Press freedom limits: non-defamatory reporting on pending criminal proceedings and permissible sensationalism in news headlines

Deliberând, asupra recursului de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV- a civilă la 11 iunie 2021, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâta B S.R.L., solicitând instanței următoarele:

- să constate săvârşirea de către pârâtă a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii reclamantului prin declaraţiile făcute în cadrul emisiunii „(...)”, la 29 decembrie 2020, ora 19:36 şi difuzate pe postul C, cât şi prin articolele de presă scrisă online publicate pe site-ul ,,www.x.net”;

- să oblige pârâta la plata sumei de 2.500.000€, reprezentând daune morale şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a indicat art. 70, art. 253, art. 1357 C. civ., art. 10 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1748 din 15 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV- a civilă a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta B S.R.L.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 899 A din 7 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamantul A, împotriva sentinţei civile nr. 1748 din 15 decembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B S.R.L., ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 899 A din 7 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul A, formulând următoarele critici:

- Decizia recurată nu îndeplinește exigențele impuse de art. 425 C. proc. civ. Instanța nu a analizat faptele ilicite indicate de reclamant, limitându-se a statua că ,,nu poate fi reţinută fapta ilicită pretinsă în sarcina pârâtei ȋn temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Practic, câtă vreme redactarea şi publicarea articolelor nu reprezintă în sine o faptă ilicită, fapta pârâtei B S.R.L. de a difuza buletinul informativ şi de a găzdui respectivele articole pe domeniul său de internet nu poate avea în sine nimic ilicit, ci a contribuit la o informare corespunzătoare a publicului larg.”

Instanța de apel nu a analizat în mod temeinic condițiile necesare atragerii răspunderii civile delictuale, astfel încât să fie arătate temeiurile de drept și cele de fapt în baza cărora au fost respinse apărările reclamantului, ci doar a fost absolutizat dreptul jurnaliștilor la libera exprimare, cu motivarea că aceştia dispun de autonomie în alegerea modului concret de transmitere a mesajului.

Nici vinovăţia intimatei-pârâte nu a fost analizată în concret, deşi obligaţia instanţei de control judiciar era să analizeze întrunirea fiecărei condiţii de răspundere civilă delictuală pentru ca hotărârea să fie suficient motivată în fapt şi în drept.

Motivarea instanţei de apel este lacunară în ceea ce priveşte caracterul ilicit al faptelor supuse analizei prin raportare la numeroasele fapte ilicite prezentate de reclamant; prin urmare, nu se reţine că a fost realizată o analiză efectivă a susţinerilor şi probelor părţilor. În dovedirea existenţei faptelor ilicite ale intimatei au fost învederate aspecte care privesc caracterul fals, denigrator şi exagerat al mesajelor afișate, precum şi nerespectarea normelor deontologice ale profesiei de jurnalist.

Nu se poate aprecia că instanța de apel a realizat o cercetare a problemelor supuse judecății, deoarece au fost ignorate cu desăvârșire probele depuse la dosar de reclamant, precum și apărările punctuale, apte să conducă la o soluție diferită asupra fondului cauzei.

- Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1357 alin. (1) C. civ. , reţinând că, dacă ar constata săvârşirea unei fapte ilicite în sarcina jurnaliştilor, aceasta ar genera o veritabilă încălcare a art. 10 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, cu efecte descurajatoare asupra rolului presei de a informa publicul în mod diligent, cu respectarea îndatoririlor şi responsabilităţilor specifice.

De asemenea, a interpretat în mod greşit art. 10 din Convenţie, care nu este un drept absolut, putând fi supus unor restrângeri şi condiţii. În aprecierea limitelor libertăţii de exprimare şi a necesităţii respectării dreptului la imagine şi la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere forma, stilul şi contextul mesajului critic, interesul public pentru teza dezbătută, raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţii faptice, doza de exagerare a limbajului artistic.

În mod greşit a apreciat curtea de apel că ,,în analiza titlului unui articol, prezintă deosebită importanţă rolul său stilistic, faptul că acesta trebuie să capteze atenţia publicului, ca stil de redactare. [...]Or, sub acest aspect, deşi, la o primă vedere, titlul articolului ar putea transmite impresia unei acţiuni cvasi-ilicite a reclamantului, trebuie subliniat că reportajul lămureşte pe deplin situaţia concretă.”

