Statute of limitations for damages in administrative proceedings: start date for knowing the extent of damage under Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 29.03.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a -IX - a contencios administrativ şi fiscal reclamantul A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat să se constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 şi să dispună: obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 11.06.2021 reclamantul a solicitat ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 3/16/2016 constând în: în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 - 15962.47 RON, calculate până la data de 6/9/2021 şi în continuare până la data plăţii efective; în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Sentinţa pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa nr. 1074 din 27 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii;

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune;

A respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garatare a Asiguraţilor, ca fiind prescrisă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 1074 din 27 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce priveşte soluţia asupra excepţiei prescripţiei şi trimiterea cauzei pentru soluţionare pe fond la Curtea de Apel Bucureşti, precum şi obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că hotărârea primei instanţei este pronunţată cu aplicare greşită şi încălcare normelor de drept material care reglementează prescripţia extinctivă; că temeiul acţiunii A. îl constituie anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 în dosarul x/2018, soluţie rămasă definitivă în 13.10.2021, precum şi întârzierea în plata despăgubirilor.

Susţine că este vorba de o acţiune în răspundere civilă delictuală, în care fapta ilicită a FGA constă, în primul rând, în respingerea cererii de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, iar în al doilea rând, în întârzierea la plată care a durat până la data de 29 octombrie 2021, cauzându-i un prejudiciu continuu în această perioadă.

Arată că prin hotărârea judecătorească prin care a fost anulată decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, instanţa nu a obligat FGA în mod direct la plata de despăgubiri, ci la analiza pe fond a cererii de plată, iar după analizarea pe fond, FGA a redus despăgubirile solicitate, iar în alte cazuri le-a respins, aşa încât determinarea prejudiciului s-a putut face cu adevărat abia după analiza pe fond a cererilor de către FGA.

Consideră că, faţă de aceste aspecte, soluţia primei instanţe de respingere ca prescrisă a acţiunii A. S.A. este nelegală.

Precizează că, în temeiul art. 19, raportat la art. 28 din Legea nr. 554/2004, calcularea termenului de prescripţie trebuie să se facă cu respectarea regulilor stabilite în C. civ.. Relevante în acest sens sunt prevederile art. 2526 C. civ., potrivit cărora când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă.

Fiind în prezenţa unui prejudiciu continuu al cărui cuantum nu putea fi precizat în totalitate până la data plăţii efective a despăgubirilor, consideră că nu se poate pune problema prescripţiei dreptului la acţiune.

În acest sens, invocă Decizia nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii.

Menţionează că, în speţă, prejudiciul suferit prin neplata sumei datorate a încetat abia la data plăţii despăgubirii, respectiv 29.10.2021, astfel că nu se poate reţine împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a solicita despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a sumei la care era îndreptăţită.

Invocă prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care stabilesc că promovarea pe cale separată a unei cereri privind acordarea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului produs printr-un act administrativ nelegal poate avea loc înăuntrul unui termen de prescripţie de 1 an de la data la care persoana prejudiciată a cunoscut sau putea să cunoască cuantumul prejudiciului, ipoteză ce are în vedere situaţia în care întreg prejudiciul s-a produs, astfel încât cuantumul acestuia este cunoscut sau poate fi cunoscut.

Precizează că există o jurisprudenţă consistentă în sensul că termenul de 1 an trebuie calculat de la data la care persoana prejudiciată a luat la cunoştinţă de hotărârea judecătorească definitivă prin care actul administrativ prejudiciabil a fost declarat nelegal, raţiunea care a stat la baza acestei orientări jurisprudenţiale fiind aceea că, pentru a determina prejudiciul este necesar să se stabilească întâi caracterul nelegal al actului administrativ, urmând ca în funcţie de efectele actului declarat ilegal să poată fi stabilit prejudiciul.

Această interpretare a fost stabilită şi prin Decizia nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, în prezenta speţă fiind relevant paragraful 77 al deciziei.

În speţă, decizia privind refuzul nelegal de plată al FGA a rămas definitivă abia în data de 13.10.2021, iar dreptul la acţiune al A. s-a născut abia după această dată.

