Defamation liability of media publisher: balancing freedom of expression and reputation via value judgments and public interest

Deliberând, asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la 27 septembrie 2021 pe rolul Tribunalului Argeş, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâta B S.R.L., solicitând: - obligarea acesteia la plata sumei de 500.000 lei, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat reclamantului şi familiei prin atingerea adusă drepturilor la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţă privată, ca urmare a faptelor ilicite ale acesteia; - constatarea caracterului ilicit al faptelor pârâtei, constând în propagarea materialelor jignitoare, defăimătoare, calomnioase sau mincinoase îndreptate împotriva reclamantului şi a familiei mele, săvârşite şi publicate de către diverşi autori pe pagina de internet a pârâtei; - obligarea pârâtei să procedeze la înlăturarea tuturor materialelor jignitoare, defăimătoare, calomnioase sau mincinoase îndreptate împotriva reclamantului şi a familiei, publicate pe pagina de internet ,,www.x.ro.” precum şi a oricăror trimiteri şi referiri la acestea; - obligarea pârâtei să înceteze pe viitor publicarea oricăror materialele jignitoare, defăimătoare, calomnioase sau mincinoase îndreptate împotriva reclamantului şi a familiei sale, cu privire la aspecte similare (şi nu numai) celor prezentate în cadrul articolelor publicate până la acest moment pe pagina de internet; - obligarea pârâtei să asigure pe propria cheltuială publicarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în prezenta cauză în două numere consecutive a trei ziare de largă circulaţie naţională, cu aceleaşi caractere cu care sunt tipărite articolele de fond; - obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 522 din 11 octombrie 2022, Tribunalul Argeş - Secţia civilă a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâta B S.R.L.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 4651 din 2 octombrie 2023, Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A împotriva sentinţei civile nr. 522 din 11 octombrie 2022, pronunţată de Tribunalul Argeş, intimată fiind pârâta B S.R.L.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 4651 din 2 octombrie 2023 a Curții de Apel Piteşti - Secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A, formulând următoarele critici:

Motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este incident, deoarece hotărârea relevă lipsa unei analize efective şi complete a susţinerilor reclamantului, făcute în scris şi oral în apel, și o argumentare vădit contradictorie.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii, soluţia instanţei de apel fiind cu totul surprinzătoare şi inexplicabilă prin raportare la textele legale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel cum au prezentate chiar în mod detaliat de către instanţă. Astfel, deşi reţine, la nivel teoretic, că jurnaliştii nu trebuie să depăşească limitele prevăzute pentru protejarea reputaţiei altora, ci din contră, trebuie să acţioneze în mod corect şi cu bună-credinţă, conform deontologiei profesionale, având o baza factuală în orice situaţie, inclusiv în momentul lansării de judecăţi de valoare, totuşi, când analizează efectiv situaţia dedusă judecăţii, aceeaşi instanţă de apel omite să facă aplicarea acestor concepte. Din contră, instanţa de apel refuză să observe, în ciuda multitudinii de dovezi prezentate de reclamant, faptul că intimata-pârâtă nu a acţionat cu bună-credinţă, în mod corect şi obiectiv.

În aceeaşi linie a unei motivări contradictorii, instanţa de apel a refuzat să observe şi să sancţioneze lipsa oricărei baze factuale, confirmată de către intimată atât în primă instanţă, cât şi în apel, prin refuzul de a se conforma adreselor emise de ambele instanţe cu obligaţia de a indica baza factuală a articolelor şi a depune dovezile necesare.

Dovedită fiind reaua-credinţă a intimatei, este inadmisibil a considera, la acest moment, că intimata ar mai putea beneficia de prezumţia de bună-credinţă. De asemenea, instanţa de apel nu a avut în vedere că, în numeroase articole, nu au fost prezentate informaţii de interes general publicului, ci s-a acţionat abuziv pentru denigrarea reclamantului pe toate planurile, iar astfel, se încalcă dispoziţiile legale ce reglementează libertatea de exprimare şi limitele sale.

Intimata nu poate beneficia în prezenta cauză de protecţia conferită de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanţa de apel nu a făcut nicio referire despre baza factuală pe care ar fi avut-o intimata şi cum a ajuns la concluzia că ar fi existat o astfel de bază.

Lipsa unei motivări legale şi unitare este confirmată şi de argumentul privind prezentarea de informaţii de interes general pe care publicul trebuie să le cunoască. Se pune întrebarea ce informaţie de interes general pe care publicul trebuie să o cunoască este aceea că „(...)” sau aceea din articolul prin care îi este dedicată subsemnatului melodia „(...)”. De asemenea, nu reprezintă o informaţie de interes larg aceea referitoare la locul de muncă al soţiei reclamantului şi speculaţiile făcute pe seama acesteia.

