Civil liability damages: limitation period begins upon knowledge of tortfeasor, not quantification of loss

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la 02.12.2019, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B, obligarea acestuia la plata sumei de 80.000 euro, respectiv 382.248 echivalent în lei, cu titlu de daune interese şi a sumei de 50.000 euro, respectiv 2.389.050 echivalent în lei, cu titlu de daune morale.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1323/2021 din 27 mai 2021, Tribunalul Iaşi, Secţia I Civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie invocată de pârâtul B, a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A având ca obiect răspundere civilă delictuală, ca neîntemeiată, și a obligat reclamantul la plata către pârât a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 lei, reprezentând onorariu apărător.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin încheierea din 10 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/99/2019, Curtea de Apel Iași, Secția civilă a admis cererile formulate de reclamant și de către pârât cu privire la administrarea probelor cu înscrisuri și a respins cererea reclamantului de administrare a probei cu expertiză, a probei testimoniale și a probei cu interogatoriul părții adverse.

Prin decizia civilă nr. 108/2022 din 7 martie 2022, Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă a respins apelul formulat de reclamantul A împotriva sentinței nr. 1323/2021 din 27 mai 2021, pronunțată de Tribunalul Iași, Secția I civilă, a admis apelul incident formulat de pârâtul B împotriva sentinței nr. 1323/2021 din 27 mai 2021, pronunțată de Tribunalul Iași, Secția I civilă, hotărâre pe care a schimbat-o, în tot, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtul B, a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamantul A și a dispus obligarea reclamantului A să îi plătească pârâtului B suma de 2.000 lei, cheltuieli de judecată în apel.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 108/2022 din 7 martie 2022 și a încheierii din 10 decembrie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, în dosarul nr. x/99/2019, a declarat recurs reclamantul A solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, curții de apel.

După expunerea pe larg a situației de fapt și a parcursului procesual, recurentul-reclamant a formulat următoarele critici:

În ceea ce priveşte recursul exercitat împotriva încheierii de şedinţă din 10.12.2021, prevalându-se de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat soluția curții de apel pentru nerespectarea prevederilor art. 175. alin. (1), art. 6, art. 7., art. 13., art. 22. alin. (2), alin. (6) şi alin. (7), art. 249., art. 264 şi art. 479. alin. (1) C. proc. civ., pentru încălcarea deciziei pronunțate în recursul în interesul legii nr. 9/2020 şi a art. 6 paragraf 1 din CEDO, având în vedere că probele solicitate erau imperios necesare în vederea aflării adevărului juridic, în virtutea caracterului devolutiv al apelului.

În acest context, arată că instanța de apel nu a expus raționamentul logico-juridic care a stat la baza soluției de respingere a cererii de probatorii, ceea ce demonstrează încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și justifică incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, cu referire la nelegalitatea deciziei recurate, recurentul-reclamant a învederat următoarele aspecte:

Decizia atacată este nulă de drept având în vedere că prin aceasta, instanţa a încercat o suplimentare a motivării încheierii de ședință din 10.12.2021, încălcând astfel, dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil şi principiul contradictorialităţii părţilor în procesul civil prin prisma art. 14. alin. (5) şi alin. (6) C. proc. civ., instanța statuând asupra unor aspecte ce nu au fost puse, anterior, în discuţia părţilor, reținând, în mod greșit, intervenirea unei modificări a cadrului procesual în apel.

În mod greșit, instanța de apel a reținut lipsa de obiect a apelului principal, cu încălcarea prevederilor 175. alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia pronunțată, curtea de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 175. alin. (1), prin raportare la art. 233. alin. (1) lit. j), art. 6, art. 7, art. 13, art. 22 alin. (2), alin. (6) şi alin. (7) C. proc. civ. şi art. 6 paragraf 1 din CEDO şi decizia pronunțată în recursul în interesul legii nr. 9/2020, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Decizia recurată nu este motivată, în sensul în care instanța de apel nu a analizat susţinerile şi apărările reclamantului formulate atât prin actele de procedură depuse cauzei, cât şi la termenele de judecată și nu a dat eficiența cuvenită mijloacelor de probe administrate și care au condus la admiterea excepţiei prescripției dreptului material la acţiune.