De asemenea, arată că prin hotărârea prin care a fost anulată decizia de respingere a cererii de plată pe motivul depăşirii plafonului, FGA a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor, astfel că stabilirea dreptului A. S.A. la plata de despăgubiri şi, implicit, dobândirea caracterului cert al prejudiciului a intervenit abia ulterior, după reanalizarea pe fond a cererilor de către FGA, întrucât doar după reanalizarea cererilor, A. S.A. a avut certitudinea prejudiciului pe care l-a suferit prin plata cu întârziere a despăgubirilor, respectiv doar la acel moment s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la care recurenta-reclamantă era îndreptăţită.

Prin urmare, consideră că nu pot fi primite considerentele primei instanţe în sensul că A. S.A. cunoştea sau trebuia să cunoască prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere a despăgubirilor de la împlinirea a 30 de zile de la depunerea cererii de plată, în condiţiile în care procedura în faţa FGA implică o analiză şi evaluare din partea acestuia, motiv pentru care nu se poate susţine că A. S.A. putea evalua cert, la acel moment, prejudiciul. Consideră că nu se poate susţine că termenul de prescripţie ar fi început să curgă după 30 de zile de la depunerea cererii.

În plus, arată că în speţă avem de a face cu o cerere de obligare a FGA la plata de daune interese moratorii, care au natură accesorie faţă de cererea principală de plată a despăgubirilor.

Consideră că în cauză nu a intervenit prescripţia, atât în raport cu textul de lege de mai sus, cât şi cu împrejurarea că, faţă de natura prejudiciului (daune moratorii), cuantumul acestuia nu putea fi cunoscut în totalitate înainte de data plăţii.

Totodată, apreciază că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material care reglementează prescripţia dreptului la acţiune şi din perspectiva art. 2537 C. civ., respectiv a naturii juridice a daunelor interese moratorii, care au caracter accesoriu faţă de dreptul principal al A. S.A. la plata de despăgubiri.

În acest sens, arată că prin cererea de chemare în judecată formulată împotriva deciziei de respingere a cererii de plată ce a constituit obiectul dosarului x/2018, a solicitat anularea Deciziei de respingere şi obligarea FGA la plata sumelor solicitate, însă instanţele au anulat decizia şi au obligat FGA să reanalizeze pe fond cererile de plată, iar după ce această analiză a fost făcută, FGA a plătit despăgubirile. Astfel, de vreme ce dreptul la despăgubiri al A. S.A. nu a fost considerat prescris, faţă de caracterul accesoriu al daunelor interese moratorii, este evident că nici dreptul de a cere plata de daune interese moratorii, accesorii dreptului principal, nu poate fi considerat prescris.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei atacate, ca temeinică şi legală.

În esenţă, susţine că prima instanţă a apreciat în mod corect că dreptul de a obţine despăgubiri este prescris, iar în ceea ce priveşte dobânda legală penalizatoare, arată că aceasta este datorată pentru neîndeplinirea unei obligaţii la scadenţă, ceea ce nu este cazul în speţă.

Mai arată că în cauză despăgubirile solicitate nu sunt consecinţa anulării deciziei nr. 14452/03.05.2018, astfel că nu este îndeplinită condiţia de cauzalitate, necesară pentru acordarea despăgubirilor pretinse de către recurenta-reclamantă.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 12 august 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 27 septembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în urma modificării acţiunii, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 constând în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi întârziere, conform Ordinului CSA nr. 14/2011 în cuantum 15962,47 RON, calculate până la data de 6.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective; în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca fiind prescrisă.

Prima instanţă a reţinut în esenţă că pentru formularea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 este incident termenul de 1 an stabilit de art. 11 alin. (2) din Legea 554/2004 şi că reclamanta cunoştea existenţa prejudiciului cauzat prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 încă de la momentul la care a luat la cunoştinţă de existenţa acesteia.

Acest moment a fost apreciat de către instanţă cel mai târziu la data de 05.06.2018, când a înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti acţiunea în anularea acestei decizii, aceasta fiind, în opinia instanţei de fond, data la care a început să curgă termenul de prescripţie de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea 554/2004.

Împotriva sentinţei instanţei de fond a formulat recurs reclamanta A. S.A..

