Contractual obligation in national housing mandate: result vs. means of diligence and systematic interpretation of complex development agreements

Deliberând, asupra recursului dedus judecăţii constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 18 mai 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă, reclamanţii A şi B au solicitat obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1300 €/lună pentru perioada cuprinsă între 8 mai 2015 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 8 mai 2018, în total suma de 46.800 €, cu titlu de daune interese. Daunele interese constau în contravaloarea lipsei de folosinţă în sumă de 1200 €/lună pentru perioada cuprinsă între 8 mai 2015 şi 8 mai 2018, în sumă totală de 43.200 € (evaluată provizoriu până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte), precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului C din care face parte şi locuinţa tip (...), situată pe lotul nr. (...) din sectorul 1, Bucureşti, cu numărul cadastral (...) şi înscris în CF individuală nr. (...), conform încheierii nr. 10580 din 13 iulie 2004. De asemenea, au solicitat daune morale, în sumă de 100 €/lună, pentru perioada cuprinsă între 8 mai 2015 şi 8 mai 2018, în sumă totală de 3.600 €, precum şi daunele morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a imobilului.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentința civilă nr. 2780 din 27 noiembrie 2019, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A şi B în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

A obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 56.660,22 €, în echivalent lei la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului – locuință (...), situată pe lotul (...), sector 1, București, pentru perioada 8 mai 2015 – 27 noiembrie 2019, către reclamanți.

A respins cererea în rest, ca neîntemeiată.

A dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 6.992,78 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către reclamanți.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 567A din 5 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, ca nefondat.

A admis apelul declarat de reclamanţii A şi B împotriva sentinţei civile nr. 2780 din 27 noiembrie 2019 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă şi a schimbat în parte sentinţa apelată.

A obligat-o, suplimentar, pe pârâtă la plata sumei de 3.150 € (echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii), reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pentru perioada 1 decembrie 2019 – 1 martie 2020, către reclamanţi.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 567A din 5 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a declarat recurs, formulând următoarele critici:

Decizia recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale referitoare la interpretarea contractelor şi la contractul de mandat, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În primul rând, instanţa a calificat obligaţia pârâtei drept o obligaţie de rezultat, fără să indice suportul legislativ din reglementarea Codului civil din 1864 pentru care operează această calificare. Instanţa nu a explicat de ce o obligaţie derivată dintr-un contract de mandat, de natură să genereze obligaţii de mijloace, nu s-ar regăsi în prezenta cauză, câtă vreme mandatarul acţionează în numele şi pe seama mandantului său, utilizând priceperea sa şi diligențe în vederea atingerii obiectivului propus. În al doilea rând, orice altă calificare dată de către instanţa de apel raporturilor juridice intervenite între părţi, în afara celei de contract de mandat, este pronunţată cu încălcarea prevederilor legale.

Având în vedere caracterul precis al prevederilor contractuale, raţionamentul instanţei de apel este eronat, întrucât, deşi este adevărat că dispoziţiile art. 977 C. civ. stipulează că interpretarea contractelor se face după intenţia comună a pârâţilor, instanţa nu poate interpreta orice fel de contract după cum consideră de cuviință.

Deşi pârâta a învederat instanţei de apel faptul că tribunalul nu a ţinut cont de regulile de interpretare a convențiilor, respectiv că nu a ţinut cont de clauzele contractului de mandat prin raportare şi la celelalte contracte încheiate de intimaţi, susţinerile pârâtei au fost interpretate şi calificate în mod cu totul eronat. Considerentele instanţei referitoare la acest aspect sunt confuze, din acestea fiind imposibil a determina raţiunea aplicării şi interpretării corecte a dispoziţiilor privind interpretarea convențiilor.

