Prescription of indemnity recovery claim arising from statutory property expropriation: objective start date of limitation period under Decree 167/1958 and State responsibility for acts of public agencies.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a V-a Civilă la data de 02.09.2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 292.685,92 lei, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective, precum şi a dobânzii legale aferente (calculată de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii), reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului compus din teren de 2.285 m.p. și casa de 215 m.p., situat în Bacău, str. (...), judeţul Bacău, şi valoarea de 571.636 lei reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. 6245/23.12.2010.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat, prin întâmpinare, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

După depunerea întâmpinării, pârâta a formulat şi o cerere de chemare în garanţie a terţilor A S.R.L. şi B.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 716 din 20 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă; a respins cererea de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect, şi a obligat-o pe pârâtă la plata către chemata în garanţie A S.R.L. a cheltuielilor de judecată de 1.500 lei reprezentând onorariu de avocat, astfel cum a fost redus în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 255A din data de 17 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins apelurile principale formulate de apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi de apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, împotriva sentinţei civile nr. 716 din 20 aprilie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-chemata în garanţie A S.R.L., ca nefondate. A admis apelul incident formulat de apelantul-chemat în garanţie B împotriva aceleiaşi sentinţe civile nr. 716 din 20 aprilie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă şi a încheierilor de şedinţă din data de 13 decembrie 2021, 17 ianuarie 2022 şi 6 aprilie 2022. A schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată şi încheierea din data de 17 ianuarie 2022 în sensul că:

A respins cererea de chemare în garanţie ca tardiv formulată. A menţinut, în rest, sentinţa civilă apelată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 255A din data de 17 februarie 2023 a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ.

Arată recurentul că instanţa de apel a reţinut eronat că momentul obiectiv al începutului termenului de prescripţie este momentul emiterii de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor a deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Recurentul învederează că decizia de despăgubire este emisă de o altă entitate, nu de autoritatea pârâtă.

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât și organul emitent al deciziei de despăgubire, s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezența unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite, iar pe de altă parte, că nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister şi pârâtă.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare, care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Pe cale de consecinţă, recurentul-reclamant susţine că s-a aflat în imposibilitatea de a cunoaște „paguba” la momentul indicat de Curtea de Apel Bucureşti.

Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză şi raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Astfel, rezultă că instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că reclamanţii ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. 168/GB/18.01.2021, emise de autoritatea pârâtă, prin care acesta a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

În susţinerea motivelor de recurs, recurentul se prevalează de aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019, depusă la dosar, cu titlu de practică judiciară.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 20 noiembrie 2024, intimata-pârâtă a expus o scurtă circumstanțiere a cauzei şi a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, arătând că recurentul nu a motivat cererea de recurs.

Totodată, intimata susţine că reclamantul înţelege să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară (decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, în dosarul nr. x/3/2021).

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 20 noiembrie 2024, intimatul B a susţinut că nu are calitate procesuală în prezentul litigiu, având în vedere că a fost admis apelul incident formulat de acesta împotriva sentinţei civile nr. 716 din 20 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a fost schimbată, în parte, sentinţa şi a fost respinsă cererea de chemare în garanţie, ca tardiv formulată, soluție care nu a fost atacată cu recurs.

6. Procedura derulată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 1 februarie 2024, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 15 mai 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul de judecată, Înalta Curte a pus în discuţia părţii prezente calitatea procesuală a intimatului – chemat în garanție B, rămânând în pronunţare asupra acestui aspect şi asupra fondului recursului.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală a intimatului B, Înalta Curte constată următoarele:

Instituţia chemării în garanţie, reglementată în art. 72 - 74 C. proc. civ., consacră o formă de intervenţie forţată într-un proces prin utilizarea căreia se eficientizează administrarea justiţiei, întrucât oferă părţii interesate posibilitatea de a solicita judecarea în cadrul aceluiaşi proces atât a acţiunii principale, cât şi a acţiunii în garanţie sau în despăgubiri pe care ar putea să o formuleze şi în mod separat, prin promovarea unei acţiuni distincte. Scopul părţii care apelează la acest procedeu de extindere a cadrului procesual este acela de a-şi asigura despăgubirea în cazul în care soluţia pronunţată i-ar fi defavorabilă, valorificându-și pe cale incidentală dreptul de a fi garantat sau despăgubit.

În prezenta cauză, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a utilizat acest mijloc procesual, însă, prin sentința civilă nr. 716 din 20 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca fiind prescrisă. Totodată, instanța a respins cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect și a obligat pârâta la plata sumei de 1.500 lei către chemata în garanție A S.R.L., reprezentând onorariul de avocat, sumă redusă în conformitate cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia atacată cu prezentul recurs, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins apelurile principale formulate de apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi de apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, împotriva sentinţei civile nr. 716 din 20 aprilie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă; a admis apelul incident formulat de apelantul-chemat în garanţie B împotriva aceleiaşi sentinţe civile nr. 716 din 20 aprilie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă şi a încheierilor de şedinţă din data de 13 decembrie 2021, 17 ianuarie 2022 şi 6 aprilie 2022; a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată şi încheierea din data de 17 ianuarie 2022 în sensul că a respins cererea de chemare în garanţie ca tardiv formulată, iar pârâta nu a formulat recurs împotriva acestei soluţii.