Înalta Curte, învestită cu soluţionarea recursului, constată că soluţia instanţei de fond este greşită în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, din perspectiva momentului la care a început să curgă prescripţia, instanţa de recurs apreciind că o atare abordare este contrară sensului şi conţinutului art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".

În contextul faptelor şi elementelor concrete ale cauzei, Înalta Curte constată că sintagma prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004 "data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" se referă la momentul la care recurenta-reclamantă a cunoscut efectiv întinderea pagubei.

Or, din această perspectivă, se reţine soluţionarea definitivă la data de 13.10.2021 a dosarului nr. x/2018, în urma căruia Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de despăgubiri formulate de către recurenta-reclamantă, precum şi faptul că, în urma analizării pe fond a cererii de plată referitoare la dosarul de daună nr. x, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a achitat despăgubirea aferentă acestui dosar la data de 29.10.2021.

Până la acea dată, în mod raţional, se poate afirma că orice evaluare şi estimare făcută de către recurenta-reclamantă nu reprezenta decât o aproximare, ce nu poate fi asimilată cunoaşterii ferme şi clare a cuantumului sumei la care era îndreptăţită şi pentru lipsa de folosinţă a căreia putea solicita despăgubiri conform art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Recurenta-reclamantă nu putea invoca anterior un prejudiciu cauzat de lipsa de folosinţă a sumei achitate în temeiul cererii de despăgubiri adresate FGA, întrucât nici din decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 şi nici din vreun alt act, aceasta nu a cunoscut întinderea prejudiciului, respectiv a sumei de care a fost lipsită de folosinţă.

Contrar celor reţinute de către prima instanţă şi a susţinerilor Fondului de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte apreciază că se impune a se reţine faptul că prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu se face nicio referire la cuantumul despăgubirilor solicitate de către recurenta-reclamantă prin cele 435 cereri de plată, ci prin decizia anterior menţionată au fost respinse toate aceste cereri ca urmare a depăşirii plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare.

Prin urmare, decizia respectivă nu poate constitui temei pentru calcularea datei de început a curgerii termenului de prescripţie de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, la care face trimitere art. 19 din acelaşi act normativ, astfel cum a considerat în mod eronat prima instanţă.

Cu alte cuvinte, prin comunicarea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 recurenta-reclamantă nu a avut cum să cunoască întinderea pagubei, în sensul art. 19 din Legea nr. 554/2004, aceasta nefiind menţionată în respectiva decizie.

Faptul că recurenta-reclamantă a solicitat prin cererea de plată adresată FGA acordarea unei anumite sume cu titlu de despăgubiri nu echivalează cu cunoaşterea întinderii prejudiciului, întrucât suma solicitată urma a fi acordată doar sub condiţia analizării acesteia de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în baza atribuţiilor conferite prin Legea nr. 213/2015, iar în urma analizei, suma solicitată de către recurenta-reclamantă putea fi respinsă sau diminuată.

Aşa fiind, termenul de prescripţie de 1 an se impune a fi calculat în prezenta cauză de la data achitării despăgubirii de către FGA, al cărei cuantum a fost stabilit în urma analizării dosarului de daună, având în vedere că până la acel moment Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu analizase cererea de plată a recurentei şi nu exista un cuantum al despăgubirii care să fi fost adus la cunoştinţa recurentei-reclamante.

În cauză se impune a fi reţinută şi Decizia nr. 22/2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."

Din aceeaşi perspectivă, se impune a se reţine că, întrucât sumele solicitate în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 reprezintă accesorii ale despăgubirii acordate pentru cererea de plată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, soluţionat definitiv la data de 13.10.2021, în condiţiile în care prescripţia nu a intervenit pentru aceste din urmă creanţe, nu putea interveni nici pentru accesoriile datorate pentru plata cu întârziere a sumei solicitate prin cererea de plată ce face obiectul prezentului dosar.

În aceste condiţii, în raport cu data la care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată, respectiv la data de 11.03.2021, dreptul reclamat nu poate fi considerat prescris, în condiţiile în care nu există niciun alt element din care să reiasă că recurentei-reclamante i s-ar fi comunicat cuantumul sumei la care era îndreptăţită în baza cererii de plată formulate.