Întreaga argumentaţie a instanţei de apel este una formală, pur teoretică, lipsită de profunzimea şi de corelarea necesară pentru a justifica soluţia adoptată prin dispozitiv.

Motivarea este contradictorie, prin aceea că analiza generală nu concordă cu situaţia de fapt şi cu concluzia din dispozitiv. În plus, instanţa de apel nu motivează hotărârea cu privire la aspectele invocate de către reclamant, legate de fapta ilicită, de condiţiile răspunderii civile delictuale şi de lipsa bunei-credinţe a intimatei.

Motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este incident, deoarece instanţa de apel nu a procedat la aplicarea dispoziţiilor legale la situaţia de fapt ce i-a fost dedusă judecăţii, aspect ce atestă fie că instanţa nu a ştiut să aplice corect normele de drept materiale, fie că în mod voit le-a încălcat. În acest sens, instanţa nu a înţeles valorile protejate de art. 20 şi 30 din Constituţia României, art. 7 şi 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 15, art. 70 - 75, art. 253, art. 1349, art. 1357 şi următoarele C. civ., astfel încât nici nu a interpretat şi nu a aplicat corect aceste norme legale, de vreme ce a expus o teorie generală, însă nu a circumscris-o speţei concrete deduse judecăţii.

Se observă cu uşurinţă faptul că instanţa de apel, deşi prezintă o multitudine de concepte teoretice şi pasaje din hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, care în mod evident sunt favorabile poziţiei reclamantului, totuşi, în momentul în care procedează la analiza efectivă, face abstracţie de normele şi de jurisprudenţa expusă. Mai mult, instanţa de apel, cu ignorarea probatoriului administrat, procedează la susţinerea poziţiei intimatei, pe care o găseşte în mod inexplicabil nevinovată şi de bună-credinţă.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă B S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrare în motivele de casare, raporta la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, respingerea acestuia, ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei atacate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În prealabil, Înalta Curte reţine că, în temeiul art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar în condiţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere doar pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege. Aceste cazuri de casare au în vedere doar ipoteze de nelegalitate procedurală, respectiv de nelegalitate substanţială a hotărârii recurate, nefiind posibil ca pe calea recursului să fie reexaminată situaţia de fapt stabilită în mod suveran de instanţele de fond (prima instanţă şi cea de apel, ambele îndreptăţite şi obligate să judece întreaga cauză sub toate aspectele, de fapt şi de drept).

Aşa fiind, criticile prin care se tinde la stabilirea altei situaţii de fapt decât cea reţinută în mod suveran de instanţele devolutive sunt critici de netemeinicie, care excedează dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., rămânând ca pe parcursul analizei să fie arătate punctual susținerile care nu vor primi un răspuns din partea instanței de recurs, deoarece nu se încadrează în motivele de casare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurentul-reclamant a invocat vicii privind motivarea hotărârii recurate, este nefondat.

Contrar acestor critici, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță - a răspuns criticilor susținute de reclamant prin motivele de apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia. Deoarece instanţele de fond au fost învestite de reclamant cu soluţionarea unei cereri de răspundere delictuală pentru defăimare, care presupune o atentă punere în balanţă a art. 8 cu art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, exigenţele privind motivarea hotărârii recurate urmează a se raporta la specificul acestei materii.

În contextul punerii în balanță a drepturilor în discuție, criteriile pe care judecătorul naţional trebuie să le analizeze, pentru a pronunţa o hotărâre compatibilă cu standardul convenţional, pot fi grupate în funcţie de obiect, după cum urmează: a) aspecte referitoare la persoana vizată; b) conţinutul mesajului; c) modalitatea de obţinere a informaţiei; d) modul de transmitere a mesajului; e) contextul în care au fost făcute afirmaţiile; f) aspecte cu privire la autorul afirmaţiilor; g) aspecte referitoare la consecinţele afirmaţiilor – repercusiuni; h) evaluarea severităţii sancţiunii ce se solicită a fi aplicată. Aceşti factori ajută la determinarea existenţei unei fapte ilicite în sensul art. 1357 C. civ., verificarea acestora reprezentând momentul în care cele două analize – cea convenţională şi cea axată pe dreptul intern – se întâlnesc.

Sub un prim aspect, esențial în combaterea criticilor, Înalta Curte reține că factorii enumerați devin relevanți în metodologia de punere în balanţă a dreptului la respectarea vieţii private şi a libertăţii de exprimare în funcție de circumstanțele cauzei, astfel că anumite criterii pot avea mai mult sau mai puțin impact.