Datele la care face referire instanţa de judecată nu se regăsesc într-o hotărâre judecătorească definitivă, iar intimata-pârâtă a deformat informaţiile în mod voit, în scopul obţinerii unor ştiri spectaculoase prin raportare la modalitatea în care acestea au fost expuse. Comentariile sunt denigratoare, fără suport faptic real în legătură cu subiectul sau cu alte aspecte ce ţin de persoana reclamantului şi a familiei sale, fiind astfel evidentă reaua-credinţă în prezentarea informaţiilor.

Au fost aplicate greșit dispozițiile art. 71 și art. 72 C. civ. , întrucât reportajele ce prezintă săvârşirea cu certitudine a unor fapte cu caracter penal, precum și afirmațiile insultătoare și tendențioase aduc o atingere gravă drepturilor nepatrimoniale ale recurentului-reclamant.

Punând în balanță cele două drepturi, respectiv viața privată și libertatea de exprimare, instanța de apel a tins să absolutizeze libertatea de exprimare a jurnaliștilor, interpretând greșit prevederile art. 10 din Convenție și Rezoluția nr. 1003/1993 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, ce reglementează principiile de etică.

În mod eronat s-a apreciat că afirmațiile se circumscriu dozei de exagerare permise jurnaliștilor, deși existau alte exprimări care puteau fi folosite pentru a face referire atât la situația litigioasă aflată în curs, cât și la situația financiară a recurentului-reclamant, fără a încerca să se inducă în mentalul colectiv o percepție total eronată cu privire la acesta, cu intenția de a îl denigra în scopul obținerii senzaționalului.

Atât timp cât recurentul-reclamant nu a săvârșit faptele penale de care s-a făcut vorbire în cadrul buletinului informativ/articolelor online, fără a exista o hotărâre definitivă, în condițiile în care informaţiile privitoare la acest subiect au fost prezentate cu certitudinea că au fost săvârșite, a fost încălcată prezumția de nevinovăție. Art. 14 din Codul deontologic al jurnaliştilor consacră obligaţia respectării prezumţiei de nevinovăţie.

Instanța de apel nu a mai analizat condiția existenței prejudiciului și pe cea a legăturii de cauzalitate, deși prejudiciul este reprezentat de încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului de către intimată, iar legătura de cauzalitate rezultă din însăși săvârșirea faptei, având în vedere că este vorba despre producerea unui prejudiciu moral.

Din săvârșirea faptelor ilicite rezultă reaua-credință a intimatei-pârâte, care cunoaşte ori ar trebui să cunoască importanța respectării dreptului la imagine și la reputație, conform regulilor deontologice specifice, dar și a celor din materia audiovizualului. Știrile au fost prezentate cu titlul de adevăr absolut și prin folosirea unor termeni tendențioși, de natură a induce o percepție negativă cu privire la recurentul-reclamant, ceea ce înseamnă că intenţia a fost ca acestea să producă efecte negative în rândul telespectatorilor.

În drept, au fost indicate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă B S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru următoarele argumente:

Motivele de recurs subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate, deoarece curtea de apel a analizat criticile din apelul reclamantului şi a concluzionat că din probele administrate nu rezultă îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, nefiind produs niciun prejudiciu nepatrimonial care să justifice acordarea daunelor morale.

Hotărârea este motivată atât în fapt, cât şi în drept, soluţia adoptată ţinând cont de jurisprudenţa în materie. Motivarea instanţei de apel este clară şi concis, astfel că simpla nemulţumire a recurentului-reclamant cu privire la soluţia pronunţată ori neînsușirea argumentelor sale de către instanţă nu sunt aspecte ce pot fi asimilate unei nemotivări în sensul art. 425 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. , este relevant că în etapa recursului nu poate fi reevaluată situaţia de fapt, care reprezintă o problemă de temeinicie, întrucât instanţa de recurs este învestită doar cu analiza chestiunilor juridice strict din perspectiva motivelor de nelegalitate.

Totodată, din analiza considerentelor deciziei recurate nu reiese că instanţa de apel ar fi încălcat normele de drept material care reglementează principiile răspunderii civile delictuale şi cele ale libertăţii de exprimare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. , Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Acțiunea dedusă judecății presupune soluționarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului – dreptul reclamantului la imagine și reputație, reglementat prin art. 72 alin. (1), art. 73 alin. (1) C. civ. și art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv dreptul pârâtelor la liberă exprimare, recunoscut și garantat de art. 70 alin. (1) C. civ. și de art. 10 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului, şi Libertăţilor Fundamentale, fiecare dintre aceste drepturi putând fi supuse unor restrângeri, ingerințe sau limitări din partea statului, în condițiile art. 75 C. civ. , raportat la art. 8 paragraful 2 și art. 10 paragraful 2 din Convenție.