Obligaţia asumată de ANL prin contractul de mandat, respectiv aceea de a urmări execuţia lucrărilor, a fost îndeplinită, astfel că soluţia instanţei de apel este eronată, întrucât a apreciat în mod greşit caracterul obligaţiilor de diligenţă asumate de pârâtă, considerând că nu au fost suficiente în lipsa unui rezultat, însă obligaţia pârâtei nu este una de rezultat. ANL nu şi-a asumat îndatorirea de a executa şi finaliza într-un anumit termen lucrările de construire a locuinţei şi nici nu a garantat îndeplinirea obligaţiei de a realiza imobilul în termen de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, această obligaţie fiind asumată de constructor prin art. 8 din contractul de construire. În acelaşi sens, obligaţia de predare a locuinţei la cheie către beneficiar este condiţionată, conform art. 65 din contractul de antrepriză generală, de predarea locuinţei de către antreprenorul general, ca efect al acceptării recepţiei de către ANL. Prin urmare, pârâta nu poate răspunde contractual pentru neîndeplinirea, îndeplinirea necorespunzătoare sau cu întârziere a unor obligaţii pe care nu şi le-a asumat prin convenția de mandat încheiată cu reclamanţii şi care nu reies din manifestarea de voinţa a pârâţilor.

Simpla împlinire a termenului fără ca locuinţa să fie finalizată şi predată intimaţilor-reclamanţi nu dă naştere unei prezumţii de culpă în sarcina ANL, dat fiind caracterul de diligenţă al obligaţiei ce îi revine.

Aşa fiind, instanţa de apel nu a făcut o distincţie după natura şi obiectul contractelor deduse judecăţii şi, mai ales, nu a dat relevanţă clauzelor ataşate de lege acestora, care le diferențiau sub aspectul naturii, obiectului şi efectului, devenind astfel incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (l) pct. 8 C. proc. civ., deoarece această rezolvare reprezintă o schimbare a naturii şi conţinutului actului juridic.

În ceea ce priveşte prejudiciul, instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că susţinerile pârâtei au vizat de fapt neexecutarea unei obligaţii contractuale, acestea neavând legătură cu prejudiciul şi cauza de nelegalitate. Contrar argumentației instanţei de apel, lipsa legăturii de cauzalitate a fost subliniată de ANL tocmai prin faptul că pârâta şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale, neputând fi ţinută responsabilă pentru ceea ce alte părţi ar fi trebuit să îndeplinească.

Ipotezele de răspundere pentru fapta altuia, reglementate limitativ de Codul civil, nu pot fi extinse pe cale de interpretare. În materia răspunderii contractuale, prejudiciul cauzat creditorului trebuie să fie consecinţa directă a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligaţiilor prevăzute în contractul încheiat între părţi. Or, având în vedere că, în baza contractului de mandat, obligaţia ANL este aceea de a urmări executarea lucrărilor în sensul depunerii tuturor diligențelor în vederea realizării locuinţei, în mod rezonabil, nu poate fi reţinută în sarcina sa crearea unui prejudiciu în patrimoniul intimaţilor-reclamanţi.

Pe de altă parte, contrar considerentelor instanţei, prejudiciul nu poate fi stabilit ca fiind cert, de vreme ce raportul de expertiză vizează o evaluare raportat la o situaţie ipotetică - imobil finalizat, într-un cartier similar. Nu poate fi probat un prejudiciu real, efectiv, în condiţiile în care este generat de lipsa de folosinţă a unei locuințe asupra căreia intimaţii nu au atributul dreptului de proprietate.

Acordarea prejudiciului suplimentar, în valoare de 3.150 € pentru perioada decembrie 2019 – februarie 2020, motivat de faptul că litigiul s-a prelungit ca urmare a căii de atac declarate de pârâtă, reprezintă o măsură nelegală, de vreme ce acest aspect a vizat tocmai obiectul cererii de apel formulate de reclamanţi, iar, pe de altă parte, prejudiciul este nedovedit, raportul de expertiză efectuat în cauză vizând perioada 8 mai 2015 – 27 noiembrie 2019.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, fără a depune înscrisuri justificative.

Au formulat, în esenţă, următoarele apărări:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat. Având în vedere rolul legal şi atribuţiile ANL din Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, dar şi art. 1 şi art. 15 din contractul de mandat, rezultă că mandatul nu a fost dat pentru încheierea unor acte juridice, ci suntem în prezenţa unui contract complex din domeniul dezvoltării imobiliare pentru asigurarea predării locuinţei la termen şi în conformitate cu proiectul tehnic şi autorizaţia de construire.

