State claim for civil delictual liability over property valuation difference dismissed; probative force of authentic administrative documents versus expert appraisal reports

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a V-a civilă la 21 septembrie 2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 554.870 lei, reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea Standardelor internaţionale de evaluare şi valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. 2843/05.06.2009, în ceea ce priveşte imobilului situat în Piteşti, str. (...), judeţul Argeş, actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii debitului.

La 1 februarie 2022 pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a P.F.A. A şi B, aceasta fiind respinsă, ca tardivă, prin încheierea de şedinţă din 6 aprilie 2022.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 455/20.04.2023, Tribunalul Bucureşti-Secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Împotriva acestei sentinţe civile, a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 1699A din 15 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IV-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 21 februarie 2024, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sens în care a învederat următoarele argumente:

Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea a dispoziţiilor art. 9 şi ale art. 269 - 271 C. proc. civ., precum şi ale art. 1241 C. civ., în condiţiile în care, prin cererea de chemare în judecată, au fost indicate înscrisurile în raport cu care s-a invocat incidenţa art. 269-270 C. proc. civ., acestea bucurându-se de prezumţia de autenticitate şi validitate, până la proba contrară. În cauză, persoana care putea contesta înscrisurile era intimata-pârâtă, de la care emană înscrisurile autentice, însă aceasta nu a efectuat niciun demers care să indice intenţia de a contesta actele întocmite de experţii verificatori şi evaluatori, context în care instanţa de apel trebuia să ţină seama de înscrisurile care atestă valoarea prejudiciului.

Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care a învederat următoarele argumente:

Cea mai mare parte a considerentelor sunt străine de cererea de apel, instanţa de apel argumentând că Statul Român trebuia să cunoască existenţa prejudiciului încă de la momentul emiterii deciziei de despăgubire. Or, aceste aspecte sunt legate exclusiv de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, chestiune care a fost tranşată de prima instanţă prin încheierea de şedinţă din 8 iunie 2022, în sensul constatării decăderii pârâtei din dreptul de a invoca această excepţie, soluţie care nu a fost atacată de pârâtă printr-o cerere de apel, astfel că a intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând face obiectul reanalizării în apel.

Considerentele care au legătură cu cererea de apel sunt vădit lacunare şi sumare, decizia recurată fiind insuficient motivată, întrucât nu oferă o analiză cuprinzătoare, din perspectiva elementelor răspunderii civile delictuale.

5. Apărările formulate în cauză

La 3 februarie 2023, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, precum şi dispoziţiile art. 269 - 271 C. proc. civ., în condiţiile în care înscrisurile administrate au forţa probantă a unor înscrisuri autentice, iar intimata-pârâtă nu s-a înscris în fals împotriva lor.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat.

Principiul disponibilităţii, reglementat de art. 9 C. proc. civ., guvernează procesul civil, părţile putând determina nu numai existenţa procesului, ci şi conţinutul acestuia, prin stabilirea cadrului procesual.

Referitor la aplicabilitatea acestui principiu în calea de atac a apelului, art. 476 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept. De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum), iar, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă (tantum devolutum quantum iudicatum). Ca atare, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe acelea criticate de apelant, expres sau implicit, cu respectarea principiului disponibilităţii, astfel cum prevede art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel a respectat aceste dispoziţii legale, iar împrejurarea că a ajuns la altă concluzie decât cea susţinută de recurentul-reclamant nu poate conduce la concluzia că a fost încălcat principiul disponibilităţii sau limitele devoluţiunii, câtă vreme analiza s-a circumscris criticilor şi apărărilor formulate de părţi în apel.

Referitor la criticile de apel ce au vizat forţa probantă a înscrisurilor administrate în cauză, se reţine că analiza instanţei de apel este corectă, întrucât, potrivit art. 269 alin. (1) C. proc. civ., înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege. Autenticitatea se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului. Indiferent dacă forma autentică este adoptată ca urmare a voinţei legiuitorului sau a părţilor, înscrisurile autentice au o forţă probantă deosebită, stabilită la art. 270 C. proc. civ.

Înscrisul autentic face dovada autenticităţii sale de îndată ce a fost întocmit, în sensul că emană de la autoritatea care l-a întocmit şi, totodată, de la persoana a cărei semnătură o poartă. Aşadar, înscrisul care, prin forma şi aparenţa sa exterioară (semnătura funcţionarului, sigiliul autorităţii, numărul de înregistrare etc.), are înfăţişarea unui înscris autentic regulat întocmit se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, care are drept efect inversarea sarcinii probei. Ca atare, sarcina probei trece de la persoana care invocă înscrisul la cea care-i contestă exactitatea şi autenticitatea, însă cel căruia i se opune un înscris autentic nu-l va putea combate decât pe calea procedurii înscrierii în fals.

Dintre înscrisurile administrate, doar decizia nr. 6376/18.08.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi raportul de verificare a nr. 12283/2/28 corespund definiţiei înscrisului autentic, în sensul dispoziţiilor art. 269 alin. (1) teza I C. proc. civ., astfel că, în mod corect, instanţa de apel le-a valorificat în condiţiile art. 270 alin. (1) C. proc. civ., proba contrară incumbând celui care le contestă.