Criticile privind viciul nemotivării hotărârii atacate, expuse prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. , vizează, în esență, lipsa unei examinări a faptelor ilicite, analiza sumară a condiţiilor răspunderii civile delictuale, neindicarea temeiurilor de fapt şi de drept în baza cărora au fost respinse argumentele reclamantului, lipsa unei analize concrete a vinovăţiei pârâtei, precum şi omisiunea instanţei de a analiza caracterul fals/denigrator al mesajelor afișate şi nerespectarea normelor deontologice specifice jurnaliştilor.

Criticile sunt nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere pentru acest motiv de nelegalitate când „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.

Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia. Deoarece instanţele de fond au fost învestite de reclamant cu soluţionarea unei cereri de răspundere delictuală pentru defăimare, care presupune o atentă punere în balanţă a art. 8 cu art. 10 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului, şi Libertăţilor Fundamentale, exigenţele privind motivarea hotărârii recurate urmează a se raporta la specificul acestei materii.

În contextul punerii în balanță a drepturilor în discuție, criteriile pe care judecătorul naţional trebuie să le analizeze, pentru a pronunţa o hotărâre compatibilă cu standardul convenţional, pot fi grupate în funcţie de obiect, după cum urmează: a) aspecte referitoare la persoana vizată; b) conţinutul mesajului; c) modalitatea de obţinere a informaţiei; d) modul de transmitere a mesajului; e) contextul în care au fost făcute afirmaţiile; f) aspecte cu privire la autorul afirmaţiilor; g) aspecte referitoare la consecinţele afirmaţiilor – repercusiuni; h) evaluarea severităţii sancţiunii ce se solicită a fi aplicată. Aceşti factori ajută la determinarea existenţei unei fapte ilicite în sensul art. 1357 C. civ. , verificarea acestora reprezentând momentul în care cele două analize – cea convenţională şi cea axată pe dreptul intern – se întâlnesc.

Sub un prim aspect, esențial în combaterea criticilor, Înalta Curte reține că factorii enumerați devin relevanți în metodologia de punere în balanţă a dreptului la respectarea vieţii private şi a libertăţii de exprimare în funcție de circumstanțele cauzei, astfel că anumite criterii pot avea mai mult sau mai puțin impact.

Contrar alegațiilor recurentului-reclamant, instanța de apel a analizat limitele legale ale libertăţii de exprimare, prevăzute de art. 10 paragraful 2 al Convenţiei şi art. 75 alin. (2) C. civ. , prin prisma criteriilor care pot fi transpuse în prezenta cauză, ajungând la concluzia corectă în sensul că nu au fost depăşite, fiind astfel asigurate proporţionalitatea şi justul echilibru între drepturile şi interesele contrapuse de părţile litigante, proteguite în egală măsură atât de dispoziţiile Convenţiei, cât şi de legislaţia internă.

Verificând considerentele deciziei recurate, se constată că instanţa de apel a analizat toate faptele ilicite imputate de reclamant, şi anume: - ştirea din buletinului informativ difuzat la 29 decembrie 2020, ora 19:36, privind amânarea dosarului în care parchetul a solicitat arestarea în lipsă a reclamantului, prezentată sub titlul „(...)” şi „(...)”, - articolul intitulat „(...)”, - articolul intitulat „(...)”, precum şi articolul „(...).”, - articolul intitulat „(...)”.

Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. , întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță - a răspuns criticilor susținute de reclamant prin motivele de apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Curtea de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma condițiilor specifice acţiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1357 și următoarele C. civ. , menținând soluția de respingere a pretențiilor deduse judecății. Ca urmare a controlului efectuat, a constatat că nu poate fi reţinută o faptă ilicită în sarcina jurnalistului prezentator al buletinului informativ şi în sarcina autorilor articolelor. În continuare, a concluzionat că fapta pârâtei de a difuza buletinul informativ şi de a găzdui respectivele articole pe domeniul său de internet nu are caracter ilicit, ci a contribuit la o informare corespunzătoare a publicului larg, câtă vreme redactarea şi publicarea articolelor nu reprezintă în sine o faptă ilicită.