Prin urmare, prima instanţă a făcut o aplicare şi interpretare greşită a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, în privinţa aspectului litigios referitor la momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest mod, a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, fiindu-i cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

În raport cu soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare nu se mai impune analizarea celorlalte critici care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurentă, acestea urmând a fi examinate de către prima instanţă cu ocazia rejudecării cauzei.

Prin urmare, instanţa de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamantă, reţinând că cererea privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu este prescrisă.

De asemenea, faţă de soluţia dată recursului, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă, urmează a fi avută în vedere de instanţa de fond, care va soluţiona cauza în rejudecare.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1074 din 27 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal; va casa în parte sentinţa recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

De asemenea, Înalta Curte va menţine dispoziţia referitoare la soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară:

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1074 din 27 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Menţine dispoziţia referitoare la soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 8 noiembrie 2023.

OPINIE SEPARATĂ

Cu opinia separată a doamnei judecător B. în sensul

respingerii recursului formulat de către recurenta-reclamanta A. S.A. ca nefondat, pentru argumentele care succed:

În acest sens, se constată că pârâta FGA a invocat în faţa instanţei de fond două excepţii cu privire la acţiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, solicitând respingerea acţiunii în primul rând ca fiind inadmisibilă şi în subsidiar pentru nerespectarea termenului prevăzut pentru cererea în despăgubiri, atât prin lege specială(art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015) cât şi de dreptul comun în materia contenciosului administrativ(art. 19 din Legea nr. 554/2004).

În ceea ce priveşte prima excepţie invocată de FGA împotriva cererii modificate formulate de reclamantă, instanţa fondului a apreciat că acţiunea formulată de partea reclamantă nu este inadmisibilă, ci caracterul său admisibil reiese chiar din conţinutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare în pretenţii, atunci când a cerut iniţial anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri.

În acord cu considerentele judecătorului fondului, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plină jurisdicţie, să formuleze cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător.

Ceea ce prevede art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este tocmai posibilitatea formulării unei acţiuni în despăgubire pe cale separată, fără condiţionalitatea sugerată de recurenta pârâtă, aceea ca subiectul de sezină să fie ţinut să justifice formularea cererii de dezdăunare pe cale separată.

Singurele condiţii de procedură impuse de art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează competenţa instanţei şi termenul de formulare a acţiunii în despăgubiri, acesta fiind termenul de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin urmare, soluţia primei instanţe pe marginea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii reflectă o corectă apreciere a condiţiilor de admisibilitate a acţiunii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menţinerea hotărârii sub acest aspect.

Nefondată este critica recurentei pârâte şi în privinţa soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei a acţiunii, excepţie ce a fost invocată de pârâta FGA prin raportare la prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Dispoziţiile invocate de recurenta pârâtă FGA vizează exclusiv contestaţia formulată împotriva deciziei de respingere a sumelor pretinse, menţionând art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 (forma în vigoare la momentul emiterii deciziei 14452/03.05.2018) că împotriva deciziei de respingere se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv în termen de 10 zile de la comunicare, competentă fiind în primă instanţă secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel Bucureşti.

Prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 nu reglementează, însă, condiţiile de formulare a unei cereri separate în despăgubiri, pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin emiterea deciziilor la care face referire articolul de lege citat, astfel că în privinţa acestor acţiuni, admisibile, după cum s-a arătat mai sus, rămân aplicabile dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen diferit pentru formularea cererii, respectiv cel de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin cererea introductivă de instanţă în prezenta cauză, reclamanta A. a solicitat instanţei să constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrată la FGA sub nr. x/16.03.2016 şi să dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamanta a depus la data de 11.06.2021 o cerere modificatoare, prin care a solicitat obligarea FGA la despăgubiri constând în penalităţi de întârziere/dobânzi pentru un pretins prejudiciu cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/16.03.2016 şi lipsirea de suma de bani solicitată cu titlu de despăgubire.

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la această cerere a fost admisă în mod corect de instanţa fondului.