În absența prezentării silogismului judiciar al instanței care a condus la pronunțarea soluției a fost încălcat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil prin prisma neanalizării cu prioritate, a înscrisurilor depuse de reclamant, încuviinţate prin încheierea de ședință din 10.12.2021 şi care demonstrau momentul epuizării faptei ilicite a pârâtului şi naşterea prejudiciului în patrimoniul reclamantului.

În mod greșit, instanța de apel a examinat exclusiv susținerile pârâtului din cuprinsul apelului incident, încălcând prevederile art. 264, art. 425. alin. (1) lit. b) prin raportare la art. 482 C. proc. civ.

Instanța de apel nu a ținut seama de înscrisurile depuse la dosarul cauzei și care probau temeinicia susținerilor reclamantului, reprezentate de procesul verbal nr. x/2014 din 13.10.2015, emis în dosarul de executare cu nr. x/2014 de Biroul Executorului Judecătoresc C; contractul de împrumut, autentificat sub nr. 3642 din 27.10.2015 de notar D din cadrul Societăţii Profesionale Notariale E; contractul de ipotecă din 22.02.2007; certificatul de urbanism nr. 2221/03.07.2018; ordinul de plată pentru suma de 130.969,81 lei; corespondenţa purtată cu Banca F S.A. cu privire la ridicarea popririi din C.F.; extras de carte funciară aferentă anilor 2015, 2016, 2017, 2018; invitaţie la mediere din 20.04.2018; publicaţie de vânzare imobiliară nr. 1928/2018; contract de vânzare-cumpărare din 2019; adresă B.E.J. C -încuviinţare valorificare bun imobil din 01.08.2019; plan de dezvoltare urbanistică zonală (...). Mun. Iași; articol privind investiţia - G.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut o situaţie străină de pricina dedusă judecăţii, iar prin analizarea doar a apelului incident exercitat de pârât, a fost încălcat dreptul la apărare al reclamantului.

Instanţa de apel a procedat la interpretarea şi aplicarea greşită a art. 2528 alin. (1) C. civ., fără să se raporteze la dispoziţiile art. 1357 din acelaşi cod din perspectiva în care pârâtul a săvârşit mai multe fapte ilicite în perioada 2015-2018, respectiv 2019, care au produs prejudicii distincte.

În contextul în care executarea silită a debutat în 2018, iar vânzarea a fost dispusă în 2019, cuantumul prejudiciului nu a putut fi determinat decât în 2019, cu ocazia vânzării silite a imobilului la licitaţie publică, contrar reținerilor curții de apel, ceea ce are drept consecință faptul că acțiunea pendinte a fost introdusă în interiorul termenului general de prescripție de 3 ani.

5. Apărările formulate în cauză

La 14 decembrie 2023, intimatul-pârât A a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, în condițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului și menținerea, ca temeinică și legală, a deciziei curții de apel.

La 08 ianuarie 2024, recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de către intimatul-pârât B și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, pentru motivele expuse prin cererea de recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:.

Cu privire la excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimatul-pârât prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., „recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., „cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor”.

Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar doar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, părţile putând-o critica numai pentru motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În cauză, se constată că recurentul-reclamant a respectat aceste exigenţe legale, din moment ce unele dintre argumentele pe care le-a invocat prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care se invocă nesocotirea de către instanța de apel a normelor procesuale, nemotivarea hotărârii judecătorești şi încălcarea normelor de drept material, respectiv a prevederilor care reglementează prescripția extinctivă din perspectiva momentului de la care a început să curgă acest termen, astfel că Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimatul-pârât prin întâmpinare.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Luând în examinare motivele de recurs formulate împotriva încheierii de şedinţă din 10 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Iași, Secția civilă subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a invocat, în esenţă, o încălcare de către instanţa de apel a regulilor de procedură, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a probei cu expertiza tehnică evaluatorie imobiliară, a probei cu martori și a celei cu interogatoriul pârâtului, în contextul în care, în opinia recurentului-reclamant, aceste probe erau imperios necesare a fi administrate de instanța de judecată în vederea aflării adevărului juridic, în virtutea caracterului devolutiv al apelului.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., ,,(…) judecătorul este în drept (...) să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc”.