Instanțelor de fond nu le revenea obligația de a verifica toate condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât aceste condiţii - fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta imputată și prejudiciu și vinovăția - trebuie să fie întrunite cumulativ. Constatându-se inexistența faptelor ilicite în urma punerii în balanță a celor două drepturi opuse, nefiind întrunită această premisă esențială în mecanismul antrenării răspunderii civile delictuale, nu mai era necesară verificarea celorlalte cerințe legale ale acestui tip de răspundere – prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și vinovăția pârâtei. Asemenea abordare a motivării hotărârii este și rezultatul unei operațiuni de sistematizare a faptelor ilicite deduse analizei, fiind de prisos repetarea unui raționament logico-juridic deja expus.

Trebuie menționat că motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă instanța să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să le grupeze pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul acelorași considerente.

În acest sens, se constată că, printr-o motivare amplă, instanţa de apel a analizat aspectele de fapt și de drept esenţiale, având în vedere următoarele: conţinutul concret al faptelor ilicite imputate, statutul pârâtei şi buna sa credinţă, notorietatea şi comportamentul anterior al reclamantului, tema de interes general abordată, distincţia între afirmaţiile determinate care au avut bază factuală și judecata de valoare conținută de titlul buletinului informativ, care nu depăşeşte limitele libertăţii de exprimare specifice presei, respectarea prezumției de nevinovăție, repercusiunile generate de buletinul de ştiri şi articolele de presă, cât şi dreptul la replică.

Astfel, nu pot fi reținute carenţe în motivarea deciziei recurate în legătură cu analiza caracterului fals/denigrator al informaţiilor prezentate în buletinul informativ şi în articolele de presă, câtă vreme s-a constatat de către instanţa de apel că autorii articolelor şi-au îndeplinit obligaţia de a furniza o bază faptică suficientă – dosarul penal, neexistând o deformare a realităţii, cât şi că prezumţia de nevinovăţie a fost respectată, întrucât s-a specificat în mod clar că reclamantul „este acuzat” de săvârşirea anumitor infracţiuni. În plus, raportat la modul de transmitere a mesajelor, a reţinut caracterul moderat al afirmaţiilor făcute, tonul articolelor, limbajul decent folosit, fără caracter ofensator.

Nu poate fi confirmată nici critica în sensul că instanţa de apel nu a analizat respectarea regulilor de deontologie profesională specifice jurnaliştilor. Raționamentul curții de apel cuprinde și analiza aspectelor referitoare la calitatea autorilor articolelor/prezentatorului, în considerentele deciziei recurate fiind examinate obligaţiile care compun etica jurnalistică.

Argumentele prezentate reflectă preocuparea instanței de apel pentru stabilirea poziției subiective a jurnaliştilor, şi implicit a pârâtei, care a difuzat buletinul informativ şi a publicat articolele pe domeniul său de internet. În etapa de evaluare a atitudinii subiective a pârâtei, au fost avute în vedere reperele de ordin stilistic (modul de exprimare și tehnica de relatare), stilul jurnalistic, privind gradul de exagerare sau provocare specific presei, exigențele deontologiei profesionale privind obligația de documentare, dreptul la replică și respectarea prezumției de nevinovăție, precum și elementele concrete din situația de fapt.

De asemenea, curtea de apel a răspuns criticilor reclamantului în sensul că nu i s-a solicitat un drept la replică, elocvente în acest sens fiind considerentele prin care s-a reţinut că acesta avea obligaţia să formuleze o cerere către postul TV în vederea acordării unui drept la replică, nefiind obligat postul de televiziune să-l interogheze cu privire la eventuala intenţie a acestuia de acordare a unui drept la replică. Prin urmare, nici cu privire la acest aspect nu pot fi reținute deficiențe în motivarea deciziei recurate.

Înalta Curte constată că în cadrul acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a expus şi aspecte de netemeinicie, ce nu pot fi examinate. În acest registru se înscriu susţinerile potrivit cărora instanţa a ignorat probele administrate în cauză și argumentele reclamantului, care în opinia acestuia ar fi fost apte să conducă la o soluție diferită. Așa cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile, astfel că părţile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie.

Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate a hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din același cod, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt. Scopul recursului transcende, aşadar, interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel). Astfel, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

Concluzionând asupra criticilor relative la viciile de motivare, Înalta Curte reţine că decizia recurată este amplu motivată prin raportare la circumstanţele litigiului şi relevă, fără sincope, silogismele care converg către soluţia finală – nu poate fi atrasă răspunderea delictuală a pârâtei pentru afirmaţiile imputate, acestea fiind compatibile cu art. 10 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale. Prin urmare, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Luând în examinare și criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. , prin prisma cărora s-a susţinut încălcarea art. 1357 raportat la art. 71 și art. 72 C. civ. , atunci când instanța a considerat că nu există fapte ilicite în cauză pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei, Înalta Curte reține următoarele:

Verificarea legalităţii hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii cerinţei referitoare la existența unor fapte ilicite apte să angajeze răspunderea civilă delictuală, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă la situaţia de fapt, aşa cum a fost determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Or, pornind de la această premisă, a elementelor de fapt care au fost deja determinate, fiind în căderea exclusivă a instanţelor de fond, se reţine că prin decizia din apel s-a constatat, ţinând seama de specificul faptelor ilicite reclamate (atingerea demnităţii prin informaţii denigratoare, defăimătoare aduse în spațiul public, cu depăşirea libertăţii de exprimare) că prima instanță a făcut o legală aplicare a normelor privind răspunderea civilă delictuală în raport cu libertatea de exprimare jurnaliștilor.

Sesizând în mod corect particularitatea faptelor ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanţa de apel a îmbinat analiza cerinţelor de drept intern – fapta ilicită, vinovăţia, legătura de cauzalitate şi prejudiciul, reglementate de art. 1357 şi următoarele C. civ., cu exigenţele Convenţiei, luând în considerare factorii relevanți în realizarea balanţei între art. 10 şi art. 8, astfel cum au fost stabiliţi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunțând o hotărâre legală.

Printr-o primă critică susceptibilă de încadrare în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. , recurentul-reclamant a susţinut că dreptul la liberă exprimare a fost absolutizat, deşi este supus unor restrângeri necesare protecţiei dreptului la viaţă privată şi la demnitate. Caracterul nefondat al acestei critici reiese din analiza efectuată de instanţa de apel cu privire la limitele legale ale libertăţii de exprimare, prevăzute de art. 10 paragraful 2 al Convenţiei şi art. 75 alin. (2) C. civ., prin prisma criteriilor care pot fi transpuse în prezenta cauză, ajungând la concluzia corectă în sensul că nu au fost depăşite.

Astfel, în primul rând, a avut în vedere că articolul tratează un subiect de interes general, calificare care nu are rol teoretic, ci prezintă importanță practică, întrucât, pe de-o parte, în cazul unui subiect de interes public, limitele criticii admisibile sunt mult mai largi, ceea ce antrenează consecințe directe asupra analizei proporționalității, iar, pe de altă parte, temele de interes general se subsumează dreptului publicului de a primi astfel de informații. Instanța de apel a avut în vedere în mod corect reperele jurisprudențiale statuate de Curtea europeană în ceea ce privește calificarea afirmaţiilor litigioase, stabilind printr-o aprecierea integrată că subiectul abordat în cadrul buletinului informativ şi articolelor în discuţie se raportează la o problemă de interes general.

Referitor la statutul recurentului-reclamant, se observă că instanţa de apel a reţinut că poate fi asimilat unei persoane publice, concluzie adoptată atât pe baza împrejurării că acesta a fost în atenţia presei, cât şi a calităţii sale de om de afaceri (deţinător împreună cu familia sa a unor cunoscute branduri de băuturi răcoritoare ori alcoolice). Constatarea a atras, de asemenea, limite admisibile mai mari ale criticii, şi nu a făcut obiectul criticilor formulate în recurs.

De asemenea, se constată că raționamentul curții de apel cuprinde și analiza aspectelor referitoare la statutul pârâtei, în considerentele deciziei recurate fiind expuse particularități ale libertății de exprimare a jurnaliștilor.

Nu poate fi primită susţinerea recurentului-reclamant în sensul că acestea ar fi putut utiliza altă modalitate de exprimare, deoarece instanţa de judecată nu se poate substitui presei în alegerea mijloacelor stilistice şi tehnice de realizare a unei emisiuni sau a unui articol de presă. Cu toate că libertatea presei nu este absolută, trebuie remarcat că, prin prisma rolului său, esenţial într-o societate democratică pentru a preveni şi controla orice fel de derapaje, presa are un statut privilegiat, jurnaliştii bucurându-se de un grad de protecţie extrem de ridicat în exercitarea libertăţii de exprimare. Multiplele drepturi de care presa se bucură atrag în mod natural o serie de obligaţii şi responsabilităţi, ce trebuie respectate întocmai de către agenţii mass-media pentru a reclama apoi cu succes protecţia art. 10 din Convenţie în materia libertăţii presei.