Astfel, curtea de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma condițiilor specifice acţiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1357 și următoarele C. civ., menținând soluția de respingere a pretențiilor deduse judecății, astfel că, în mod nereal, a susținut recurentul-pârât că nu au fost analizate aspectele legate de fapta ilicită, de condițiile răspunderii civile delictuale și lipsa de bună-credință a pârâtei.

În jurisprudența Curții Europene s-a arătat, în mod constant, că motivarea hotărârii este un element esențial al dreptului părții la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia) și că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (Cauza Albina contra România, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România).

Înalta Curte constată că motivarea hotărârii recurate întrunește exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, deși instanța de apel prezintă numeroase repere jurisprudențiale specifice metodologiei de punere în balanță a celor două drepturi aflate în conflict (dreptul la reputație și dreptul la liberă exprimare), aceasta a răspuns chestiunii esențiale, prezentând punctual și cu suficientă claritate motivele pentru care apelul reclamantului a fost respins, cu consecința menținerii soluției de respingere a acțiunii sale în răspundere delictuală.

Astfel, în acord cu opinia judecătorului fondului, având în vedere reperele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin decizia recurată s-a considerat că reclamantul nu a probat săvârșirea unei fapte ilicite care să antreneze răspunderea delictuală a intimatei-pârâte.

Pentru a reține această concluzie, în primul rând, curtea de apel a reliefat importanța distincției între fapte și judecăți de valoare sub aspect probatoriu. De asemenea, a avut în vedere că articolele tratează un subiect de interes general, calificare care nu are rol teoretic, ci prezintă importanță practică, întrucât, pe de-o parte, în cazul unui subiect de interes public, limitele criticii admisibile sunt mult mai largi, ceea ce antrenează consecințe directe asupra analizei proporționalității, iar, pe de altă parte, temele de interes general se subsumează dreptului publicului de a primi astfel de informații.

Drept consecință a valorificării criteriului privind interesul public, Curtea a reținut că limitele criticii admisibile sunt mai largi, fiind circumstanțiate astfel, ca urmare a constatării că afirmațiile și criticile litigioase contribuie la o dezbatere de interes general, prezentând semnificație pentru viața comunității, acest criteriu fiind aplicat în litigiul pendinte.

Mesajele asupra cărora recurentul a pus accent în criticile formulate au fost evaluate de instanța de apel în mod concret, care a apreciat atât că se subsumează unei teme de interes pentru comunitate, din moment ce privesc conduita unei persoane care ocupă o funcție publică importantă într-o instituție publică, cât și că acestea reprezintă opinia autorilor articolelor, respectiv o preluare de la un cititor, ceea ce înseamnă că au fost calificate drept judecăți de valoare.

Prin urmare, este nefondată critica recurentului-reclamant în sensul că instanța de apel nu ar fi realizat o analiză efectivă a susținerilor sale, dezacordul recurentului-reclamant față de calificarea dată afirmațiilor litigioase nefiind apt să contureze viciul nemotivării în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În egală măsură, raționamentul curții de apel cuprinde și analiza aspectelor referitoare la calitatea autorului articolului, în considerentele deciziei recurate fiind expuse particularități ale libertății de exprimare a jurnaliștilor. Argumentele prezentate în continuare reflectă preocuparea instanței de apel pentru stabilirea poziției subiective a intimatei care a publicat articolele de presă, limitele exprimării fiind evaluate și în raport cu statutul jurnaliștilor, prin urmare, nici cu privire la acest aspect nu pot fi reținute deficiențe în motivarea deciziei atacate, iar evaluarea bunei-credințe, care de altfel se prezumă, respectă coordonatele trasate de normele convenționale.

În etapa de evaluare a atitudinii subiective a pârâtei, au fost avute în vedere reperele de ordin stilistic (modul de exprimare și tehnica de relatare), stilul jurnalistic, privind gradul de exagerare sau provocare specific presei, precum și elementele concrete din situația de fapt. Relevant sub acest aspect este argumentul că prin articolele publicate s-a urmărit atragerea atenției publicului cu privire la activitatea politică a reclamantului, care avea funcția publică de viceprimar (pagina 19, ultimul paragraf). De asemenea, în finalul hotărârii recurate este expusă concluzia, determinantă sub acest aspect, respectiv aceea că reclamantul nu a dovedit că, prin acțiunile sale, pârâta a urmărit să afecteze imagina sa, câtă vreme buna-credință se prezumă. Această concluzie nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, deoarece ar presupune reevaluarea probelor administrate în cauză, ceea ce nu este permis conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în prezenta cale de atac poate fi examinată doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu a motivat lipsa bunei-credințe a intimatei, recurentul-reclamant își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de concluzia la care a ajuns instanța, respectiv că, deși îi revenea obligația de a face dovada că intimata publicarea articolelor de presă a avut scopul de a-l defăima (rea-credință), o asemenea dovadă nu a fost făcută. Or, împrejurarea că acesta este nemulțumit de concluziile la care a ajuns instanța de apel, de modul în care au fost evaluate aspectele de fapt ale cauzei, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea contradictorie, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare. De asemenea, faptul că instanța a interpretat elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de partea reclamantă nu echivalează cu o nemotivare.