Aceste dispoziţii legale trebuie corelate cu cele ale art. 258 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 255 din același cod, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.

Rezultă, din cele de mai sus, că atunci când trebuie să decidă cu privire la probele ce trebuie administrate în vederea aflării adevărului, legea îi recunoaşte judecătorului un drept de apreciere, acesta având prerogativa de a analiza, în concret, raportat la obiectul şi particularităţile procesului, care dintre probele propuse de părţi sunt pertinente, concludente şi legale, precum şi a oportunităţii administrării anumitor probe, în funcţie de situaţia particulară a fiecărei cauze în parte.

Drept urmare, soluţia de respingere a probelor propuse de părţile litigante se bazează pe aprecierea instanţei de judecată cu privire la relevanţa probei şi la utilitatea administrării acesteia, la momentul solicitării, nefiind de natură să atragă o nesocotire a dispoziţiilor art. 6 art. 7 art. 13, art. 22 alin. (2), alin. (6) și alin. (7), art. 249 și art. 264 C. proc. civ. așa cum se acreditează de către recurentul-reclamant prin memoriul de recurs.

Aşadar, admiterea sau respingerea unor probe propuse de parte, apreciate de instanța fondului ca neutile, nu reprezintă o măsură cenzurabilă în calea de atac a recursului, evaluarea admisibilităţii şi utilităţii probelor, fiind, în mod necesar, o etapă prealabilă soluţionării cauzei şi, consecutiv, dezînvestirii instanţei.

Criticând încheierea din 10 decembrie 2021, recurentul-reclamant a afirmat că instanța de apel a încălcat și prevederile art. 479 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., din perspectiva în care soluția de respingere a cererii de probatorii nu a avut în vedere obiectul cauzei şi motivele de apel formulate.

Critica nu poate fi primită având în vedere că, în materia probelor, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată pe calea recursului, nu însă şi concludența şi utilitatea probei, instanţele fondului fiind suverane în această privinţă, aşa cum s-a relevat şi anterior.

Potrivit art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel poate dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea de probe noi, dar numai „în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei”.

În realitate, deşi recurentul-reclamant critică încheierea invocând o nesocotire a normelor procedurale, aceasta nu invocă încălcarea nici unei norme procesuale referitoare la legalitatea probei, ci se referă tot la pertinenţa şi concludența probelor ce i-au fost respinse, arătând împrejurările care ar fi trebuit să fie demonstrate, în sprijinul pretenţiilor sale, respectiv caracterul continuu al faptei ilicite cu efect asupra momentului de debut al curgerii termenului de prescripție extinctivă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Or, este atributul exclusiv al instanţelor de fond să stabilească aptitudinea unei probe de a conduce sau nu la soluţionarea procesului.

Referitor la pretinsa încălcare a rolului activ al instanţei şi a dreptului la apărare ca efect al respingerii, de către instanţa de apel, a solicitării de încuviințare a probatoriilor, Înalta Curte constată că, în realitate, prin această critică, deşi susţinută formal din perspectiva încălcării unor dispoziţii de drept procesual, este exprimată, în realitate, nemulţumirea recurentului-reclamant privind soluţia dată de instanţa de apel asupra acestei cereri de probe.

Astfel, recurentul-reclamant afirmă că prin respingerea acestor probe instanţa de apel a fost lipsită de rol activ (art. 22 alin. (2) C. proc. civ.) întrucât nu s-a procedat la aflarea adevărului în cauză şi că i-a fost încălcat dreptul la apărare, hotărârea fiind pronunţată doar în raport de susținerile intimatului-pârât din cuprinsul apelului incident.