Nefondat este şi motivul de recurs privitor la condiţia certitudinii prejudiciului. Reclamanţii au dreptul de a fi proprietari, însă nu sunt din culpa recurentei-pârâte ANL, care nu şi-a executat obligaţiile contractuale.

Instanţa de apel a pronunţat şi motivat o decizie articulată în ansamblul său, cu considerente proprii, din care reiese concordanţa soluţiei cu legea.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, se apreciază că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce urmează:

Criticile privind omisiunea indicării dispoziţiilor legale în temeiul cărora obligaţia recurentei-pârâte ANL a fost calificată drept una de rezultat şi lipsa argumentaţiei pentru care aceeaşi obligaţie, derivată dintr-un contract de mandat, nu este una de mijloace sunt încadrabile în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că partea recurentă a evocat nerespectarea exigențelor legale ale motivării unei hotărâri judecătorești.

Examinând aceste critici, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., „Hotărârea va cuprinde: (...) b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.

Nerespectarea acestor exigențe de motivare a unei hotărâri este sancționată prin intermediul motivului de recurs sus-menţionat, motivarea hotărârii judecătoreşti constituind premisa indispensabilă efectuării controlului de conformitate a hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că se poate dispune casarea unei decizii ,,când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.” Din modul în care sunt enunţate diferitele ipoteze ale cazului de casare, rezultă că aceste ipoteze de nemotivare au o gravitate egală, fiind vorba despre lipsa motivării (nemotivare totală sau cel puţin însemnată, esenţială), fie despre caracterul contradictoriu al considerentelor, care se anihilează astfel reciproc ori despre caracterul cu totul străin de natura pricinii al considerentelor.

Este adevărat că în considerentele deciziei recurate nu sunt indicate dispoziţiile legale prin prisma cărora s-a realizat calificarea obligaţiei contractuale, însă aceasta este rezultatul operaţiunii de interpretare a clauzelor contractului de mandat, în scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor născute din acesta, privitor la care există un litigiu între părţile contractante, în cadrul căruia sunt analizate condiţiile răspunderii civile contractuale. Totuşi, se constată că această carenţă nu este esenţială/relevantă în ansamblul hotărârii judecătoreşti atacate, întrucât din considerentele expuse rezultă că interpretarea contractului s-a realizat de către instanţa de apel potrivit unei reguli generale, instituite de C. civ. de la 1864, anume potrivit principiului interpretării sistematice, conform căruia ,,Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înţelesul ce rezultă din actul întreg”.

Din această perspectivă, este relevant a sublinia că modalitatea în care o instanţă îşi îndeplineşte obligaţia de motivare a hotărârii pronunţate trebuie apreciată prin raportare la calitatea argumentelor prezentate, iar nu la volumul lor. Or, în litigiul pendinte, simpla omisiune privind indicarea normei legale utilizate pentru interpretarea contractului nu influenţează legalitatea deciziei recurate, câtă vreme această poate fi identificată/dedusă din argumentaţia instanţei, fără a fi astfel afectată legalitatea deciziei recurate.

Verificând sub aspectul calităţii motivării decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a conformat exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ilustrând în cadrul considerentelor deciziei recurate raţionamentul juridic în baza căruia a concluzionat că obligaţia asumată de pârâta ANL prin contractul de mandat HC 1357 din 9 mai 2008 încheiat cu reclamanţii este una determinată (de rezultat). Astfel, se poate observa că, procedând la interpretarea coroborată a clauzelor contractului de mandat încheiat între părţile litigante (art. 1 şi art. 13), instanţa de apel a avut în vedere clasificarea obligaţiilor după obiectul lor, constatând că pârâta şi-a asumat obţinerea unui rezultat precis, anume construirea unei locuinţe, astfel încât obligaţia sa nu poate fi calificată ca fiind de prudenţă şi diligenţă. Drept urmare, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, în considerentele deciziei recurate sunt prezentate argumentele juridice care au format convingerea instanţei de apel în sensul că obligaţia de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor, derivată din contractul de mandat, este o obligaţie determinată.