Nici teza motivelor contradictorii nu poate fi primită. O asemenea teză presupune fie contradicţia între considerente şi dispozitiv, în sensul că argumentaţia nu fundamentează soluţia din dispozitivul hotărârii atacate, fie divergenţa între considerente, astfel încât, neputându-se cunoaşte care sunt cele corecte, nu poate exista o asemenea reprezentare nici în ceea ce priveşte soluţia adoptată în dispozitiv.

Recurentul-reclamant a susţinut contradictorialitatea considerentelor, în sensul că soluția este inexplicabilă prin raportare la textele legale și jurisprudența aplicabile, instanța de apel a omis să facă aplicarea conceptelor constând în buna-credință, deontologia profesională, baza factuală, analiza generală nu este în concordanță cu situația de fapt și cu soluția din dispozitiv.

Înalta Curte constată că argumentele prezentate nu se circumscriu unei motivări contradictorii, de vreme ce recurentul-reclamant încearcă o reinterpretare a probatoriilor pentru a se reţine o altă situaţie de fapt decât cea pe care instanţa anterioară a stabilit-o deja. Asemenea aspecte de netemeinicie nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, cale de atac extraordinară care poate viza doar motivele de nelegalitate strict şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Luând în examinare și criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma cărora s-a susţinut încălcarea art. 20 și art. 30 din Constituție, art. 7 și art. 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 1349, art. 1357 raportat la art. 15, art. 70 - 75 și art. 253 C. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Verificarea legalităţii hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii cerinţei referitoare la existența unor fapte ilicite ale pârâtei, apte să angajeze răspunderea civilă delictuală, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă la situaţia de fapt, aşa cum a fost determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Or, pornind de la această premisă, a elementelor de fapt care au fost deja determinate, fiind în căderea exclusivă a instanţelor de fond, se reţine că prin decizia din apel s-a constatat, ţinând seama de specificul faptelor ilicite reclamate (atingerea demnităţii prin informaţii denigratoare, defăimătoare aduse în spațiul public, cu depăşirea libertăţii de exprimare) că prima instanță a făcut o legală aplicare a normelor privind răspunderea civilă delictuală în raport cu libertatea de exprimare a jurnaliștilor.

Invocarea corectă a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune enunţarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care recurentul o consideră corectă şi discordanţa acestei interpretări cu cea dată de instanţa a cărei hotărâre se atacă. Motivul de recurs nu poate fi primit atunci când, deşi se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate se critică situaţia de fapt reţinută, modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deşi au şi o conotaţie juridică, implică un grad mare de apreciere din partea instanţelor de fond.

Cu toate că a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1349, art. 1357 raportat la art. 15, art. 70 - 75 și art. 253 C. civ., precum și la art. 20 și art. 30 din Constituție şi art. 7 și art. 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, faţă de modul în care recurentul-reclamant a formulat aceste critici, Înalta Curte constată că acesta este nemulțumit de soluția de respingere a acțiunii. De altfel, în dezvoltarea motivului de casare s-a rezumat la redarea unor pasaje din hotărârea recurată, fără a prezenta argumente juridice care să pună în discuție legalitatea raționamentului juridic expus de curtea de apel din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Drept urmare, nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate a hotărârii atacate susţinerile referitoare la considerațiile teoretice prezentate de instanța de apel și care ar fi favorabile reclamantului, ignorarea probatoriului administrat și concluzia că intimata nu a săvârșit o faptă ilicită, fiind de bună-credință, deoarece supun analizei elemente ce tind la o altă evaluare a situaţiei de fapt decât cea realizată de instanţa de apel, care să susțină temeinicia acţiunii. Or, asemenea chestiuni nu pot fi reinterpretate de prezenta instanţă în raport cu structura recursului, care nu permite decât invocarea unor motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie a deciziei atacate. Prin urmare, concluzia la care a ajuns instanţa de apel după evaluarea probelor administrate în cauză nu poate fi cenzurată prin prisma acestui motiv de casare, întrucât nu reprezintă rezultatul interpretării eronate a unei norme de drept substanțial.

În consecință, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 4651 din 2 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2024.