Constată Înalta Curte că soluţia primei instanţe reflectă o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, astfel cum aceste prevederi au fost interpretate prin decizia nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Prin decizia anterior amintită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

Se subliniază, în cuprinsul deciziei pronunţate în interesul legii, că şi în materia acţiunilor formulate pe calea art. 19 din Legea nr. 554/2004, regulile referitoare la calculul termenului de prescripţie ce însoţeşte dreptul material la acţiune sunt identice celor consfinţite de C. civ. în materia răspunderii civile, esenţială fiind, pentru aprecierea momentului de început al cursului termenului de prescripţie, data la care subiectul de sezină a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa pagubei şi pe cel ce răpunde de ea.

Particularizat cauzei de faţă, instanţa fondului reţine că reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani reprezentând creanţă de asigurare, ce a fost solicitată prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost contestată prin cererea care formează obiectul dosarului nr. x/2018 al Curţii de apel Bucureşti.

Având a dezlega chestiunea litigioasă a momentului de început al cursului termenului de prescripţie instanţa de recurs constată că prejudiciul pretins de reclamantă în contextul emiterii deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 este alcătuit din creanţa de asigurare solicitată la plată şi nerecunoscută de pârâtă ("damnum emergens") precum şi beneficiul nerealizat ca urmare a respingerii cererii de plată("lucrum cessans"), reprezentat de dobânda legală pretinsă de reclamantă, aferentă creanţei principale.

Or, este evident că din momentul în care recurenta-reclamanta a luat cunoştinţă de respingerea cererii de plată, conform deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, a avut la îndemână toate elementele pentru a prefigura paguba cauzată de autoritatea pârâtă, înţeleasă ca fiind alcătuită din suma pretinsă pârâtei cu titlu de creanţă de asigurare şi daunele interese ce rezultă din nerecunoaşterea acestei creanţe.

Cum în mod judicios a reţinut şi judecătorul fondului, reclamantul se găsea în situaţia de a cunoaşte existenţa prejudiciului prin emiterea actului administrativ, respectiv decizia nr. 14452/03.05.2018, cel mai târziu, la data de 05.06.2018, dată la care s-a înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti, acţiunea având ca obiect anularea acestei decizii.

Trebuie subliniat şi faptul că în materia obligaţiilor băneşti, evaluarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei de plată este subordonată unor criterii legale, creditorul având dreptul exclusiv la daunele moratorii reglementate prin dispoziţiile art. 1535 C. civ., în cuantumul stipulat de părţi(ceea ce nu este cazul în speţă) sau, în lipsa convenţiei părţilor, în cuantumul şi condiţiile legii(dobânda legală calculată potrivit prevederilor O.G. nr. 13/2011).

Prin urmare, în niciun caz nu se poate susţine faptul că recurenta-reclamanta nu cunoştea, cel târziu la data atacării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, dată la care s-a născut dreptul la acţiune, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, toate elementele necesare pentru a solicita, pe lângă anularea actului administrativ vătămător şi repararea prejudiciului suferit, constituit din creanţa de asigurare pretinsă şi echivalentul lipsei de folosinţă a acestei sume.

În cauză, cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor moratorii a fost formulată la data de 23.06.2021, aşadar mult peste termenul de prescripţie de un an, prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, calculat, după cum s-a arătat anterior, în raport de data comunicării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

În fine, se cuvine a fi a înlăturate şi argumentele recurentei-reclamante A., potrivit cărora aplicabilitatea dispoziţiilor 2526 C. civ. în cauză justifică soluţia respingerii excepţiei prescripţiei, apărare ce nu poate fi reţinută în cauză întrucât obligaţia principală, pentru care reclamanta susţine că se datorează daune interese este o prestaţie cu executare unică " uno ictu" şi nu cu executare succesivă, astfel că, în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, de la data de la care reclamantei i-a fost comunicat refuzul recunoaşterii obligaţiei principale începe să curgă şi termenul de prescripţie pentru acţiunea în dezdăunare, având ca finalitate obligarea pârâtei la acoperirea beneficiului nerealizat ca urmare a lipsei de folosinţă a sumei pretinse, cuantificat legal în daune moratorii.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod corect a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, astfel că nu se impune reformarea hotărârii primei instanţe.