările de fapt şi reperele rezultate din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, avute în vedere în acest sens de instanţă, nefiind contestate de recurentul pârât.

Motivul de recurs prin care recurentul pârât a invocat încălcarea art. 112 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că pârâtul Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Informatică Bucureşti a fost atras în mod artificial în proces, numai în scopul sesizării instanţei competente pentru el, nu poate fi primit.

Conform art. 112 alin. (2) C. proc. civ., dacă un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanţei competente pentru el, oricare dintre pârâţi poate invoca necompetența la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

În circumstanţele speţei, se observă că necompetența nu a fost invocată, pentru motivul arătat, în faţa primei instanţe. În cadrul procedurii în faţa primei instanţe, excepţia menţionată trebuia invocată cel mai târziu, în condiţiile în care legalitatea procedurii de citare până la acel moment este contestată, la termenul când au avut loc dezbaterile în faţa primei instanţe, pentru care citaţia a fost trimisă apelantului pârât tradusă în limba germană.

Motivele de recurs întemeiate de recurentul pârât pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi reţinute. Conform acestui text legal, hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurentul pârât a arătat că instanţa de fond a ignorat aspectele expuse în cererea de recurs: că a cumpărat, încă din anul 1999, domeniul www.x.ro, anterior înregistrării mărcii UNIX AUTO iar aceasta din urmă beneficiază de o protecţie limitată, astfel încât se putea dispune, cel mult, să nu folosească domeniul în legătură cu anumite activităţi pe care le întreprinde; că, între domeniul său şi marca există numeroase diferenţe care rezultă din denumire: marca UNIX AUTO este formată din două elemente iar termenul AUTO din cuprinsul acesteia face imposibilă confuzia între domeniul său şi această marcă pentru un observator obiectiv şi imparţial.

Contrar acestor susţineri, instanţa de apel a avut în vedere că, la data depozitului şi respectiv a înregistrării mărcii reclamantei (11.01.2001), dreptul de folosinţă al pârâtului asupra domeniului x.ro exista deja, fiind înregistrat anterior, însă a considerat că acest aspect este lipsit de relevanţă în cauză întrucât existenţa şi folosirea unui domeniu de internet nu constituie, per se, o faptă ilicită în sensul avut în vedere de art. 36 din Legea nr. 84/1998; astfel, s-a arătat că elementul relevant, apt a aduce atingere mărcii înregistrate, este folosirea domeniului incluzând folosirea semnului UNIX cu funcţie de marcă.

În urma aprecierii realizate cu privire la elementele de fapt relevante, instanţa de apel a concluzionat că există o similaritate importantă între marca reclamantei şi domeniul în discuţie şi a reţinut existenţa riscului de confuzie la care se referă art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, prin prisma percepţiei unui consumator mediu

Existența riscului de confuzie depinde de evaluarea globală a mai multor factori interdependenți, și anume: similaritatea produselor și serviciilor, similaritatea semnelor, elementele distinctive și dominante ale semnelor aflate în conflict, caracterul distinctiv al mărcii anterioare și publicul relevant.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul pârât nu a indicat însă care este norma de drept material încălcată sau ignorată de instanţa de apel, nefiind relevată nerespectarea unui criteriu legal în această analiză sau a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, susţinerile sale vizând în concret modul în care instanţa de apel a evaluat similaritatea dintre marca reclamantei şi domeniul utilizat de pârât, evaluare care se sprijină însă pe aprecierea unor elemente de fapt şi nu pe interpretarea unei norme de drept material.

Susţinerile recurentului pârât în sensul că instanţa nu a luat în considerare buna sa credinţă întrucât nu a adus atingere mărcii prin niciun demers nu pot fi, de asemenea, reţinute, elementele indicate nefiind relevante în analiza necesar a fi efectuată în contextul speţei. Astfel, instanţa de apel a arătat că întrunirea cerinţelor specifice acţiunii în contrafacere este condiţionată exclusiv de identificarea cerinţelor cuprinse în art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, fiind esenţială existenţa unui risc de confuzie din care rezultă caracterul potenţial vătămător al faptelor de folosire neautorizată a semnului protejat, nefiind necesar a se dovedi în concret că a şi avut loc un prejudiciu efectiv, legea sancţionând şi o încălcare iminentă, prin instituirea măsurilor provizorii care pot fi dispuse în astfel de cazuri.

Susţinerea recurentului pârât în sensul că instanţa de fond, în speţă Tribunalul Bucureşti, a expus în considerente că s-a creat un conflict între domeniul său şi o marcă anterior înregistrată, ceea ce este contrar realităţii, deoarece marca UNIX AUTO a fost înregistrată după anul 1999 pentru anumite domenii de activitate prestabilite, ulterior momentului în care recurentul a cumpărat domeniul www.x.ro, nu determină incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, motivele de recurs trebuie să reprezinte critici aduse dezlegărilor instanţei de apel, or aceasta a stabilit că marca naţională a reclamantei este înregistrată sub nr. 045306, cu dată de depozit 11.01.2001 iar domeniul de internet a fost înregistrat pe numele pârâtului apelant anterior anului 2001 şi a procedat la analiza existenţa similarităţii dintre marca reclamantei şi domeniul de internet litigios.

În acest sens, instanţa de apel a subliniat că esenţială este constatarea împrejurării că pârâtul a acţionat în sensul folosirii domeniului cu funcţie de marcă, aceasta rezultând din faptul că utilizarea domeniului a avut loc în cadrul comerţului, stabilindu-se în acest sens în cauză că redirecționarea se realiza către alţi comercianţi de piese auto. Acest fapt a condus la încălcarea drepturilor reclamantei asupra mărcii înregistrate iar în contextul expus obţinerea dreptului asupra domeniului la un moment anterior înregistrării mărcii sau folosirea sa cu bună credinţă nu reprezintă un argument apt să conducă la respingerea pretenţiilor reclamantei. Astfel, fapta ilicită în sensul avut în vedere de art. 36 din Legea nr. 84/1998 nu constă în existenţa şi folosirea unui domeniu de internet, domeniul de internet nefiind în sine destinat pentru a distinge produse sau servicii. Ceea ce aduce atingere mărcii înregistrate este, în concret, folosirea domeniului incluzând folosirea semnului UNIX cu funcţie de marcă, acesta fiind elementul de fapt relevant reţinut în speţă, neexistând un temei legal pentru a susţine că atitudinea subiectivă a recurentului sau obţinerea dreptului asupra domeniului anterior înregistrării mărcii au vreo valenţă juridică în acest context.

Reţinând că motivele de recurs nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât H împotriva deciziei nr. 1889A din 22 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.

Întrucât recursul urmează a fi respins, reţinând culpa procesuală a recurentului pârât, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga să plătească intimatei-reclamante A S.R.L. suma de 7.891,46 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat în cuantum de 6.961,50 lei, sumă achitată conform extrasului bancar de la fila 94 din dosarul de recurs, şi cheltuielile de transport în cuantum de 929,96 lei, sumă achitată conform extrasului bancar de la fila 96 din dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât H împotriva deciziei nr. 1889A din 22 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A S.R.L. şi cu intimatul-pârât Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare în Informatică - ICI Bucureşti.

Obligă recurentul-pârât H la plata sumei de 7.891,46 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 iunie 2024.