Totodată, trebuie menţionat că nemulţumirea recurentei-pârâte faţă de calificarea dată obligaţiei sale contractuale nu poate atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Luând în examinare motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte, care a susținut, în esenţă, că interpretarea clauzelor contractului de mandat s-a realizat cu încălcarea regulilor de interpretare a convenţiilor.

Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză sau aplică norma într-o manieră eronată, contrară sensului și scopului regulilor de drept. Calificarea juridică a faptelor litigioase și modul în care acestora li se relevanță juridică, din perspectiva condițiilor de aplicare a normei de drept material, sunt supuse cenzurii instanței de recurs, care are prerogativa de a da faptelor relevante o altă calificare juridică ori să le aplice în mod diferit regula de drept material incidentă.

În litigiul pendinte, părțile au încheiat contractul de mandat nr. HC 1357 din 9 mai 2008, prin care recurenta-pârâtă ANL a fost împuternicită, potrivit art. 1, să îi reprezinte pe reclamanți în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire - obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire. Din analiza acestei clauze rezultă că recurenta-pârâtă a fost împuternicită să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a imobilului tip (...), pe lotul nr. (...), în conformitate cu proiectul tehnic şi autorizaţia de construire, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Prin clauza stipulată la art. 13 s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, iar la art. 14 din acelaşi contract părţile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat. În consecință, mandatarul era ţinut să îndeplinească întocmai şi corespunzător obligaţiile stabilite prin mandat şi să răspundă pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 C. civ. de la 1864.

Interpretarea dată de instanțele de fond obligaţiilor asumate de pârâta ANL prin contractul de mandat are în vedere caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului C, precum şi faptul că, faţă de menţiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente, respectiv Legea nr. 152/1998 şi Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare.

Astfel, mandatul nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind, din acest punct de vedere un act juridic complex, prin care reclamanţii au împuternicit-o pe pârâtă să îi reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile reclamanţilor de avans și de credit în vederea recuperării cheltuielilor avansate pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, precum și a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției, și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței.

Contrar alegațiilor recurentei-pârâte, interpretarea dată clauzelor contractuale de către instanța de apel nu a condus la schimbarea naturii și conținutului actului juridic – contract de mandat, întrucât obligația de a executa mandatul este o obligație de diligență, dacă părțile nu prevăd că aceasta reprezintă o obligație de rezultat, având în vedere că textele de lege care stabilesc obligațiile mandatarului într-un contract de mandat sunt norme supletive. Or, astfel cum a reținut instanța de apel, clauza stipulată la art. 1 din contractul de mandat HC 1357 din 9 mai 2008 obligă la obținerea rezultatului concret, anume construirea şi predarea unei locuințe.

Contractul de mandat a fost perfectat în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, în baza căreia Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost abilitată să încheie contracte cu autoritățile administrației publice locale. Or, potrivit legii, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, conform prevederilor art. 1-6 din Legea nr. 152/1998, dispunând, totodată, de mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, care sunt unele de rezultat.

De asemenea, nu se constată nici nerespectarea prevederilor art. 977 şi art. 983 C. civ. de la 1864, norme de drept material ce reglementează interpretarea contractelor, contrar criticilor recurentei-pârâte. De altfel, prin voinţa concordantă a părţilor se înţelege voinţa reală sau internă a părţilor, prin disocierea ei de sensul literal al termenilor. Însă, în prezenta cauză, sensul literal al termenilor utilizaţi de părţi exprimă voinţa lor reală, astfel că rolul instanţei de judecată s-a limitat la a raporta clauza stipulată la art. 1 din contractul de mandat la ansamblul acestui act juridic.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 983 C. civ. de la 1864, potrivit cărora când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă, se constată că acestea au fost invocate pentru prima oară în recurs, contrar dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. care stipulează astfel: ,,Motivele prevăzute la nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.”

Obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, motiv pentru care nu pot fi supuse controlului instanţei de recurs, omisso medio, neregularităţi ivite în primă instanţă şi care nu au fost deduse cenzurii instanţei de apel. Partea care vrea să îşi conserve dreptul la critică asupra judecăţii urmate şi soluţiei date în primă instanţă inclusiv în recurs trebuie să formuleze criticile corespunzătoare şi în apel, ocazionând, aşadar, un control judiciar efectiv în al doilea grad de jurisdicţie în fond, şi doar dacă aceste demers rămâne fără succes poate reitera criticile corespunzătoare şi în recurs.