Înalta Curte reamintește că rolul activ al instanţei nu este indisolubil legat de soluţionarea favorabilă a unei cereri de probatorii. Astfel, dacă instanţa de judecată apreciază că proba solicitată nu este pertinentă, concludentă şi utilă cauzei, o va respinge, fără ca prin aceasta să eludeze principiul rolului activ.

Totodată, împrejurarea că instanţa nu dă curs cererii de probatorii formulată de către una dintre părţile dosarului, nu atrage de plano încălcarea dreptului la apărare, câtă vreme soluţia dată asupra acesteia este rezultatul deliberării şi aprecierii, cu luarea în considerare a probelor deja administrate.

Contrar susţinerii recurentului-reclamant, instanţa de apel nu s-a raportat, în soluţia pronunţată, exclusiv la susţinerile uneia dintre părţi, ci a avut în vedere poziţiile procesuale ale tuturor participanţilor la proces, susţinerile şi apărările formulate de către fiecare dintre aceştia, precum şi actele şi lucrările dosarului.

Drept urmare, acest motiv de recurs excedează unei veritabili critici de nelegalitate şi tinde la substituirea unei aprecieri diferite celei date de instanţa de apel, astfel că va fi înlăturată.

În continuare, printr-o altă critică, recurentul-reclamant a invocat, circumscris motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că încheierea recurată nu conține considerentele pentru care au respinse cererea de probatorii, astfel că lipsa motivelor de fapt şi de drept pentru care au fost înlăturate apărările formulate, au condus la încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curte constată, raportat la argumentele expuse în respingerea motivului de casare analizat anterior, că acest motiv de casare este nefondat, întrucât încheierea de ședință recurată respectă exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum şi de prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, nefiind decelate considerente incomplete, neclare, contradictorii sau străine de natura pricinii.

Instanţa de apel a arătat de ce cererea de probatorii formulată de reclamant nu poate fi admisă. Astfel, în privinţa cererii de încuviinţare a probei cu expertiză tehnică în evaluare imobiliară, pornind de la obiectul cererii de chemare în judecată și situația de fapt dedusă judecății, raportat la obiectivele propuse prin cererea de administrare a probei cu expertiză și de înscrisurile exhibate, instanţa de apel a apreciat că aceasta nu este utilă cauzei. În privinţa probei cu interogatoriul pârâtului, instanţa de apel a constatat că nu se impune readministrarea acestei probe, efectuată şi în faza procesuală anterioară, având în vedere că nu au fost relevate aspecte diferite sau noi ce se doresc a fi probate. Referitor la proba testimonială solicitată de reclamant, curtea de apel a apreciat că aceasta nu este utilă cauzei, având în vedere aspectele indicate în cererea de administrare a probei şi teza probatorie indicată.

Prin urmare, contrar afirmaţiilor recurentului-reclamant, argumentarea încheierii recurate este una logică, clară, coerentă şi în acord cu prevederile legale aplicabile cauzei. Faptul că soluţia pronunţată nu a coincis cu interesul promovat de recurentul-reclamant nu poate echivala însă cu o lipsă a motivării, fiind posibil controlul legalității acesteia în calea de atac a recursului datorită considerentelor concrete, specifice, în acord cu exigentele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, nu pot fi primite criticile ce vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte decizia civilă nr. 108/2022 din 7 martie 2022, recurentul-reclamant a formulat trei critici, subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., susţinând, pe de o parte, că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 14 alin. (5) și alin. (6), art. 233 alin. (1), art. 6, art. 7, art. 13, art. 22 alin. (2), alin. (6) și alin. (7) C. proc. civ., că hotărârea recurată nu este motivată, iar pe de altă parte, a invocat o încălcare o aplicare greşită a prevederilor legale care reglementează începutul curgerii termenului de prescripție a dreptului de a antrena răspunderea civilă delictuală a pârâtului, dar și a art. 1357 C. civ.

