Prescription of Delictual Liability for Public Body Negligence: Objective Knowledge Standard Under Decree No. 167/1958

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a V-a civilă la 7 iulie 2021, reclamanţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi Ministerul Finanţelor au solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 1.678.518 lei, reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu nerespectarea Standardelor internaţionale de evaluare a imobilului situat în Bucureşti, Calea (...), sector 4, şi valoarea de 3.473.200 lei, reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare, actualizată cu indicele de inflație de la data achitării titlurilor de plată și până la data plății, precum şi dobânda legală.

La 13 august 2021, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus cerere de chemare în garanţie a PFA A şi B, iar, la 25 ianuarie 2022, chematul în garanţie PFA A a depus cerere de chemare în garanţie a A S.A.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 699 din 19 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti-Secţia a V-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins excepţia lipsei de interes în formularea cererii de chemare în garanţie a P.F.A. A, a respins cererea principală, ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta A.N.R.P. şi cererea de chemare în garanţie formulată de chematul în garanţie P.F.A. A, ca rămase fără obiect, a obligat reclamantul la plata către chematul în garanţie P.F.A. A a sumei de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român şi în nume propriu, a declarat apel, chematul în garanţie P.F.A. A a formulat apel incident, iar pârâta A.N.R.P. a depus întâmpinare, care a fost calificată drept apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1131A din 3 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul incident formulat de P.F.A. A ca fiind introdus de o persoană fără calitate, a admis apelul formulat de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, precum şi apelul incident formulat de pârâtă, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă, a respins cererea chematului în garanţie P.F.A. A de obligare a reclamanţilor la plata sumei de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, ca nefondată, a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei, a respins cererea intimatului P.F.A. A privind acordarea cheltuielilor de judecată.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 1 februarie 2024, au declarat recurs reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenţii-reclamanţi au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând că, prin încheierea de şedinţă din 13.12.2022, instanţa de apel, atunci când a calificat întâmpinarea A.N.R.P. ca fiind apel incident, a nerespectat dispoziţiile art. 477 C. proc. civ., în condiţiile în care, pe de o parte, o cale de atac trebuie formulată în mod explicit, nicidecum dedusă din poziţia părţii, iar, pe de altă parte, dacă sentinţa a fost atacată numai parţial, ceea ce nu a fost apelat (în speţă, excepţia prescripţiei) trece în autoritatea de lucru judecat.

Recurenţii-reclamanţi au invocat şi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că decizia este nemotivată faţă de reclamantul Ministerul Finanţelor, argumentele instanţei de apel vizând exclusiv Statul Român.

Au mai invocat recurenţii-reclamanţi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, sens în care au învederat că instanţa de apel a apreciat nelegal că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cel responsabil de producerea ei, este un termen rezonabil de 3 ani de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, în realitate aflându-se în imposibilitatea de a cunoaşte paguba mai devreme de data înregistrării, în evidenţele Ministerului Finanţelor, a adresei nr. 166/GB/18.02.2020, prin care s-a adus la cunoştinţă diferenţa dintre valoarea imobilului ce a făcut obiectul procedurii administrative.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul-chemat în garanţie P.F.A. A a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul civil de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 477 C. proc. civ., atunci când a calificat drept apel incident apărările formulate de către pârâta A.N.R.P. prin întâmpinare.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel nu a încălcat prevederile art. 477 C. proc. civ., atunci când a calificat drept apel incident acele critici formulate de către pârâta A.N.R.P. prin întâmpinare, cu privire la soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. În realitate, se constată că instanţa de apel a acţionat în limitele permise de prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora „judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire”, precum şi de dispoziţiile art. 152 C. proc. civ., conform cărora „cererea pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită”. După cum rezultă din textele legale precitate, operațiunea calificării presupune determinarea naturii juridice a cererii, prin raportare la conținutul său, iar nu, în mod formal, la denumirea ori titlul acesteia.

Deşi actul de procedură a fost intitulat „întâmpinare”, acesta cuprinde şi menţiunea pârâtei că, în ipoteza admiterii apelului, înţelege să solicite admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, solicitare care se circumscrie dispoziţiilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe”.

Ca atare, intenția pârâtei A.N.R.P. a fost clar și neechivoc exprimată, dată fiind formularea, în cuprinsul întâmpinării, a unor apărări de natură a schimba hotărârea primei instanţe, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, context în care nu se poate reţine încălcarea art. 477 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au invocat şi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că decizia recurată este nemotivată faţă de reclamantul Ministerul Finanţelor, întrucât argumentele instanţei de apel au în vedere exclusiv reclamantul Statul Român.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Conform dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, „expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Obligaţia motivării hotărârii judecătoreşti, instituită prin dispoziţiile legale precitate, este edictată în scopul bunei administrări a justiţiei, întăririi încrederii justiţiabililor în actul de justiţie, precum şi pentru a da instanţelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, „dreptul la un proces echitabil include şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 din Convenţie implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa” (cauza Albina contra României).

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, prima instanţă a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale, în condiţiile în care a fost învestită cu o singură cerere de apel, formulată de către Ministerul Finanţelor, atât în reprezentarea Statului Român, cât şi în nume propriu, în cadrul căreia a invocat mai multe critici de apel, care au fost analizate punctual de către instanţa de apel.