Verificând motivele de apel formulate de pârâtă, se observă că aceasta nu a dedus analizei instanţei de apel critici privind aplicarea regulilor de interpretare a convenţiilor, contrar afirmaţiilor din recurs. Cu toate că a criticat calificarea dată de prima instanță obligației sale contractuale de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construcții, astfel încât acestea să se realizeze conform proiectului și la termen, în sprijinul acestei critici pârâta nu a invocat aplicarea prevederilor art. 983 C. civ. de la 1864. Prin urmare, critica privind incidența acestei norme legale nu poate fi analizată direct de instanța de recurs.

De asemenea, nu se impune analiza considerațiilor privind specificul obligației de diligență, pentru care pledează recurenta-pârâtă, dat fiind caracterul nefondat al criticilor referitoare la calificarea obligației contractuale asumate de aceasta.

Nici afirmaţiile în sensul că obligaţiile contractuale asumate de recurenta-pârâtă au fost îndeplinite nu pot fi verificate în cadrul recursului, întrucât se circumscriu temeiniciei soluţiei pronunţate în cauză, care se fundamentează pe modul în care instanţele de fond au stabilit situaţia de fapt pe baza probelor administrate. Prevederile art. 264 alin. (2) C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forţei probante a materialului probatoriu încuviinţat, iar faţă de configurarea recursului, reglementată de art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aprecierile instanţei de fond asupra probelor nu se circumscriu unor motive de nelegalitate, fiind inadmisibile criticile sub acest aspect.

Susținerea potrivit căreia nu poate fi atrasă răspunderea recurentei-pârâte pentru obligațiile care reveneau altor entități este lipsită de fundament, în condițiile în care nu a fost angajată răspunderea pentru fapta altuia, ci s-a reținut în considerentele deciziei recurate că răspunderea pârâtei este una proprie, întemeiată pe contractul de mandat.

Înalta Curte constată că sunt invocate pentru prima oară în recurs, cu nerespectarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ., și criticile care privesc caracterul cert al prejudiciului stabilit de prima instanță. Examinând actele de procedură depuse de pârâtă în fața instanței de apel, se constată că asemenea susțineri, privind evaluarea imobilului prin raportare la o situaţie ipotetică, au fost formulate în cuprinsul întâmpinării (filele 18-24) la cererea de apel formulată de reclamanți, iar nu în cuprinsul cererii sale de apel. În acest caz nu se poate considera că instanța de apel a fost învestită cu motive de apel cu privire la această chestiune, câtă vreme efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, astfel cum prevede art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Drept urmare, aceste critici sunt invocate omisso medio, astfel că nu pot fi analizate de instanța de recurs.

Ultima critică formulată în recurs pune în discuție temeinicia soluției de obligare a recurentei-pârâte la plata sumei de 3.150 €, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru perioada imediat următoare pronunțării sentinței (1 decembrie 2019 – 1 martie 2020), ca urmare a admiterii apelului declarat de reclamanți. În dezvoltarea acestei critici, recurenta-pârâtă a afirmat că prejudiciul este nedovedit prin raportare la expertiza administrată în cauză, precum şi că nu este în culpă pentru prelungirea litigiului, fără a prezenta argumente juridice apte să susţină nelegalitatea deciziei recurate.

Critica privind lipsa culpei recurentei-pârâte pentru prelungirea litigiului este lipsită de suport juridic, deoarece nu doar reclamanţii au declarat apel, ci şi pârâta, care a solicitat modificarea sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. Cât priveşte critica referitoare la nedovedirea prejudiciului, aceasta nu poate fi primită, întrucât, deşi se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate se critică situaţia de fapt reţinută şi modul de interpretare a probei cu expertiza. Acestea pot constitui, eventual, critici de netemeinicie, însă nu pot fi cenzurate în recurs, deoarece prin intermediul acestei căi de atac se realizează exclusiv un control de conformitate a hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum stipulează expres art. 483 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 567A din 5 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2024.