Calitatea procesuală pasivă a intimatului B trebuie analizată prin prisma dispozițiilor Codului de procedură civilă referitoare la chemarea în garanție. Astfel, conform art. 73, cererea de chemare în garanție trebuie formulată în termen și în conformitate cu rigorile legale. Art. 74 reglementează procedura de soluționare a unei astfel de cereri, iar art. 72 alin. (2) face trimitere la art. 64 și art. 65 alin. (1) și (2), care stabilesc momentul și condițiile dobândirii calității de parte procesuală de către un terț chemat în garanție.

Admiterea în principiu a cererii de chemare în garanție este condiționată de ascultarea intervenientului și a părților, instanța urmând să pronunțe o încheiere motivată în acest sens, conform art. 64 alin. (2) C. proc. civ. Abia după această etapă, terțul dobândește calitatea de parte în proces, așa cum rezultă din prevederile art. 65 alin. (1) și (2) din același cod.

În cauza pendinte, instanța de prim control judiciar a intervenit asupra soluției pronunțate de prima instanță și a dispus anularea încheierii prin care fusese admisă, în principiu, cererea de chemare în garanție. Totodată, a anulat parțial și sentința care respingea această cerere ca rămasă fără obiect, stabilind în schimb că cererea fusese tardiv formulată și, pe cale de consecință, trebuia respinsă. Această soluție, pronunțată de curtea de apel, nu a fost contestată prin intermediul căii de atac a recursului, ceea ce îi conferă autoritate de lucru judecat, devenind astfel definitivă și opozabilă tuturor părților litigante.

În aceste condiții, în absența unei încheieri care să fi confirmat în mod legal admiterea în principiu a cererii de chemare în garanție, terțul chemat în garanție, B, nu a dobândit calitatea de parte în acest litigiu.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului B şi va dispune scoaterea acestuia din citativ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, respectiv art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2528 C. civ.

Recurentul şi-a fundamentat raţionamentul pe considerentul că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă la data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanțelor a adresei nr. 168/GB/18.01.2021 emisă de ANRP, prin care i s-au adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Critica este nefondată.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că dreptul de creanţă pretins este corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate, astfel că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 („prescripțiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

Art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prevede că „prescripția dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.”

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că, la nivelul anului 2010, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă, de către ANRP, Decizia de despăgubire nr. 10147/26.05.2011 (conținând titluri de despăgubiri), în temeiul căreia a fost eliberat titlu de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiar.

În aplicarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, instanţa de apel a apreciat că momentul, de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este reprezentat de data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor.

Textul legal pretins a fi aplicat eronat de către instanţa de apel - art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 - stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției – unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa, întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv, de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data înregistrării adresei nr. 168/GB/18.01.2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2010), recurentul învederează că nu au putut acţiona înaintea datei respective, întrucât nu cunoșteau întinderea prejudiciului (despre care au luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susținerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiționează exerciţiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul, în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element, care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa).

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susținerea recurentului, potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea știi, dacă există vreo pagubă.

Pe acest aspect, instanța de apel a reținut, în mod corect, incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală, care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi, prin intermediul actului de control, doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal.

Înalta Curte constată că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente din cuprinsul Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, incidentă în cauza dedusă judecăţii.

Statuările cu valoare de principiu ale instanței supreme prin Decizia nr. 19/2019 sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză şi demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție, de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte, vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii şi respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al naşterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul iniţiat de acesta, înăuntrul termenului de prescripție.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data, la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. 168/GB/18.01.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința raportului de evaluare întocmit în 2010.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv, de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor, care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei, care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv - identificat cu data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor - i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 – se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. 1).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama statului român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce privește ANRP, aceasta este o instituție a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relația de subordonare a instituției pârâte faţă de Statul Român, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare în anul 2010 şi, respectiv omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2011), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanțelor putea şi trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei, încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate (anul 2010), care marchează şi momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurenţii că au cunoscut toate elementele, care i-ar fi îndreptățit să acționeze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția şi finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi ignorat dispoziţiile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi, Înalta Curte constată că aceasta este eronată.

Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice, cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale.

Prin urmare, nu este vorba de fapte aparţinând instituţiilor statului, iar nu lui însuşi, cum greşit afirmă recurentul, ci de fapte săvârșite de către instituţiile statului, în exercitarea unor atribuţii ce le revin prin delegare de la acesta şi de ale căror consecinţe statul răspunde.

Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar, pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 C. civ.

Astfel, faţă considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acţiunea recurentului-reclamant din anul 2021 (la mai mult de 3 ani de la data săvârşirii faptei ilicite pretinse, din 2010) a fost iniţiată după împlinirea termenului de prescripţie reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanţa de apel a menţinut, în mod legal, soluţia tribunalului de respingere a acţiunii, ca fiind prescrisă.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în şedinţa publică de astăzi, 15 mai 2024, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă.

Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/3/2021, a fost invocată aceeaşi problematică ca cea invocată şi prin motivele prezentului recurs.

Prin urmare, se reţine că această apărare este fondată, însă că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, prin efectul negativ, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părţi, obiect şi cauză.

Pentru considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei civile nr. 255A din data de 17 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.