Recurenţii-reclamanţi au mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că decizia a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, sens în care au învederat că s-au aflat în imposibilitatea de a cunoaşte paguba mai devreme de data înregistrării, în evidenţele Ministerului Finanţelor, a adresei nr. 166/GB/18.02.2020, prin care s-a adus la cunoştinţă diferenţa dintre valoarea imobilului stabilită în procedura administrativă şi valoarea acestuia realizată cu respectarea Standardelor internaţionale de evaluare.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, nu se poate reţine că momentul la care trebuiau să fie cunoscute paguba şi cel care răspunde de ea este 18.02.2020, când a fost înregistrată, în evidenţele Ministerului Finanţelor, adresa nr. 168/GB/18.02.2020, prin care s-a adus la cunoştinţă diferenţa dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare întocmit în procedura administrativă şi valoarea stabilită cu respectarea Standardelor internaţionale de evaluare.

Din moment ce, în cadrul litigiului de faţă, se solicită obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de bani, decurgând din angajarea răspunderii sale civile delictuale, sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia începe să curgă „de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”. Textul precitat instituie două momente alternative, în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv). De asemenea, textul în discuţie nu se referă la momentul cunoaşterii întinderii pagubei, ci la cel al cunoaşterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripție, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea sa.

Soluţia începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiunea în reparaţie a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când victima a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripţiei, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituţia prescripţiei. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit şi un al doilea moment (obiectiv) de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, şi anume data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, realizând armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să promoveze acţiunea în răspundere civilă delictuală. Având în vedere configurația juridică a culpei, la care face trimitere art. 8 din Decretul nr. 167/1958 („trebuia să”), nu este suficient ca victima să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situaţie reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranță, ci este necesar un element esențial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenței pe care a manifestat-o.

Păgubitul nu poate invoca în beneficiul său buna-credință, pentru a-și ascunde lipsa de diligență în privința unui control atent asupra săvârșirii unor potențiale fapte ilicite în detrimentul patrimoniului său. Aprecierea atitudinii psihologice a victimei se face în abstract, raportându-se la conduita unei persoane de o prudență și diligență normale, al cărei prototip este distinct de cel al unei persoane obișnuite. Ca atare, analiza conduitei păgubitului se raportează la un standard obiectiv, iar nu la capacitatea de a-și reprezenta în mod corect situația, adică la un criteriu subiectiv şi concret.

În cauză, recurenţii-reclamanţi au susţinut că paguba nu putea fi stabilită cu certitudine până la momentul înregistrării adresei nr. 168/GB/18.02.2020, prin care intimata-pârâtă a adus la cunoştinţă împrejurarea că au fost constatate diferenţe de evaluare a imobilelor în mai multe dosare administrative. Această susţinere nu poate fi primită, întrucât, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, nu interesează cunoaşterea cuantumului pagubei, ci data la care Statul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, neavând relevanţă, din perspectiva aplicării art. 8 din Decretul nr. 167/1958, înregistrarea adresei nr. 168/GB/18.02.2020.

Paguba, care preexistă deciziei Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013 şi/sau oricărui raport întocmit de un alt organ de control, trebuia să fie cunoscută de Stat, independent de constatările organelor de control, fiind rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare puse la dispoziţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în condiţiile în care trebuia să declanșeze mecanisme interne sau externe în ceea ce privește controlul de gestiune financiară. Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme înfiinţate chiar de către Stat, iar acesta nu se poate disocia de organele sale executive şi nu poate susţine că nu a avut atribuţii sau pârghii legale prin care să controleze un organ de specialitate al administraţiei publice centrale sau o comisie interministerială.

Dimpotrivă, Statul putea şi trebuia, prin organele sale de control, să ia măsurile legale necesare pentru a verifica dacă valoarea imobilului era sau nu supraevaluată, neputând pretinde că a cunoscut paguba abia când a fost informat, prin adresa nr. 168/GB/18.02.2020, un alt organ al său. Dacă Statul aprecia că organele de control existente în acea perioadă nu reprezentau un instrument eficient, prin care să se asigure respectarea legii în procedura de stabilire a despăgubirilor acordate pentru imobilele preluate în mod abuziv, el avea obligaţia de a crea un mecanism de control care să fie capabil a asigura folosirea eficientă a fondurilor publice. Controlul activității asupra entităților publice subordonate trebuia efectuat de Stat, prin organele sale cu atribuţii în acest sens, din oficiu şi la intervale regulate și rezonabile, în acelaşi sens fiind și principiul expus în paragraful 53 al Deciziei în interesul legii nr. 19 din 3 iunie 2019.

În schimb, Statul a rămas în pasivitate până în luna iulie 2021, când a iniţiat prezentul litigiu, deşi putea şi trebuia să acţioneze în vederea depistării prejudiciului afirmat a fi produs prin emiterea deciziei de despăgubire, precum şi să ia măsurile legale de recuperare a pagubei înainte de împlinirea termenului prescripţiei dreptului material la acţiune, mai ales că procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv reprezintă un domeniu de mare interes.

În concluzie, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, nu prezintă relevanţă data înregistrării în evidenţe a adresei nr. 168/GB/18.02.2020, recurenţii-reclamanţi ignorând faptul că scopul avut în vedere prin reglementarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când s-a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului subiectiv.

Faţă de aceste considerente, constatând că sunt neîntemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., astfel cum au fost invocate şi argumentate de recurenţii-reclamanţi, precum şi că decizia recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1131A din 3 octombrie 2023 şi a încheierii din 13 decembrie 2022, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III-a civilă şi pentru cauze de minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2024.