În cauză, instanţa de apel a constatat că pârâta a respectat obligaţiile care compun etică jurnalistică. În etapa de evaluare a atitudinii subiective a pârâtei, au fost avute în vedere reperele de ordin stilistic (modul de exprimare și tehnica de relatare), stilul jurnalistic, privind gradul de exagerare sau provocare specific presei, exigențele deontologiei profesionale privind obligația de documentare și respectarea prezumției de nevinovăție, precum și elementele concrete din situația de fapt.

Cât privește stilul jurnalistic, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte reţine că judecata de valoare expusă în cadrul titlului buletinului informativ „(...)” şi „(...)” nu depăşeşte limitele libertăţii de exprimare, faţă de doza de exagerare şi provocare specifică presei, cât şi elementele de ordin stilistic şi metaforic specifice unui titlu. Folosirea anumitor expresii destinate în mod verosimil să atragă atenţia publicului este permisă, astfel încât un limbaj de acest tip, chiar şi provocator, nu poate, în sine, să ridice o problemă privind depăşirea limitelor libertăţii de exprimare. Chiar dacă s-a adoptat un stil senzaționalist în prezentarea informaţiilor, tocmai pentru a deveni mai atractiv pentru telespectatori/cititori, acest fapt, în sine, se menţine în limitele libertăţii de exprimare, fiind respectată doza de exagerare şi provocare specifică presei, deoarece, pe de o parte, raportat şi la baza factuală – dosarul nr. x/P/2018 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor şi dosarul penal nr. x/111/2020 al Tribunalului Bihor, informațiile transmise nu au fost apte să inducă în eroare publicul, iar, pe de altă parte, jurnaliştilor le este permis să recurgă la sarcasm şi ironie, acestea fiind de pe deplin compatibile cu libertatea presei.

Cu toate că asemenea cuvinte, privite izolat, ar putea fi considerate dure, acestea au fost utilizate într-un context critic, fiind menite a amplifica scopul emisiunilor/articolelor, respectiv de a atrage atenția asupra problemei acuzării reclamantului de săvârşirea unor infracţiuni, a trimiterii sale în judecată şi a solicitării formulate de parchet de arestare în lipsă. Limbajul general folosit nu este insultător, subiectul abordat este unul de interes general, astfel că emisiunea și articolele în discuție nu reprezintă un atac gratuit la adresa recurentului-reclamant.

Înalta Curte reține că relatările despre un litigiu penal în curs nu afectează dreptul la imagine al reclamantului. Informațiile prezentate se încadrează în limitele libertății de exprimare a jurnaliștilor, care include dreptul de a prezenta și de a comenta procedurile judiciare în limitele determinate de respectarea prezumției de nevinovăţie a persoanei vizate, ce face obiectul cercetărilor penale, cât şi de respectarea imaginii publice a justiţiei. Nu poate trece neobservat faptul că informațiile referitoare la dosarul penal au o dimensiune publică, legată de funcția preventivă pe care o are legea penală, iar pe de altă parte, raportat la infracțiunile investigate, publicul are în mod legitim un interes să fie informat.

Astfel, întrucât respectarea prezumţiei de nevinovăţie presupune obligaţia de a se abţine de la a declara public sau sugera în orice mod că cel pus sub urmărire penală sau trimis în judecată se face vinovat de săvârşirea infracţiunii, înainte de a i se stabili vinovăţia printr-o hotărâre judecătorească definitivă, este lipsită de suport juridic susținerea în sensul că, la momentul difuzării emisiunii/publicării articolelor, faptele penale nu erau constatate printr-o hotărâre judecătorească.

Drept urmare, cât privește nemulțumirea recurentului-reclamant în sensul că intimata-pârâtă a prezentat informații despre fapte penale cu titlu de adevăr absolut, se constată că instanța de apel a fost chemată să analizeze dacă articolul a adus atingere prezumţiei de nevinovăţie. În cauza de referință Allenet de Ribemont împotriva Franței, Curtea europeană a remarcat că „libertatea de exprimare garantată de articolul 10 al Convenției include libertatea de a primi și de a transmite informații. Articolul 6 paragraful 2 nu poate împiedica, prin urmare, autoritățile să informeze publicul cu privire la anchetele penale aflate în derulare, însă trebuie să facă acest lucru cu toată discreția și circumspecția necesare pentru a respecta prezumția de nevinovăție”.