Examinând primul motiv de recurs, întemeiat pe ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a-l înlătura pentru următoarele considerente.

Trecând peste împrejurarea că invocarea nesocotirii de către instanţa de apel a prevederilor art. 233 alin. (1), art. 6, art. 7, art. 13, art. 22 alin. (2), alin. (6) și alin. (7) C. proc. civ. este una pur formală, având în vedere că nu au fost expuse argumente care să susțină pretinsele critici prin raportare la constatările curții de apel, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant a invocat nulitatea deciziei, în raport de prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ. pentru încălcarea dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil și nerespectarea principiului contradictorialității în raport de reținerile curții de apel din conținutul deciziei recurate care, în opinia sa, vin să completeze, în mod nepermis, motivarea instanței în ceea ce privește respingerea cererii de probatorii cu privire la chestiuni care nu au fost puse în discuția contradictorie a părților.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant apelează la o exprimare generică, fără a circumstanția în vreun fel care ar fi acele chestiuni în privința cărora instanța de apel s-a pronunțat, fără a le pune, în prealabil, în discuția contradictorie a părților, și care au avut ca efect încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil, rezumându-se a afirma că utilizarea sintagmei „suplimentar celor consemnate în încheierea din 10 decembrie 2021” ar atrage incidența nulității deciziei.

Examinând conținutul practicalei încheierii de la termenul din 10 decembrie 2021 la care au fost dezbătute cererile de probatorii, Înalta Curte constată că reclamantul a beneficiat de o apărare calificată, prin apărător ales, avocat H căruia instanța de apel i-a acordat cuvântul în susținerea cererii de probatorii, ocazie cu care acesta a avut posibilitatea să își argumenteze și să îți susțină tezele probatorii, contrar aserțiunilor părții recurente.

Totodată, din cuprinsul considerentelor deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a constatat schimbarea, în apel, a cauzei juridice a acțiunii deduse judecății, reliefând, în susținerea silogismului juridic avut în vedere la pronunțarea soluției, că aspectele învederate de reclamant prin declarația de apel referitoare la prejudiciul încercat ca urmare a pierderii câștigului pe care l-ar fi putut obține din vânzarea imobilului în perioada 2015-2018, excedează cadrului procesual pendinte, în contextul în care cererea de chemare în judecată s-a întemeiat pe o cauză juridică diferită, care a vizat contravaloarea imobilului a cărui proprietate a pierdut-o în 2019.

Or, contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că aceste împrejurări nu demonstrează o încălcare a dreptului la apărare și la un proces echitabil sau o nesocotire a principiului contradictorialității care guvernează procesul civil, așa cum pretinde recurentul-reclamant prin criticile formulate, având în vedere că, potrivit consemnărilor de la termenul din 02 februarie 2022 când au avut loc dezbaterile pe fondul apelurilor, curtea de apel, interpelând apărătorul ales al reclamantului în legătură cu posibilitatea invocării în apel, în raport de prevederilor art. 478 C. proc. civ., a aspectelor relevate prin cererea de apel, acesta a afirmat că nu a fost modificat cadrul procesual în apel, ci doar au existat deficiențe în corelarea apărărilor formulate de avocații care au reprezentat partea în cele două faze procesuale, fond și apel, existând din această perspectivă, strategii de apărare diferite.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recurentului-reclamant i-a fost respectat dreptul la apărare și la un proces echitabil, iar instanța de apel a respectat întru totul principiile oralității și contradictorialității procesului civil, iar faptul că prin considerente a înlăturat susținerile părții nu poate reprezenta o nesocotire a acestor drepturi.

În continuare, recurentul-reclamant, în cuprinsul aceleiași critici circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a invocat, în temeiul art. 175 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea deciziei recurate din perspectiva în care a susținut că sunt nelegale considerentele reținute în privința apelului principal în contextul în care anterior instanța de apel constatase lipsa de obiect a acestuia.