Prezumţia operează faţă de orice persoană şi dispensează de orice obligaţie probatorie pe cel care le evocă, cu privire la tot ce înseamnă autenticitatea înscrisului, conform art. 269 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., până la declararea sa ca fals. Aşadar, revine celui care contestă autenticitatea înscrisului obligaţia de a iniţia demersurile pentru declararea actului autentic ca fals, demersuri care pot fi realizate, fie prin procedura înscrierii în fals, prevăzută de art. 304 şi urm. C. proc. civ., fie într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă de stabilire a falsului.

De vreme ce, în cauză, nu s-a uzat de procedura înscrierii în fals împotriva menţiunilor cuprinse în înscrisurile autentice antemenționate, acestea fac dovada că emană de la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor sau de la unul dintre angajaţii acesteia, că semnăturile existente aparţin celor menţionaţi ca semnatari şi că actul exprimă voinţa autorităţii emitente, cu privire la conţinutul înscrisului, condiţii în care valorificarea acestor mijloace de probă de către instanţa de apel este legală. În consecinţă, în raport cu obiectul cererii deduse judecăţii, constând în angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte atât pentru propria faptă ilicită, cât şi în calitate de comitent al prepuşilor săi, înscrisurile autentice menţionate sunt apte să dovedească doar acordarea, în favoarea persoanelor îndreptăţite, a măsurilor reparatorii pentru valoarea de 661.000 lei.

În ceea ce priveşte cele două rapoarte de evaluare, de care s-a prevalat recurentul-reclamant în susţinerea pretenţiei deduse judecăţii, se reţine că acestea nu reprezintă mijloace de probă cu putere doveditoare prestabilită de lege, întrucât cuprind constatările şi concluziile unor specialişti în domeniul evaluării proprietăţii imobiliare, realizate în cadrul procedurii administrative prevăzute de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi, ulterior, în cadrul verificărilor efectuate de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca urmare a deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curţii de Conturi, context în care aprecierea lor s-a putut face în mod liber, potrivit convingerii instanţei de apel, în condiţiile art. 264 alin. (2) teza finală C. proc. civ.

În considerarea celor expuse, se constată că instanţa de apel nu a încălcat nici principiul disponibilităţii, nici dispoziţiile art. 269 - 271 C. proc. civ., nefiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel cum a fost argumentat de recurentul-reclamant.

În continuare, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut, pe de o parte, că decizia recurată cuprinde considerente străine de natura pricinii, referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în legătură cu care s-a constatat decăderea intimatei-pârâte din dreptul de a o invoca, soluţie ce nu a fost apelată, iar, pe de o parte, că decizia recurată este insuficient motivată, întrucât nu oferă o analiză cuprinzătoare a elementelor răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Motivarea hotărârii reprezintă unul dintre elementele componente ale dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi dezvoltat în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg.

De exemplu, în cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 1049 din 25 noiembrie 2005, Curtea Europeană a arătat că „dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina „instanţei”, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa”. Curtea a admis că „obligaţia pe care o impune art. 6 par. 1 instanţelor de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument” (cauza Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei), însă „noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia concluziile unei instanţe inferioare” (cauza Helle împotriva Finlandei).

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel a prezentat argumentele care i-au format, în fapt şi în drept, convingerea cu privire la soluţia adoptată, argumente care s-au raportat, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor şi la probatoriul administrat, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, ceea ce înseamnă că decizia recurată respectă exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind asigurate garanţiile necesare dreptului la un proces echitabil.

De asemenea, decizia recurată nu cuprinde considerente străine de natura pricinii, întrucât instanţa de apel nu a analizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune (în legătură cu care prima instanţă a constatat decăderea pârâtei din dreptul de a o invoca, soluţie ce nu a fost apelată), ci a reţinut că „susţinerile intimatei-pârâte referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune nu pot fi primite şi valorificate, în lipsa unui apel incident, cale de atac pe care partea nu a înţeles să o promoveze, deşi doar prin intermediului acesteia putea critica soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei”.

Reţinând că, de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, reclamantul putea şi trebuia să cunoască faptul că o eventuală supraevaluare a imobilului constituie un prejudiciu adus Statului, instanţa de apel nu a reevaluat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ci a analizat condiţiile cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale, stabilind că reclamantul avea obligaţia legală să sesizeze din acel moment dacă au existat neregularităţi în derularea procedurilor administrative de evaluare, dispunând de mecanismele legale şi administrative necesare, astfel că nu poate susţine producerea unui prejudiciu de către intimata-pârâtă, constând în supraevaluarea imobilului, în condiţiile în care chiar reprezentanţii săi au făcut parte din C.C.S.D., care a analizat raportul de expertiză şi a aprobat emiterea titlului de despăgubire.

Ca atare, se reţine că decizia recurată este motivată conform exigenţelor legale şi nu cuprinde motive străine de natura pricinii, astfel că nu este incident nici motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cadrul memoriului de recurs, au fost indicate şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă recurentul-reclamant nu a formulat nicio critică care să se circumscrie acestui motiv de casare, care vizează încălcarea normelor de drept material (de exemplu, aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept).

Deşi recurentul-reclamant a învederat aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1171, art. 1173 şi art. 1241 C. civ., în dezvoltarea acestei critici a reluat argumentele prezentate în susţinerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care au fost analizate supra. Ca atare, motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, nefiind învederate argumente valide, care să susţină interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., astfel cum au fost invocate şi argumentate de către recurentul-reclamant, precum şi că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1699A din 15 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2024.