Din acest unghi al analizei, Înalta Curte confirmă că informațiile prezentate și exprimările utilizate nu încalcă prezumția de nevinovăție a reclamantului și nici dreptul la reputație și onoare, deoarece nu au fost făcute afirmații privind vinovăția sau condamnarea sa, iar, pe de altă parte, aspectele de fapt relatate au fost întemeiate pe dosarul penal nr. x/111/2020 înregistrat pe rolul Tribunalului Bihor. Ca atare, cum informațiile prezentate descriu doar o stare de suspiciune în ceea ce privește săvârșirea unor fapte penale, acestea nu au aptitudinea de a transmite ideea unei culpabilități, astfel că, în acord cu concluzia instanței de apel, se reține că acestea nu sunt defăimătoare.

Din această perspectivă, validând concluzia curții de apel, Înalta Curte mai observă că nu poate aduce atingere prezumției de nevinovăție utilizarea termenului ,,fugar”, din moment ce nu devoalează decât calitatea reclamantului de inculpat/suspect în cadrul unui proces penal nefinalizat, neavând aptitudinea de a induce în eroare publicul, în contextul în care parchetul a solicitat arestarea reclamantului în lipsă, trimis în judecată pentru săvârşirea mai multor infracţiuni. Totodată, termenul utilizat nu reprezintă un ,,verdict” în legătură cu faptele penale despre care s-a făcut vorbire. În consecință, este nefondată și critica privind nerespectarea prevederilor art. 14 din Codul Deontologic al Jurnaliștilor. Prin urmare, informațiile privind ancheta penală în curs de desfășurare nu au fost prezentate cu titlu de adevăr absolut. Susținerea recurentului-reclamant în sens contrar fiind combătută de considerentele instanței de apel, care corect a remarcat că faţă de modalitatea de expunere a acestor informații nu a existat o deformare a realităţii.

Nu poate fi reținută nici aplicarea greşită a normelor europene care reglementează principiile de etică jurnalistică, prevăzute de Rezoluţia nr. 1003/1993 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la 1 iulie 1993. Analiza curții de apel a avut în vedere calificarea afirmațiilor referitoare la dosarul penal, făcând distincția între judecăți de valoare și fapte. Ca atare, calificând anumite afirmații în fapte, curtea de apel a respectat și cerința privind proba verității, sens în care a reținut că acestea se întemeiau pe existenţa unui proces penal în curs, respectiv pe informaţii oferite publicului de parchet şi de instanţă. Dat fiind impactul asupra reputaţiei reclamantului, curtea de apel a evidenţiat că informaţiile privind comiterea unor infracţiuni au o bază factuală solidă, întrucât informaţiile puse la dispoziţia publicului respectă cerinţa veridicităţii şi a eticii jurnalistice.

Pretinzând că instanța de apel a apreciat greşit asupra inexistenţei faptelor ilicite, prin raportare la un context factual ce nu corespunde realității juridice desprinse din probatoriul administrat, recurentul-reclamant a redat, într-o manieră inadecvată, pentru faza procesuală a recursului, nemulțumirea sa față de temeinicia soluției, arătând că instanţa de apel trebuia să ajungă la o altă concluzie, respectiv aceea că sunt întrunite condițiile pentru a atrage răspunderea delictuală a pârâtei.

Având în vedere că, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale se impune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la fapta ilicită, existenţa prejudiciului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia, constatarea neîntrunirii oricăreia dintre acestea fiind de natură a determina respingerea acţiunii, Înalta Curte urmează a observa că, faţă de concluzia mai sus reținută cu privire la inexistența faptelor ilicite, nu se mai impune examinarea celorlalte cerinţe, referitoare la vinovăţie, prejudiciu şi legătura de cauzalitate. În condițiile în care nici instanțele de fond nu au făcut o astfel de analiză, cu atât mai mult ea este inutilă în recurs, neexistând statuări ale instanțelor anterioare, pe aceste aspecte, care să poată fi verificate de instanța de control judiciar. Așadar, câtă vreme nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că pârâta beneficiază de protecția art. 10 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale și nu poate fi obligată la despăgubiri către reclamant, susținerile în sens contrar subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. urmând a fi înlăturate.