Înalta Curte reamintește împrejurarea că dispozițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ. de care recurentul-reclamant s-a prevalat în susținerea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. reglementează regimul juridic al nulității condiționate de existența unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia, în ipoteza nesocotirii unei cerințe legale.

Din modul în care recurentul-reclamant a înțeles să formuleze acest argument în susținerea nelegalității deciziei recurate, nu rezultă o încălcare a normelor procesuale care să reclame incidența motivului de casare invocat având în vedere că partea nu a indicat care ar fi norma de drept procesual nesocotită de instanța de apel și nici vătămarea produsă. Prin urmare, și această critică este nefondată.

O altă critică formulată de către recurentul-reclamant a vizat o pretinsă nemotivare a deciziei curții de apel, în ceea ce privește considerentele care au stat la baza reținerii intervenirii sancțiunii prescripției dreptului reclamantului de a obține condamnarea pârâtului.

În argumentarea acestei critici, recurentul-reclamant a învederat că deciziei recurate îi lipsește silogismul judiciar care a fundamentat soluția pronunțată, instanța de apel admițând excepția prescripției dreptului material la acțiune fără a avea în vedere apărările formulate în apel, atât în scris cât și orale, dar și înscrisurile și probatoriile administrate în cauză (extrase de carte funciară ale imobilului, contracte de ipotecă, certificate de urbanism etc.) .

Potrivit acestui temei legal, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, așadar, ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reţine că, din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.

Invocând acest caz de casare, recurentul-reclamant susţine că decizia curții de apel este nemotivată, în sensul în care aceasta nu s-a raportat la susținerile părții și la probatoriile administrate în cauză.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare, stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, curtea de apel, analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe, a reținut că apelul incident este fondat iar acțiunea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata de daune interese este prescrisă.

În aceste sens, instanța de prim control judiciar a constatat că în raport de prevederile art. 2528 C. civ. și față de împrejurarea că din răspunsul la întâmpinare depus la fond (fila 74 dosar tribunal) rezultă că reclamantul A a cunoscut persoana vinovată de producerea pagubei la 06 octombrie 2016, când a rămas definitivă sentința civilă nr. 4230 din 08 aprilie 2016, care marchează și momentul de început al curgerii termenului de prescripție de 3 ani.

În privința pretinsei interveniri a unei întreruperi în curgerea termenului de prescripție, curtea de apel a constatat că nu poate fi primită apărarea apelantului reclamant în sensul că formularea plângerii penale la 27 noiembrie 2015 a întrerupt termenul de prescripție, atâta timp cât această împrejurare este plasată anterior datei la care a început să curgă termenul de prescripție.

Constatând fondate criticile pârâtului din apelul incident și intervenită sancțiunea prescripției acțiunii deduse judecății, în mod corect, instanța de apel nu a mai procedat la analiza, pe fond, a pretențiilor deduse judecății, inclusiv a înscrisurilor exhibate și a probelor administrate în susținerea acțiunii, prescripția reprezentând o sancțiune care împiedică dezlegări pe fondul pricinii.

Prin urmare, Înalta Curte consideră că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic propriu al instanței de apel, contrar susținerilor recurentului-reclamant, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

Înalta Curte reaminteşte că motivarea unei hotărâri judecătorești este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, cerințe care, după cum anterior s-a precizat, în speţa de faţă sunt îndeplinite.

În jurisprudenţa CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esenţial al dreptului părţii la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) şi că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părţilor, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006), exigențe convenționale care în speța de față sunt îndeplinite după cum mai sus s-a arătat.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentul-reclamant, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva examinării aspectelor care pun în discuţie aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reţine că prin memoriul de recurs, s-a pretins o nesocotire de către instanța de apel a prevederilor art. 2528 alin. (1) C. civ., fără să se țină seama de dispozițiile art. 1357 din același cod și de împrejurarea că pârâtul a săvârșit fapte ilicite concurente (indisponibilizarea imobilului prin notările din cartea funciară care l-au pus pe reclamant în imposibilitate de a valorifica, prin vânzare, imobilul sau de a contracta un credit), context în care în opinia părții recurente, termenul de prescripție a început să curgă în 2019, când imobilul a fost supus vânzării la licitație publică, în cadrul executării silite.