În consecință, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. , Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 899A din 7 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2024.

Cu opinie separată, în sensul:

Admite recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 899A din 7 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Opinia separată ce vizează soluția de admitere a recursului declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 899A din 7 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanţe de apel are în vedere următoarele considerente din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. , vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei. Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura litigiului.

Din perspectiva dispozițiilor legale enunțate, Înalta Curte reţine că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Întrucât motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. , în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art.21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa. Cum motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, Înalta Curte reţine că fundamentul acestui motiv de nelegalitate rezidă din nerespectarea prevederilor art. 425 lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei”.

Raportând cele expuse la decizia recurată, opinia separată reţine că. în raport de obiectul dedus judecații ce vizează răspunderea civilă delictuală a pârâtei, hotărârea instanței de apel nu se circumscrie exigenţelor prevăzute de art. 425 lit. b) C. proc. civ. , în condițiile în care considerentele hotărârii recurate, nu cuprind motivele fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia adoptată.

Astfel, deși se reţine că ,,prin raportare la susţinerile apelantului - reclamant din cererea de chemare în judecată, Curtea reţine că se invocă incidenţa răspunderii civile delictuale proprii a pârâtei B S.R.L., în calitate de titulară a licenţei audiovizuale pentru postul de televiziune D., pe cale de consecinţă, Curtea constată aplicabilitatea, în cauza de faţă, a dispoziţiilor art. 252, 253, 257 C. civ., raportate la art. 72, 73, precum şi la art. 1349 şi urm. C. civ., precum şi a art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”, fără a proceda la o analiză a dispozițiilor legale enunțate în raport de starea de fapt necontestată, instanţa de apel constată totuşi că ,,articolele reprezintă o reflecție a activităţii organelor judiciare” Aceasta cu atât mai mult cu cât instanța de apel deși nu a procedat la o analiză a faptelor imputate pârâtei totuși concluzionează că ,,practic, câtă vreme redactarea şi publicarea articolelor nu reprezintă în sine o faptă ilicită, fapta pârâtei B S.R.L. de a difuza buletinul informativ şi de a găzdui respectivele articole pe domeniul său de internet nu poate avea în sine nimic ilicit, ci a contribuit la o informare corespunzătoare a publicului”, reține aspecte legate doar de persoana reclamantului care ,,a intrat în atenția publicului larg urmare a calităţii sale de fiu al numitului E, un important om de afaceri din România, unul dintre proprietarii grupului , , și , cȃt şi ca urmare a apariţiilor în presă”.

Prin urmare, instanţa de apel reţine că ,,reclamantul poate fi asimilat unei persoane publice, conform raționamentului expus, limitele criticii admisibile împotriva acestuia fiind, astfel, mai mari, iar speranţa legitimă a acestuia de a i se proteja viaţă privată trebuind să fie mult mai redusă. Referitor la notorietatea persoanei vizate, instanţa are în vedere faptul că apelantul - reclamant nu este persoană publică, neocupând o funcţie publică ȋn Romȃnia, dar are calitatea de persoană cunoscută publicului, ȋn sens convenţional”.

Din perspectiva acestor considerente reținute de instanța de apel în motivarea soluției adoptate, opinia separată reţine că ,,notorietatea reclamantului” nu poate fi nici ,,asimilată noțiunii de persoană publică” şi nici echivalentă acestei noțiunii, cum greșit şi nelegal a reținut instanța de apel.

Or, o astfel de motivare/argumentare a soluției adoptate cu referire la faptul că deși ,,- reclamantul nu este persoană publică, neocupând o funcţie publică ȋn Romȃnia”, ci ,,are calitatea de persoană cunoscută publicului, ȋn sens convențional” datorită ,,calităţii sale de fiu al numitului E, un important om de afaceri din România, unul dintre proprietarii grupului ” fără o analiză concretă a stării de fapt în raport de dispozițiile art. 252, 253, 257 C. civ., art. 72, 73, precum şi art. 1349 şi urm. C. civ., şi a art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, a căror aplicabilitate în cauză a fost constată de instanța de apel, opinia separată reţine că motivarea hotărârii nu se circumscrie exigenţelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motiv pentru care soluția ce se impunea în cauză viza admiterea recursului declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 899A din 7 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.