Dintru început, Înalta Curte observă că prin invocarea aplicării greșite de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1357 C. civ. care reglementează condițiile antrenării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, recurentul-reclamant ignoră, practic, soluția dată de instanța de apel care a soluționat pricina ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, excepție peremptorie, care împiedică analiza, pe fond, a aspectelor deduse judecății.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu se poate reține o aplicare sau interpretare greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1357 C. civ. din perspectiva existenței unor fapte ilicite ale pârâtului, așa cum se acreditează prin memoriul de recurs, de vreme ce instanța nu a dat o dezlegare cererii privind antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru prejudiciul pretins de reclamant pentru argumentul mai sus-expus.

În privința datei de început al curgerii termenului de prescripție, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant încearcă să plaseze acest moment în raport de împrejurarea cunoașterii cuantumului prejudiciului și care în opinia sa, este reprezentat de inițierea procedurii de executare silită, prin vânzare, la licitație publică, a imobilului, care a făcut obiectul dosarului de executare silită nr. x/2018 al Biroului Executorului judecătoresc C.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod corect, dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ., atunci când a reţinut că momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție este data rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost admisă contestația la executare, 06 octombrie 2016, neputând fi primită interpretarea că începerea curgerii termenului de prescripție este condiționată de cunoașterea întinderii pagubei care coincide cu momentul la care imobilul a fost pus în vânzare, la licitație publică, în cadrul executării silite.

Din moment ce, în cadrul litigiului de faţă, se solicită obligarea intimatului-pârât la plata unei sume de bani, decurgând din angajarea răspunderii sale civile delictuale, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că sunt aplicabile dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ., potrivit cărora prescripţia începe să curgă „de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea

Prevederile 2528 alin. (1) C. civ. instituie două momente alternative, în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv). Textul de lege nu se referă la momentul cunoaşterii întinderii pagubei, ci la cel al cunoaşterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripție (în speţă, acesta fiind de 3 ani, conform art. 2517 C. civ.), păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia.

Soluţia începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiunea în reparaţie a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când victima a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripţiei un timp îndelungat, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituţia prescripţiei. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit şi un al doilea moment (de data aceasta, obiectiv) de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, şi anume data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, realizând, astfel, armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să înainteze acţiunea în răspundere civilă delictuală. Având în vedere configurația juridică a instituției culpei, la care face trimitere art. 2528 alin. (1) C. civ. („trebuia să”), nu este suficient ca victima să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situaţie reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranță, ci este necesar un element esențial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenței pe care a manifestat-o.

Cu alte cuvinte, păgubitul nu poate invoca în beneficiul său demararea în 2018, de către executorul judecătoresc C, a procedurii de executare silită a imobilului, prin vânzare la licitație publică, pentru a-și ascunde lipsa de diligență în privința unui control atent asupra săvârșirii unor potențiale fapte ilicite în detrimentul patrimoniului său. Aprecierea atitudinii psihologice a victimei se face în abstract, raportându-se la conduita unei persoane de o prudență și diligență normale, adică a unei persoane rezonabile, al cărei prototip este distinct de cel al unei persoane obișnuite. Ca atare, analiza conduitei păgubitului se raportează la un standard obiectiv, iar nu la însușirile și capacitatea de a-și reprezenta în mod corect situația, adică la un criteriu subiectiv şi concret.

Prin memoriul de recurs s-a susţinut că paguba nu putea fi stabilită cu certitudine până la inițierea procedurilor de executare silită ale executorului judecătoresc C, demarate în anul 2018, cuantumul prejudiciului fiind cunoscut abia în anul 2019, când a avut loc vânzarea silită a imobilului.

Aceste susţineri nu pot fi primite, fiind în mod corect înlăturate de instanţa de apel, întrucât, după cum s-a arătat deja, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei extinctive, nu interesează cunoaşterea cuantumului pagubei, ci data la care recurentul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, conform art. 2528 alin. (1) C. civ. În acest context, instanţa de apel a stabilit, în mod corect, că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie este data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 4230 din 08 aprilie 2016, pronunțate de Secția civilă a Judecătoriei Iași, respectiv 06 octombrie 2016, prin care a fost admisă contestația la executare formulată de contestatorii A, I și J, și au fost anulate actele de executare din dosarul nr. x/2015 al Biroului executorului judecătoresc K, neavând nicio relevanţă, din perspectiva aplicării art. 2528 alin. (1) C. civ., demararea vânzării silite a imobilului în cadrul dosarului de executare silită nr. x/2018 al Biroului Executorului judecătoresc C, în contextul în care prin sentința amintită, instanța a reținut că prin procesul verbal nr. x/2014 din 13 octombrie 2015 s-a constatat, în temeiul art. 702 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., încetată executarea silită demarată împotriva contestatorilor, ca urmare a achitării, în întregime, a debitelor restante, în sumă de 32.383 CHF, creanța pusă în executare prin somația imobiliară din cadrul dosarului de executare nr. x/2015 pierzându-și caracterul de creanță certă, lichidă și exigibilă.

În consecinţă, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că paguba s-a produs la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 4230 din 08 aprilie 2016, pronunțate de Secția civilă a Judecătoriei Iași, când reclamantul trebuia să cunoască paguba şi persoana care răspunde de ea, în sensul art. 2528 C. civ., din moment ce, prin sentința amintită, s-a reținut că executorul judecătoresc a încălcat dispozițiile legale referitoare la efectuarea executării silite, cauzând debitorilor o vătămare materializată în imposibilitatea acestora de a verifica dacă modul de calcul al dobânzilor și comisioanelor respectă prevederile legale cuprinse în contractul de credit, mențiunea executorului judecătoresc că debitorii datorează suma de 26.451 CHF ca debit restant fiind neconformă cu realitatea, debitul fiind achitat în întregime. Ca atare, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei extinctive, nu prezintă relevanţă data la care reclamantul a luat cunoștință de întinderea prejudiciului cu ocazia executării silite, prin vânzare, la licitație publică, a imobilului, partea recurentă ignorând că scopul avut în vedere de către legiuitor, prin reglementarea art. 2528 alin. (1) C. civ., atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului.

În consecință, pentru argumentele expuse, apreciind ca fiind neîntemeiate criticile evocate în cuprinsul cererii de recurs, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 108/2022 din 7 martie 2022 și a încheierii din 10 decembrie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, în dosarul nr. x/99/2019.

Cu privire la cererea intimatului-pârât de obligarea a recurentului reclamant la plata cheltuielilor de judecată din recurs, Înalta Curte, reţine că potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Astfel, fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală a părţii adverse care, prin atitudinea sa, a generat litigiul judiciar şi a cauzat suportarea unor cheltuieli de către partea care a câştigat diferendul.

Cu alte cuvinte, pe temeiul răspunderii civile delictuale, partea ce câştigă litigiul are dreptul de a obţine de la adversar, în cadrul cheltuielilor de judecată, sumele pe care le-a plătit cu titlu de onorariu de avocat (fapta ilicită săvârșită de cel care a pierdut procesul constând în declanşarea litigiului).

Având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată – respingerea recursului ca nefondat – Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe recurentul-reclamant A la plata sumei de 2000 lei către intimatul-pârât B, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 108/2022 din 7 martie 2022 și a încheierii din 10 decembrie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Iași, Secţia civilă, în dosarul nr. x/99/2019.

Obligă pe recurentul-reclamant A să achite intimatului-pârât B suma de 2000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 mai 2024.